BusinessMagazin

Tag: international

  • Care este capitala europeană unde lupta bicicletei cu maşina a fost câştigată de bicicletă, şi pe care toată lumea ar trebui să o ia ca exemplu. Nu este vorba de Amsterdam, ci de un mare oraş

    Parisul, un oraş remodelat timp de secole pentru vehicule cu cai, apoi pentru maşini cu motor, s-a transformat într-o utopie improbabilă pentru biciclişti şi pietoni. Aşa au vrut şi locuitorii capitalei franceze, şi politicienii, scrie revista Slate.

    Transformarea este interesantă deoarece când cei care vor ca un oraş mare să devină mai prietenos cu pietonii, oferind soluţia bicicletelor ca mijloc principal de locomoţie, dau adesea ca exemplu Amsterdamul. Criticii spun că oraşul olandez nu poate reprezenta un model deoarece este prea mic în comparaţie cu metropolele europene. Populaţia Amsterdamului nu este nici jumătate din cea a Bucureştiului sau Parisului. Însă Parisul a dus dezbaterile şi soluţiile la alt nivel. Este o experienţă umilitoare să încerci să înveţi o abilitate nouă ca adult.

    Dar este deosebit de umilitor a învăţa să mergi pe bicicletă. Nu numai pentru că mersul pe bicicletă este ceva ce toată lumea presupune că e învăţat în copilărie şi că nu se uită niciodată. Dar şi pentru că trebuie să o faci în public, clătinându-te şi prăvălindu-te sub privirile curioase ale altor adulţi care par să-şi controleze magic echilibrul, ritmul şi locul lor în lume. Aşa că este bine că Anne-Lise Millan-Brun, fondatoarea unei şcoli de ciclism din Paris, a ales ca teren de antrenament unul dintre cele mai pustii locuri din acest oraş aglomerat. La scurt timp după răsăritul soarelui, într-o dimineaţă rece de weekend de iarnă, elevii ei încep să se adune lângă Piaţa Emmanuel Fleury, la marginea de est a capitalei. Toate sunt femei; majoritatea sunt imigrante de prima sau a doua generaţie.

    Au trebuit să aştepte luni de zile pentru a se înscrie la Şcoala de Ciclism din arondismentul 20, care în nicun caz nu mai are nevoie de publicitate. Millan-Brun nu are nevoie de publicitate. Acest lucru se datorează în parte pentru că ea percepe doar 50 de euro pentru lecţiile de sâmbătă dimineaţa timp de un trimestru. Afacerea îi merge şi pentru că mersul pe bicicletă a început destul de brusc să fie perceput a fi la fel de parizian ca metroul şi aproape la fel de important pentru deplasare. Cum spun parizienii: vélo, boulot, dodo – bicicletă, muncă, somn.

    Când Millan-Brun a venit în anii ‘90 din Angoulême, din sud-vestul Franţei, Parisul avea atât de puţini ciclişti încât se recunoşteau unul pe altul pe stradă. Erau 5 km de piste pentru biciclete în tot oraşul; acum sunt peste 200 km. În octombrie 2020, numărul călătoriilor zilnice cu bicicleta a depăşit probabil 400.000 — 1 la fiecare 5 locuitori. Iar traficul pe cele mai aglomerate piste de biciclete din oraş a crescut cu peste 20% de atunci. Fiecare schimbare de semafor la oră de vârf la intersecţia dintre Rue de Rivoli şi bulevardul Sébastopol, în centrul oraşului, aduce un dans uluitor şi tăcut cu zeci de biciclete. Parisul întreg învaţă să meargă pe bicicletă.

    Ciclismul face parte dintr-o mişcare mai largă – care se întinde pe o jumătate de secol, două decenii sau pe durata mandatului de primar al socialistei Anne Hidalgo – de a expulza maşinile din inima celei mai mari zone metropolitane din Uniunea Europeană. Călătoriile cu maşina în Paris au scăzut cu aproape 60% între 2001 şi 2018, potrivit cercetărilor de la Atelier Parisien d’Urbanisme, agenţia de planificare a oraşului; între oraş şi suburbiile sale, acestea au scăzut cu 35%. Accidentele de maşină au scăzut cu 30%; s-a redus şi poluarea. O investiţie uriaşă în coridoarele pentru autobuze, tramvaie şi metrouri a făcut ca numărul de călători care folosesc transportul în comun să crească cu aproape 40%  în acest timp.

    Ceea ce urmează este şi mai radical: o zonă cu emisii scăzute, începând cu vara viitoare, care va exclude vehiculele vechi cu emisii mari. O interdicţie totală a maşinilor pe benzină până în 2030. O interdicţie de circulaţie în centrul oraşului, inclusiv în unele zone remodelate pentru a fi pietonale. O reducere a parcărilor stradale la jumătate. O reproiectare a autostrăzii de centură. O refacere prietenoasă cu pietonii a Champs-Elysées. Parisul va deveni un oraş mai curat, mai verde, mai răcoros, mai liniştit, spun susţinătorii acestor măsuri. Dar detractorii spun că este pe cale să devină un oraş de jucărie – ostil oamenilor care muncesc cu maşinile lor şi din ce în ce mai inaccesibil pentru cei care locuiesc dincolo de zidurile sale.

    Schimbarea în Franţa nu este întotdeauna uşoară, aşa cum o demonstrează protestele din ultimele luni contra reformei pensiilor. „Nu strada este cea care decide”, a insistat preşedintele francez, Emmanuel Macron, deşi acest lucru nu este întotdeauna adevărat. În 2018, taxa pe benzină propusă de Macron a fost întâmpinată cu demonstraţiile furioase ale mişcării Vestelor Galbene, în timp ce şoferii sătui de cheltuieli l-au adus pe preşedinte cu picioarele pe pământ; acesta a retras propunerea. Eforturile lui Hidalgo la Paris, prin contrast, au găsit opoziţie surprinzător de slabă. Multor oameni nu le plac deciziile ei, dar au existat puţine proteste organizate.

     

    Pentru un oraş cu reputaţia de a fi îngheţat în timp, toate acestea se adaugă la câteva schimbări incontestabil dramatice, dintre care bicicleta este doar cea mai vizibilă. O capitală sufocată de maşini se transformă în faţa ochilor noştri, devine visul oamenilor din întreaga lume care vor să reevalueze rolul dominant al automobilului în oraş. Întrebarea spre care te duc cu gândul aceste schimbări transcende dezbaterea zilnică despre biciclete şi maşini: pentru cine este până la urmă oraşul?

    La Paris, maşinile au reprezentat cândva simbolul unui nivel de trai în creştere şi al forţei industriale – încarnarea pufăitoare a deceniilor Trentes Glorieuses de după al Doilea Război Mondial. Ocolite de distrugere în timpul războiului şi crescând rapid după aceea, oraşele franceze au fost deosebit de nepregătite pentru invazia rapidă a automobilelor, dar planificatorii urbani au făcut tot ce au putut. Un program de autostrăzi postbelice a ţesut o reţea de autostrăzi în regiunea Parisului în anii 1960 şi ‘70, inclusiv autostrada de pe malul Senei (terminată în 1967, mai târziu locul accidentului mortal de maşină al prinţesei Diana) şi şoseaua de centură Periphérique (finalizată în 1973), cu artere din provincii convergând spre periferiile oraşului ca spiţele pe un hub (piesa din mijlocul roţii de bicicletă). Reţeaua de autostrăzi preorăşeneşti a continuat să se dezvolte de atunci.

    Călătoriile cu maşina în Paris au scăzut cu aproape 60% între 2001 şi 2018, potrivit cercetărilor de la Atelier Parisien d’Urbanisme, agenţia de planificare a oraşului; între oraş şi suburbiile sale, acestea au scăzut cu 35%. Accidentele de maşină au scăzut cu 30%; s-a redus şi poluarea. O investiţie uriaşă în coridoarele pentru autobuze, tramvaie şi metrouri a făcut ca numărul de călători care folosesc transportul în comun să crească cu aproape 40%  în acest timp.

    În interiorul capitalei, acele proiecte au fost recunoscute ca fiind cele mai mari schimbări de când baronul Haussmann şi-a construit celebrele bulevarde cu un secol mai devreme. „Trebuie să adaptăm Parisul atât la vieţile parizienilor, cât şi la nevoile automobilului”, a proclamat în 1971 preşedintele Georges Pompidou, al cărui nume împodobea autostrada de pe malul Senei. Filmul din 1976 „C’était un rendez-vous” arată cum Parisul automobilelor se apropie de punctul culminant, cu Claude Lelouch gonind pe bulevarde în zorii zilei cu Mercedesul său 450SEL 6.9, apropiindu-se de 200 km/h în drumul său spre a se întâlni cu o femeie pe treptele de sub bazilica Sacré-Coeur. În 1990, mai mult de jumătate dintre gospodăriile pariziene deţineau o maşină – o rată mai mare decât în New York City şi comparabilă cu cea din San Francisco. Capitala Franţei încă are aproape de două ori mai multe gospodării cu maşini decât Manhattan.

    Dar planificatorii francezi au luat startul mai târziu decât omologii lor americani. Înainte ca Parisul să fie brăzdat de autostrăzi s-a închegat împotrivirea, obiecţiile fiind cele care au caracterizat şi revoltele contra autostrăzilor din Statele Unite: distrugere, strămutare, poluare, criza petrolului. Aceste proteste au fost înglobate într-un trio de tendinţe în curs de dezvoltare: ascensiunea ecologismului, mişcarea de conservare istorică şi primele valuri de gentrificare.

    În anii 1990, forţele antimaşini jucau deja în ofensivă. În 1996 a apărut Paris Breathes, o serie de închideri periodice de străzi în zilele de duminică şi de sărbători. În 1998, oraşul a deschis metroul Linia 14 – primul metrou nou din mai bine de 60 de ani şi primul dintr-un val de investiţii în transport concentrate în şi în jurul suburbiilor. În 2007, oraşul a lansat programul de bike-share Vélib, care oferă acum 20.000 de biciclete în 1.400 de staţii în şi în jurul oraşului. Concentrarea proprietăţii de maşini în regiune a atins apogeul în 1990 şi de atunci a scăzut, chiar dacă populaţia zonei metropolitane a crescut cu 10%. Nimeni nu şi-a asumat creditul, sau vina, pentru această evoluţie îndelungată aşa cum a făcut-o Anne Hidalgo, primarul socialist aflat acum în cel de-al nouălea an la conducerea Parisului. În 2017, ea a transformat autostrada centrală a oraşului într-o cale de agrement permanentă pe malul râului şi a învins într-o luptă judecătorească ulterioară pentru aceasta. De atunci, ea şi-a accelerat ritmul cu un fel de doctrină şoc antiauto, profitând de o grevă lungă din transporturi de la sfârşitul anului 2019 şi de lockdownurile din 2020, din vremea pandemiei de COVID-19, care au determinat schimbări de comportament şi au creat o scuză pentru a reproiecta străzile. În 2020, ea a renovat principala arteră est-vest de pe malul drept, Rue de Rivoli. S-a trecut de la şase benzi de circulaţie (patru pentru trafic, două pentru parcări) la una pentru taxiuri şi autobuze, restul fiind o mare pistă de biciclete care deserveşte 8.500 de rideri pe zi. (În caz contrar, pista de biciclete este suficient de largă pentru a servi drept rută fără trafic pentru vehiculele de urgenţă; o analiză a arătat recent că acest lucru a ajutat oraşul să reducă timpii de răspuns la incendiu la mai puţin de şapte minute pentru prima dată în mai mult de un deceniu.) Zeci de mii de locuri de parcare au primit noi utilizări. Străzile din faţa a sute de şcoli au fost închise definitiv circulaţiei. Dincolo de modificările fizice ale străzilor, Hidalgo a instituit o limită de viteză la nivel de oraş de 30 km/h, a forţat scuterele omniprezente ale oraşului să plătească pentru parcare şi a stabilit un preţ pentru parcarea pe stradă la 6 euro pe oră în centrul oraşului.

    Dar, mai presus de toate, ea şi ajutoarele ei au îmbrăţişat în mod explicit ideea controversată că proeminenţa automobilului în Paris este la baza multor probleme ale oraşului – zilele frecvente cu smog, lipsa spaţiului verde, canicula din timpul verii, străzi zgomotoase, inechităţi geografice. Şi astfel împuţinarea maşinilor va permite oraşului să devină un loc mai curat, mai liniştit, mai răcoros şi mai echitabil. Hidalgo pune desenele năstruşnice cu biciclete ale lui Sempé pe felicitările ei. Ea şi echipa sa vorbesc despre maşini în mod neaşteptat de direct. La o adunare orăşenească din aprilie 2020, în timp ce Parisul amorţea în primul său lockdown, Hidalgo a anunţat că oraşul se va transforma ireversibil: „Nu se pune problema să ne lăsăm invadaţi de maşini şi de poluare”.

    Viceprimarul pentru transporturi, David Belliard, din Partidul Verzilor, este şi mai direct: „Redistribuirea spaţiului public este o politică de redistribuire socială”, a spus el în 2021. „50% din spaţiul public este ocupat de maşini private, care sunt folosit mai ales de cei mai bogaţi şi mai ales de bărbaţi, pentru că mai ales bărbaţii conduc, şi astfel, dacă tragem linie, cei mai bogaţi bărbaţi folosesc jumătate din spaţiul public. Deci, dacă acordăm spaţiu mersului pe jos, ciclismului şi transportului public, redăm spaţiul public categoriilor de oameni care astăzi sunt defavorizate.”

    Scriitorii care caută să-şi împopoţoneze lamentările despre un oraş în schimbare ajung adesea la o replică a poetului din secolul al XIX-lea Charles Baudelaire: „Vechiul Paris nu mai este (forma unui oraş / Se schimbă mai repede, vai, decât inima unui muritor).” Dar alte versuri pot fi găsite pe un fals indicator stradal de pe Rue Charles Baudelaire, într-un cartier de clasă mijlocie din arondismentul 12 al oraşului: „Iată, există doar ordine, frumuseţe: abundentă, calmă, voluptuoasă”. Christophe Najdovski este viceprimarul sever şi sigur de sine responsabil cu spaţiul verde. Acum trei ani era responsabil cu transportul, iar biroul lui avea vedere la antediluviana Rue de Rivoli. „Pare de mult, şi totuşi atât de aproape”, spune el amuzat spre jurnalişti. „Arată cum putem schimba lucrurile în  doar câţiva ani.”

     Alături de mult discutatul „oraş de 15 minute”, una dintre marile promisiuni ale lui Hidalgo din campania ei de realegere din 2020 a fost iniţiativa închiderii pentru trafic a străzilor din faţa şcolilor capitalei. De atunci, 168 de şcoli au străzi pietonale. Toate sunt blocate pentru maşini de porţi metalice vopsite; unele au fost remodelate cu bănci şi arbori.

    Najdovski a adus cu el recuzită, pe care a prezentat-o în faţa jurnaliştilor: fotografii care arăta strada aşa cum era în primăvara anului 2020, când banda de mişcare era flancată cu două rânduri de maşini parcate. Pe distanţa a două blocuri, un gard scund străbătea trotuarul pentru a-i împiedica pe copii să ajungă în faţa maşinii. Până în primăvara lui 2021, maşinile (şi gardul) au dispărut. Pavajul este acum vopsit cu tot felul de jocuri. Era o zi de iarnă umedă, iar strada îşi juca rolul cel mai elementar ca modalitate de a ajunge de la punctul A la punctul B. Dar parizienii mergeau trei câte trei, ducând cărucioare cu copii, călare pe biciclete, împingând cărucioare de cumpărături şi trollere, un lucru rar într-un oraş unde multe trotuare au doar câţiva metri lăţime. Pentru rezidenţii cu dizabilităţi, a remarcat Najdovski, este o îmbunătăţire clară. Se pare că este o lege a oraşului fără maşini ca oamenii, de îndată ce au avut ocazia, să meargă chiar pe mijlocul străzii. Este, de asemenea, un semn de la revedere către un Paris din trecut, în care străzile funcţionau ca extensii zgomotoase şi multifuncţionale ale apartamentelor înghesuite şi inadecvate: centre pentru vânzători, divertisment şi jocuri pentru copii. Acest rol predomina mai ales în cartierele mai sărace ale oraşului, în ciuda faptului că nu au avut niciodată atât de multă infrastructură publică – fântâni, bănci şi toalete – precum cele mai bogate.

    Un studiu efectuat în centrul Londrei a concluzionat că bicicletele electrice de marfă fac livrări cu 60% mai rapide decât dubele.

