East West United Bank, una dintre cele mai mari bănci ruseşti din Luxemburg, îşi va înjumătăţi personalul pe fondul „provocărilor fără precedent“ create de invadarea Ucrainei de către Rusia, potrivit Bloomberg. Banca, înfiinţată în 1974, a încheiat un acord de protejare a restului de angajaţi şi continuare a operaţiunilor.
Când sunt întrebaţi unde vor să lucreze, în toate sondajele, tinerii, noua generaţie pun pe primul loc multinaţionalele, pe locul doi este statul sau companiile de stat, iar de abia pe locul trei sunt companiile româneşti.
Percepţia dar şi realitatea este că multinaţionalele plătesc mai bine, oferă un mediu de lucru curat cu beneficii în spate, aduc cursuri de pregătire, plus ca au un brand internaţional, ceea ce contează într-un CV.
Statul, prin administraţia publică şi instituţiile de stat oferă salarii bune, de multe ori chiar peste multinaţionale, asigură siguranţa locului de muncă, programul este fix, nu este presiunea rezultatelor, plus că poţi să ieşi la pensie de la stat fara niciun fel de problemă. La fel este şi la companiile de stat.
Firmele antreprenoriale româneşti vin pe locul trei în preferinţele tinerilor. De multe ori tinerii nici nu iau în considerare să lucreze într-o firmă românească mai ales dacă are particula SRL, nu îi interesează să vadă cum este acolo nici măcar în practică, nu vin la discuţii şi nici măcar nu ajung să vadă care este nivelul salarial, chiar dacă în ultimul deceniu firmele româneşti au majorat salariile şi de multe ori salariile de intrare si de middle management sunt peste cele din multinaţionale.
Săptămâna trecută, joi, la conferinţa de la Craiova „ZF Investiţi în România” realizată împreună cu CEC Bank, Mihai Anghel, proprietarul Cerealcom Dolj şi unul dintre cei mai mari agricultori ai României, a răbufnit: Cum să îşi dorească tinerii să vină să lucreze la noi, dacă antreprenorii, patronii români şi cei care ne-am asumat să facem o activitate economică privată suntem văzuţi şi promovaţi ca fiind hoţi şi tot timpul li se induce acest lucru.
Stefan Cherciu, proprietarul companiei care produce feresterele QFort, una dintre cele mai mari din Craiova şi care a ajuns cu aceste ferestre în top trei jucători din Italia, este şi mai dur: Tot timpul ni s-a spus de către cei care ne-au condus, de străinii care ne conduc că suntem proşti şi hoţi, iar acum vedem acest rezultat, tinerii nu vor să lucreze la noi.
El spune că în Polonia tinerii preferă în primul rând să lucreze la companiile poloneze şi după aia vin multinaţionalele, companiile străine.
Noi suntem niste proşti care muncim, care dăm de lucru, care plătim taxe şi impozite şi care facem şi profit, spune el.
Mihai Anghel, merge mai departe şi crede că asupra spiritului românesc se desfăşoară practic un genocid, iar învăţământul şi cultura sunt la pământ. Spre exemplu, menţionează el, cum poate şcoala să susţină economia daca ceea ce se predă copiilor este ceea ce “învăţam eu acum 50 de ani”. Învăţământul academic a scăzut foarte mult, iar tinerilor li se dă un carton cu iluzia că ştiu ceva, ca s-au pregătit pentru ceva.
Stefan Cherciu spune că tinerilor de astăzi de 17-18 ani li se oferă 700-800 de euro pe lună şi tot nu vor să vină la muncă. El dă ca exemplu programul de şcoală duală unde din peste 100 de copiii pe care i-a avut in companie, în final au ramas doar câţiva.
Iar tot acest lucru vine din faptul cum este promovată cultura muncii.
Pe lângă imaginea pe care o au patronii români în societate, companiile româneşti trebuie să se lupte cu administraţia, cu birocraţia fanariotă centrală şi locală, cu schimbările continue de legislaţie şi nu în ultimul rând cu clasa politică românească, care nu este în stare să facă un proiect pentru România, să arate o direcţie unde vrem să mergem cu mijloacele pe care le avem şi trebuie să ajungem.
Cătălin Stroe, proprietarul Ruris, un producător român de echipamente agricole spune: Toţi antreprenorii români avem câte o provocare nouă în fiecare zi, legislaţia se schimbă, ni se promite că avem un drum care să lege Constanţa de Craiova care nu se mai întâmplă. Nu avem nicio direcţie în care să ne ducem.
Deşi dobânzile au crescut, ceea ce pune o presiune pe companii, principala problemă a antreprenorilor români nu este neaparat legată de costul sau accesul la finanţare, ci de forţa de muncă, de disponibilitatea multor tineri de a dori să muncească. Bineînţeles că salariul este o problemă, mai ales că piaţa forţei de muncă nu mai este natională, ci internaţională, dar nici statul nu susţine companiile să plătească mai bine prin scăderea fiscalităţii pe forţa de muncă.
Până una alta, această criză vine cu un paradox: economia şi business-urile sunt afectate de creşterea preţurilor, de explozia preţurilor la energie, de inflaţie, de scăderea puterii de cumpărare a populaţiei, dar piaţa muncii nu este deloc afectată, ci dimpotrivă companiile vor să angajeze oameni şi nu au de unde sa îi ia.
În România sunt 5 milioane de angajaţi oficial, cu acte, din care 2,6 milioane lucrează pentru companiile antreprenoriale româneşti.
Conform estimărilor sunt 2 milione de români, care ar putea să munceasca dar nu se regăsesc nicăieri pe piaţa oficială a muncii.
Businessul din România este extrem de polarizat: 50% din cifra de afaceri este realizată de companiile româneşti – micro, mici, mijlocii şi mari, iar 50% este realizată de companiile multinaţionale. Firmele româneşti raportează o marjă de profit de 9%, faţă de 4% cât raportează multinaţionalele.
Se pare că Elon Musk intenţionează să reducă semnificativ forţa de muncă a Twitter, potrivit Business Insider.
Musk le-a spus potenţialilor investitori în afacerea Twitter că plănuieşte să scape de aproape 75% din cei 7.500 de lucrători ai companiei, potrivit documentelor interne şi interviurilor The Washington Post.
Acordul lui Musk de a cumpăra Twitter pentru 44 de miliarde de dolari este aşteptat să se încheie vinerea viitoare, cu bună-credinţă, după o bătălie juridică de luni de zile cu Twitter.
TWP a constatat că, indiferent dacă Musk ajunge să cumpere Twitter sau nu, o serie de concedieri masive ar putea rămâne în continuare în planul companiei de social media.
Se pare că actuala conducere a Twitter a plănuit să reducă salariile companiei cu aproximativ 800 de milioane de dolari până anul viitor, indiferent de tranzacţie, ceea ce înseamnă că, potrivit TWP, cel puţin un sfert din forţa de muncă a Twitter va fi eliminată.
Multe companii tehnologice se confruntă cu îngheţarea angajărilor şi cu o serie de concedieri pe fondul unei economii încetinite, deşi nicio altă companie de tehnologie de dimensiunea Twitter nu a concediat un procent atât de mare din forţa de muncă în ultimele luni.
