Tag: editorial

  • Tânăr fără experienţă, caut un loc de muncă

    Piaţa muncii începe să-şi arate colţii: în septembrie 2020 aproape 500.000 de tineri, o categorie cuprinsă între 18-25 de ani, au aplicat pentru unul sau mai multe locuri de muncă pe cea mai mare platformă de recrutare online de pe piaţă, eJobs.

    Cifra este mare pentru că această categorie de vârstă nu era până acum în prim-plan. Cei mai mulţi care-şi căutau un loc de muncă aveau între 25-35 de ani, iar numărul lor era în septembrie de 550.000. Până în criză, categoria de vârstă 36-45 de ani era pe locul 2 şi după aceea veneau tinerii.

    Acum piaţa s-a inversat, iar presiunea care vine de la tinerii care-şi caută un loc de muncă este în creştere. Până în criză, tinerii nu-şi băteau atât de mult capul să-şi caute un job. Fie erau la şcoală, fie stăteau acasă la mama (vârsta la care pleacă băieţii de acasă, de la părinţi, a crescut spre 29 de ani de la 27 de ani, în timp ce fetele vor să plece de acasă mai devreme, vârsta scăzând de la 27 de ani spre 25 de ani), fie aveau perspectiva plecării la muncă în afară dar această variantă a căzut de când a venit Covidul, fie au surse de venituri care le permite să nu-şi caute un job.

    Bogdan Badea, CEO eJobs, remarcă această căutare a tinerilor pentru un job şi crede că pandemia a schimbat felul în care se raportează tinerii la carieră, adică ar vrea să se angajeze mai devreme, au aşteptări salariale mai realiste, caută joburi în vânzări sau IT, dar până să le găsească sunt conştienţi că trebuie să accepte ceea ce oferă piaţa.

    Tinerii nu au niciun fel de experienţă, iar companiile nu se grăbesc să-i angajeze pentru că trebuie să investească în ei, iar când îţi este lumea mai dragă aceştia pleacă, căutând o altă experienţă.

    Aşa că joburile pentru ei sau şansa de a se angaja se reduce.

    Dacă într-adevăr sunt joburi disponibile pentru tineri, acestea sunt în vânzări, curierat, retail-lucrători comerciali, call-centere, înainte era HoReCa (toţi erau angajaţi pe salariul minim, dar bacşişul era substanţial, ceea ce le permitea să câştige 5.000-6.000 de lei pe lună), dar această piaţă s-a prăbuşit.

    Ca aspiraţii, tinerii vor să lucreze în marketing, publicitate, dar aici joburile sunt destul de limitate.

    În IT ofertele pentru tineri nu sunt atât de multe având în vedere că nu au experienţă şi de aceea nimeni nu vrea să rişte să plătească un salariu de 1.200-1.500 de euro net pe lună (adică 6.000-7.500 de lei net pe lună).

    Criza a retezat destul de mult din aşteptările salariale ale tinerilor. Doar 1 din 10 candidaţi ar cere un salariu lunar net cuprins între 3.000 şi 4.500 de lei, şi doar 4% cred că s-ar califica pentru un salariu mai mare de 4.500 de lei, adică 1.000 de euro, conform studiului eJobs.

    Cei mai mulţi (25% dintre ei) cred că un salariu cuprins între 2.000 şi 2.500 de lei este realist şi poate fi obţinut.

    Un sfert dintre ei ar accepta un salariu de început cuprins între 1.700 şi 2.000 de lei; 14% dintre ei ar cere între 2.600-3.000 de lei, iar 12% au aşteptări cuprinse între 1.500-1.700 de lei.

    Problema angajării tinerilor este pe agenda Uniunii Europene, având în vedere şomajul mare în rândul lor: în Grecia, Spania, Italia între 25-40% dintre tineri sunt şomeri, nu au un loc de muncă, iar perspectivele nu sunt atât de îmbucurătoare.

    Covidul a făcut ca piaţa muncii să fie şi mai dificilă în toate ţările occidentale.

    Pentru că au resurse din familie, pentru că au un loc unde să doarmă şi să mănânce – la mama acasă sau la bunici, tinerii din România încă nu sunt atât de vocali pe piaţa forţei de muncă.

    Dacă această criză va mai ţine iar prognozele actuale indică că şi 2021, chiar şi 2022 vor fi ani extrem de dificili pentru marile economii ale lumii, şi tinerii din România îşi vor face simţită prezenţa nu numai pe piaţa forţei de muncă, ci şi în viaţa socială şi politică.