    Avertismentele despre cât de periculos ar putea fi traficul din oraş pentru pietoni sunt aproape la fel de vechi. În 1823, prefectul Senei a scris că Parisul „oferă pietonilor nimic altceva decât o reţea de drumuri extrem de greoaie şi chiar periculoasă, care pare să fi fost concepută exclusiv pentru vehicule”. Soluţia la acea vreme era instalarea de trotuare, care, potrivit inginerului civil şef al oraşului, ar putea avea beneficii dincolo de siguranţă: „Oameni ocupaţi, care nu mai sunt nevoiţi să-şi concentreze atenţia asupra pietrelor pe care să pună paşii în timp ce îşi croiesc drum pe stradă, se vor dedica cu atât mai mult interesului lor, muncii lor şi îşi vor lărgi ideile în consecinţă”. Este posibil ca unele idei să fi crescut, dar trotuarele au fost ulterior tăiate pentru a face mai mult loc pentru maşini pe străzi. Najdovski a susţinut două argumente pentru închiderea străzilor din faţa şcolilor. Primul a fost, fireşte, despre copii. „Copiilor de astăzi le spunem fie să se ducă la şcoală, fie să vină acasă, fie să stea parc, şi astfel ei au dispărut de pe stradă”, s-a plâns el. „Vrem să aducem copiii înapoi în stradă.” Ca la un semnal, o fetiţă a dat buzna de după colţ călare pe o bicicletă cu roţi ajutătoare, în timp ce tatăl ei alerga pe lângă protectiv. „Vă dau cuvântul că nu i-am plătit”, a spus viceprimarul zâmbind. Nu este vorba doar despre crearea unui spaţiu de plimbare pentru copii şi părinţii lor sau pentru bone după şcoală. În sălile de clasă, de asemenea, nu mai ajunge sunetul caracteristic al oraşului: zgomotul motorului în doi timpi care propulsează un moped când lumina semaforului se face verde. Şi aerul este mai curat, ceea ce este asociat cu rezultate mai bune la teste.

    Ceea ce duce la al doilea argument al lui Najdovski pentru străzile din faţa şcolilor: plantarea de copaci. „În oraşele noastre va fi din ce în ce mai greu de trăit cu aceste valuri de căldură repetate”, a spus el, referindu-se la vara caniculară a anului 2022, cea mai sufocantă din istoria Franţei. „Şi dacă vor rămâne locuibile, trebuie să poţi găsi un spaţiu verde răcoritor lângă casă. Dacă vrem să plantăm copaci la Paris, nu avem mult spaţiu. Şi dacă vrem spaţiu, nu îl luăm de la trotuare. Trebuie să fie aici, în stradă, locurile care erau folosite înainte de maşini. Ne dorim un oraş în care să te simţi ca în cuptor, în care depozităm obiecte private care cântăresc 1,5 tone şi sunt imobile 95% din timp? Sau îl deschidem pentru toată lumea?” Un rând de pomi proaspăt plantaţi pe vechea alee de parcare arată ce au ales parizienii. Erau subţiri, prea mici pentru a umbri strada. Dar copacii sunt o investiţie pe termen lung.

    Întrebat cum a reuşit oraşul să aducă străzilor noi utilizări atât de repede, fără a stârni o opoziţie de amploare, Najdovski a răspuns: „Oamenii au votat pentru asta! A fost în platforma noastră, a fost o promisiune pe care am făcut-o şi acum o respectăm”.

    Nimeni nu o ştie mai bine decât Indigo, compania care administrează garajele publice cavernoase care se află sub aproape fiecare parc sau piaţă mare din Paris. Într-un fel, acestea au fost cea mai mare adaptare a oraşului la maşină din secolul al XX-lea, sau cel puţin cea mai scumpă – doar investiţia privată a dublat costul celorlalte proiecte de reînnoire urbană ale oraşului.

    „Ne dorim un oraş în care să te simţi ca în cuptor, în care depozităm obiecte private care cântăresc 1,5 tone şi sunt imobile 95% din timp? Sau îl deschidem pentru toată lumea?” Un rând de pomi proaspăt plantaţi pe vechea alee de parcare arată ce au ales parizienii. Erau subţiri, prea mici pentru a umbri strada. Dar copacii sunt o investiţie pe termen lung.

    „De acum aproximativ 10 ani am observat că avem din ce în ce mai puţine maşini în garajele noastre”, a spus Sébastien Fraisse, şeful Indigo France. „Traficul scade cu câteva puncte procentuale în fiecare an. Evident, pe termen lung, ar putea avea efecte masive.” Chiar dacă oraşul a eliminat parcarea pe stradă şi a majorat tarifele la contoare pentru a forţa navetiştii să intre în garaje, tendinţa spre mai puţine maşini este copleşitoare.

    Şi totuşi, starea lui de spirit este bună. Fraisse a discutat cu jurnaliştii la o recepţie animată cu şampanie organizată de Indigo în holul unei săli de alpinism sub care se afla unul dintre garajele companiei. În acea dimineaţă de iarnă, acela a devenit primul garaj subteran din Paris care oferă staţii de încărcare rapidă pentru vehicule electrice. Având în vedere că Europa se pregăteşte să interzică vehiculele pe benzină noi în 2035, electrificarea garajelor pare a fi un pariu bun – Indigo a instalat, de asemenea, mii de încărcătoare standard pentru vehicule electrice în garajele sale franceze.

    „A fost o eroziune lentă”, a continuat el, „iar noi ne gândim de câţiva ani ce am putea face cu aceste spaţii. Doar parcarea subterană reprezintă adresa 14 Tour Montparnasse” – cea mai înaltă clădire a oraşului – „deci vă puteţi imagina ce este disponibil din punct de vedere imobiliar. Este enorm.” Anul trecut, compania a făcut echipă cu arhitectul Dominique Perrault pentru a lansa un concurs internaţional de arhitectură pentru „parcarea viitorului”.

     

    Indigo a fost fondată în 1964 pentru a aborda o problemă care începea să devină critică în oraşele mari ale lumii: maşinile parcate peste tot. La Paris, au distrus celebrele spaţii publice ale oraşului, aglomerata Esplanade des Invalides, piaţa Place Vendôme, malurile Senei şi esplanada din faţa Notre Dame. Soluţia au fost garajele subterane, gestionate în concesiune pe termen lung de către noua firmă de parcări.

    Astăzi, Indigo operează 2.700 de garaje pe trei continente. Dar la Paris, unde gestionează mai mult de o treime din parcările accesibile publicului, compania începe să dezvolte un nou ecosistem comercial subteran. Există ateliere de reparaţii auto, birouri de închiriere de maşini şi easyboxuri de la Amazon. Iniţiativele la scară mai mare ale companiei pentru niveluri inferioare includ facilităţi de stocare şi centre de date. Un garaj privat, non-Indigo, a fost chiar transformat într-o fermă pentru ciuperci şi andive.

    Modernizarea parcării este complicată, a spus Arnaud Viardin, directorul de parteneriate al Indigo. În mod contraintuitiv, podelele garajelor au o capacitate portantă mai mică decât casele sau birourile. Garajele au, de asemenea, tavane foarte joase, filetate cu grinzi şi conducte de utilităţi care pot limita reutilizarea adaptivă: este greu să comercializezi o unitate de depozitare care nu este accesibilă cu camionul. Încărcătoarele de vehicule consumatoare de energie necesită găurirea betonului pentru a aşeza cabluri electrice noi şi aproape orice lucrare necesită aprobări consumatoare de timp de la Departamentul de Pompieri. Rareori aceste noi contracte de închiriere aduc mai mulţi bani decât un flux constant de şoferi care plătesc tarife de parcare pe oră. Dar aceste noi afaceri aduc mai mult decât o parcare goală. Imperiul subteran al Indigo are puţini concurenţi. Sute de mii de metri pătraţi sunt acum dedicaţi utilizărilor alternative în toată Franţa, dar mai ales în Paris. Dar Indigo poate „propune metrul pătrat la preţuri care nu au nimic de-a face cu ceea ce veţi găsi deasupra pământului, şi asta în locaţii de renume. De 10, 20, 50 de ori mai ieftin”. La marginea de vest a Parisului, la umbra stadionului de fotbal din beton unde joacă Kylian Mbappé şi Lionel Messi, rampele de ieşire de pe şoseaua de centură se îndreaptă într-o vastă platformă rotundă pavată cu piatră de râu pe care roţile maşinilor aflate în trecere fac un zgomot infernal.

    Garajul lui Indigo de aici are aproximativ 600 de locuri de parcare, dar înainte erau mai multe. Mai jos este cea mai ambiţioasă adaptare a companiei la un oraş cu mai puţine maşini: un centru logistic pentru compania de livrare de alimente MonMarché. Mathieu Demond, şeful de dezvoltare al MonMarché, se plimbă printre şirurile de maşini parcate care au făcut loc unui grup de triciclete electrice de marfă. Acestea nu sunt bicicletele electrice eclectice care livrează mâncare chinezească în Manhattan. Sunt Yoklere de 9.000 de euro fabricate în Lyon. Au parbrize şi scaune cu spătare şi pot transporta 100 kg de marfă într-un compartiment de depozitare din spate de dimensiunea unei maşini de spălat.

    Demond îşi continuă drumul printr-o serie de depozite răcoroase. Ventilatoarele de răcire bâzâie pe tavan. Cutii de carton ştampilate cu coduri QR stau pe rafturi din oţel galvanizat într-un fel de antipiaţă. Nu există preţuri, etichete colorate, oferte. Demond, care are sparanghel sălbatic pe cartea sa de vizită şi ştie când soseşte ultimul lot de clementine corsicane în acest an, arată spre o varietate de lucruri care nu se găsesc de obicei într-o parcare publică – sau la un Stop and Shop – cocoşi mici, cutii cu stridii, gălbiori, clementine, tarhon proaspăt şi, bineînţeles, o întreagă bancă de brânzeturi. Acestea fuseseră tăiate şi împachetate în acea dimineaţă la o unitate MonMarché de sub Invalides, în primul garaj parizian al  Indigo, adiacent mormântului lui Napoleon. Pentru clienţii de logistică, valoarea spaţiului oferit Indigo este greu de învins. MonMarché este un spin-off al unui lanţ de băcănie francez mai mare, Grand Frais, ale cărui magazine sunt cutii mari suburbane cu parcare largă. „A trebuit să găsim o altă soluţie pentru piaţa pariziană, care este cea mai mare”, a spus Demond, tăind ambalajul de pe o cutie de polistiren cu durian, fructul aromat din Asia de Est. „Costurile imobiliare sunt atât de mari.” Motivul pentru care au fost alese bicicletele este puţin diferit. Demond a spus că bicicletele sunt mai rapide şi mai ieftine decât maşinile, iar alţi profesionişti în logistică din capitală încep să fie de acord cu această concluzie. Livrarea la restaurant se face cu mopedul sau e-bike-ul – un alt boom din epoca pandemiei. Poştaşii merg cu bicicleta. Există un serviciu de instalatori care se deplasează cu bicicleta electrică şi o afacere de transport de câini cu bicicleta – una specială, cu un coş mare în spate. Petit Forestier, o flotă de camioane frigorifice, se grăbeşte pentru a aduce pe piaţă biciclete de marfă frigorifice. Puteţi chiar să faceţi ultima plimbare prin Paris într-un sicriu transportat de o bicicletă. Există câteva explicaţii pentru această explozie, inclusiv subvenţii pentru biciclete electrice, trafic greoi, infrastructură extinsă pentru biciclete şi faptul că sunt mai uşor de angajat (şi de asigurat) oameni care merg cu bicicleta decât şoferii comerciali.

    Un reprezentant de la Stuart, una dintre companiile de livrare de biciclete grele din Paris, a calculat că transportul cu bicicleta reduce cu cinci minute timpul mediu de livrare. Neafectate de capriciile traficului şi ale parcării, bicicletele sunt şi mai fiabile. Un studiu efectuat în centrul Londrei a concluzionat că bicicletele electrice de marfă fac livrări cu 60% mai rapide decât dubele.  

  • (P) Centrul de excelenţă în chirurgia cardiovasculară minim invazivă de la Spitalul Clinic SANADOR a devenit centru de excelenţă şi training acreditat internaţional

    Bucureşti, 7 iunie 2023. SANADOR anunţă acreditarea internaţională a Centrului de excelenţă în chirurgia cardiovasculară minim invazivă de la Spitalul Clinic SANADOR ca primul centru de excelenţă şi training Corcym din România.

    „Acest titlu reprezintă o recunoaştere a eforturilor şi dedicării echipei noastre de chirurgi cardiovasculari şi a întregului personal medical. El confirmă faptul că Spitalul Clinic SANADOR este în fruntea inovaţiei şi a excelenţei medicale în România, oferind pacienţilor noştri cele mai avansate tehnici şi tratamente minim invazive pentru afecţiunile cardiovasculare. Suntem mândri să fim primul spital şi prima echipa chirurgicală din România care primeşte această recunoaştere, ce confirmă poziţia noastră în topul serviciilor medicale de înaltă calitate”, a declarat Prof. Dr. Victor Costache, şeful Secţiei de Chirurgie Cardiovasculară de la Spitalul Clinic SANADOR.

    Centrul de excelenţă în chirurgia cardiovasculară minim invazivă de la Spitalul Clinic SANADOR asigură pacienţilor cele mai moderne tratamente, realizate de medici cu o vastă experienţă şi cu stagii de formare şi perfecţionare în importante centre de excelenţă internaţionale, în primul bloc operator complet digitalizat din România. Intervenţiile se pot realiza prin minitoracotomie sau prin chirurgie endoscopică, deoarece blocul operator dispune de cele mai avansate echipamente endoscopice 3D şi 4K. În cazurile cu indicaţii în acest sens, intervenţiile chirurgicale pot fi completate cu proceduri de cardiologie intervenţională. Spitalul Clinic SANADOR este singurul din România dotat cu două angiografe ultraperformante Philips Azurion 7, de ultimă generaţie, cu ajutorul cărora se realizează proceduri endovasculare avansate, multe efectuate în premieră pentru ţara noastră la SANADOR.

    Pentru a primi acest certificat, Centrul de excelenţă în chirurgia cardiovasculară minim invazivă de la Spitalul Clinic SANADOR a trecut prin mai multe inspecţii riguroase, efectuate de o comisie de auditori din Italia, care au examinat atent dotările spitalului şi au asistat la mai multe intervenţii chirurgicale cardiovasculare minim invazive realizate cu succes de echipa condusă de Prof. Dr. Victor Costache. Acest proces de audit a implicat o evaluare detaliată a competenţei chirurgilor de la SANADOR, a calităţii serviciilor medicale, a rezultatelor obţinute şi a nivelului de satisfacţie a pacienţilor.

    „Mulţumim Corcym Academica pentru oportunitatea de a ne alătura reţelei sale selecte de centre de excelenţă şi training în domeniul chirurgiei cardiovasculare minim invazive. Această colaborare va contribui la îmbunătăţirea continuă a serviciilor noastre, prin schimbul de cunoştinţe şi experienţă cu alte instituţii din domeniul chirurgiei cardiovasculare”, a precizat Prof. Dr. Victor Costache.

    Centrul de excelenţă în chirurgia cardiovasculară minim invazivă de la SANADOR s-a remarcat în ultimii ani prin numeroasele intervenţii realizate prin proceduri chirurgicale sau angiografice, multe în premieră pentru ţara noastră, toate în beneficiul maxim al pacienţilor din România.

    Înfiinţat în anul 2001, SANADOR a cunoscut o continuă dezvoltare organică, în prezent deţinând cel mai mare spital clinic multidisciplinar privat din ţară, un centru oncologic complex, clinici, laboratoare de analize medicale şi puncte de recoltare, radiologie şi imagistică medicală de înaltă performanţă, situate în Bucureşti. Spitalul Clinic SANADOR este singurul spital privat care asigură o gamă complexă de servicii medicale, având şi compartiment de primiri urgenţe adulţi şi copii, 21 linii de gardă şi flotă proprie de ambulanţe.

  • Şomajul aproape că a dispărut din Europa. Să ne bucurăm?

    Şomajul, practic, a dispărut, scăzând sub 7% din populaţia activă în zona euro, la cel mai redus nivel din ultimii treizeci de ani. Cu toate acestea, productivitatea stagnează. Cum este posibil acest lucru? Revista franceză Alternatives Economiques a căutat răspunsuri şi a găsit ceva tulburător.

    Nu cu mult timp în urmă toţi ochii erau aţintiţi asupra cifrelor despre şomaj. Era barometrul politic suprem, verificat de toţi aleşii care căutau să atragă voturile concetăţenilor lor. În Franţa, mandatul de cinci ani al fostului preşedinte François Hollande a fost cadenţat de ritmul constant în care era pusă această întrebare cvasiexistenţială: va reuşi politicianul să-şi îndeplinească promisiunea de a inversa curba şomajului?

    O dată ce răspunsul care a venit a fost afirmativ, suspansul s-a disipat şi chestiunea a dispărut de pe radar. Dacă nimeni nu mai este îngrijorat în legătură cu şomajul acum este pentru că ştirile din Europa sunt de fapt destul de bune. „Recuperarea din criza produsă de pandemie a fost în mare parte în formă de V, iar principalii indicatori de performanţă pe piaţa muncii sunt la cele mai bune niveluri de la începutul secolului”, relatează Eurofound. „Poate pentru prima dată într-o generaţie, lipsa forţei de muncă mai degrabă decât şomajul – adică oferta de muncă mai degrabă decât cererea – este preocuparea politică cea mai presantă.”