Experţii care au intrat în contact cu TWP au spus că disponibilizările de această dimensiune ar putea deschide Twitter către un risc mai mare de hack-uri şi conţinut ofensator pe site.
Pe măsură ce Germania se confruntă cu o criză energetică care ameninţă viitorul naţiunii ca lider industrial european, o lipsă acută de muncitori îngreunează sever efortul producătorilor de a rămâne competitivi pe piaţă, raportează Bloomberg.
Lipsa forţei de muncă calificate – cauzată de îmbătrânirea populaţiei şi exacerbată de pandemie – înfometează sever producătorii germani de top din toate sectoarele. Sondajele recente au arătat că 50% dintre firme reduc producţia din cauza problemelor de personal, fapt care costă economia până la 85 de miliarde de dolari pe an.
„Din ce în ce mai multe companii îşi reduc activitatea pentru că pur şi simplu nu sunt suficienţi lucrători”, a spus Stefan Sauer, expert pe piaţa muncii la Institutul Ifo din München. „Pe termen mediu şi lung, este probabil ca această problemă să se agraveze.
O creştere abruptă a costului forţei de muncă poate fi un avantaj pentru lucrători, dar pentru cea mai mare economie a Europei, este o lovitură gravă adusă spiritului de competiţie de pe piaţă.
Producătorii germani — în special cei mai mari consumatoari de energie, cum ar fi producătorii de produse chimice, de sticlă şi ceramică — au văzut deja marjele evaporându-se din cauza costurilor în creştere. Unii au fost nevoiţi să închidă fabricile sau să mute producţia în străinătate.
Lipsa forţei de muncă măreşte presiunea. În condiţiile în care lucrătorii se confruntă cu o cerere tot mai mare, inflaţia urcând până la 10,9% luna trecută — cea mai rapidă rată de când a fost introdusă moneda euro în urmă cu mai bine de 20 de ani — personalul din sectorul public german caută o creştere a salariului cu 10,5%, în timp ce lucrătorii din industriile grele cer o creştere de 8% a salariului.
Creşterile rapide ale salariilor ar putea contribui la consolidarea inflaţiei, creând o bătaie de cap pentru factorii de decizie. Tendinţa ar putea împinge Banca Centrală Europeană să adopte măsuri tot mai aspre, chiar dacă perspectivele economice se înrăutăţesc.
Felix Huefner, economist la UBS Group AG din Frankfurt, se aşteaptă ca salariile germane să crească cu 3,5% până la sfârşitul anului 2023.
„Preţurile ridicate la energie şi lipsa de muncitori calificaţi sunt cu siguranţă un obstacol pentru viitorul industriei germane”, a spus Huefner. „Ţări precum Franţa, care au o demografie mai bună, vor avea o capacitate productivă mai puternică în viitor.”
Industria auto îşi dublează eforturile pentru a-şi construi propria forţă de muncă. BMW a angajat recent 75.000 de angajaţi în programe de recalificare pentru noile tehnologii de producţie cu niveluri mai ridicate de digitalizare şi automatizare. Gigantul de piese auto Continental AG şi-a înscris 10% din forţa de muncă la şcoala sa internă de tehnologie.
De la 0,6 mil. euro pe 1 MW de capacitate, în prezent investiţiile în proiectele solare au ajuns la circa 0,8 mil. euro, cererea în creştere, în mare parte alimentată de China, dar şi condiţiile economice, cum ar fi inflaţia, ducând la această majorare. Piedica reală în dezvoltarea acestor proiecte rămâne însă forţa de muncă.
„Piaţa şi-a reluat activitatea anul acesta, după atâţia ani de pauză, şi chiar şi aşa vedem proiecte realizate cu oameni aduşi din afară. Situaţia va deveni şi mai delicată în contextul în care pieţe majore cum este Germania încă nu sunt în plin boom. Atunci va deveni cu adevărat dificil să ţinem oamenii aici pentru proiectele din România“, spune Mihai Bălan, director executiv în cadrul RPIA (Romanian Photovoltaic Industry Association), entitate care reprezintă industria de energie solară activă pe plan local.
Doar în 2022 au primit avizele tehnice de racordare la reţea proiecte solare de circa 2.800 MW, a căror valoare de piaţă, dacă se vor realiza, este de peste 2,2 mld. euro. Numărul mare de avize vine în contextul în care sunt mai mulţi bani ca niciodată pentru a susţine aceste investiţii în tranziţia de la combustibilii fosili la zona de energie verde. Mai departe, declanşarea războiului din Ucraina a accelerat această tendinţă, ţinând cont de dependenţa puternică a blocului european de gazul rusesc. Pe plan local însă, energia solară este şi singura care mişcă, multiplele modificări legislative diminuând apetitul investitorilor în alte forme de producţie. Cei mai puternici dezvoltatori din piaţă spun că sunt şanse reale ca anul acesta să se termine cu primii megawaţi noi instalaţi în sistem, după o absenţă a investiţiilor în zona de energie solară din 2014 şi după un blocaj de aproape un deceniu în ceea ce priveşte proiectele eoliene. Astfel, estimările arată că până la finalul acestui an România ar putea avea circa 200 MW noi conectaţi la reţea din parcuri solare.
Ţinând cont de această efervescenţă, statisticile europene arată că la nivelul anului 2026, România ar putea avea printre cei mai mulţi angajaţi în domeniul energiei solare la nivel european, urmând să intre în aceeaşi ligă cu economii majore precum Germania, Franţa şi Polonia.
„Credem că piaţa din România va ajunge la ordinul de GW la acel moment, 2026, cu o pondere semnificativă a sistemelor solare de acoperiş şi o disponibilitate mai mare de forţă de muncă la un cost mai scăzut faţă de alte pieţe europene de dimensiuni similare“, se arată în studiul EU Solar Jobs 2022 realizat de Solar Power Europe.
Potrivit studiului amintit, România ar trebui să devină a şaptea cea mai mare piaţă pentru joburi în energia solară, după Germnia, Polonia, Spania, Italia, Franţa şi Grecia. În timp ce în cel mai pesimist scenariu, numărul de joburi ar putea fi de circa 22.000 de persoane, un scenariu mediu arată existenţa a 43.000 de joburi în 2026 iar unul extrem de optimist arată că România ar putea avea o piaţă a forţei de muncă pentru industria solară de 69.000 de joburi. Pe plan solar, în acest moment sunt montaţi circa 1.350 MW. Diferit faţă de primul val de proiecte de energie verde, acum dimensiunea investiţiilor este foarte mare. De exemplu, anul acesta, West Power Investments, companie deţinută de omul de afaceri Emanuel Muntmark, cel mai puternic dezvoltator de proiecte verzi din România, a obţinut avizul tehnic de racordare la reţea pentru un parc solar de 1.043,7 MW în Arad, o zonă deficitară în producţia de energie. Dimensiunea proiectului este fără precedent în România. Dar nu doar zona de companii este extrem de activă pe zona de investiţii în energia verde, micii consumatori casnici fiind la fel de interesaţi să devină producători de energie prin sisteme solare şi deci prosumatori.