    De aproape un deceniu, România nu s-a confruntat cu această temă, având în vedere că cererea companiile a fost mult mai mare decât oferta disponibilă de pe piaţă. Aproape 2 milioane de români care puteau să muncească nu munceau şi nu se regăseau nicăieri în statistici căutându-şi un job, iar dintre aceştia, o parte erau tineri, în categoria de vârstă 18-24 de ani.

    Aşa că s-ar putea să vedem mult mai des postări de genul „Tânăr fără experienţă caut un job”.


    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Aţi fost vreodată în situaţia în care nu aţi putut plăti salariile la timp? Da, am fost, şi a fost foarte greu!

    Joi, 29 octombrie 2020, Gala CEO Awards & Gala Tinerilor manageri de top Business Magazin, vremuri de pandemie Covid-19.

    O discuţie hibridă cu cei mai admiraţi CEO din România prezenţi în sală şi prin Zoom despre şi cu o parte din cei din Top 100 tineri manageri de top, care ar trebui să le preia locul „admiraţilor” şi să ducă businessul din România mai departe fie că este al companiilor româneşti, fie că este al multinaţionalelor.

    O întrebare către Florin Talpeş, fondator şi CEO al BitDefender, cea mai valoroasă companie românească din IT, unde pachetul majoritar de acţiuni mai este deţinut de români, în cazul de faţă familia Talpeş: Aţi fost vreodată în situaţia în care nu aţi putut plăti salariile la timp? Da, am fost şi a fost tare greu când a trebuit să le explic angajaţilor acest lucru. Pur şi simplu nu mai aveam bani.

    Cu toţii ne uităm şi „numărăm” cât valorează o companie şi câţi bani fac acţionarii.

    În cazul BitDefender probabil că valoarea actuală s-a apropiat, dacă nu chiar a depăşit 1 miliard de dolari, având în vedere că în urmă cu 2 ani compania a fost evaluată la 600 de milioane de euro într-o tranzacţie între două fonduri de investiţii.

    Zbuciumul unei companii, mai ales a unei companii româneşti, lasă urme adânci în mintea unui antreprenor. Poate mulţi ar da o parte din averea lor ca să nu aibă acest zbucium atunci când construiesc şi dezvoltă un business.

    Indiferent dacă sunt multinaţionale sau companii antreprenoriale româneşti, toată lumea trage de plăţi – să încaseze cât mai repede şi să plătească cât mai târziu fiind deviza tuturor, mai ales când este criză.

    Dar plata salariilor la timp este un „must“. Furnizorii, taxele şi impozitele la stat poţi să le mai amâni, dar salariile trebuie plătite.

    Putem să-i admirăm, dar nu ştiu dacă trebuie să îi invidiem pe patroni, oameni de afaceri, antreprenori, CEO pentru cifrele de afaceri ale companiilor, pentru creşterile spectaculoase câteodată, pentru câştiguri sau pentru dividendele plătite, pentru salariile încasate sau pentru milioanele obţinute atunci când îşi vând afacerile.

    În spatele tuturor acestor realizări este o luptă continuă pentru business, pentru contracte, pentru salariaţi – ca să faci rost de ei, ca să aibă cine să lucreze -, pentru cash, pentru ca la finalul lunii să poţi să plăteşti în primul rând salariile.

    Probabil că Florin Talpeş nu-şi mai aduce aminte de ideile pe lângă care a trecut, de deciziile bune sau rele, dar sigur şi-a amintit de acest episod.

    Iulian Stanciu, CEO al eMag, cel mai mare retailer online din România, o companie care probabil că valorează mai mult de 1 miliard de euro, şi-a amintit la Gala CEO Awards 2020 cum Business Magazin i-a dat un premiu în 2005 la Gala Tineri manageri de top, ediţia I, atunci când era „nimeni” în lumea afacerilor, iar eMag era un business aproape necunoscut.

    Nici Florin Talpeş şi nici Iulian Stanciu nu se gândeau unde pot să ajungă cu afacerile pe care le-au fondat atunci când se luptau să facă rost de bani pentru plăţile curente. Şi Florin Talpeş, şi Iulian Stanciu au fost nevoiţi să-şi vândă o parte din acţiuni, la o valoare mult mai mică a companiilor faţă de cât este astăzi, pentru a face rost de lichiditate ca să meargă înainte cu ideea lor, cu ceea ce voiau să construiască.

    Iulian Stanciu mai are până în 20% din eMag, în timp ce familia Talpeş mai are 60% din Bitdefender.

    În fiecare an Business Magazin trebuie să vină pe piaţă cu cele două topuri CEO Awards şi
    100 Tineri manageri de top, chiar şi în pandemie, pentru a vedea care sunt cei mai admiraţi CEO din România, dar şi care sunt pariurile pentru viitor.