    Constatarea era făcută în vara anului trecut. De atunci, rata şomajului s-a dus în jos şi mai mult, de la 6,7% la 6,5% în martie. În UE,  indicatorul este de doar 6%. Vârful din 2020, când economiile erau blocate, este acum istorie. „Criza COVID a fost o recesiune extrem de rapidă. Scăderile economice rapide din timpul blocajelor au fost urmate de recuperări abrupte”, explică cercetătorul german Enzo Weber de la institutul IAB. Chiar şi efectele colapsului din 2008 s-au disipat – aceasta ca medie la nivelul zonei euro. Ţările din sudul Europei, care au suferit din plin impactul crizei economice globale şi a celei a datoriilor suverane, au rămas cu sechele. Există încă diferenţe semnificative între ţări, în special între Spania şi Grecia, pe de o parte, acestea continuând să înregistreze rate ale şomajului de peste 12% anul trecut, şi Polonia sau Cehia, pe de altă parte, cu un şomaj extrem de redus, de sub 3%. Iarna trecută a adus îmbunătăţiri şi în economiile sudice.

    Numărul locurilor de muncă din Uniunea Europeană atinge de fapt niveluri record: la sfârşitul anului 2022, această cifră era cu 3,7 milioane mai mare decât la sfârşitul lui 2019, chiar înainte de criza COVID. Rata de ocupare, adică ponderea persoanelor care muncesc, bate şi ea recorduri, în ciuda unei uşoare scăderi în trimestrul trei din 2022: 75% la finalul anului trecut în UE, faţă de 73% în 2021 şi 72% cu un an mai înainte. 75% este cel mai bun rezultat de când Eurostat a început să facă astfel de măsurători, adică din 2009.

    „În Grecia, rata şomajului a scăzut chiar dramatic în ultimii patru ani. Şi în Italia perspectivele sunt încurajatoare.  Cererea de forţă de muncă a revenit de mult timp la nivelurile de dinainte de pandemie, cu aproximativ 500.000 de locuri de muncă vacante în ianuarie 2023, cu 14% mai mult decât în 2019”, confirmă Cristina Tajani, preşedinte şi CEO al Anpal Servizi SPA, Agenţia Naţională Italiană pentru Politici Active pe Piaţa Muncii.

    În general, şomajul este mai scăzut astăzi decât înainte de pandemie. În ceea ce priveşte ocuparea deplină a forţei de muncă, aceasta este deja o realitate în mai mult de 10 state membre ale UE unde rata şomajului este sub 5%, pragul general acceptat de economişti pentru acordarea acestui Sfânt Graal economic. În Europa de Est, doar România şi Slovacia fac excepţie. Spre exemplu, Bulgaria, considerată cea mai săracă ţară din Uniune, avea în martie o rată a şomajului de doar 3,7%. Cehia se distinge cu nivelul cel mai mic, de 2,6%, dar aceasta este o performanţă slabă dacă e comparată cu rezultatele de anul trecut – 2,3% în martie 2022.

    Reducerea definiţiei ocupării depline doar la rata şomajului este prea simplistă. După cum explică economistul francez Eric Heyer: „Pentru ca această scădere a şomajului să fie cu adevărat virtuoasă, trebuie să fie însoţită de o creştere a ratei de ocupare. Dacă nu este aşa, poate însemna că un anumit număr de oameni, descurajaţi, au părăsit piaţa muncii, scăzând astfel artificial rata şomajului”. Această condiţie pare să fie îndeplinită în Europa: scăderea şomajului este într-adevăr însoţită de o creştere a ratei de ocupare.

    Numărul locurilor de muncă din Uniunea Europeană atinge de fapt niveluri record: la sfârşitul anului 2022, această cifră era cu 3,7 milioane mai mare decât la sfârşitul lui 2019, chiar înainte de criza COVID. Rata de ocupare, adică ponderea persoanelor care muncesc, bate şi ea recorduri, în ciuda unei uşoare scăderi în trimestrul trei din 2022: 75% la finalul anului trecut în UE, faţă de 73% în 2021 şi 72% cu un an mai înainte. 75% este cel mai bun rezultat de când Eurostat a început să facă astfel de măsurători, adică din 2009.  „Aţi putea spune că ne apropiem de ocuparea completă a forţei de muncă”, spune economistul francez Florence Pisani, director de cercetare economică la Candriam. „Dacă ne uităm la rata de ocupare în rândul grupei de vârstă 25-54 de ani, adică nucleul populaţiei de vârstă activă, este foarte mare în Germania (88%), dar acest lucru este valabil şi în restul zonei euro, cu cote mai mari decât în 2007, înainte de criza financiară. Piaţa muncii este îngustă”. La acest capitol, România se poate compara mai degrabă cu ţările sudice decât cu Polonia sau campioanele Ungaria, Slovenia şi Portugalia.

    Pe scurt, toţi indicatorii sunt pe verde, inclusiv şomajul pe termen lung şi ocuparea. Ce ar putea explica o astfel de aliniere a planetelor? Primul element important este demografia. În 2021, populaţia cu vârsta cuprinsă între 15 şi 64 de ani a scăzut cu 0,6% în zona euro şi cu 0,7% în Uniunea Europeană. Acest fenomen este deosebit de marcat în Italia şi Slovenia (-1,9%), dar şi în Polonia (-1,2%), Germania (-0,5%) şi Franţa (-0,3%).

    „În anii 1980, populaţia în vârstă de muncă a crescut destul de puternic, cu 0,7 puncte procentuale în fiecare an”, explică Eric Heyer. „Pentru a reduce şomajul a trebuit să creăm mai multe locuri de muncă. Cu o populaţie în scădere sau stagnare, este mult mai simplu: trebuie create mai puţine locuri de muncă.” Pe lângă acest fenomen, există o tendinţă descendentă a creşterii productivităţii. Cu alte cuvinte, cantitatea de muncă necesară pentru a produce un bun sau un serviciu scade mai lent decât înainte. Acest lucru facilitează crearea de locuri de muncă: dacă un angajator doreşte să crească producţia, nu se poate baza doar pe eficienţa sporită a angajaţilor săi, ci trebuie să-şi sporească forţa de muncă prin recrutare. Acolo unde o parte din creştere a fost absorbită anterior de accelerarea creşterii productivităţii, această dinamică s-a oprit şi acum pentru mai puţină creştere e nevoie de mai multe locuri de muncă. „Pentru a rezuma”, adaugă Heyer, „avem nevoie de mai puţine locuri de muncă pentru a reduce şomajul şi pentru mai puţină creştere e nevoie de mai multe locuri de muncă. Aceasta înseamnă că, în general, este nevoie de mult mai puţină creştere pentru  reducerea şomajului. Şi acest lucru este valabil pentru toate ţările europene.”

    Într-adevăr, performanţa puternică a pieţei muncii contrastează cu cea a activităţii economice, care rămâne lentă în zona euro. Peste această încetinire se suprapune o deteriorare şi mai accentuată decât înainte a creşterilor de productivitate, care au devenit chiar negative în multe ţări europene. Când productivitatea nu doar că încetineşte, ci scade, efectul este şi mai puternic”, spune Eric Heyer. „Acest lucru este ceea ce ne-a permis să creăm o mulţime de locuri de muncă în ultima perioadă.” Această observaţie este împărtăşită de economistul Patrick Artus. După cum explică el: „Scăderea productivităţii muncii are avantajul de a determina companiile să creeze o mulţime de locuri de muncă pentru a compensa. Acest lucru este cu atât mai bun cu cât rata şomajului la persoanele mai puţin calificate este cea care scade cel mai mult şi rata de ocupare în rândul persoanelor mai puţin calificate care creşte cel mai mult când sunt create atât de multe locuri de muncă”. În zona euro, rata şomajului a celor fără studii superioare este în continuare de două ori mai mare decât media, dar a scăzut brusc de la sfârşitul pandemiei. „Dar acest lucru nu poate fi sustenabil”, avertizează Eric Heyer. „Nu putem rămâne prea mult timp cu creşteri negative de productivitate. Vom reveni la creşteri reale, poate mai mici decât înainte de criză, dar va exista totuşi o creştere a nivelului de productivitate.” Acesta este unul dintre motivele pentru care OFCE, un centru francez de cercetare economică, anticipează revenirea şomajului în 2023 în aproape toate ţările europene. Deteriorarea bruscă a productivităţii rămâne un mister pentru majoritatea economiştilor. În absenţa unei perspective largi, este greu de văzut clar, mai ales când există mai multe prejudecăţi statistice. De exemplu, de la criza COVID, munca nedeclarată a scăzut. Pentru a primi ajutor în perioada pandemiei, angajatorii au fost încurajaţi să îşi declare toţi angajaţii. Acest lucru sugerează că productivitatea a fost slab măsurată înainte de COVID şi nu neapărat că a scăzut acum.

    Numărul locurilor de muncă din Uniunea Europeană atinge de fapt niveluri record: la sfârşitul anului 2022, această cifră era cu 3,7 milioane mai mare decât la sfârşitul lui 2019, chiar înainte de criza COVID. Rata de ocupare, adică ponderea persoanelor care muncesc, bate şi ea recorduri, în ciuda unei uşoare scăderi în trimestrul trei din 2022: 75% la finalul anului trecut în UE, faţă de 73% în 2021 şi 72% cu un an mai înainte. 75% este cel mai bun rezultat de când Eurostat a început să facă astfel de măsurători, adică din 2009.

    Acelaşi lucru este valabil şi pentru lucrătorii detaşaţi, al căror număr a scăzut semnificativ: când un muncitor polonez era detaşat în Franţa, producea în Franţa, dar locul de muncă nu era declarat în acea ţară. Astăzi, muncitorul francez care l-a înlocuit nu este mai puţin productiv decât polonezul, dar angajarea lui este înregistrată în Franţa. Acest lucru denaturează comparaţiile cu perioada anterioară crizei. Creşterea bruscă a numărului de ucenici în Franţa a jucat şi ea un rol: aceştia sunt angajaţi mai puţin productivi decât ceilalţi, dar angajarea lor a fost foarte puternic subvenţionată.

    „Se poate imagina şi că munca la distanţă a fost mai puţin eficientă decât se aştepta, că măsurile profilactice puse în aplicare de guverne pentru a contracara pandemia au ajuns să reducă productivitatea sau chiar că sensul muncii s-a evaporat, dăunând productivităţii pe cap de locuitor”, spune Eric Heyer. “ Se poate ca acest lucru să fi jucat un rol, dar după toate probabilităţile nu este ceea ce explică scăderea bruscă a productivităţii. Sunt în joc şi alte elemente care sunt mult mai ciclice şi care vor dispărea în viitor.” De exemplu, ascensiunea „companiilor zombi” ca urmare a pandemiei, adică a firmelor care ar fi trebuit să se prăbuşească, dar care supravieţuiesc artificial, datorită în special subvenţiilor.

    Acest fenomen poate fi observat în toate ţările dezvoltate, aşa cum a arătat Banca Reglementărilor Internaţionale (BRI). Într-adevăr, au existat mult mai puţine falimente în afaceri în timpul crizei COVID decât în alte momente grele. Sprijinul guvernului a permis companiilor cu valoare adăugată scăzută să supravieţuiască şi astfel să-şi păstreze angajaţii. Această reţinere a forţei de muncă de către companiile care ar fi trebuit să dea faliment reduce productivitatea, dar doar într-un mod foarte ciclic. „Odată cu rambursarea împrumuturilor garantate de stat sau cu încetarea ajutorului, ceea ce trebuia să se întâmple în 2021 sau 2022 se va întâmpla în 2023: treptat, ar trebui să vedem creşterea numărului de falimente în afaceri”, spune Eric Heyer.

    Mai mult, nu numai companiile zombi reţin angajaţii. Companiile aflate pe un teren mai ferm preferă şi ele să-şi păstreze angajaţii, chiar dacă nu fac nimic cu ei deocamdată. De ce fac asta? Deoarece condicile cu comenzi sunt pline până la refuz în toată Europa. Înainte de criză, producătorii estimau că aceste comenzi le asigurau o medie de trei luni de producţie. Astăzi termenul este de peste şase luni. Dar companiile nu produc, din cauza problemelor de aprovizionare. Acesta este principalul obstacol în calea activităţii, dificultăţile de recrutare fiind pe locul doi. Dar chiar şi atunci când nu pot produce din cauza pieselor lipsă, îşi păstrează angajaţii. Ele nu vor să fie lipsite de forţă de muncă atunci când lanţurile de aprovizionare revin la normal.

    Există şi o mulţime de demisii, care pot lua diferite forme. Pe de o parte, a existat „Marea Demisioneală” anglo-saxonă, cu muncitorii din Marea Britanie şi Statele Unite renunţând definitiv la muncă. În aceste ţări, ratele de activitate sunt mai mici decât înainte de criză. Pe de altă parte, există „marea rotaţie” în stil francez, care se vede şi în Spania, unde şi angajaţii îşi dau demisia, dar doar pentru a-şi găsi un loc de muncă altundeva. Cu toate acestea, rata mare de demisie este concentrată în rândul noilor angajaţi: cei care tocmai au fost angajaţi şi pleacă câteva luni mai târziu. Acum este inflaţie.

    Un alt obstacol în calea productivităţii îl reprezintă ratele de absenţă. “Au crescut brusc odată cu criza de sănătate, ceea ce este normal, dar odată cu disponibilitatea vaccinurilor ne aşteptam să scadă la nivelul lor anterioare crizei. Nu este cazul, în special în Franţa”, spune Eric Heyer. Confruntate cu absenţe repetate, companiile şi-au constituit o mică rezervă de înlocuitori şi nu îşi folosesc pe deplin forţa de muncă.

    Există şi o mulţime de demisii, care pot lua diferite forme. Pe de o parte, a existat „Marea Demisioneală” anglo-saxonă, cu muncitorii din Marea Britanie şi Statele Unite renunţând definitiv la muncă. În aceste ţări, ratele de activitate sunt mai mici decât înainte de criză. Pe de altă parte, există „marea rotaţie” în stil francez, care se vede şi în Spania, unde şi angajaţii îşi dau demisia, dar doar pentru a-şi găsi un loc de muncă altundeva. Cu toate acestea, rata mare de demisie este concentrată în rândul noilor angajaţi: cei care tocmai au fost angajaţi şi pleacă câteva luni mai târziu. Acum este inflaţie. Marea Britanie a devenit cel mai sărac stat bogat. În câteva economii europene explozia preţurilor îi forţează pe mulţi să caute un al doilea loc de muncă sau ceve de lucru suplimentar pentru a putea acoperi costurile prea mari.

    Florence Pisani, economista de la Candriam, are alte idei. „Am văzut o scădere a productivităţii în toate ţările din zona euro din 2016 încoace, cu mult înainte de criza COVID. Este o problemă mai structurală”, spune ea. „În realitate, există inegalităţi puternice între companii în ceea ce priveşte productivitatea. Unele companii sunt foarte productive, altele deloc. Multe IMM-uri se chinuie să obţină creşteri de productivitate. Un studiu recent al McKinsey din Statele Unite arată că aceasta este parţial şi o problemă geografică: companiile productive tind să se aglomereze în huburi cu toată infrastructura necesară, crescând inegalităţile între regiuni.”

    Florence anticipează o încetinire a creării de locuri de muncă în zona euro, care va fi accentuată de politica monetară mai restrictivă a BCE. Totuşi, şomajul nu va creşte neapărat, din cauza scăderii populaţiei în vârstă de muncă din Europa, care va deveni mai pronunţată. Italia este un exemplu: conform Istat, până în 2030 populaţia de vârstă activă a ţării va fi scăzut cu 1,98 milioane de persoane. „Rămân incertitudini macroeconomice puternice, comune tuturor ţărilor europene, precum inflaţia, modificările costurilor materiilor prime, PIB-ul naţional şi global”, explică Cristina Tajani. „Dar în Italia, problema majoră rămâne declinul demografic, care, pentru prima dată de când curba natalităţii a început să scadă, are un impact direct pe piaţa muncii. Iar peninsula italiană este departe de a fi singura ţară afectată.”   

  • Cum au ajuns ajutoarele financiare oferite de Uniunea Europeană să fie mană cerească pentru oligarhi şi politicieni corupţi, care au furat pământurile de la cei care ar fi trebuit de fapt să fie ajutaţi cu aceşti bani

    Uniunea Europeană cheltuie zeci de miliarde de euro pe an pentru a subvenţiona agricultura, o ramură a economiei vitală, dar vulnerabilă şi la schimbările climatice, şi la concurenţa din ţările mai ieftine sau mai norocoase din punctul de vedere al climei sau al capriciilor naturii. Însă o parte din aceşti bani sunt ademenitori pentru oamenii puternici, îi îmbogăţesc pe politicieni şi finanţează afaceri corupte, scrie The New York Times.