În România, după primele cinci luni din an, erau 16.855 de prosumatori, potrivit calculelor făcute de ZF pe baza datelor de la Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE). La finalul anului trecut, comunitatea prosumatorilor ajunsese la 13.707 membri, tot potrivit datelor furnizate de ANRE. Creşterea accelerată a numărului de prosumatori, adică acei consumatori care au devenit şi producători de energie prin investiţii proprii în generare, mai ales prin echipamente solare, vine în contextul scumpirii dramatice a energiei electrice. Până la finalul anului, autorităţile cred că România va avea peste 30.000 de prosumatori.
Sa recapitulam.
Ministerul Educatiei lucreaza la proiecte abstracte de reforma despre care sunt interesati cel mult cei care vor sa puna mana pe fondurile destinate infrastructurii din educatie. Sa amintim in treacat aici de “Program-pilot pentru dezvoltarea consorţiilor integrate pentru învăţământ dual”. Vorbiti cu orice angajator care pregateste tineri in invatamant dual, sistemul este un esec epic, mai putin de 5% dintre absolventi raman la angajatorul care le-a platit bursa…. Dar, 338 milioane de Euro pentru proiectul amintit, care desfide esecul de pana in prezent al invatamantului dual, sunt bani care stralucesc, nu gluma.
Ministerul Muncii si Protectiei Sociale se transforma incet-incet in Ministerul Salariului Minim si Cresterii Pensiilor, pentru ca doar despre asta de vorbeste toata ziua. Ca sa clarificam:
Ministerul Investitiilor si Fondurilor Europene. Asta n-ati stiut-o, e bonus. Pune pe masa trei apeluri de proiecte cu o finanţare europeană totală de aproape 120 de milioane de euro pentru “sprijinirea integrării pe piaţa muncii pentru categoriile vulnerabile, printre care tineri, şomeri şi persoane inactive”. La cererea de resurse umane din partea angajatorilor in Romania sunt someri doar cei care nu vor sa munceasca, dar pentru acestia avem 120 milioane de Euro, cu finantare europeana….
Asadar, guvernarea cu proiectele sale, mediul de afaceri in pragul disperarii, cu nevoile sale, spectator la scurgerea din tara a mainii de lucru calificate si obligat sa recurga la muncitori asiatici. Niciodata si nicaieri nu exista un curs de coliziune intre cele doua forte si nici nu va exista atata vreme cat ambele forte traiesc cu capul in nori in proiecte fara legatura cu nevoile reale din economie.
Iata, la o simpla privire, identificati la doua ministere, 450 milioane de Euro bani dati de pomana, pompati in proiecte care n-au legatura cu nevoile pietei muncii dar care vor ajunge la “cine trebuie”. Mai bine erau dati angajatilor industriali care puteau da 1000 Euro bonus de insertie la 450 mii de angajati, cam cat este deficitul estimat al fortei de munca.
Care ar fi solutiile reale la criza fortei de munca? Unele le-am mai dat deja:
– absolventii sistemului de invatamant dual sa fie obligati sa ramana la angajatorul care le-a platit bursa un timp egal cu perioada de pregatire (3 ani);
– 4000 lei salariul minim brut – vreti sa curmati munca la negru, asta este solutia. Chiar daca productivitatea nu justifica astfel de sume, pragul acesta va inchide firmele care dau bani la negru iar angajatii vor veni la angajatorii onesti care-I vor primi cu bratele deschise;
– scolile si facultatile sa numeasca in conducere (cat mai sus in ierarhie) reprezentanti ai marilor angajatori care pot aduce in programa materii conectate cu profesiile deficitare din piata muncii – cu predare facuta de angajatii din sectoarele economice cheie pentru dezvoltarea Romaniei;
– si desigur, vechea recomandare, ca Presedintii Nicolae Ciuca si Marcel Ciolacu sa trimita acasa reprezentantii coalitiilor, camerelor de comert, asociatiilor, patronatelor, incapabile de ani de zile sa rezolve criza de forta de munca. Sa isi faca un comitet consultativ compus din 15-20 cei mai mari angajatori industriali, acestia sunt cei care le pot da sugestii corecte pentru a curma situatia grava din piata muncii.
De la 1 octombrie, Germania majorează salariul minim pe economie de la 10,45 euro/oră, adică 1.621 de euro brut pe lună, la 12 euro/oră, adică 2.016 euro brut pe lună. Asta înseamnă o creştere de 15% practic peste noapte, ceea ce, până nu demult, era de neconceput în Germania, unde creşterile salariale erau de 2-3% pe an.
Germania, cea mai puternică economie a Europei, se confruntă cu un deficit de forţă de muncă, la fel ca toate marile economii. În urmă cu 50 de ani nemţii au deschis piaţa muncii către turci, iar acum practic au piaţa deschisă pentru toată lumea.
Creşterea salariului minim a devenit cea mai bună arma pentru a atrage forţă de muncă, în condiţiile în care toate ţările europene se luptă pentru fiecare angajat. Imigranţii sunt de obicei plătiţi cu salariul minim pe economie, şi doar cei care au specializări, cum ar fi medicii sau IT-iştii, de exemplu, pot obţine salarii mai mari.
Guvernul social-democrat Scholtz nu mai ţine cont de productivitate, ci încearcă să-şi protejeze forţa de muncă în faţa inflaţiei, în faţa globalizării care permite mişcarea liberă a oamenilor şi mai ales în faţa viitorului când Germania, alături de Japonia, se va confrunta cu un val mare de pensionari, flux care trebuie susţinut de oameni activi. Toată lumea se grăbeşte să introducă roboţi şi aplicaţii, dar cine plăteşte taxele din care să plătească pensiile?
În România, cele două partide – PSD şi PNL, care formează guvernul Ciucă, încă mai discută pe tema salariului minim pe economie de anul viitor.
Prima propunere de la 1 ianuarie, de a creşte salariul minim de la 2.550 de lei brut la 3.000 de lei brut, adică de la 1.524 de lei net la 1.780 de lei net, ar fi trebuit să intre în vigoare de la 1 octombrie pentru a ţine pasul cu nemţii, care încearcă să aspire salariaţi din toate colţurile lumii. Nici nu mai contează naţionalitatea.
Cea mai bună decizie economică care s-a luat în România în ultimul deceniu a fost creşterea salariului minim într-un ritm accelerat, poate prea puţin accelerat.
La 1 ianuarie 2012 salariul minim a fost de 700 de lei brut, adică 530 de lei net, adică 120 de euro. După 10 ani, salariul minim a ajuns la 2.550 de lei brut, adică 1.524 de lei net, ceea ce înseamnă o creştere de 187%. În euro, salariul a crescut de la 120 de euro la 310 euro, adică cu aproape 160%.
Salariul mediu net a crescut de la 1.507 lei net în 2012, la 3.975 lei net, adică avem o creştere de 163%. În euro salariul mediu net a crescut de la 342 de euro, la 805 euro în acest moment, adică o majorare de 135% în euro.
PIB-ul, care reprezintă valoarea adăugată în economie într-un an, a crescut de la 596 de miliarde de lei în 2012 la 1.372 miliarde de lei, estimat pentru acest an, adică avem o creştere de 130% într-un deceniu. În euro, PIB-ul creşte de la 135 de miliarde de euro la 280 de miliarde de euro, adică o creştere de 107%.
