Cum abordarea nu mi-a permis să mă implic prea mult în articol, am zis că e mai bine să scriu şi eu câteva observaţii adunate în cei aproape 20 de ani de jurnalism economic. Este un gest mai degrabă amical, prins în context, determinat şi de o mică dispută pe care am surprins-o, săptămâna trecută, în Ziarul Financiar. Vine la ZF Live o doamnă psiholog, care vorbeşte de starea de sănătate mintală din mediul de afaceri. A doua zi cineva scrie un text destul de supărat, iscat de titlul „Ca să fii CEO trebuie să ai profil de psihopat„ al articolului generat de discuţia din emisiune. „Psihologi obsedaţi de manageri psihopaţi„ s-a chemat comentariul şi m-am gândit cât de mult greşim că nu ştim sau nu avem răbdare să ascultăm pur şi simplu – doamna în cauză nu a pronunţat fraza respectivă şi nu s-a dovedit nicio secundă obsedată de cineva sau ceva.
Aşa că zic, oricui este interesat să asculte, ca să nu mai greşească: învăţaţi să ascultaţi. Văd, de multe ori, la întâlniri sau evenimente, oameni care se risipesc pe prea multe planuri – al telefonului personal, al vecinilor, al genţii personale, abia pe urmă al evenimentului în sine – şi nu participă la niciunul. O să vă dezamăgesc, dar nu suntem multitasking, oricât ne-ar plăcea asta; lucrăm mai degrabă secvenţial, ca un calculator din anii ‘80, cu benzi magnetice, chiar dacă pare că putem purta o conversaţie, conduce maşina şi schimba mesaje pe mobil în acelaşi timp.
Comunicaţi! Fiţi deschişi şi nu vă baricadaţi în spatele unor ziduri PR-istice, chiar dacă întrebările jurnaliştilor par a trece bariere. Cineva care îşi împărtăşeşte experienţele nu se expune, nu devine vulnerabil, ci se transformă într-un dascăl, într-un prieten, într-un sfătuitor. Spiritul antreprenorial nu se învaţă în şcoală, iar publicaţiile sunt din ce în ce mai puţine, şi putem creşte, putem găsi seminţe şi sol fertil doar în noi înşine, deschişi, chiar cu riscul de a intra în gura lumii. Sau a haterilor.
Este o greşeală să confundăm încrederea în sine, grefată pe un soi de aroganţă şi o doză de narcisism, cu competenţa şi cu leadershipul. În context, zic că e bine să vă păstraţi, să ne păstrăm cu toţii, un vis de împlinit, un loc de văzut, un pariu de câştigat, un zâmbet de oferit, o operă de terminat.
O operă de terminat a avut şi pictorul de săptămâna aceasta, care se numeşte Pavel Korin şi este rus. A trăit în perioada lui Stalin şi după, dar a pictat cu precădere teme religioase. Iar opera sa de căpătâi este tabloul neterminat pe care îl vedeţi, „Requiem pentru Rusia„, rebotezat mai apoi, din raţiuni de cenzură. Korin a lucrat la tablou mai bine de patru decenii. A produs zeci de schiţe, a comandat o pânză uriaşă şi a tot lucrat la pregătirea acesteia, preluând tehnici ale pictorilor de icoane sau ale vechilor maeştri. În cele din urmă, Korin nu a trasat nici măcar o pensulă de vopsea pe pânza cea mare, 42 de ani s-au dovedit prea puţini pentru capodopera pe care o avea în minte. Aţi citit în ultima perioadă ceva mai nebunesc şi mai frumos decât asta?