    În vremea comunismului, ţăranii lucrau câmpurile care se întind pe kilometri întregi în judeţul dintre Budapesta şi lacul Balaton, culegând grâu şi porumb pentru un guvern care le furase pământul. Astăzi, copiii lor trudesc pentru noi stăpâni, un grup de oligarhi şi patroni politici care şi-au însuşit pământul prin înţelegeri opace cu conducătorii Ungariei democratice. Ei au creat o variantă modernă a sistemului feudal, oferind locuri de muncă şi ajutor celor care se conformează şi pedepsindu-i pe răzvrătiţi. Aceşti baroni ai pământului, după cum s-a dovedit, sunt finanţaţi şi chiar încurajaţi de Uniunea Europeană.

    Blocul comunitar plăteşte într-un an obişnuit 65 de miliarde de euro ca subvenţii agricole menite să sprijine fermierii şi să ţină în viaţă comunităţile rurale. Dar în Ungaria şi în cea mai mare parte a Europei Centrale şi de Est, o bună parte din bani se îndreaptă către cei deja puternici sau cu relaţii politice. Fostul premier al Cehiei, Andrej Babiš, încă încasa zeci de milioane de euro în subvenţii în al doilea an de mandat, 2018 când, pentru a putea guverna a trebuit să se alieze cu un partid cu orientări comuniste.

    Babiš a fost investigat pentru fraudă cu subvenţii de poliţia cehă şi de OLAF, biroul antifraudă al UE, pentru a fi achitat de acuzaţii în 2023 de o instanţă din Praga, dar nu definitiv.  Subvenţiile au finanţat acapararea de terenuri în stil mafiot în Slovacia şi Bulgaria.  Programul agricol al Europei, un mecanism care a contribuit la formarea Uniunii Europene, este acum exploatat de aceleaşi forţe antidemocratice care ameninţă blocul din interior. Acest lucru se datorează faptului că guvernele din Europa Centrală şi de Est, multe conduse de populişti, au libertate mare în privinţa modului în care sunt distribuite subvenţiile finanţate de contribuabilii din întreaga Europă, chiar dacă întregul sistem este învăluit în secret.

    O investigaţie a New York Times desfăşurată în nouă ţări în anul 2019 a scos la iveală un sistem de subvenţii care este în mod deliberat opac, subminează grav obiectivele de mediu ale Uniunii Europene şi este deformat de corupţie şi de conflicte de interese. Maşinăria birocratică europeană de la Bruxelles permite această corupţie grosolană, deoarece confruntarea cu ea ar însemna schimbarea unui program care ajută la menţinerea unei uniuni precare. Liderii europeni nu se înţeleg între ei în privinţa multor lucruri, dar cu toţii se bazează pe subvenţii generoase şi pe o mare discreţie în a le cheltui. Înlăturarea acestui sistem pentru a elimina abuzurile din noile state membre ale UE ar perturba ordinea politică şi economică de pe tot continentul.

    Blocul comunitar plăteşte într-un an obişnuit 65 de miliarde de euro ca subvenţii agricole menite să sprijine fermierii şi să ţină în viaţă comunităţile rurale. Dar în Ungaria şi în cea mai mare parte a Europei Centrale şi de Est, o bună parte din bani se îndreaptă către cei deja puternici sau cu relaţii politice.

    Acesta este motivul pentru care când pregăteşte reforme Bruxelles-ul nu  pune accentul pe eliminarea corupţiei sau pe înăsprirea controalelor. În schimb, tendinţa este de a acorda liderilor naţionali mai multă autoritate asupra modului în care cheltuiesc banii – cu ignorarea obiecţiilor auditorilor interni. Programul pentru agricultură a fost mult timp cel mai greu element din bugetul central al Uniunii Europene, reprezentând 40% din cheltuieli. Este unul dintre cele mai mari programe de subvenţii din lume.

    Cu toate acestea, unii europarlamentari de la Bruxelles, care legiferează şi votează cu privire la politica agricolă, recunosc că adesea nu au idee unde se duc banii. Un loc în care aceştia se duc este judeţul Fejer, casa premierului populist al Ungariei Viktor Orban. O icoană pentru extrema dreaptă a Europei şi un critic dur al Bruxelles-ului şi al valorilor corupte europene, Orban acceptă bucuros banii Uniunii Europene. Ancheta NYT a constatat că fondurile europene pentru subvenţii agricole care ajung în Ungaria intră într-un sistem de patronaj care îmbogăţeşte prietenii şi familia premierului Orban, protejează interesele politice şi pedepseşte rivali:  aproximativ 500 de hectare de teren de la stat au fost vândute ginerelui lui Orban şi membrilor familiei sale; peste 1.500 de ha de pământ de la stat i-au revenit omului de afaceri, oligarhului şi prietenului din copilărie al lui Orban, Lorinc Meszaros, şi familiei acestuia; aproape 400 de ha de teren de la stat au fost vândute lui Janos Flier, un partener de afaceri al soţiei lui Orban. Alte suprafeţe semnificative au fost vândute unui avocat din Budapesta şi membrilor familiei sale. Proprietarii închiriază o parte din terenuri domnului Meszaros. Cei care controlează terenurile se califică pentru milioane de euro în subvenţii de la Uniunea Europeană. „Este un sistem absolut corupt”, a spus Jozsef Angyan, care a fost cândva subsecretarul pentru dezvoltare rurală al lui Orban. Patronajul la vedere din judeţul Fejer nu ar fi trebuit să se întâmple. Încă din primele zile ale Uniunii Europene, politica agricolă a avut o importanţă specială ca sistem imuabil pentru sporirea bunăstării publice. În Statele Unite, securitatea socială sau Medicare sunt probabil cele mai apropiate echivalente, dar niciuna dintre ele nu este o prevedere sacră înscrisă în documentele fondatoare ale naţiunii. Uniunea Europeană cheltuieşte de trei ori mai mult decât Statele Unite pentru subvenţii agricole în fiecare an, dar pe măsură ce sistemul s-a extins, responsabilitatea nu a mai ţinut pasul. Guvernele naţionale publică unele informaţii despre destinatarii banilor, dar cei mai mari beneficiari se ascund în spatele unor structuri complexe de proprietate. Şi deşi fermierii sunt plătiţi, parţial, în funcţie de suprafeţele deţinute, datele despre proprietate sunt păstrate secrete, ceea ce face mai dificilă urmărirea acaparărilor de terenuri şi a corupţiei. Uniunea Europeană menţine o bază de date, dar, invocând dificultatea de a descărca informaţiile solicitate, a refuzat să furnizeze pentru NYT o copie. Ca răspuns, ziarul american şi-a compilat propria bază de date care, deşi incompletă, a completat informaţiile disponibile public privind acordarea subvenţiilor. NYT s-a concentrat mai mult pe Ungaria şi a reuşit să verifice tranzacţii cu terenuri de care a beneficiat un grup select de persoane de pe scena politică, a vizitat ferme din mai multe ţări şi a folosit înregistrările guvernamentale pentru a determina subvenţiile primite de unii dintre cei mai mari dintre beneficiari. Ancheta s-a bazat, de asemenea, pe munca depusă de jurnaliştii maghiari în ciuda represiunii din mass-media din partea guvernului lui Orban. Concluzia este că subvenţiile agricole au contribuit la formarea bazei pentru Uniunea Europeană modernă. Dar astăzi ele ajută la susţinerea unui fel de feudalism modern în care micii fermieri sunt îndatoraţi faţă de baronii latifundiari conectaţi politic. Trăsătura centrală a programului este că oamenii sunt plătiţi în funcţie de suprafaţa de pământ pe care o cultivă. Sistemul ar trebui să-i ajute pe fermierii harnici şi să stabilizeze aprovizionarea cu alimente a Europei. Dar în ţările din fostul bloc comunist, unde guvernul era stăpânul majorităţii terenurilor  agricole, lideri precum premierul Ungariei au scos la licitaţie terenuri pentru aliaţii politici şi chiar membri ai familiei. Şi subvenţiile se duc acolo unde este pământul. Chiar dacă Uniunea Europeană descrie programul de subvenţii ca fiind o plasă de siguranţă esenţială pentru fermierii harnici, studiile au arătat în mod repetat că 80% din bani merg către cei mai mari 20% dintre beneficiari. Şi unii dintre cei de la vârf au folosit aceşti bani pentru a acumula şi mai multă putere politică. În Bulgaria, subvenţiile au adus bunăstare elitei agricole. Academia Bulgară de Ştiinţe a constatat că 75% din principalul tip de subvenţie agricolă europeană din ţară ajunge la aproximativ 100 de entităţi. În 2019, autorităţile au efectuat raiduri în toată ţara care au scos la iveală legăturile corupte dintre oficialii guvernamentali şi oamenii de afaceri din agricultură. Unul dintre cei mai mari producători de făină din ţară a fost acuzat de fraudă în legătură cu subvenţiile. Aproape un sfert dintre fermierii care au aplicat în acel an pentru subvenţii nu au primit banii pentru că au încercat diverse scheme de fraudă, potrivit Radio Bulgaria. O anchetă a EURACTIV Bulgaria din 2020 a arătat cum sute de hectare de teren agricol din jurul satului Dabovo sunt cultivate cu soia, dar numai în acte, iar proprietarii primeau subvenţii. Investigaţii, inclusiv din partea autorităţilor, au continuat şi continuă şi se lasă cu arestări. În Slovacia, procurorul general a recunoscut existenţa unei „mafii agricole”. Micii fermieri au raportat că au fost bătuţi şi extorcaţi pentru terenuri valoroase pentru subvenţiile pe care le primesc. Un jurnalist, Jan Kuciak, a fost ucis în 2018 în timp ce investiga mafioţii italieni care s-au infiltrat în industria fermelor, au profitat de subvenţii şi au construit relaţii cu politicieni puternici. În ciuda acestor fapte, reformele propuse sunt adesea diluate sau eliminate la Bruxelles şi în multe alte capitale europene.

    Concluzia este că subvenţiile agricole au contribuit la formarea bazei pentru Uniunea Europeană modernă. Dar astăzi ele ajută la susţinerea unui fel de feudalism modern în care micii fermieri sunt îndatoraţi faţă de baronii latifundiari conectaţi politic. Trăsătura centrală a programului este că oamenii sunt plătiţi în funcţie de suprafaţa de pământ pe care o cultivă. Sistemul ar trebui să-i ajute pe fermierii harnici şi să stabilizeze aprovizionarea cu alimente a Europei.

    Oficialii Uniunii Europene au respins un raport din 2015 care recomanda înăsprirea regulilor subvenţiilor agricole ca o garanţie împotriva acaparării terenurilor din Europa Centrală şi de Est. Parlamentul European a respins un proiect de lege care ar fi interzis politicienilor să beneficieze de subvenţiile pe care le administrează. Iar oficialii de rang înalt resping sugestiile că undeva cineva ar frauda. „Avem un sistem aproape etanş”, a spus Rudolf Mögele, unul dintre cei mai mari oficiali din domeniul agriculturii din Europa. Ceea ce nu se spune este că, în timp ce auditurile pot surprinde incidente de fraudă veritabilă, eliminarea conflictelor de interese şi a corupţiei legalizate este mult mai dificilă. Uniunea Europeană se amestecă rareori în treburile naţionale, acordând libertate de acţiune liderilor aleşi. Iar puţini lideri au încercat o exploatare atât de vastă şi evidentă a sistemului de subvenţii precum Orban în Ungaria. La mitinguri, el a lansat mesajul că Bruxelles-ul vrea să elimine ajutorul pentru ferme şi în schimb foloseşte banii pentru a aduce migranţi, iar numai el poate opri aceste planuri. Fermierii care critică guvernul sau sistemul de patronaj spun că li s-au refuzat granturi sau s-au confruntat cu audituri surpriză şi inspecţii de mediu neobişnuite, ceea ce echivalează cu o campanie sofisticată de intimidare care aduce aminte de era comunistă. „Nu este ca atunci când venea o maşină după tine noaptea şi te lua”, a povestit Istvan Teichel, care cultivă un mic teren în judeţul natal al lui Orban. „Acum este ceva mai profund.”   

  • Se pregăteşte dipariţia dolarului american. Cum a început China să distrugă puterea dolarului şi care sunt ţările care se alătură

    În timp ce preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, pregătea o vizită istorică în China, cu gândul de a-l convinge pe liderul chinez, Xi Jinping, să-şi tempereze prietenia cu Putin, un colos francez, TotalEnergies, şi o companie chinezească finalizau prima tranzacţie cu gaze naturale lichefiate în yuani din istorie. Ce înseamnă aceasta?

    Francezii au explicat că tranzacţionarea în moneda chineză a fost cerută de cumpărător, compania chinezească China National Offshore Oil Company. Este un amănunt care arată două tendinţe: pe de o parte, şi premierul german Olaf Scholz a făcut un cadou Chinei anul trecut – o parte din portul de marfă Hamburg – înainte de a-l vizita pe Xi Jinping la el acasă, iar pe de alta acordul de vânzare de GNL în yuani înseamnă că francezii au acceptat înlocuirea dolarului, moneda folosită în mod normal în astfel de tranzacţii, cu moneda Chinei.

    Cu alte cuvinte, TotalEnergies participă la ceea ce a devenit cunoscut ca dedolarizare. Astfel, Franţa se alătură Rusiei, Iranului, Indiei, Arabiei Saudite şi altor economii mari emergente sau certate cu Occidentul care caută să reducă importanţa dolarului în tranzacţiile internaţionale, fie din motive ce ţin de rivalitatea cu SUA şi geopolitică, fie din nevoia de diversificare pentru reducerea dependenţei de moneda americană. Dedolarizarea are sens mai ales în condiţiile actuale, când preţurile ridicate ale petrolului şi dolarul puternic devin un amestec nociv deoarece cele mai multe state cumpără ţiţei folosind dolari, un efort care creează inflaţie şi creşte costul vieţii. În prezent, dedolarizarea are mai ales forma internaţionalizării yuanului.  Iar viteza fenomenului creşte.

    Brazilia şi China au încheiat un acord pentru a renunţa la dolarul american în favoarea propriilor monede în tranzacţiile comerciale, scrie Modern Diplomacy. Acordul va permite Chinei, a doua economie ca mărime a lumii, şi Braziliei, una dintre cele mai mari economii emergente, să efectueze tranzacţii comerciale şi financiare în mod direct, schimbând yuani cu reali – sau invers – în loc să îşi convertească mai întâi monedele în dolari americani. Agenţia braziliană de promovare a comerţului şi a investiţiilor (ApexBrasil) a anunţat că noul aranjament este de aşteptat să „reducă costurile, să promoveze şi mai mult comerţul bilateral şi să faciliteze investiţiile”. Mutarea făcută s-ar justifica  şi prin faptul că China este cel mai mare partener comercial al Braziliei, reprezentând mai mult de o cincime din totalul importurilor, Statele Unite fiind pe locul doi. China, cu apetitul ei uriaş pentru mâncare, este, de asemenea, cea mai mare piaţă de export a Braziliei, reprezentând mai mult de o treime din toate exporturile. China a depăşit Statele Unite ca principal partener comercial al Braziliei în 2009. Astăzi, Brazilia este cel mai mare beneficiar al investiţiilor chineze în America Latină, banii ducându-se în special pe dezvoltarea infrastructurii de transport de electricitate de înaltă tensiune şi pe extracţia petrolului.

    Preşedintele brazilian, Luiz da Silva, care a depus jurământul în ianuarie, a decis să consolideze legăturile cu Beijingul după o perioadă de relaţii dificile sub predecesorul său, Jair Bolsonaro, care a folosit o retorică anti-China pentru a atrage alegători şi poate pentru a-şi cimenta prietenia cu fostul preşedinte american Donald Trump. De altfel, Bolsonaro este cunoscut şi ca Trump de la Tropice. Recent, Indonezia a găzduit o întâlnire oficială a tuturor miniştrilor de finanţe şi guvernatorilor băncilor centrale din ASEAN, Asociaţia Naţiunilor din Sud-Estul Asiei, unde s-a discutat despre reducerea dependenţei de dolarul american, de euro, yen şi lira sterlină în tranzacţiile financiare şi trecerea la decontări în monedele locale. În cadrul şedinţei s-au discutat eforturile de reducere a dependenţei de principalele valute internaţionale prin scheme de tranzacţii în monedă locală (LCT). Aceasta este o extensie a schemei anterioare de decontare în monedă locală (LCS), care a început deja să fie implementată între membrii ASEAN. Aceasta înseamnă că un sistem de plăţi digitale transfrontaliere ASEAN va fi extins şi va permite statelor membre să utilizeze monedele locale pentru comerţ internaţional. Un acord privind o astfel de cooperare a fost stabilit între Indonezia, Malaysia, Singapore, Filipine şi Thailanda în noiembrie 2022. În acest context, autoritatea de reglementare bancară din Indonezia a anunţat pe 27 martie că Banca Indoneziei se pregăteşte să introducă propriul sistem de plăţi intern.