În ciuda crizei, statistic România va înregistra în acest an cel mai mare PIB din istorie.
Creşterea salariului minim pe economie a fost şi este criticată de către economişti şi de către organizaţiile patronale ale companiilor private, care consideră acest lucru ca fiind o intervenţie a statului în economie şi mai ales în relaţia dintre firme şi angajaţi. Mai mult decât atât, despre creşterea salariului minim din economie din ultimul deceniu din România s-a spus că nu are o bază legată de productivitate, ci este o creştere din pix.
Din fericire, creşterea salariului minim a fost cea mai bună decizie economică luată de guvernele care s-au perindat pe la palatul Victoria fie conduse de PNL, fie conduse de PSD, pentru că au contribuit la creşterea PIB, la creşterea consumului, la îmbunătăţirea cât de cât a nivelului de trai şi la o anumită protecţie a salariaţilor fără putere de negociere în faţa firmelor.
Conform datelor statistice, în acest moment o treime din forţa de muncă din România, de 5 milioane de salariaţi, este plătită, este legată de salariul minim, adică 1,2 milioane de oameni se uită în fiecare an la decizia guvernului.
Cei care fac recrutare pe piaţa muncii spun că în realitate salariul minim de 1.524 de lei net în mână este doar în acte, pentru că în realitate angajaţii câştigă mult mai mult fie prin bani la negru, fie prin diverse bonusuri, începând de la numărul de prezenţe la muncă până la performanţă.
În continuare România are o piaţă gri şi neagră a forţei de muncă pentru că impozitul pe muncă este ridicat. Chiar dacă impozitul pe venit este de numai 10%, impozitul pe asigurări sociale şi pe sănătate de 35% este mult prea mare.
România are taxe pe companii scăzute, dar are taxele pe muncă ridicate. Şi de aceea multe firme, în special cele româneşti, încearcă să se descurce prin plata unui salariu minim cu tot cu taxe, iar restul banilor să fie la plic.
De la 1 ianuarie, o primă propunere ar fi ca salariul minim să crească la 3.000 de lei brut, adică 1.780 de lei net, dar mai există o propunere a PSD ca o parte din creştere, adică 250 de lei brut să nu fie taxată, astfel încât salariul net, per total, să ajungă la 1.850 de lei, adică 375 de euro.
România a avut o masă salarială totală de 91 de miliarde de euro în anul 2021, adică 38% din PIB. În ţările occidentale masa salarială ajunge chiar şi la 60% din PIB.
În ciuda percepţiei pe care noi o avem despre starea economiei, mai ales în situaţia de astăzi cu explozia preţurilor la energie şi creşterea inflaţiei, economia poate să crească susţinut în următorii ani, ceea ce ar permite şi o majorare salarială mai alertă. Asta bineînţeles dacă măcar jumătate din banii din PNRR şi din noul ciclu european, care înseamnă aproape 100 de miliarde de euro, s-ar lua nu integral, ci numai în proporţie de 50%.
Creşterea salariului minim care să antreneze creşterea tuturor salariilor trebuie să fie o politică de stat, în încercarea de a proteja forţa de muncă, care devine din ce în ce mai rară peste tot în lume, şi mai ales în Europa. Toate statele încearcă să-şi protejeze forţa de muncă cu orice preţ – unde s-a mai văzut ca nemţii să crească salariul minim „din pix“ cu 15%! – iar acest lucru va deveni din ce în ce mai prezent în noul context de inflaţie şi de scădere a puterii de cumpărare. Productivitatea muncii va trece pe planul trei.
Dacă cei de la Palatul Victoria, adică PNL şi PSD, care au 60% din voturi şi care vor să mai guverneze încă patru ani după alegerile din 2024, nu vor veni cu un plan mai accelerat de creştere a salariului minim, nu vor putea să ţină pasul nu cu aşteptările românilor, ci cu ceea ce se va întâmpla în lumea occidentală.
În euro, datorită stabilităţii cursului valutar din ultimul deceniu, care a crescut cu numai 12%, salariul minim şi salariul mediu au înregistrat o creştere consistentă.
România trebuie să ajungă mult mai rapid la un salariu mediu de 1.000 de euro net, faţă de 800 de euro acum, şi la un salariu minim de cel puţin 500 de euro net, faţă de 310 euro acum. Asta pentru a ne proteja cât de cât forţa de muncă.
Actualul guvern al Ungariei, când a venit la conducere în urmă cu mai bine de un deceniu, a promis crearea a un milion de locuri de muncă. Rata şomajului era atunci de aproape 12%.
Europa de Est se confruntă cu o multitudine de penurii, unele generale şi de moment, apărute odată cu actuala criză, altele specifice, cum ar fi cea de forţă de muncă bine pregătită, dată de colapsul demografic. Una deosebită, cu efecte negative pe termen lung şi cu implicaţii politice largi, este penuria de profesori şi educatori. Criza viitorului începe în sala de clasă.
Actualul guvern al Ungariei, când a venit la conducere în urmă cu mai bine de un deceniu, a promis crearea a un milion de locuri de muncă. Rata şomajului era atunci de aproape 12%. Între timp, Ungaria a trecut printr-unul dintre cele mai ample procese de reindustrializare din Europa. Guvernul şi-a respectat promisiunea şi a făcut chiar mai mult decât atât. Rata şomajului este acum la cel mai scăzut nivel din istorie, de 3%.
Însă există un loc unde numărul de angajaţi nu a crescut deloc – în şcoli. Aceeaşi este situaţia şi în Polonia. Spre exemplu, datele Eurostat, biroul de statistică al Comisiei Europene, arată că între 2013 şi 2020 ponderea profesorilor din educaţia primară şi secundară în populaţie a scăzut în Ungaria de la 2,8% la 2,5%. În Polonia, indicatorul a coborât de la 2,9% la 2,7%.
În cazul României, ponderea s-a redus de la 2% la 1,9%. Contrar tendinţei, în Bulgaria, ţara cu cea mai rapidă depopulare din UE, procentul a crescut de la 1,6% la 1,9%. Media la nivelul UE este de 2,2%. În interpretarea cifrelor trebuie ţinut cont de faptul că ponderea tinerilor în totalul populaţiei variază, uneori mult, de la o ţară la alta. Este o problemă care ţine de demografie, de îmbătrânirea societăţii şi de migraţia forţei de muncă. În general, Europa de Est stă mai bine la capitolul tineri decât unele populaţii îmbătrânite din Vest.
Dar şi în ceea ce priveşte numărul de profesori la ţările est-europene se observă o tendinţă îngrijorătoare. Spre exemplu, în Polonia numărul de învăţători de şcoală primară s-a prăbuşit între 2013 şi 2020 de la 211.240 la 135.360. În Ungaria, a stagnat. România s-a remarcat prin scădere, în timp ce Bulgaria surprinde, iar, prin creştere – de la 14.400 la 22.340 de învăţători.
Acum, profesorii polonezi şi maghiari deopotrivă avertizează că sistemul de învăţământ de stat se apropie de colaps deoarece deficitul de personal se agravează şi vorbesc despre greve chiar când pregătirile pentru începutul noului an şcolar sunt în toi. Poate nu este o coincidenţă că guvernele celor două state sunt considerate ca având tendinţe autoritare.
