”Rogue One“ reuşeşte, în mai multe ocazii, ceea ce ”The Force Awakens“ nu a reuşit: să redea atmosfera trilogiei originale, cea din anii ’70-’80. Nu e puţin lucru, iar fanii francizei (şi sunt destui) vor aprecia cu siguranţă acest lucru.
„Rogue One” e primul dintr-o serie de filme de sine stătătoare care sunt dezvoltate pentru a complementa noile producţii din celebra saga creată de George Lucas, permiţându-le astfel producătorilor să exploreze acest univers şi să experimenteze diferite stiluri şi moduri de a spune poveşti.
„Rogue One” nu e un film tipic Star Wars; deşi reproduce impecabil atmosfera stabilită de Lucas în 1977, povestea este mai degrabă una de război pe care nu aş recomanda-o neapărat celor mici. Sigur, elementele din franciză se regăsesc în marea lor majoritate, dar cei de la Disney par să fi reuşit ceea ce şi-au propus: „Rogue One” este o poveste de sine stătătoare, dar îşi găseşte perfect locul între episoadele III şi IV (pentru cunoscători, acţiunea are loc exact înainte de capturarea prinţesei Leia din „A New Hope”).
Personajele noi par puţin ieşite din stereotipurile Star Wars, dar globalizarea industriei cinematografice are şi ea costurile ei; avem parte, spre exemplu, de primul luptător asiatic din franciză. Toate elementele noi se leagă însă extrem de bine, aici fiind evident meritul regizorului Gareth Edwards. Un aspect interesant: pentru a crea ambianţa dorită pentru „Rogue One”, Edwards şi directorul de imagine Grieg Fraser s-au reîntors la lentilele camerelor din anii ’70, pe care le-au combinat cu tehnologia digitală modernă.
În căutarea inspiraţiei pentru realizarea oraşului sfânt Jedha, designerii de producţie s-au uitat la oraşul antic al Ierusalimului şi la fortăreaţa din deşert Masada, din Israel. O altă influenţă importantă a fost şi oraşul Paris, aşa cum arăta el în perioada celui de-al doilea război mondial. Aerodromul Bovingdon – o veche bază a RAF (Royal Air Force), nefolosită timp de aproape jumătate de secol – a fost locul ideal pentru a recrea Maldivele. Nu au mai fost necesare decât elemente ca nisipul şi palmierii. Astfel, realizatorii filmului au adus 2.000 de tone de nisip şi au importat 60 de palmieri din Spania, precum şi din diferite sere din Regatul Unit.
Recrearea înfăţişării lui Darth Vader a reprezentat o provocare pentru designerii de costume Glyn Dillion şi David Crossman, întrucât – ca în fiecare film Star Wars – au existat schimbări subtile ale ţinutei personajului negativ. Spre exemplu, casca purtată de Vader în „The Empire Strikes Back” este mai strălucitoare decât cea dinainte, dar după multe discuţii, regizorul a decis că preferă varianta mată, cum a apărut în „A New Hope”. Rezultatul final este o reproducere fidelă a look-ului lui Vader, cutiile de pe cureaua lui fiind identice cu cele din „A New Hope”, inclusiv cele mai mici zgârieturi. Iar cutia de la piept este din nou pictată şi are butoanele lipite deasupra. Sunt detalii minore, dar ele arată cât de important a fost pentru cei implicaţi să readucă în sala de cinema atmosfera primelor episoade.
Din punctul de vedere al banilor, discuţie e oarecum inutilă: toate filmele din franciză au ieşit pe plus, iar „The Force Awakens” a devenit doar al treilea film din istorie care generează venituri de peste 2 miliarde de dolari. „Rogue One” nu va fi atât de profitabil, dar e suficient să spunem că filmul a adus din primul weekend încasări de 290 de milioane de dolari, în condiţiile în care tot bugetul a fost de 200 de milioane de dolari.
În concluzie, „Rogue One: A Star Wars Story” este un film bine gândit şi executat; nu schimbă în vreun fel desfăşurarea evenimentelor, dar răspunde mai multor întrebări pe care fanii şi le-au pus de-a lungul timpului. Calitativ, „Rogue One” e peste episoadele I, II şi III – adică trilogia apărută în anii ’90 – şi se apropie destul de mult de opera iniţială a lui Lucas. Încă o victorie, deci, pentru Disney; singura problemă e că trebuie să mai aşteptăm până în decembrie pentru încă două ore de Star Wars.
NOTA: 8/10