     

    Preşedintele indonezian, Joko Widodo, a îndemnat administraţiile regionale să înceapă să folosească cardurile de credit emise de băncile locale şi să înceteze treptat să mai folosească sistemele de plată străine. El a spus că Indonezia trebuie să se ferească de perturbările geopolitice, invocând sancţiunile care vizează sectorul financiar al Rusiei impuse de SUA, UE şi aliaţii acestora pentru a o forţa să-şi retragă armata din Ucraina. Prin urmare, îndepărtarea de sistemele de plată occidentale este necesară pentru a proteja tranzacţiile de „posibile repercusiuni geopolitice”, a spus Widodo. Dintre naţiunile ASEAN, doar Singapore a impus sancţiuni Rusiei, în timp ce toate celelalte naţiuni continuă să facă comerţ cu ţara care a atacat Ucraina. China, aflată în plină ofensivă pentru extinderea influenţei comerciale şi politice, ceea ce nu poate face decât atacând supremaţia SUA, insistă acolo unde influenţa americană  este vulnerabilă. Irakul pare că alege yuanul ca monedă pentru plata importurilor din China. Banca centrală irakiană a anunţat în februarie că intenţionează să permită ca mărfurile aduse din China să fie decontate în moneda chineză, potrivit Reuters. Ar fi o premieră, deoarece până acum importurile din China erau plătite cu dolari. Arabia Saudită,  cel mai mare exportator de petrol din lume şi cel mai puternic stat din Orientul Mijlociu, a decis să adere ca partener de dialog la Organizaţia de Cooperare Shanghai (SCO) condusă de China. SCO este o alianţă politică, de securitate şi comercială creată în 2001 pentru a contracara influenţa occidentală. Printre membrii săi se numără China, Rusia, India, Pakistan şi patru ţări din Asia Centrală. Mai mult, China şi Arabia Saudită au semnat acorduri majore pentru petrol. Printr-unul,  gigantul petrolier de stat Saudi Aramco va prelua o participaţie în valoare de 3,6 miliarde de dolari la Rongsheng Petrochemical pentru a-şi spori prezenţa în China. De asemenea, cele două ţări au convenit să construiască o rafinărie integrată şi un complex petrochimic în nord-estul Chinei. „Arabia Saudită pare să se întoarcă spre Beijing şi să se îndepărteze de Occident”, apreciază Jason Tuvey, economistul-şef adjunct al pieţelor emergente Capital Economics. „Această manevră a alimentat discuţii că saudiţii ar accepta şi yuanul pentru vânzările sale de petrol către China, aşa-numitul petroyuan.” Însă avansul petroyuanului cel mai probabil se va împotmoli în nisipurile statelor din Golf, deoarece nu este în interesul acestora să-şi schimbe avuţia pe bani chinezeşti. 

     

     

    Când preşedintele Chinei, Xi Jinping, s-a întâlnit cu regele Arabiei Saudite în decembrie anul trecut, s-a vorbit mult despre relaţiile tot mai apropiate în toate domeniile dintre cele două naţiuni, dar nu s-a spus nimic despre ideea intens vehiculată ca saudiţii să-şi vândă petrolul în yuani. Dar de ce ar face-o? Dolarul este convertibil fără restricţii, yuanul nu este, aminteşte Bloomberg. Apoi dolarul este lichid, yuanul nu. Cu dolari se pot face achiziţii şi tranzacţii oriunde, cu yuani, doar din China. Însă libertatea pe care o oferă dolarul poate fi îngrădită de SUA. Unul dintre scopurile dedolarizării este tocmai ieşirea din spaţiul financiar supravegheat de Washington. Propaganda chineză spune că tot mai multe economii încearcă să înlocuiască sistemul SWIFT, creat de băncile americane şi europene pentru a face transferurile de bani cât mai sigure posibil,  cu servicii mai echitabile şi mai ieftine pentru a evita constrângerea monetară din partea SUA, sancţiunile ample impuse de SUA asupra Rusiei arătând clar cum Washingtonul poate transforma dolarul în armă. Rezerva Federală americană a aplicat o politică monetară ultralaxă agresivă după izbucnirea pandemiei de COVID-19 în 2020.  Profitând de hegemonia dolarului, SUA au inundat lumea cu măsuri masive de stimulare şi apoi au recurs la cea mai rapidă înăsprire a politicii monetare din ultimele decenii pentru a stopa inflaţia ridicată, tulburând grav pieţele financiare mondiale. Drept urmare, multe economii în curs de dezvoltare care exportă materii prime şi se împrumută în dolari se confruntă cu pericole create de dolarul puternic, inclusiv inflaţie, deprecierea monedei locale şi ieşiri de capital. În schimb, cursul de schimb al yuanului este mult mai stabil, menţinându-se la aproximativ 7 unităţi pentru un dolar, în ciuda înăspririi politicii monetare mai rapide din SUA, şi asigurând costuri mai mici pentru ţările care au nevoie să se împrumute. Această nevoie transformă China în creditor internaţional, sau mai degrabă o forţează să accepte această transformare deoarece ţările cu probleme de finanţare sunt adesea clienţi ai iniţiativei sale Belt and Road, de expansiune a influenţei economice şi comerciale a Beijingului prin construirea de infrastructură. Până acum, singura cucerire notabilă a yuanului este Rusia. Moneda chinezească a înlocuit dolarul drept cea mai tranzacţionată valută acolo.  

  • Dedolarizarea lumii şi ascensiunea yuanului: asistăm la începutul sfârşitului pntru era hegemoniei monedei americane?

    În timp ce preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, pregătea o vizită istorică în China, cu gândul de a-l convinge pe liderul chinez, Xi Jinping, să-şi tempereze prietenia cu Putin, un colos francez, TotalEnergies, şi o companie chinezească finalizau prima tranzacţie cu gaze naturale lichefiate în yuani din istorie. Ce înseamnă aceasta?

    Francezii au explicat că tranzacţionarea în moneda chineză a fost cerută de cumpărător, compania chinezească China National Offshore Oil Company. Este un amănunt care arată două tendinţe: pe de o parte, şi premierul german Olaf Scholz a făcut un cadou Chinei anul trecut – o parte din portul de marfă Hamburg – înainte de a-l vizita pe Xi Jinping la el acasă, iar pe de alta acordul de vânzare de GNL în yuani înseamnă că francezii au acceptat înlocuirea dolarului, moneda folosită în mod normal în astfel de tranzacţii, cu moneda Chinei.

    Cu alte cuvinte, TotalEnergies participă la ceea ce a devenit cunoscut ca dedolarizare. Astfel, Franţa se alătură Rusiei, Iranului, Indiei, Arabiei Saudite şi altor economii mari emergente sau certate cu Occidentul care caută să reducă importanţa dolarului în tranzacţiile internaţionale, fie din motive ce ţin de rivalitatea cu SUA şi geopolitică, fie din nevoia de diversificare pentru reducerea dependenţei de moneda americană. Dedolarizarea are sens mai ales în condiţiile actuale, când preţurile ridicate ale petrolului şi dolarul puternic devin un amestec nociv deoarece cele mai multe state cumpără ţiţei folosind dolari, un efort care creează inflaţie şi creşte costul vieţii. În prezent, dedolarizarea are mai ales forma internaţionalizării yuanului.  Iar viteza fenomenului creşte.

    Brazilia şi China au încheiat un acord pentru a renunţa la dolarul american în favoarea propriilor monede în tranzacţiile comerciale, scrie Modern Diplomacy. Acordul va permite Chinei, a doua economie ca mărime a lumii, şi Braziliei, una dintre cele mai mari economii emergente, să efectueze tranzacţii comerciale şi financiare în mod direct, schimbând yuani cu reali – sau invers – în loc să îşi convertească mai întâi monedele în dolari americani. Agenţia braziliană de promovare a comerţului şi a investiţiilor (ApexBrasil) a anunţat că noul aranjament este de aşteptat să „reducă costurile, să promoveze şi mai mult comerţul bilateral şi să faciliteze investiţiile”. Mutarea făcută s-ar justifica  şi prin faptul că China este cel mai mare partener comercial al Braziliei, reprezentând mai mult de o cincime din totalul importurilor, Statele Unite fiind pe locul doi. China, cu apetitul ei uriaş pentru mâncare, este, de asemenea, cea mai mare piaţă de export a Braziliei, reprezentând mai mult de o treime din toate exporturile. China a depăşit Statele Unite ca principal partener comercial al Braziliei în 2009. Astăzi, Brazilia este cel mai mare beneficiar al investiţiilor chineze în America Latină, banii ducându-se în special pe dezvoltarea infrastructurii de transport de electricitate de înaltă tensiune şi pe extracţia petrolului.

    Preşedintele brazilian, Luiz da Silva, care a depus jurământul în ianuarie, a decis să consolideze legăturile cu Beijingul după o perioadă de relaţii dificile sub predecesorul său, Jair Bolsonaro, care a folosit o retorică anti-China pentru a atrage alegători şi poate pentru a-şi cimenta prietenia cu fostul preşedinte american Donald Trump. De altfel, Bolsonaro este cunoscut şi ca Trump de la Tropice. Recent, Indonezia a găzduit o întâlnire oficială a tuturor miniştrilor de finanţe şi guvernatorilor băncilor centrale din ASEAN, Asociaţia Naţiunilor din Sud-Estul Asiei, unde s-a discutat despre reducerea dependenţei de dolarul american, de euro, yen şi lira sterlină în tranzacţiile financiare şi trecerea la decontări în monedele locale. În cadrul şedinţei s-au discutat eforturile de reducere a dependenţei de principalele valute internaţionale prin scheme de tranzacţii în monedă locală (LCT). Aceasta este o extensie a schemei anterioare de decontare în monedă locală (LCS), care a început deja să fie implementată între membrii ASEAN. Aceasta înseamnă că un sistem de plăţi digitale transfrontaliere ASEAN va fi extins şi va permite statelor membre să utilizeze monedele locale pentru comerţ internaţional. Un acord privind o astfel de cooperare a fost stabilit între Indonezia, Malaysia, Singapore, Filipine şi Thailanda în noiembrie 2022. În acest context, autoritatea de reglementare bancară din Indonezia a anunţat pe 27 martie că Banca Indoneziei se pregăteşte să introducă propriul sistem de plăţi intern.

     

    Preşedintele indonezian, Joko Widodo, a îndemnat administraţiile regionale să înceapă să folosească cardurile de credit emise de băncile locale şi să înceteze treptat să mai folosească sistemele de plată străine. El a spus că Indonezia trebuie să se ferească de perturbările geopolitice, invocând sancţiunile care vizează sectorul financiar al Rusiei impuse de SUA, UE şi aliaţii acestora pentru a o forţa să-şi retragă armata din Ucraina. Prin urmare, îndepărtarea de sistemele de plată occidentale este necesară pentru a proteja tranzacţiile de „posibile repercusiuni geopolitice”, a spus Widodo. Dintre naţiunile ASEAN, doar Singapore a impus sancţiuni Rusiei, în timp ce toate celelalte naţiuni continuă să facă comerţ cu ţara care a atacat Ucraina. China, aflată în plină ofensivă pentru extinderea influenţei comerciale şi politice, ceea ce nu poate face decât atacând supremaţia SUA, insistă acolo unde influenţa americană  este vulnerabilă. Irakul pare că alege yuanul ca monedă pentru plata importurilor din China. Banca centrală irakiană a anunţat în februarie că intenţionează să permită ca mărfurile aduse din China să fie decontate în moneda chineză, potrivit Reuters. Ar fi o premieră, deoarece până acum importurile din China erau plătite cu dolari. Arabia Saudită,  cel mai mare exportator de petrol din lume şi cel mai puternic stat din Orientul Mijlociu, a decis să adere ca partener de dialog la Organizaţia de Cooperare Shanghai (SCO) condusă de China. SCO este o alianţă politică, de securitate şi comercială creată în 2001 pentru a contracara influenţa occidentală. Printre membrii săi se numără China, Rusia, India, Pakistan şi patru ţări din Asia Centrală. Mai mult, China şi Arabia Saudită au semnat acorduri majore pentru petrol. Printr-unul,  gigantul petrolier de stat Saudi Aramco va prelua o participaţie în valoare de 3,6 miliarde de dolari la Rongsheng Petrochemical pentru a-şi spori prezenţa în China. De asemenea, cele două ţări au convenit să construiască o rafinărie integrată şi un complex petrochimic în nord-estul Chinei. „Arabia Saudită pare să se întoarcă spre Beijing şi să se îndepărteze de Occident”, apreciază Jason Tuvey, economistul-şef adjunct al pieţelor emergente Capital Economics. „Această manevră a alimentat discuţii că saudiţii ar accepta şi yuanul pentru vânzările sale de petrol către China, aşa-numitul petroyuan.” Însă avansul petroyuanului cel mai probabil se va împotmoli în nisipurile statelor din Golf, deoarece nu este în interesul acestora să-şi schimbe avuţia pe bani chinezeşti. 

     

     

    Când preşedintele Chinei, Xi Jinping, s-a întâlnit cu regele Arabiei Saudite în decembrie anul trecut, s-a vorbit mult despre relaţiile tot mai apropiate în toate domeniile dintre cele două naţiuni, dar nu s-a spus nimic despre ideea intens vehiculată ca saudiţii să-şi vândă petrolul în yuani. Dar de ce ar face-o? Dolarul este convertibil fără restricţii, yuanul nu este, aminteşte Bloomberg. Apoi dolarul este lichid, yuanul nu. Cu dolari se pot face achiziţii şi tranzacţii oriunde, cu yuani, doar din China. Însă libertatea pe care o oferă dolarul poate fi îngrădită de SUA. Unul dintre scopurile dedolarizării este tocmai ieşirea din spaţiul financiar supravegheat de Washington. Propaganda chineză spune că tot mai multe economii încearcă să înlocuiască sistemul SWIFT, creat de băncile americane şi europene pentru a face transferurile de bani cât mai sigure posibil,  cu servicii mai echitabile şi mai ieftine pentru a evita constrângerea monetară din partea SUA, sancţiunile ample impuse de SUA asupra Rusiei arătând clar cum Washingtonul poate transforma dolarul în armă. Rezerva Federală americană a aplicat o politică monetară ultralaxă agresivă după izbucnirea pandemiei de COVID-19 în 2020.  Profitând de hegemonia dolarului, SUA au inundat lumea cu măsuri masive de stimulare şi apoi au recurs la cea mai rapidă înăsprire a politicii monetare din ultimele decenii pentru a stopa inflaţia ridicată, tulburând grav pieţele financiare mondiale. Drept urmare, multe economii în curs de dezvoltare care exportă materii prime şi se împrumută în dolari se confruntă cu pericole create de dolarul puternic, inclusiv inflaţie, deprecierea monedei locale şi ieşiri de capital. În schimb, cursul de schimb al yuanului este mult mai stabil, menţinându-se la aproximativ 7 unităţi pentru un dolar, în ciuda înăspririi politicii monetare mai rapide din SUA, şi asigurând costuri mai mici pentru ţările care au nevoie să se împrumute. Această nevoie transformă China în creditor internaţional, sau mai degrabă o forţează să accepte această transformare deoarece ţările cu probleme de finanţare sunt adesea clienţi ai iniţiativei sale Belt and Road, de expansiune a influenţei economice şi comerciale a Beijingului prin construirea de infrastructură. Până acum, singura cucerire notabilă a yuanului este Rusia. Moneda chinezească a înlocuit dolarul drept cea mai tranzacţionată valută acolo.  

  • Care este ţara ce este este pe locul doi la exportul de produse agricole şi cel mai mare exportator de carne din Europa. „Credem că putem face mult mai bine decât natura”

    Strigătul de mobilizare s-a dat în urmă cu două decenii, când creşteau îngrijorările cu privire la capacitatea Olandei de a-şi hrăni cei 17 milioane de locuitori: ar fi trebuit să producă de două ori mai multă hrană folosind doar jumătate din resurse.

    Ţara, care nu este printre cele mai mari ca întindere din Europa, nu numai că a realizat această ispravă, dar a devenit şi al doilea cel mai mare exportator de produse agricole la nivel mondial, având în faţă doar Statele Unite, scrie The Washington Post. Poate şi mai important în vremuri de încălzire globală: este printre cei mai mari exportatori de tehnologie agricolă şi alimentară. Olandezii sunt pionierii cărnii artificiale, de cultură celulară, ai agriculturii pe verticală, ai tehnologiei seminţelor şi ai roboticii de muls şi recoltare – fiind lider în inovaţii care se concentrează pe scăderea consumului de apă, precum şi pe reducerea emisiilor de dioxid de carbon şi metan, gazele cu efect de seră.

    Olanda produce 4 milioane de vaci, 13 milioane de porci şi 104 milioane de pui anual şi este cel mai mare exportator de carne din Europa. Dar exportă şi legume  către o mare parte din Europa de Vest şi chiar şi la celălalt capăt al continentului. Ţara are aproape 100 km pătraţi de teren acoperit cu  sere. Aceste culturi, care folosesc mai puţine îngrăşăminte şi apă, pot produce pe o unitate de teren ceea ce livrează 10 unităţi de teren cu agricultură tradiţională. Fermele olandeze folosesc doar doi litri de apă pentru a produce o jumătate de kilogram de roşii, în timp ce media globală este de peste 100 de litri.