Dariusz Martynowicz este profesor de liceu, are 39 de ani, locuieşte în oraşul polonez Cracovia şi a primit premiul naţional de „Profesorul anului” în 2021, scrie Balkan Insight. Titlul recunoaşte, printre altele, abordarea inedită a lui Martynowicz, care a inclus o atitudine neautoritară faţă de studenţi, metode inovatoare, cum ar fi folosirea matematicii sau codificarea pentru a preda literatura, şi realizarea de activităţi extracurriculare cu elevii pentru a stimula implicarea socială.
Cu toate acestea, un an mai târziu, Martynowicz a renunţat la sistemul de învăţământ de stat pentru a lucra la două şcoli private – una în Cracovia şi alta în Varşovia. „Starea proastă a sistemului de învăţământ polonez este efectul acţiunilor tuturor guvernelor aflate la putere din 1989”, a explicat Martynowicz. „Dar decizia mea de a părăsi sistemul de stat este cauzată în mare măsură de ceea ce s-a întâmplat în cei şapte ani de când PiS (Lege şi Justiţie) este putere”, spune el. Mai precis, profesorul Martynowicz enumeră trei măsuri luate de actualul guvern de dreapta despre care susţine că vor face imposibilă respectarea standardelor pe care le urmăreşte.
În primul rând, el acuză dezmembrarea sistemului de licee pregătitoare de către fostul ministru al educaţiei de la PiS, Anna Zalewska. Aceste gimnazii, spune Martynowicz, au funcţionat bine şi au contribuit la egalizarea şanselor pentru elevi; distrugerea lor a provocat haos în sistemul de învăţământ. În al doilea rând, guvernul PiS şi-a făcut o ocupaţie din demonizarea profesorilor de când sindicatele din domeniul educaţiei au declanşat o grevă majoră în 2019. E-mailurile dintre membrii guvernului, ajunse în presă, arată faptul că o parte din ura online îndreptată împotriva profesorilor în acea perioadă a fost de fapt instigată de oficiali PiS la nivel înalt.
În cele din urmă, un nou set de reforme propuse de actualul ministru al educaţiei, Przemyslaw Czarnek, numit „Lex Czarnek”, ar reduce autonomia profesorilor şi directorilor de şcoli în detrimentul şefilor regionali de şcoli numiţi politic. Apoi, desigur, sunt banii. În Polonia, un profesor aflat la început de profesie se poate aştepta să ducă acasă doar aproximativ 2.600 de zloţi (550 de euro) pe lună, ceea ce este egal cu costul închirierii unui apartament cu două camere într-un oraş mare. Un profesor cu 15 ani de experienţă şi cu toate calificările, aşa cum este Martynowicz, câştigă aproximativ 4.000 de zloţi (1.000 de euro) pe lună. După cum subliniază el însuşi, în Polonia un casier de supermarket câştigă la fel de mult. Situaţia este asemănătoare în Ungaria. Zsuzsa Berkesi, o profesoară cu 30 de ani de experienţă care predă limba franceză într-un liceu respectat din Budapesta şi a fost coautor la mai multe manuale şcolare, câştigă doar 300.000 de forinţi pe lună (800 de euro).
• Datele Eurostat, biroul de statistică al Comisiei Europene, arată că între 2013 şi 2020 ponderea profesorilor din educaţia primară şi secundară în populaţie a scăzut în Ungaria de la 2,8% la 2,5%. În Polonia, indicatorul a coborât de la 2,9% la 2,7%. În cazul României, ponderea s-a redus de la 2% la 1,9%. Contrar tendinţei, în Bulgaria, ţara cu cea mai rapidă depopulare din UE, procentul a crescut de la 1,6% la 1,9%. Media la nivelul UE este de 2,2%.
• În Polonia, numărul de învăţători de şcoală primară s-a prăbuşit între 2013 şi 2020 de la 211.240 la 135.360. În Ungaria, a stagnat. România s-a remarcat prin scădere, în timp ce Bulgaria surprinde, iar, prin creştere – de la 14.400 la 22.340 de învăţători.
• Apoi, desigur, sunt banii. În Polonia, un profesor aflat la început de profesie se poate aştepta să ducă acasă doar aproximativ 2.600 de zloţi (550 de euro) pe lună, ceea ce este egal cu costul închirierii unui apartament cu două camere într-un oraş mare.
• Chiar şi la sfârşitul carierei, salariul maxim la care profesorii maghiari se pot aştepta este în jur de 400.000 de forinţi net (1.000 de euro) – practic, cât câştigă un şofer de autobuz din Budapesta sau un casier cu experienţă la Aldi.
• Banii pentru finanţarea creşterilor salariale, în jur de 1 miliard de euro, ar trebui să provină din fondurile structurale şi de coeziune ale UE, dar pentru a avea acces la ele guvernul trebuie să ofere garanţii credibile că face eforturi pentru combaterea corupţiei.
„Încă îmi place să predau şi mă bucură fiecare curs, dar nu mi-aş fi putut permite o astfel de meserie dacă soţul meu nu ar câştiga un salariu decent”, spune ea. Berkesi recunoaşte că şi-a descurajat fiica să devină profesor deoarece perspectivele în această profesie sunt prea înguste. Profesorii tineri au un salariu de pornire net ruşinos, de sub 200.000 de forinţi (500 de euro), cel mai mic din UE şi chiar mai mic decât în Serbia vecină, o ţară considerată mai săracă. Veniturile lor sunt atât de mici încât băncile tind să refuze cererile profesorilor debutanţi pentru un credit ipotecar.
Chiar şi la sfârşitul carierei, salariul maxim la care profesorii maghiari se pot aştepta este în jur de 400.000 de forinţi net (1.000 de euro) – practic, cât câştigă un şofer de autobuz din Budapesta sau un casier cu experienţă la Aldi.
Combinaţia dintre salarii slabe şi politici prost gândite ori orientate ideologic i-au determinat pe oameni precum Martynowicz şi pe mulţi alţi profesori fie să părăsească, fie să se pregătească să plece din sistemele şcolare de stat din Ungaria şi Polonia. Sindicatul Profesorilor (PSZ) din Ungaria se aşteaptă ca 22.000 de profesori să părăsească sistemul de învăţământ de stat în următorii cinci ani dacă nimic nu se îmbunătăţeşte. Şi cu peste 40% dintre profesori cu vârste de peste 50 de ani şi cu doar 7% sub 30 de ani, una dintre cele mai scăzute rate din Europa, situaţia se va agrava chiar şi fără demisii. În Polonia, ultimele cifre de la sindicatul profesorilor Zwiazek Nauczycielstwa Polskiego (ZNP) arată că 10.000 de profesori au părăsit profesia în 2020. La fel ca în Ungaria, sectorul educaţional polonez este prea dependent de o forţă de muncă îmbătrânită, cu 45.000 de pensionari angajaţi în ultimul an universitar pentru a umple golurile. În Varşovia, 5.000 din 30.000 de profesori sunt pensionari sau pe cale să se pensioneze. Sistemul este tensionat acum până peste limite de fluxul masiv de copii ucraineni refugiaţi. Astfel, se dezvoltă o criză de încredere în profunzimile sistemelor din Ungaria şi Polonia şi nu sunt de niciun ajutor eforturile guvernelor naţionalist-populiste de a folosi educaţia în războaiele culturale pe care le duc contra celor care nu le respectă interesele. După cum a explicat profesorul Marynowicz: „Energia profesorilor a fost anihilată” deoarece ei se simt ignoraţi şi nerespectaţi de un guvern care ia decizii cu privire la educaţie fără a-i consulta. În ultimul an, ministrul educaţiei, Czarnek, a promovat modificări controversate ale curriculumului şcolar fără a obţine mai întâi acceptarea largă din partea profesorilor, părinţilor şi elevilor. O măsură nouă este introducerea cursurilor de tras cu arma la ţintă pentru elevii mai mari, ceea ce ar face parte din „educaţia de securitate” adăugată programului şcolar obligatoriu în contextul războiului din Ucraina vecină.