    Mai mult de jumătate din teritoriul Olandei este folosit pentru agricultură. Olandezii spun adesea că obsesia lor cu producţia de alimente s-a născut din foametea îngrozitoare pe care a trăit-o ţara în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar s-ar putea spune şi că preocuparea pentru mâncare a început în secolul al XVII-lea, când olandezii se aflau în centrul comerţului mondial cu condimente.

    Rolul lor central în explorarea alimentară este indiscutabilă: cinci din primele 20 de afaceri agroalimentare ca mărime — Nestlé, Coca-Cola, Unilever, Cargill şi Kraft Heinz — au centre de cercetare şi dezvoltare majore în Olanda.

    Cu suprafaţa de teren cultivabil limitată şi cu un climat ploios, olandezii au devenit stăpâni ai eficienţei. Există şi provocări: industria serelor a înflorit când  energia era ieftină, iar acum în Europa energia este orice numai ieftină nu. Şi practicile agricole intensive ale ţării sunt, de asemenea, în pericol. O coaliţie guvernamentală conservatoare s-a angajat să reducă la jumătate emisiile de azot până în 2030, ceea ce ar necesita o diminuare dramatică a numărului de animale crescute de fermieri. Aceştia protestează.

    Companiile olandeze sunt furnizorii de top ai lumii de seminţe pentru plante ornamentale şi legume. Există o zonă în nord-vest numită Valea Seminţelor, la nord de Amsterdam, unde sunt în continuă dezvoltare noi soiuri de legume şi flori. Enza Zaden are sediul acolo.

    În trei generaţii, Enza Zaden a evoluat dintr-un magazin de seminţe deţinut de o familie într-un lider mondial de piaţă în înmulţirea plantelor leguminoase, cu peste 2.500 de angajaţi şi 45 de subsidiare în 25 de ţări.

    „Credem că putem face mult mai bine decât natura”

    Jaap Mazereeuw, directorul general al Enza Zaden, spune că compania cheltuieşte 100 de milioane de euro anual pentru cercetare, introducând aproximativ 150 de noi soiuri de legume în fiecare an.

    „Suntem în mare măsură o companie de cercetare”, a spus el. „Odată cu schimbările climatice, vedem că vremea devine mai extremă. Ne uităm la soiuri rezistente, la seminţe pentru fermele ecologice, precum şi la soiuri care sunt mai tolerante la sare pentru locurile în care calitatea apei nu este bună. Trebuie să găsim soluţii pentru fermierii de subzistenţă, dar şi pentru fermierii la scară mare, pentru toată lumea.”

    Compania produce seminţe pentru toate zonele climatice, pentru cultivarea în aer liber, precum şi în interior.

    „Avem aici propria noastră fermă de interior unde dezvoltăm soiurile viitorului, culturi care pot creşte rapid şi pot fi recoltate rapid: salată verde, ierburi, plante crescute pentru frunze. Genetica poate fi îmbunătăţită, la fel şi întreaga tehnologie – agricultura de interior va deveni mai ieftină. Industria încă îşi trăieşte copilăria”, a spus Mazereeuw.

    Peste 12 miliarde de salate sunt cultivate în fiecare an din seminţele de la Enza Zaden, dar la începutul anilor 1960 a fost roşia cea care a pus cu adevărat compania pe harta lumii – şi poate ceea ce, la rândul său, a pus Olanda pe harta roşiilor. Serele din ţară produc aproape un milion de tone de roşii pe an, exporturile totalizând aproximativ 2 miliarde de dolari anual.

    „Există un nou virus al roşiilor şi recent am găsit rezistenţa la acel virus în banca noastră de seminţe”, a spus Mazereeuw. Compania îşi stochează seminţele într-un seif cu temperatură controlată – numit bancă de seminţe – pentru a păstra diversitatea genetică, dar pentru că seminţele nu rămân viabile pentru totdeauna, fiecare soi depozitat trebuie să fie crescut şi acele seminţe, la rândul lor, salvate. Totul este de o importanţă vitală, a spus Mazereeuw: „Dacă vorbim despre hrană sau haine sau energie sau creşterea animalelor – totul începe cu plantele”.

    Natura poate fi brutală. Poate fi prea mult soare. Sau nu suficient. Gângănii pot ataca recoltele. Ploaia îneacă seminţele.

    „Credem că putem face mult mai bine decât natura”, a spus Eelco Ockers, directorul executiv al PlantLab, care dezvoltă şi operează ferme de interior personalizate în întreaga lume – sisteme pe care le numesc „unităţi de producţie a plantelor”. Fermierii care practică agricultura pe verticală de interior renunţă la energia gratuită a soarelui pentru lumina electrică, mult mai scumpă, dar avantajul este că pot controla mult mai uşor fiecare variabilă pentru a obţine un randament consistent şi de încredere, a spus Ockers.

    Cei trei fondatori au creat primul lor prototip în 2008 şi au lansat compania în 2010, ajutând proprietarii olandezi de sere şi agricultorii de interior să mărească producţia cu lumini LED chiar şi atunci când tehnologia era la început. Ei au un sistem prin care culturi suficiente pentru a hrăni zilnic 100.000 de locuitori cu aproape jumătate de kilogram de legume proaspete pentru fiecare pot fi cultivate pe o suprafaţă comparabilă cu cea a două terenuri de fotbal.

    Anul trecut, PlantLab a primit 50 de milioane de euro în capital de investiţii pentru a deschide în afara Olandei mai multe centre de producţie pentru legume fără pesticide sau erbicide la scară largă, foarte aproape de consumatorii săi. Scopul companiei este să se extindă mai pe scară largă în Statele Unite, Asia şi America Latină în următorii cinci ani. Centrul de cercetare şi dezvoltare al PlantLab din Den Bosch este cel mai mare din sectorul mondial al agriculturii verticale şi utilizează LED-uri cu spectru limitat de lumină şi tăvi de producţie stivuite din plastic, iar plantele cresc în vermiculite, un substrat special, cu rădăcinile în apă. „Nimic nu este recoltat manual, nimic nu este atins de mâna omului”, a spus Ockers. Apa este recirculată, ceea ce înseamnă că nu se pierde apă în procesul de creştere. Deocamdată, sistemul este cel mai eficient pentru cultivarea verdeţurilor cu frunze, ierburilor şi roşiilor, dar permite şi  creşterea  castraveţilor, dovleceilor şi a tuturor tipurilor de fructe de pădure. Şi prin limitarea timpului dintre recoltare şi consum, a spus Ockers, risipa de alimente este redusă la minimum, iar densitatea nutrienţilor este mult mai mare decât la culturile tradiţionale.

    „Dacă te-ai născut în oraşul de sticlă vei vrea să lucrezi în oraşul sticlei”, a spus Kees van Veen. Deşi pare începutul unui roman ştiinţifico-fantastic, el vorbeşte despre Westland, aproape de Rotterdam, unde 80% din terenul agricol este acoperit de sere din sticlă. El şi prietenul său Philip van Antwerpen nu au rămas în oraşul de sticlă, părăsind Westland şi pornind în 1997 Agro Care la aproximativ o oră de condus spre sud, într-o zonă aproape de mare, cu multe ore de soare, ierni blânde şi veri care nu sunt prea fierbinţi. În 25 de ani, au ajuns să aibă 2.600 mp de culturi de roşii sub sticlă şi 1.500 de angajaţi. Scopul lor este să dubleze suprafaţa până în 2030.

    Compania a fost unul dintre primii cultivatori de roşii care au completat lumina naturală cu lumină artificială şi a devenit unul dintre cei mai mari producători de roşii din Europa, livrând aproape 90.000 de tone pe an, acum cu ferme şi în Maroc şi Tunisia. Aceste două ţări exportă în Europa, dar şi în Africa.

    Lăstarii de tomate sunt cultivaţi în pungi mici de substrat de vată minerală, material folosit la izolarea caselor, în care nutrienţii sunt introduşi cu ajutorul apei.

    Realizările companiei îmbunătăţeşte şi reputaţia roşiilor olandeze – acestea sunt bine cunoscute pentru fructul tare, fără aromă, recoltat când e verde. În 2000, Agro Care a început folosirea de lumini deasupra roşiilor şi recoltarea de pe lujer când fructele sunt complet coapte. Un sfert dintre roşii rămân în Olanda, în timp ce restul sunt expediate în toată Europa.

    Din cauza nevoilor intensive de energie electrică, Agro Care şi-a deschis propria companie mică de energie. Dioxidul de carbon generat este folosit ca nutrient pentru culturi, introdus în sere prin ventilatoare uriaşe, unde este transformat în oxigen de către plante. Rezultatul este o eficienţă de 99% şi mult mai puţin dioxid de carbon eliberat în atmosferă.

    „Trebuie să reducem decalajul dintre ceea ce facem ca fermieri şi ceea ce îşi doresc oamenii”

    Olanda este cel mai mare exportator de carne din Uniunea Europeană şi, în 2020, a exportat carne de porc, vită şi pasăre în valoare de 8,8 miliarde de euro, în principal în Germania (vită şi vită), Marea Britanie (păsări) şi China (carne de porc). Vion Food Group are 12 ferme de producţie de porci. Patru dintre acestea sunt în Olanda şi opt în Germania. Compania sacrifică 15 milioane de porci şi aproape 1 milion de vaci anual – adică mai mult de jumătate din toţi porcii din Olanda şi aproape 40% din efectivul total de porci din Germania. Boxtel, un oraş din sudul Olandei, găzduieşte cel mai mare abator pentru porci al Vion, care trimite acolo 20.000 de porci pe zi. Vion foloseşte inteligenţa artificială pentru a detecta şi semnala semne de cruzime faţă de animale şi pentru a minimiza stresul animalelor. În multe unităţi de sacrificare din SUA, aglomeraţia şi nivelurile ridicate de zgomot pot creşte frica animalelor, iar animalele sunt frecvent ucise prin electrocutare, ceea ce mulţi experţi spun că este mai dureros.

    Porcii sunt sacrificaţi când au 175 de zile şi cântăresc aproximativ 120 de kilograme. La sosirea cu camionul de la fermele regionale, 80 de porci sunt mânaţi pe o platformă şi în unitate, iar un medic veterinar verifică dacă există animale bolnave sau rănite. Animalele sunt conduse în zona de sacrificare, unde sunt sedate de monoxid de carbon. Odată ce animalele sunt anesteziate, sunt atârnate de picioare şi ucise rapid prin înjunghiere.

    Se prelevează probe de sânge pentru a verifica starea de sănătate a animalelor, apoi carcasele sunt scufundate într-o baie fierbinte pentru îndepărtarea perilor, ce rămâne fiind ars la temperatură ridicată (care ucide şi bacteriile). Porcii sunt tăiaţi în jumătate longitudinal şi apoi răciţi rapid.

    De acolo, animalele sunt procesate, în cea mai mare parte manual. Organele interne sunt vândute în China, iar pentru hrana pentru animale de companie, slănina este adesea vândută în Italia. Coastele îşi pot găsi drumul către marile lanţuri de restaurante din Statele Unite.

    Kipster este un producător de ouă care are ca scop îmbunătăţirea bunăstării animalelor, combaterea risipei alimentare şi producerea de ouă certificate neutre din punctul de vedere al carbonului. Fermele încorporează lumină naturală şi aer proaspăt, iar puii nu cresc în cuşti şi îşi urmează instinctele şi natura animală. Şi, într-o abatere de la practica globală de a ucide puii masculi care sunt irelevanţi în afacerile cu ouă, la Kipster cocoşii sunt crescuţi pentru carne.

    Puii Kipster sunt hrăniţi în întregime cu deşeuri alimentare de la supermarketuri şi de la producătorii de alimente, şi mai puţin cu furaje. Circa 30% din producţia mondială de cereale este pentru hrana animalelor, dar „prefer să folosesc toate terenurile arabile pentru a produce cereale pentru oameni”, a spus directorul general Ruud Zanders.

    „Trebuie să reducem decalajul dintre ceea ce facem ca fermieri şi ceea ce îşi doresc oamenii”, adică hrană produsă mai etic şi durabil, a spus afaceristul.

    Kipster a fost lansată de patru antreprenori în 2017 şi are acum trei ferme în Olanda, precum şi o fermă în North Manchester, SUA, de la care retailerul Kroger cumpără toate ouăle Kipster. Anul acesta numărul de ferme din SUA ar trebui să ajungă la  patru, fiecare conţinând 24.000 de păsări, şi fiecare dintre facilităţi să fie deschisă publicului pentru ca acesta să poată vedea cum sunt crescute animalele.

    Fermele au grădini interioare cu luminatoare la înălţime, copaci, trunchiuri de copaci pentru căţărare şi teren pentru ciugulit (păsărilor nu li se taie ciocul). Cu emisii zero, energia fermelor este generată de panouri solare. Zanders foloseşte pui Dekalb White — o rasă calmă şi sociabilă. Păsările albe şi ouăle albe au o amprentă de carbon cu 5% mai mică decât păsările colorate şi ouăle maro (păsările maro sunt puţin mai mari şi mănâncă mai mult, iar păsările şi ouăle albe reflectă soarele mai eficient). Păsările adulte masculi şi femelele aflate la sfârşitul productivităţii sunt folosite în principal pentru chiftele vândute în Europa de lanţul de magazine Lidl, care cumpără, de asemenea, toate ouăle Kipster din Olanda.

    Conceptul a fost dezvoltat cu contribuţii atât din partea Societăţii Olandeze pentru Prevenirea Cruzimii Faţă de Animale, cât şi a Universităţii Wageningen pentru a maximiza bunăstarea animalelor şi pentru a asigura flexibilitatea şi scalabilitatea. Cu o construcţie modulară uşor de asamblat, a explicat Zanders, modelul Kipster este replicabil şi potrivit pentru agricultura urbană.

    În 2021, exporturile agricole olandeze au stabilit un record, ajungând la 105 miliarde de euro, potrivit Wageningen Economic Research and Statistics. Această creştere a fost atribuită preţurilor mai mari şi volumului crescut. Din 1995, volumul producţiei agricole şi animale din Olanda a crescut cu 20% fără a fi majorat semnificativ consumul de gaze naturale şi cu o utilizare redusă a îngrăşămintelor.

    Din exporturile din 2021, 12 miliarde de euro au reprezentat produse de horticultură ornamentală (flori, plante, bulbi şi produse de pepinieră), dar următoarea categorie agricolă profitabilă au fost fructele şi legumele, urmată de carne şi lactate. Un sfert din totalul exporturilor agricole au mers către Germania, iar următoarele trei pieţe ca mărime au fost Belgia, Franţa şi Marea Britanie, ceapa şi roşiile fiind în fruntea listei exporturilor.

    Dominanţa în creştere a exporturilor este parţial atribuită resurselor financiare alocate cercetării şi dezvoltării, care s-au triplat în ultimele trei decenii, concentrându-se pe creşterea randamentului în acelaşi timp cu scăderea dependenţei de energie, apă şi alte inputuri (serele ţării au eliminat aproape  total pesticidele). 
     

     

  • Cum a reuşit să ţină în frâu economia Ucrainei Serhi Nikolaiciuk, viceguvernatorul Băncii Naţionale a Ucrainei, dintr-o cameră îngustă de patru metri pătraţi

    Serhi Nikolaiciuk s-a trezit devreme în ziua aceea. La telefonul care suna isteric era mama sa, plecată în străinătate. Zborul ei înapoi la Kiev fusese anulat, iar de la ştiri a aflat că tancuri ruseşti au trecut graniţa. Era pe 24 februarie 2022. Câteva minute mai târziu, traversând un oraş panicat, Serhi era în drum spre birou pentru o întâlnire de urgenţă. Aşa a început un an în care el şi colegii săi – mai obişnuiţi să supravegheze băncile şi să ia la ţintă inflaţia din paşnice săli de consiliu decât să dezbată în celule de război – au învăţat să conducă o economie sub asediu, trăgând pârghiile de politică monetară din buncăre şi locaţii secrete cu tot atâta speranţă pe cât credinţă. Serhi este viceguvernatorul Băncii Naţionale a Ucrainei, scrie Bloomberg.

    „Am avut mai multe sentimente amestecate: unul a fost frica pentru familia mea, iar al doilea a fost un imens simţ al responsabilităţii”, îşi aminteşte tânărul bancher de doar 41 de ani. „Mi-am dat seama că se întâmplă ceva cu adevărat oribil şi că menţinerea sistemului financiar pe linia de plutire va fi provocarea vieţii mele.”

    A fost un an dificil pentru toţi cei care iau decizii de politică monetară, fie că este vorba de bănci centrale mari ca Fed sau BCE, fie de instituţii mărunte, având în vedere inflaţia necruţătoare şi ameninţarea recesiunii. Dar astfel de probleme pălesc în comparaţie cu impulsul de a fugi dintr-un oraş asediat, cu a evalua ratele dobânzilor din adăposturi secrete şi cu a negocia un împrumut dintr-un buncăr antirachetă. Serhi şi colegii săi au devenit bancherii din buncăre (bankers in bunkers), un sugestiv joc de cuvinte făcut de Bloomberg pentru a arăta cum este viaţa pe timp de asediu şi război a celor care conduc banca centrală ucraineană.

    Banca Naţională de la Kiev avea deja o misiune destul de grea în a ghida o economie dependentă de ajutor extern prin dispute politice interne şi corupţie endemică. Aceste provocări au fost înlocuite cu a trăi şi munci sub ameninţarea bombelor şi asasinilor, cu a se asigura că evenimentele de pe frontul unui război fără final la orizont nu întunecă judecăţi.

    În timp ce Vladimir Putin încerca să zdrobească ordinea mondială de după Războiul Rece cu un război fulger, consiliul de administraţie al băncii centrale ucrainene şi mai mulţi şefi de departament s-au adunat în prima zi a invaziei în palatul în stil renascentist rusesc, cu roşu şi gri, din cartierul guvernamental al capitalei. Sarcina iniţială a fost aprobarea rapidă a Decretului nr. 18, o listă de 16 măsuri de urgenţă pentru a preveni panica, a consolida sistemul bancar şi a impune controale de capital.

    Documentul, a cărui formulare a fost finalizată rapid într-un grup de brainstorming, includea o limită zilnică de 100.000 grivne (2.708 dolari) pentru retragerile de numerar pentru gospodării, o interdicţie de retragere a valutei şi îngheţarea cursului de schimb oficial. La ora 10 dimineaţa actul era în vigoare. „Următorul pas a fost să ne asigurăm că sistemul de tranzacţii continuă să funcţioneze”, povesteşte Katerina Rojkova, prim-viceguvernatoare în vârstă de 50 de ani. „Eram concentrată total – nu simţeam nicio teamă”, a adăugat ea. Aveau cu ce să pornească la drum. Prima invazie rusească, din 2014, în care Rusia a anexat Crimeea, a provocat Ucrainei o criză financiară acută. Dar apoi economia s-a reechilibrat, iar banca centrală şi-a construit rezerve valutare de peste 27,5 miliarde de dolari, a spus viceguvernatoarea. „De data aceasta, am avut un amortizor care includea rezerve valutare şi sustenabilitatea financiară şi le-am folosit.”

    Apoi a venit rândul efortului de război: banca a creat un cont pentru donaţii către armată şi a coordonat chiar şi livrarea de camioane blindate de transport de numerar de la băncile comerciale către armată.

    După aceea, totul s-a oprit. Invazia lui Putin a dat peste cap economia, întrerupând liniile de aprovizionare. A închis industrii întregi, deoarece milioane de ucraineni au fugit din zonele de luptă pentru a căuta siguranţă în vestul Ucrainei sau în străinătate. Rojkova şi-a amintit cum se grăbea printr-un Kiev pustiu, printre capcane metalice pentru tancuri şi cratere fumegânde produse de rachete.

    „Asta pe fondul veştilor despre ocuparea oraşelor ucrainene precum Mariupol şi Melitopol. Se întâmplau lucruri oribile”, a spus Rojkova. „Realizezi că nu se întâmplă undeva departe, ci că este aproape de tine şi ştii asta nu din ziare, ci îţi spun propriile simţuri.”

    Preşedintele Volodimir Zelenski şi anturajul său au câştigat preţuire internaţională – precum şi mai multe runde de ajutor militar – pentru rezistenţa lor în faţa Rusiei, ca şi soldaţii ucraineni din prima linie. Dar între vârful guvernamental şi rezistenţa ucrainenilor de rând, acţiunile oamenilor de la banca centrală şi ale birocraţilor de stat sunt cele care au reuşit să menţină ţara funcţională. Uşor nu a fost şi nu este pentru nimeni. Povestea recentă din The Times, cu primele zile de război ale preşedintelui Zelenski, când ucigaşii paraşutaţi de Rusia în Kiev pentru a-l elimina au ajuns la distanţă de câteva minute de mers de palatul prezidenţial, este grăitoare.

    În timp ce forţele ruse atacau Kievul, pe 3 martie consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a amânat o decizie de politică monetară, îngheţând rata cheie la 10%. A spus că va reveni la activităţi mai normale, cum ar fi ajustarea inflaţiei şi un curs de schimb flotant, după ce Ucraina va fi „eliberată de invadatorii ruşi”.

    Următoarea mişcare a venit pe 2 iunie, când dobânda a fost urcată la 25%, un salt imens, disperat. Banca a spus că a trebuit să dubleze costurile de împrumut pentru a susţine moneda, a stabiliza economia şi a stopa accelerarea inflaţiei.

    În acelaşi timp, a recunoscut că instrumentele obişnuite de politică monetară şi-au pierdut eficienţa din cauza războiului, care a pus pe drumuri peste o treime din ucraineni şi a blocat afaceri. Mai mult, invazia a făcut ca sarcina oricărui economist de a încerca să previzioneze viitorul prin intermediul unor indicatori tehnici precum şomajul şi vânzările cu amănuntul să fie aproape imposibilă. Chiar şi în ţările care se bucură de pace o astfel de misiune pare să ţină mai degrabă de darul ghicitului decât de vreo ştiinţă exactă, aceasta tot din cauza incertitudinilor create de război, dar şi a inflaţiei şi perturbărilor de pe lanţurile de aprovizionare.

    Dobânda de referinţă este astăzi la acelaşi nivel, cu hrivna ancorată de dolar după ce banca a trebuit să o devalorizeze cu 20% în iulie pentru a-şi proteja rezervele de valută.

    O altă problemă care subminează politica monetară este o dispută cu ministerul de finanţe. În timp ce banca centrală a majorat ratele dobânzilor, ministerul a refuzat să le egaleze la vânzarea de obligaţiuni  pentru a evita plata unor costuri mult mai mari. Rezultatul este că creditorii preferă să-şi parcheze fondurile în exces în certificatele de depozit cu randament mai ridicat ale băncii centrale în loc să împrumute guvernul la preţuri mai aproape de ratele pieţei.

     

    „Costul unei greşeli, date fiind circumstanţele, a crescut”, a declarat AndriI PişnIi, guvernatorul băncii centrale, într-un interviu în decembrie făcut în timp ce sirenele de raid aerian sunau la Kiev. „Acest lucru mă face să petrec mai mult timp cu analizarea şi gândirea deciziilor decât atunci când era pace.”

     

    Acea pace a dispărut într-o clipă. Nikolaiciuk şi-a avertizat prietenii că totul indică spre o invazie şi să fie pregătiţi. Toţi cei din banca centrală au fost informaţi şi s-au pregătit – bagaje pline cu lucruri esenţiale lângă uşă şi planuri de evacuare din Kiev, dacă era necesar.

    Cu toate acestea, a fost un şoc când s-a întâmplat, a spus el. „Chiar dacă am dat sfaturi tuturor, nu eram deloc pregătit”, a spus el râzând la cină la un restaurant din capitală.

    Banca a evacuat personalul, într-o operaţiune care a durat 18 ore, într-o locaţie nedezvăluită din vestul Ucrainei. Ulterior, echipa s-a mutat la Lvov, un oraş aproape de graniţa cu Polonia. Zelenski n-a părăsit Kievul. În primele zile de invazie a rămas acolo, baricadat în palatul prezidenţial, alături de prieteni şi aliaţi, în timp ce gărzile sale se luptau pe străzile oraşului cu paraşutiştii ruşi trimişi să răstoarne guvernul. Abia după îndepărtarea acestui pericol a acceptat să-şi mute cartierul general într-un buncăr, părăsit uneori pentru a vizita trupele de pe front sau cartierele bombardate, spre exasperarea gărzilor personale. Războiul a fost ceva nou şi şocant şi pentru el. Dacă Nikolaiciuk se aştepta la o invazie, preşedintele a crezut până în ultima clipă că nu există acest pericol.

    Între timp, pentru echipa băncii centrale au fost multe momente în adăposturi, departe de masa din lemn masiv lăcuit din sala lor obişnuită de consiliu de la sediul principal. În martie, o alarmă de raid aerian a întrerupt o convorbire crucială pentru obţinerea unui acord de ajutor de urgenţă de 1,4 miliarde de dolari de la Fondul Monetar Internaţional. Oficialii ucraineni s-au refugiat în subteran pentru siguranţă.

    „Consiliul s-a reunit în faţa unui laptop într-o cameră îngustă de patru metri pătraţi şi aşa au continuat consultările”, a spus Nikolaiciuk. „Cred că echipa FMI a fost impresionată.”
     

    A fost loc şi pentru o nouă formă de afişare a solidarităţii profesionale. Fostul guvernator Kirilo Şevcenko şi-a supărat colegii şi a atras critici din partea lui Zelenski şi a FMI pentru stilul său autoritar şi pentru că a descurajat personalul reformator.

    Rojkova a spus că au reuşit să lase dezacordul deoparte citând o frază din „Cartea junglei” a lui Rudyard Kipling: Duşmanii nu se luptă la băltoacele cu apă în vremuri de secetă. „Acum vom avea un armistiţiu pentru apă”, povesteşte Rojkova că i-a spus lui Şevcenko. „Când războiul se va fi terminat, ne vom întoarce pe fostele noastre poziţii.”

    Asta nu s-a întâmplat, totuşi. Şevcenko a fost acuzat de deturnare de fonduri de la o bancă de stat pe care a condus-o cândva. El a demisionat şi a fost înlocuit de Pişnii în octombrie, după care a părăsit Ucraina.

    Un an mai târziu, economia este devastată de război. Bilanţul final al anului 2022 include o scădere de peste 30% a Produsului Intern Brut, inflaţie ce depăşeşte 26% şi o bancă centrală care-şi topeşte rezervele. Pe măsură ce conflictul a căpătat alte dimensiuni, la fel s-au schimbat şi îngrijorările băncii centrale. În ciuda unei campanii de atacuri cu rachete şi drone împotriva infrastructurii civile, inclusiv a reţelei energetice, ucrainenii sunt acum obişnuiţi cu bombardamentele şi cu avertismentele de raiduri aeriene, ignorând adesea adăposturile.

    La banca centrală, teama de bombardament sau că ucrainenii care fug de război vor declanşa un exod al capitalului din bănci a fost înlocuită cu îngrijorarea că întreruperile curentului ar putea paraliza băncile. Rata creditelor neperformante din sistemul bancar a atins 37% şi va mai creşte deoarece  războiul a distrus sursele de venit ale multora. Mulţi clienţi ai băncilor sunt plecaţi din ţară, iar creditele nu mai sunt o prioritate atunci când pe primul loc este supravieţuirea. Cum sfârşitul războiului nu pare aproape, există temeri că băncile vor rămâne fără bani şi nu vor mai avea cu ce credita economia când va reveni pacea. Ucraina încă aşteaptă jumătate din ajutorul financiar promis de Vest. Este vorba de 33 de miliarde de euro. Pentru comparaţie, guvernul SUA a cheltuit 50 de miliarde de dolari pentru a scoate General Motors din falimentul în care compania auto a intrat în 2009. Peste 30 de miliarde de euro au costat doar bailouturile a două companii financiare irlandeze doborâte de criza datoriilor suverane.

    Pentru a-şi ţine personalul în siguranţă – şi pregătit – banca centrală are acum un adăpost bine echipat sub centrul Kievului, care include spaţii de locuit pentru familii, astfel încât angajaţii esenţiali să poată rămâne peste noapte.

    În timp ce ucrainenii caută modalităţi de a ajuta la efortul de a-i scoate pe ruşi din ţară, Nikolaiciuk este recunoscător că are un scop clar definit departe de negura războiului. „A fost un mare avantaj să avem această misiune”, a spus el. „Trebuie să fii concentrat pe a lua decizii în cel mai eficient mod. Aceasta este contribuţia ta la rezistenţa ţării şi la victoria care va veni.”  

  • Traficul pe Aeroportul Internaţional Cluj-Napoca a decolat în primul trimestru. Aeroportul bifează o creştere de 80% faţă de aceeaşi perioadă din 2022

    Traficul pe Aeroportul Internaţional Cluj-Napoca a crescut cu 80% în primul trimestru al anului comparativ cu perioada similară din 2022.

    Potrivit unui comunicat al Aeroportului Internaţional Cluj, în primul trimestru din 2023 traficul de pasageri a fost de aproximativ 600.000, în creştere cu 6% faţă de trimestrul I al anului 2019, care a reprezentat cel mai bun din istoria aeroportului clujean, şi în creştere cu 80% faţă de trimestrul I al anului 2022.

    De asemenea, în cursul lunii mai a acestui an se estimează atingerea pragului de 1 milion de pasageri transportaţi de pe aeroportul clujean, cu lună mai devreme decât în anul precedent.

    Pasagerii Aeroportului Internaţional Cluj au în acest moment posibilitatea de a călători spre aproximativ 50 de destinaţii oferite de către 9 operatori aerieni, iar pe parcursul sezonului de vară se va depăşi pragul de 65 de destinaţii operate de pe aeroportul clujean.

    Creşterea traficului de pasageri este susţinută în programul de vară 2023 de lansarea/reluarea a 11 rute şi începerea operaţiunilor pentru o nouă companie aeriană, respectiv AirConnect care operează în prezent zboruri spre Budapesta, iar din 22 iunie 2023 va conecta Clujul de litoralul Mării Negre, prin zborurile spre Constanţa, operate cu 2 frecvenţe săptămânale, în fiecare joi şi duminică.

    De asemenea, compania aeriană Aeroexpress Regional îşi prelungeşte perioada de operare a zborurilor spre capitala Ungariei, Budapesta, până la finalul lunii august 2023.

    Odată cu începerea sezonului de vară 2023, compania aeriană Ryanair a demarat noi zboruri spre 3 destinaţii din 3 ţări europene, respectiv Bruxelles Charleroi (Belgia), Milano-Bergamo (Italia) şi Paris Beauvais (Franţa), extinzându-şi astfel la 5 numărul destinaţiilor disponibile de pe Aeroportul Internaţional Cluj, alături de zborurile spre Dublin şi Londra Stansted.

    Sezonul de vară 2023 aduce o conectivitate sporită pentru mai multe rute cu plecare de la Cluj-Napoca, spre marile capitale sau oraşe europene de interes: Bucureşti (35 zboruri/săptămână), Londra Luton/Stansted (21 zboruri/săptămână), Milano-Bergamo (17-18 zboruri/săptămână), Munchen (14 zboruri/săptămână), Frankfurt Main/Hahn (13 zboruri/săptămână), Paris Beauvais (11 zboruri/săptămână), Bruxelles Charleroi (11 zboruri/săptămână), Istanbul şi Barcelona (7 zboruri/săptămână), Varşovia şi Budapesta (6 zboruri/săptămână).

    Operatorul aerian Wizz Air va adăuga în sezonul de vară 2023 încă 6 rute care vor fi operate în completarea celor 34 de rute aflate deja în reţeaua de rute a aeroportul clujean. O premieră absolută din partea companiei o reprezintă noua rută spre Antalya (Turcia) care va fi operată din 18 mai 2023, cu 2 zboruri săptămânale, joi şi duminică.

    Malta (Malta) s-a reluat de luni, cu 2 şi chiar 3 zboruri săptămânale în zilele de luni, joi şi vineri. De asemenea, compania va relua operarea zborurilor pe destinaţiile de vacanţă extrem de apreciate din Grecia – Corfu, din 12 iunie 2023 (Lu şi Vi), Creta Chania din 13 iunie 2023 (Ma şi Sâ) şi Zakynthos din 15 iunie 2023 (Jo si Du) şi Spania – Palma de Mallorca din 14 iunie (Mi şi Du).

    Pentru călătoriile cu conexiuni prin cele mai mari hub-uri Europene, compania aeriană Lufthansa va menţine operaţiunile de zbor spre Munchen cu 14 frecvenţe săptămânale, iar pe parcursul sezonului de vară va dubla numărul zborurilor disponibile spre Frankfurt Main (Germania), de la 6 la 12 zboruri saptămânale.

    De asemenea, compania Turkish Airlines va creşte cu 3 frecvenţe numărul zborurilor disponibile spre Istanbul (Turcia), având astfel zboruri zilnice spre această destinaţie de pe aeroportul clujean.

    Operatorul Lot Polish Airlines a crescut cu 2 frecvenţe săptămânale numărul zborurilor regulate disponibile spre Varşovia (Polonia), operându-se astfel până la 6 zboruri săptămânale în sezonul de vară 2023 de pe Aeroportul Internaţional Cluj.

    Compania Tarom oferă oportunităţi de călătorie spre Bucureşti prin zborurile operate cu 25 frecvenţe săptămânale în sezonul de vară 2023, iar compania aeriană HiSky oferă şi ea o alternativă la zborurile spre capitala României, Bucureşti, menţinând operarea cu 10-11 frecvenţe săptămânale de pe aeroportul clujean.

    O creştere semnificativă înregistrează şi destinaţia Tel Aviv, pentru care în sezonul de vară 2023, compania HiSky dublează frecvenţele de la 1 la 2 zboruri săptămânale.