O alta este introducerea unui subiect nou, „Istorie şi timpuri contemporane”, un manual despre care se presupune că descrie evenimentele din secolele XX şi XXI în termeni naţionalişti, eurosceptici şi care conţine numeroase exemple de limbaj homofob, rasist şi misogin. Profesori şi studenţi deopotrivă duc în prezent o luptă dificilă pentru a avea manuale alternative la acesta, intitulat „Istorie şi prezent”, permise pentru noua materie. Acest tip de ideologizare brutală a curriculumului şcolar combinată cu scăderea autonomiei profesorilor şi directorilor de şcoală se dovedeşte demoralizantă pentru mulţi profesori. „Este o perioadă foarte dificilă pentru educaţia poloneză”, rezumă Martynowicz. „Mă tem că în curând vom asista la înmormântarea sistemului public de învăţământ”.
Centralizarea şi politizarea curriculumului are o istorie lungă şi în Ungaria. În 2013, guvernul Fidesz a centralizat administrarea tuturor şcolilor publice, care anterior erau administrate de municipalităţi. Mulţi au salutat mişcarea, deoarece primăriile din zonele mai sărace şi rurale nu puteau face faţă facturilor şi plata salariilor profesorilor întârzia uneori cu câteva luni. Dar centralizarea a însemnat, de asemenea, un control mai strict din partea guvernului central, o autonomie redusă şi un nou curriculum naţional în 2020, care a introdus autori de dreapta şi a pus un accent exagerat pe patriotism, deşi a făcut prea puţin pentru a-i pregăti pe studenţi pentru provocările secolului XXI. Ultimele teste PISA au arătat că studenţii maghiari au avut performanţe cu mult sub media UE sau a colegilor polonezi sau cehi la competenţe cheie precum citirea, matematica sau ştiinţe şi chiar cu mult sub realizările lor în 2009. Laszlo Miklosi, liderul Asociaţiei Profesorilor de Istorie, a descris programa din 2020 ca fiind cea mai ideologizată de la tranziţia de la comunism la democraţie, insistând asupra bătăliilor de succes ale Ungariei şi omiţând înfrângerile sau înfăţişându-i pe maghiari ca fiind doar eroi. În ceea ce priveşte literatura, renumitul romancier György Dragomán a comentat ironic încă din 2020: „Se pare că pentru acest guvern un scriitor bun este doar un scriitor mort”. În timp ce ambele ţări intră într-un nou an universitar, mulţi dintre cei implicaţi în sistemele de învăţământ public se întreabă „unde sunt profesorii?”
În Ungaria, Tamas Totyik, vicepreşedintele Uniunii Profesorilor, spune că sistemul de învăţământ are un deficit de aproximativ 17.000 de profesori la nivel naţional, ceea ce înseamnă 15% din totalul necesar. Deosebit de acută este lipsa de profesori de matematică, fizică, chimie şi IT. Este penurie de cadre didactice chiar şi în cartierele mai bogate din oraşele mari. „Profesorii îmbătrânesc şi se pensionează şi nu există nimeni care să umple golul lăsat de aceştia”, spune Totyik, care a predat matematică şi geografie în şcoli de la sat timp de peste 30 de ani. În Polonia, deficitul de personal, în special în oraşele mari, este, de asemenea, îngrijorător de mare. La Varşovia, de exemplu, sunt peste 1.800 de posturi vacante, potrivit sindicatului ZNP, iar la Cracovia circa 1.000. La o conferinţă de presă din august, ministrul educaţiei, Czarnek, a luat în glumă îngrijorările, spunând că lipsa de la muncă este „ocupaţia normală a personalului în această perioadă a anului” şi că cifrele la nivel naţional echivalează cu o situaţie în care o şcoală cu 50 de profesori are o lipsă de un profesor. Cu toate acestea, o numărătoare a locurilor de muncă vacante anunţate de autorităţile educaţionale regionale, sistematizată de profesorul de engleză Robert Gorniak şi publicată pe pagina de Facebook, Dealerzy Wiedzy, arată că în iulie era nevoie de cel puţin încă 20.000 de profesori în toată ţara, oraşele mai mari fiind afectate în mod disproporţionat. „Ca să ne reamintim, penuria se cifra în august anul trecut la 15.000 de angajaţi, ceea ce înseamnă o creştere de 50%”, a comentat Gorniak.
Acelaşi tip de mesaj echivoc din partea autorităţilor poloneze poate fi observat atunci când vine vorba de creşterea salariilor profesorilor, care au cerut acest lucru fără oprire ani de zile, inclusiv în timpul grevei din 2019.
Czarnek spune că sindicatul ZNP a respins o ofertă de creştere a salariilor pentru profesori de aproximativ 36% (o afirmaţie pe care ZNP o neagă vehement), în timp ce Sejm, camera inferioară a parlamentului controlat de PiS, a respins o creştere de 20%. În Ungaria, experţii susţin că ar fi necesară o creştere imediată a salariilor cu cel puţin 30-50% pentru a reţine şi a atrage noi profesori suficient de mulţi pentru ca deficitul să se îngusteze simţitor. După 10 ani de neglijare, guvernul de dreapta recunoaşte acum că există probleme în sistemul public de învăţământ şi că profesorii sunt oarecum prea slab plătiţi. Acum promite să ridice salariile acestora la 80% din salariul mediu al ţării până în 2029. Banii pentru finanţarea creşterilor salariale, în jur de 1 miliard de euro, ar trebui să provină din fondurile structurale şi de coeziune ale UE, dar pentru a avea acces la ele guvernul trebuie să ofere garanţii credibile că face eforturi pentru combaterea corupţiei. Scepticismul persistă. Profesoara Zsuzsa Berkesi consideră că acestea sunt promisiuni goale din partea guvernului: „Când vor veni noile facturi la utilităţi în această toamnă, profesorii va trebui să aleagă dacă plătesc sau mănâncă. La propriu, mulţi ar face foamea. Avem nevoie de o soluţie imediată.”