    Referitor la zborurile charter, destinaţia Hurghada (Egipt) a fost operată pe durata întregului sezon de iarnă şi va continua odată cu sezonul de vară 2023 când vor fi demarate şi alte zboruri charter, spre destinaţii însorite şi inedite de vacanţă din Egipt (Hurghada, Sharm El-Sheikh), Grecia (Creta-Chania, Creta-Heraklion, Rhodos, Zakynthos), Turcia (Antalya, Bodrum), Spania (Palma de Mallorca) şi Tunisia (Monastir).

  • Cum a ajuns Olanda fermierul viitorului, care luptă cu încălzirea globală şi creşte găini fericite hrănind în acelaşi timp mai multe continente

    Strigătul de mobilizare s-a dat în urmă cu două decenii, când creşteau îngrijorările cu privire la capacitatea Olandei de a-şi hrăni cei 17 milioane de locuitori: ar fi trebuit să producă de două ori mai multă hrană folosind doar jumătate din resurse.

     

    Ţara, care nu este printre cele mai mari ca întindere din Europa, nu numai că a realizat această ispravă, dar a devenit şi al doilea cel mai mare exportator de produse agricole la nivel mondial, având în faţă doar Statele Unite, scrie The Washington Post. Poate şi mai important în vremuri de încălzire globală: este printre cei mai mari exportatori de tehnologie agricolă şi alimentară. Olandezii sunt pionierii cărnii artificiale, de cultură celulară, ai agriculturii pe verticală, ai tehnologiei seminţelor şi ai roboticii de muls şi recoltare – fiind lider în inovaţii care se concentrează pe scăderea consumului de apă, precum şi pe reducerea emisiilor de dioxid de carbon şi metan, gazele cu efect de seră.

    Olanda produce 4 milioane de vaci, 13 milioane de porci şi 104 milioane de pui anual şi este cel mai mare exportator de carne din Europa. Dar exportă şi legume  către o mare parte din Europa de Vest şi chiar şi la celălalt capăt al continentului. Ţara are aproape 100 km pătraţi de teren acoperit cu  sere. Aceste culturi, care folosesc mai puţine îngrăşăminte şi apă, pot produce pe o unitate de teren ceea ce livrează 10 unităţi de teren cu agricultură tradiţională. Fermele olandeze folosesc doar doi litri de apă pentru a produce o jumătate de kilogram de roşii, în timp ce media globală este de peste 100 de litri.

    Mai mult de jumătate din teritoriul Olandei este folosit pentru agricultură. Olandezii spun adesea că obsesia lor cu producţia de alimente s-a născut din foametea îngrozitoare pe care a trăit-o ţara în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar s-ar putea spune şi că preocuparea pentru mâncare a început în secolul al XVII-lea, când olandezii se aflau în centrul comerţului mondial cu condimente.

    Rolul lor central în explorarea alimentară este indiscutabilă: cinci din primele 20 de afaceri agroalimentare ca mărime — Nestlé, Coca-Cola, Unilever, Cargill şi Kraft Heinz — au centre de cercetare şi dezvoltare majore în Olanda.

    Cu suprafaţa de teren cultivabil limitată şi cu un climat ploios, olandezii au devenit stăpâni ai eficienţei. Există şi provocări: industria serelor a înflorit când  energia era ieftină, iar acum în Europa energia este orice numai ieftină nu. Şi practicile agricole intensive ale ţării sunt, de asemenea, în pericol. O coaliţie guvernamentală conservatoare s-a angajat să reducă la jumătate emisiile de azot până în 2030, ceea ce ar necesita o diminuare dramatică a numărului de animale crescute de fermieri. Aceştia protestează.

    Companiile olandeze sunt furnizorii de top ai lumii de seminţe pentru plante ornamentale şi legume. Există o zonă în nord-vest numită Valea Seminţelor, la nord de Amsterdam, unde sunt în continuă dezvoltare noi soiuri de legume şi flori. Enza Zaden are sediul acolo.

    În trei generaţii, Enza Zaden a evoluat dintr-un magazin de seminţe deţinut de o familie într-un lider mondial de piaţă în înmulţirea plantelor leguminoase, cu peste 2.500 de angajaţi şi 45 de subsidiare în 25 de ţări.

    „Credem că putem face mult mai bine decât natura”

    Jaap Mazereeuw, directorul general al Enza Zaden, spune că compania cheltuieşte 100 de milioane de euro anual pentru cercetare, introducând aproximativ 150 de noi soiuri de legume în fiecare an.

    „Suntem în mare măsură o companie de cercetare”, a spus el. „Odată cu schimbările climatice, vedem că vremea devine mai extremă. Ne uităm la soiuri rezistente, la seminţe pentru fermele ecologice, precum şi la soiuri care sunt mai tolerante la sare pentru locurile în care calitatea apei nu este bună. Trebuie să găsim soluţii pentru fermierii de subzistenţă, dar şi pentru fermierii la scară mare, pentru toată lumea.”

    Compania produce seminţe pentru toate zonele climatice, pentru cultivarea în aer liber, precum şi în interior.

    „Avem aici propria noastră fermă de interior unde dezvoltăm soiurile viitorului, culturi care pot creşte rapid şi pot fi recoltate rapid: salată verde, ierburi, plante crescute pentru frunze. Genetica poate fi îmbunătăţită, la fel şi întreaga tehnologie – agricultura de interior va deveni mai ieftină. Industria încă îşi trăieşte copilăria”, a spus Mazereeuw.

    Peste 12 miliarde de salate sunt cultivate în fiecare an din seminţele de la Enza Zaden, dar la începutul anilor 1960 a fost roşia cea care a pus cu adevărat compania pe harta lumii – şi poate ceea ce, la rândul său, a pus Olanda pe harta roşiilor. Serele din ţară produc aproape un milion de tone de roşii pe an, exporturile totalizând aproximativ 2 miliarde de dolari anual.

    „Există un nou virus al roşiilor şi recent am găsit rezistenţa la acel virus în banca noastră de seminţe”, a spus Mazereeuw. Compania îşi stochează seminţele într-un seif cu temperatură controlată – numit bancă de seminţe – pentru a păstra diversitatea genetică, dar pentru că seminţele nu rămân viabile pentru totdeauna, fiecare soi depozitat trebuie să fie crescut şi acele seminţe, la rândul lor, salvate. Totul este de o importanţă vitală, a spus Mazereeuw: „Dacă vorbim despre hrană sau haine sau energie sau creşterea animalelor – totul începe cu plantele”.

    Natura poate fi brutală. Poate fi prea mult soare. Sau nu suficient. Gângănii pot ataca recoltele. Ploaia îneacă seminţele.

    „Credem că putem face mult mai bine decât natura”, a spus Eelco Ockers, directorul executiv al PlantLab, care dezvoltă şi operează ferme de interior personalizate în întreaga lume – sisteme pe care le numesc „unităţi de producţie a plantelor”. Fermierii care practică agricultura pe verticală de interior renunţă la energia gratuită a soarelui pentru lumina electrică, mult mai scumpă, dar avantajul este că pot controla mult mai uşor fiecare variabilă pentru a obţine un randament consistent şi de încredere, a spus Ockers.

    Cei trei fondatori au creat primul lor prototip în 2008 şi au lansat compania în 2010, ajutând proprietarii olandezi de sere şi agricultorii de interior să mărească producţia cu lumini LED chiar şi atunci când tehnologia era la început. Ei au un sistem prin care culturi suficiente pentru a hrăni zilnic 100.000 de locuitori cu aproape jumătate de kilogram de legume proaspete pentru fiecare pot fi cultivate pe o suprafaţă comparabilă cu cea a două terenuri de fotbal.

    Anul trecut, PlantLab a primit 50 de milioane de euro în capital de investiţii pentru a deschide în afara Olandei mai multe centre de producţie pentru legume fără pesticide sau erbicide la scară largă, foarte aproape de consumatorii săi. Scopul companiei este să se extindă mai pe scară largă în Statele Unite, Asia şi America Latină în următorii cinci ani. Centrul de cercetare şi dezvoltare al PlantLab din Den Bosch este cel mai mare din sectorul mondial al agriculturii verticale şi utilizează LED-uri cu spectru limitat de lumină şi tăvi de producţie stivuite din plastic, iar plantele cresc în vermiculite, un substrat special, cu rădăcinile în apă. „Nimic nu este recoltat manual, nimic nu este atins de mâna omului”, a spus Ockers. Apa este recirculată, ceea ce înseamnă că nu se pierde apă în procesul de creştere. Deocamdată, sistemul este cel mai eficient pentru cultivarea verdeţurilor cu frunze, ierburilor şi roşiilor, dar permite şi  creşterea  castraveţilor, dovleceilor şi a tuturor tipurilor de fructe de pădure. Şi prin limitarea timpului dintre recoltare şi consum, a spus Ockers, risipa de alimente este redusă la minimum, iar densitatea nutrienţilor este mult mai mare decât la culturile tradiţionale.

    „Dacă te-ai născut în oraşul de sticlă vei vrea să lucrezi în oraşul sticlei”, a spus Kees van Veen. Deşi pare începutul unui roman ştiinţifico-fantastic, el vorbeşte despre Westland, aproape de Rotterdam, unde 80% din terenul agricol este acoperit de sere din sticlă. El şi prietenul său Philip van Antwerpen nu au rămas în oraşul de sticlă, părăsind Westland şi pornind în 1997 Agro Care la aproximativ o oră de condus spre sud, într-o zonă aproape de mare, cu multe ore de soare, ierni blânde şi veri care nu sunt prea fierbinţi. În 25 de ani, au ajuns să aibă 2.600 mp de culturi de roşii sub sticlă şi 1.500 de angajaţi. Scopul lor este să dubleze suprafaţa până în 2030.

    Compania a fost unul dintre primii cultivatori de roşii care au completat lumina naturală cu lumină artificială şi a devenit unul dintre cei mai mari producători de roşii din Europa, livrând aproape 90.000 de tone pe an, acum cu ferme şi în Maroc şi Tunisia. Aceste două ţări exportă în Europa, dar şi în Africa.

    Lăstarii de tomate sunt cultivaţi în pungi mici de substrat de vată minerală, material folosit la izolarea caselor, în care nutrienţii sunt introduşi cu ajutorul apei.

    Realizările companiei îmbunătăţeşte şi reputaţia roşiilor olandeze – acestea sunt bine cunoscute pentru fructul tare, fără aromă, recoltat când e verde. În 2000, Agro Care a început folosirea de lumini deasupra roşiilor şi recoltarea de pe lujer când fructele sunt complet coapte. Un sfert dintre roşii rămân în Olanda, în timp ce restul sunt expediate în toată Europa.

    Din cauza nevoilor intensive de energie electrică, Agro Care şi-a deschis propria companie mică de energie. Dioxidul de carbon generat este folosit ca nutrient pentru culturi, introdus în sere prin ventilatoare uriaşe, unde este transformat în oxigen de către plante. Rezultatul este o eficienţă de 99% şi mult mai puţin dioxid de carbon eliberat în atmosferă.

    „Trebuie să reducem decalajul dintre ceea ce facem ca fermieri şi ceea ce îşi doresc oamenii”

    Olanda este cel mai mare exportator de carne din Uniunea Europeană şi, în 2020, a exportat carne de porc, vită şi pasăre în valoare de 8,8 miliarde de euro, în principal în Germania (vită şi vită), Marea Britanie (păsări) şi China (carne de porc). Vion Food Group are 12 ferme de producţie de porci. Patru dintre acestea sunt în Olanda şi opt în Germania. Compania sacrifică 15 milioane de porci şi aproape 1 milion de vaci anual – adică mai mult de jumătate din toţi porcii din Olanda şi aproape 40% din efectivul total de porci din Germania. Boxtel, un oraş din sudul Olandei, găzduieşte cel mai mare abator pentru porci al Vion, care trimite acolo 20.000 de porci pe zi. Vion foloseşte inteligenţa artificială pentru a detecta şi semnala semne de cruzime faţă de animale şi pentru a minimiza stresul animalelor. În multe unităţi de sacrificare din SUA, aglomeraţia şi nivelurile ridicate de zgomot pot creşte frica animalelor, iar animalele sunt frecvent ucise prin electrocutare, ceea ce mulţi experţi spun că este mai dureros.

    Porcii sunt sacrificaţi când au 175 de zile şi cântăresc aproximativ 120 de kilograme. La sosirea cu camionul de la fermele regionale, 80 de porci sunt mânaţi pe o platformă şi în unitate, iar un medic veterinar verifică dacă există animale bolnave sau rănite. Animalele sunt conduse în zona de sacrificare, unde sunt sedate de monoxid de carbon. Odată ce animalele sunt anesteziate, sunt atârnate de picioare şi ucise rapid prin înjunghiere.

    Se prelevează probe de sânge pentru a verifica starea de sănătate a animalelor, apoi carcasele sunt scufundate într-o baie fierbinte pentru îndepărtarea perilor, ce rămâne fiind ars la temperatură ridicată (care ucide şi bacteriile). Porcii sunt tăiaţi în jumătate longitudinal şi apoi răciţi rapid.

    De acolo, animalele sunt procesate, în cea mai mare parte manual. Organele interne sunt vândute în China, iar pentru hrana pentru animale de companie, slănina este adesea vândută în Italia. Coastele îşi pot găsi drumul către marile lanţuri de restaurante din Statele Unite.

    Kipster este un producător de ouă care are ca scop îmbunătăţirea bunăstării animalelor, combaterea risipei alimentare şi producerea de ouă certificate neutre din punctul de vedere al carbonului. Fermele încorporează lumină naturală şi aer proaspăt, iar puii nu cresc în cuşti şi îşi urmează instinctele şi natura animală. Şi, într-o abatere de la practica globală de a ucide puii masculi care sunt irelevanţi în afacerile cu ouă, la Kipster cocoşii sunt crescuţi pentru carne.

    Puii Kipster sunt hrăniţi în întregime cu deşeuri alimentare de la supermarketuri şi de la producătorii de alimente, şi mai puţin cu furaje. Circa 30% din producţia mondială de cereale este pentru hrana animalelor, dar „prefer să folosesc toate terenurile arabile pentru a produce cereale pentru oameni”, a spus directorul general Ruud Zanders.

    „Trebuie să reducem decalajul dintre ceea ce facem ca fermieri şi ceea ce îşi doresc oamenii”, adică hrană produsă mai etic şi durabil, a spus afaceristul.

    Kipster a fost lansată de patru antreprenori în 2017 şi are acum trei ferme în Olanda, precum şi o fermă în North Manchester, SUA, de la care retailerul Kroger cumpără toate ouăle Kipster. Anul acesta numărul de ferme din SUA ar trebui să ajungă la  patru, fiecare conţinând 24.000 de păsări, şi fiecare dintre facilităţi să fie deschisă publicului pentru ca acesta să poată vedea cum sunt crescute animalele.

    Fermele au grădini interioare cu luminatoare la înălţime, copaci, trunchiuri de copaci pentru căţărare şi teren pentru ciugulit (păsărilor nu li se taie ciocul). Cu emisii zero, energia fermelor este generată de panouri solare. Zanders foloseşte pui Dekalb White — o rasă calmă şi sociabilă. Păsările albe şi ouăle albe au o amprentă de carbon cu 5% mai mică decât păsările colorate şi ouăle maro (păsările maro sunt puţin mai mari şi mănâncă mai mult, iar păsările şi ouăle albe reflectă soarele mai eficient). Păsările adulte masculi şi femelele aflate la sfârşitul productivităţii sunt folosite în principal pentru chiftele vândute în Europa de lanţul de magazine Lidl, care cumpără, de asemenea, toate ouăle Kipster din Olanda.

    Conceptul a fost dezvoltat cu contribuţii atât din partea Societăţii Olandeze pentru Prevenirea Cruzimii Faţă de Animale, cât şi a Universităţii Wageningen pentru a maximiza bunăstarea animalelor şi pentru a asigura flexibilitatea şi scalabilitatea. Cu o construcţie modulară uşor de asamblat, a explicat Zanders, modelul Kipster este replicabil şi potrivit pentru agricultura urbană.

    În 2021, exporturile agricole olandeze au stabilit un record, ajungând la 105 miliarde de euro, potrivit Wageningen Economic Research and Statistics. Această creştere a fost atribuită preţurilor mai mari şi volumului crescut. Din 1995, volumul producţiei agricole şi animale din Olanda a crescut cu 20% fără a fi majorat semnificativ consumul de gaze naturale şi cu o utilizare redusă a îngrăşămintelor.

    Din exporturile din 2021, 12 miliarde de euro au reprezentat produse de horticultură ornamentală (flori, plante, bulbi şi produse de pepinieră), dar următoarea categorie agricolă profitabilă au fost fructele şi legumele, urmată de carne şi lactate. Un sfert din totalul exporturilor agricole au mers către Germania, iar următoarele trei pieţe ca mărime au fost Belgia, Franţa şi Marea Britanie, ceapa şi roşiile fiind în fruntea listei exporturilor.

    Dominanţa în creştere a exporturilor este parţial atribuită resurselor financiare alocate cercetării şi dezvoltării, care s-au triplat în ultimele trei decenii, concentrându-se pe creşterea randamentului în acelaşi timp cu scăderea dependenţei de energie, apă şi alte inputuri (serele ţării au eliminat aproape  total pesticidele).