Şi mulţi se întreabă dacă guvernul este pregătit ideologic să schimbe cursul şi să înceapă să investească în educaţie. Totyik, liderul sindical, susţine că executivul a deturnat în mod sistematic resurse din sistemul educaţional: în 2008, 5,8% din PIB-ul Ungariei a fost cheltuit pentru educaţia publică în timp ce în 2020 această cifră a scăzut la 3,8% din PIB. „Se alocă mai mulţi bani sportului decât şcolilor elementare – este greu să nu vezi alegerea ca pe un fel de ideologie sau de prioritizare”, spune el. Despre premierul Viktor Orban se spune că nu ştie să folosească un computer, dar este un fan înfocat al fotbalului, dovadă fiind construirea multelor arene forbalistice de când a venit la putere. Una enormă a fost construită chiar în faţa casei săteşti unde a copilărit.
Totyik crede că partidul de guvernare urmează o strategie conştientă de deconstrucţie a educaţiei publice pentru a preveni mobilitatea socială. „Constituţia noastră promite acces egal la educaţie pentru toată lumea: acest lucru, evident, nu se întâmplă”, spune el. Între timp, copiii din elita de la guvernare frecventează în mare parte şcolile private sau pe cele conduse de biserică. Drepturile profesorilor maghiari de a face greve au fost serios îngrădite de-a lungul timpului. Studenţii nu pot fi lăsaţi nesupravegheaţi sau trimişi acasă, iar o activitate minimă trebuie menţinută. Zilele de grevă sunt deduse din salarii şi mulţi profesori trebuie să se gândească de două ori dacă îşi pot permite să-şi piardă chiar şi o fracţiune din venit. „Profesorii sunt împărţiţi şi mulţi se tem”, spune Zsuzsa Berkesi. Un nou semn al direcţiei spre care o ia guvernul Fidesz este predarea educaţiei în controlul ministerului de interne. În Polonia, noul an universitar vine cu problema integrării zecilor de mii de copii ai refugiaţilor ucraineni. Ministrul educaţiei asigură că şcolile poloneze sunt pregătite să primească între 200.000 şi 300.000 de elevi ucraineni. Dar şeful ZNP, Slawomir Broniarz, avertizează că guvernul a făcut prea puţin pentru a se pregăti pentru acest aflux.
„Chiar şi primirea a 100.000 de elevi noi ar necesita construirea a 1.000 de şcoli suplimentare”, a spus Broniarz într-un interviu acordat portalului online Krytyka Polityczna. „La urma urmei, cursurile noastre nu sunt făcute din plastilină. Ar trebui să fim deschişi la nevoile ucrainenilor, ar trebui să-i ajutăm, dar de unde poate veni acest ajutor?” „Reacţia la aroganţa ministrului educaţiei ar putea fi o rebeliune uriaşă a profesorilor”, a scris Dariusz Chetkowski, profesor din Lodz, pe blogul său de educaţie găzduit de săptămânalul Polityka. Prin aroganţă şi îndepărtarea de nevoile cetăţenilor a pierdut puterea partidul fostului premier proeuropean Donald Tusk.
Deficitul de forţă de muncă, anunţat de Eurostat în luna mai a acestui an, era de aproape 1,3 milioane de oameni, iar cele mai recente date INS indicau că în primul trimestru al acestui an, rata şomajului a fost de 6%, în creştere cu 0,1 puncte procentuale faţă de trimestrul anterior. Ce e de făcut?
Piaţa forţei de muncă, puternic zguduită de pandemie şi de actualul context, face ca multe companii să se confrunte cu provocări mari pentru a găsi şi menţine angajaţii. Aşteptările şi cerinţele candidaţilor şi salariaţilor s-au modificat semnificativ în ultimii ani, iar companiile trebuie să aibă planuri solide de creştere a satisfacţiei angajaţilor pentru a se putea dezvolta. Potrivirea reciprocă între candidaţi şi companii, importanţa emoţiilor în profilarea eficientă a angajaţilor şi utilizarea tehnologiei în gestionarea resurselor umane sunt doar câteva soluţii care vin în ajutorul companiilor.
„Potrivirea” reciprocă între candidaţi şi companii – o provocare care începe de la anunţul de recrutare
Pentru anul 2022, principala schimbare din piaţa forţei de muncă este la nivelul selecţiei oamenilor, acolo unde „potrivirea reciprocă” este importantă atât pentru companii, cât şi pentru candidaţi. Chiar dacă o companie doreşte să angajeze un expert sau un junior, este important să existe o potrivire la nivel de atitudine şi valori, pentru că experienţa în muncă vine ulterior. Totodată, candidaţii care îşi caută un loc de muncă sunt deja selectivi atunci când aleg compania pentru care doresc să lucreze: se uită la renumele în piaţă şi la posibilităţile de dezvoltare pe care firmele le oferă. Din acest motiv, recrutarea clasică doar pe bază de CV nu mai oferă rezultate pe termen lung. Este nevoie de alte instrumente cu care se pot identifica valorile, motivaţia sau atitudinea faţă de muncă, iar acestea trebuie aplicate începând chiar din textul anunţului de recrutare.
Companiile au probleme similare, de la selecţie şi recrutare, la retenţie, dar soluţiile sunt unice
Problemele sunt aceleaşi, însă, sunt răspândite diferit sau cu intensităţi diferite de la o companie la alta. Indiferent de sectorul de activitate, criza forţei de muncă pune presiune suplimentară pe companiile care găsesc tot mai greu salariaţi pregătiţi. Chiar din faza de selecţie şi recrutare, cea mai mare problemă este găsirea omului potrivit pentru locul oferit. Apoi, după ce îl găsim şi ajunge în organizaţie, apare problema includerii sale în echipă şi în cultura companiei. Am observat că mulţi candidaţi, proaspăt angajaţi, părăsesc locul de muncă în primele trei luni din cauza lipsei unei culturi de coeziune şi includere, care este înlocuită în schimb de o cultură a competiţiei toxice şi a individualismului. O altă problemă, des întâlnită, este cea a alinierii angajaţilor la viziunea fondatorului din cauza lipsei unor obiective coerente transpuse de la nivel de organizaţie către echipă şi individ. De multe ori întâlnim şi o lipsă a unei viziuni şi a unei strategii pe termen lung sau a unei structuri care să ajute implementarea acestora.
Nu se poate creşte „pe spinarea angajaţilor”,
ci doar prin satisfacţia lor
Retenţia angajaţilor, evitarea plecării oamenilor din motive preponderent legate de nemulţumiri la locul de muncă, este o provocare la care tot mai multe companii trebuie să găsească soluţii. Totuşi, acest lucru nu este uşor pentru că fiecare companie este unică, la fel cum este şi valoarea fiecărui om. Doar companiile care îşi doresc să crească prin satisfacţia angajaţilor şi nu „pe spinarea” lor sunt cele care se vor descurca. Noi ajutăm companiile să îşi schimbe mentalitatea, chiar de la vârf, oferind consiliere şi mentorat.
Tehnologia ne ajută şi în gestionarea resurselor umane, dar nu este soluţie universală
Tot mai multe companii folosesc AI pentru selecţia CV-urilor, dar şi software-uri de gestionare a resurselor umane. Cu siguranţă tehnologia ajută, dar, nu este suficientă. Avem atâtea canale de comunicare în ziua de azi, dar tot este nevoie să ştim să exprimăm o nevoie, o apreciere sau un sfat, în mod autentic şi benefic. Chiar dacă avem sisteme de monitorizare, sisteme de calcul şi eficientizare a muncii, tot este nevoie de empatie, înţelegere şi respect pentru a ajunge la rezultatele propuse. Specialistul de resurse umane trebuie să fie capabil să folosească tehnologia, să ţină pasul cu progresul, dar mai ales trebuie să poată să aducă în vieţile angajaţilor şi ale companiilor ceea ce au nevoie pentru a-şi desfăşura munca şi activitatea în mod performant şi plăcut.
Ce lecţie ar trebui să înveţe afacerile din România, când vine vorba de angajaţi?
Ultimii ani au însemnat schimbări majore de mentalitate cu privire la modul în care muncim. Fiecare a putut să înveţe ceva care să îl facă mai competitiv în acest nou context. Toate firmele ar trebui să conştientizeze că orice organizaţie începe şi se termină cu fiecare post de lucru, deci în esenţă cu fiecare om. Aşa putem învăţa împreună, oameni, companii şi specialişti în industria resurselor umane, lecţia ultimilor doi ani: cât de important este să ne concentrăm cu adevărat pe satisfacţia, bunăstarea şi dezvoltarea oamenilor pe care îi angajăm, astfel încât ei să genereze plus valoare pentru companii.
România rămâne o ţară atractivă pentru investitori, dar, în ciuda acestui fapt, a ratat investiţii importante în favoarea altor ţări din regiune, în special Ungaria. Cu o infrastructură de transport la pământ, investitorii în producţie au ales de multe ori alte ţări, chiar dacă forţa de muncă accesibilă şi pregătită sau infrastructura IT din România au fost mai dezvoltate. Este doar o percepţie faptul că România este ocolită de investiţii?
Câteodată percepţia noastră la nivel local este mult mai critică. România se află pe locul patru la nivel european în privinţa intenţiilor de investiţii în anul următor, după Portugalia, Marea Britanie şi Lituania, fie că este vorba de înfiinţarea de noi afaceri sau de extinderea unor afaceri existente. Suntem pe locul doi în Europa Centrală şi de Răsărit, după Polonia”, răspunde Bogdan Ion, country managing partner al EY România şi Moldova. El a vorbit în cadrul evenimentului EY Attractiveness Survey Romania 2022 despre rezultatele studiului anual al companiei privind atractivitatea României prin ochii investitorilor. EY lansează anual acest studiu, care analizează opinia investitorilor privind mediul investiţional din România.
Studiul, în pofida percepţiei, adaugă Bogdan Ion, arată că România se află în topul preferinţelor investitorilor, mai ales când e vorba de relocarea lanţurilor de aprovizionare dinspre Asia spre pieţele mari de desfacere, cum ar fi Europa de Vest. „România se află pe locul 1 în Europa din perspectiva intenţiilor de investiţie, dacă vorbim de lanţurile de aprovizionare şi logistică. Cu alte cuvinte, vedem că această regionalizare şi relocare a fluxurilor de aprovizionare este confirmată de investitorii care au fost intervievaţi în studiul nostru”, a mai spus Bogdan Ion. Discuţia de a aduce lanţul de valoare mai aproape de pieţele de desfacere a început în 2022, când pandemia a arătat că producţia din Asia, de exemplu, atunci când apare o întrerupere pe lanţul de aprovizionare, este o vulnerabilitate pentru companiile care vând în Europa.
Încă de atunci, consultanţii şi economiştii au înaintat ideea că România, dacă îşi joacă bine cărţile, poate atrage investiţii importante în acest sens. Războiul din Ucraina, altă lebădă neagră pentru lanţurile de valoare, a intensificat nevoia de scurtare a acestora. „Din cauza războiului din Ucraina, discuţia despre investiţii străine a luat o turnură mai specifică şi mai concretă. Vorbim şi despre ce se întâmplă cu acel reflux de investiţii şi cum poate juca România un rol activ. Sunt foarte multe investiţii care or să vină în România, nu numai din aceste zone aflate în conflict”, a spus, în cadrul aceluiaşi eveniment, Alex Milcev, care este liderul departamentului de asistenţă fiscală şi juridică la EY România şi Moldova. Competiţia este însă acerbă, pentru că şi Polonia sau Ungaria, chiar şi Cehia se uită la aceste oportunităţi.
Întrebarea-cheie este ce poate pune pe masă România în faţa acestor ţări şi ce poate face să devină mai atractivă pentru atragerea investiţiilor. „Susţinerea IMM-urilor, realizarea de politici publice legate de mediu şi încurajarea atitudinilor responsabile legate de mediu şi, nu în ultimul rând, susţinerea inovaţiei şi afacerilor bazate pe înalte tehnologii”, ar fi câteva elementele ce ar putea ajuta, după cum a subliniat Bogdan Ion, pe baza rezultatelor studiului EY Attractiveness Survey Romania 2022. Sunt însă anumite sectoare care sunt mai atractive pentru investiţii, potrivit sondajului EY. Cu toate că anul trecut nu se punea problema războiului din Ucraina, sectoarele viitorului pentru investiţii în România nu s-au schimbat faţă de studiul la care au participat investitorii în 2021. „Sectoarele viitorului în România sunt: IT, media şi telecomunicaţii; industria bunurilor de consum, inclusiv agrobusiness şi industria auto cu ramurile conexe. Acestea au fost sectoarele-cheie şi în studiul anterior”, a mai spus Bogdan Ion.
Clara Volintiru, profesor la Academia de Studii Economice (ASE) Bucureşti, a mai adăugat la lista de sectoare-cheie pentru investiţii şi pe acelea care beneficiază de programele guvernamentale sau europene pentru susţinere financiară în perioada următoare. De exemplu, numai prin PNRR, sunt alocate sume de ordinul miliardelor de euro pentru investiţii în energie sau în sistemul medical. „Ce alte sectoare aş recomanda eu să fie luate în considerare de către investitorii privaţi din ţară şi străinătate sunt sectoarele care vor beneficia de susţinere financiară din instrumentele europene pentru a securiza sectoare strategice din România: energie şi sănătate, mă gândesc şi la agricultură”, a spus ea. Concluzia este că România este o ţară atractivă pentru investitori, dar există spaţiu de îmbunătăţire. Una dintre cheile pentru a atrage investitorii în România rămâne dezvoltarea infrastructurii de transport, o poveste veche, dar în acelaşi timp dureroasă, pentru că avansul în această zonă aproape că nu s-a văzut în ultimii 30 de ani. De exemplu, în cadrul unui eveniment al ZF, primarul Oradei, Florin Birta, a arătat că un transport rutier din Oradea în Bucureşti durează şi 10 ore, iar din Oradea până în Viena, aceeaşi distanţă, timpul este la jumătate. De asemenea, cadrul legislativ stabil precum şi pregătirea forţei de muncă joacă roluri centrale în absorbţia investiţiilor. „33% dintre investitori consideră că atractivitatea României în anii următori va creşte. Este un rezultat pozitiv, dar arată în acelaşi timp că este necesară creşterea competitivităţii economiei locale”, a mai spus Bogdan Ion.