    E foarte frumos când eşti admirat, când eşti în top, dar nu ştiu cât de mulţi ar vrea să preia şi zbuciumul sau chinul de a face sau de a conduce o afacere, nu pentru un an, ci pentru trei decenii în cazul lui Florin Talpeş sau două decenii pentru Iulian Stanciu.

    După cum spunea Ufuk Tandogan, CEO Garanti Bank România: Tinerii de astăzi nu prea au răbdare, vor totul imediat, dar în spatele fiecărui business, ceea ce contează este munca, cu cicatricile de rigoare.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Cum va schimba noua criză modul în care firmele îşi vor plăti angajaţii

    Sorin Faur, de la Academia de HR, un director cu experienţă de peste 20 de ani pe piaţa de resurse umane din România, cât şi din regiune, spune că noua generaţie preferă să nu fie legată de o singură sursă de venit şi de o singură companie, unde să fie pe statul de plată. El crede că vom asista la o reinterpretare a rolului de salariat, care se va transforma într-unul de colaborator. Munca de acasă şi munca de oriunde eliberează oamenii de necesitatea de a fi într-un anumit loc pentru a-şi câştiga existenţa, spune el.

    „Una peste alta, nu vom mai depinde de o singură sursă de venit – salariu, ceea ce pe ansamblu este un lucru bun. Noile generaţii vor fi primele care să adopte acest model care vine cu numeroase beneficii. Tot mai puţin vom negocia timpul
    într-un contract de muncă de 8 ore şi tot mai mult vom negocia rezultatul, prin livrabile concrete.”

    Lucrând de acasă, acolo unde nu te vede angajatorul şi nu poate să te monitorizeze fără acceptul tău, poţi colabora în cele 8 ore de muncă cu angajatorul oficial şi cu alte companii pe baza unor contracte speciale, în care este definit ceea ce trebuie să livrezi. Companiile îşi dau seama de acest lucru şi de aceea în viitor vor încerca să schimbe cele 8 ore scrise în contractul de muncă cu 8 ore clar definite şi cu ţinte care trebuie îndeplinite.

    Când normarea muncii va fi precisă, companiile vor scoate task-urile şi proiectele către piaţă şi atunci va urma o bătălie cumplită pentru câştigarea proiectelor.

    Şi poate chiar scăderea preţului, adică a salariilor plătite.

    Cu toţii ne bucurăm de Uber, dar foarte puţini se uită la modelul din spate, unde dacă vrei să câştigi mai mult decât media trebuie să munceşti continuu, trebuie să iei curse chiar şi de 10 lei, trebuie să ai note mari de la clienţi. În momentul în care îţi arăţi disponibilitatea de a munci mai mult, algoritmul Uber îţi dă curse mai bune şi te recompensează.

    Nu toate companiile pot adopta acest model acum, dar viitorul spre asta se îndreaptă.

    Într-o lume din ce în ce mai digitală, unde roboţii, co-boţii şi aplicaţiile preiau din ce în ce mai mult joburile repetitive, munca va fi normată altfel, total diferit faţă de ceea ce vedem acum.

    Angajaţii se vor bucura la început de acest model, dar pe măsură ce concurenţa va deveni din ce în ce mai acerbă iar preţul muncii va scădea, s-ar putea ca multora să nu le convină.

    Această criză pune companiile cu spatele la zid şi trebuie să găsească soluţii pentru a reduce costurile.

    America, Germania şi ţările occidentale şi-au ţinut în frâu costurile salariale pentru că au deschis pieţele către emigranţi, ceea ce a pus o presiune pe angajaţii nativi şi pe salarii, în sensul că nu mai puteau să crească atât de mult.

    Această presiune va fi adusă şi în companii, care îşi vor deschide proiectele, task-urile şi către alţi colaboratori, poate mai ieftini.

    Sorin Faur spune: Dintr-o dată, oamenii vor deveni mai eficienţi, va fi treaba fiecăruia ce face şi cum se organizează pentru a realiza ceea ce a promis. Companiile vor scăpa de problema motivării angajaţilor demotivaţi sau indolenţi, care vin la muncă, dar nu livrează 100%, dar care evident, la final de lună îşi aşteaptă salariul întreg.

    Contractarea rezultatului şi nu a timpului va redefini complet piaţa muncii.

    Când acest model va câştiga teren, nu toată lumea va fi fericită.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • De la MasterChef la MasterTeach

    Toată lumea critică învăţământul din România, considerându-l depăşit, birocratic, cu profesori plictisiţi şi fără har, iar în final arată cu degetul la ceea ce scoate el, respectiv 60% din absolvenţi sunt analfabeţi funcţional, adică nu înţeleg ceea ce citesc.

    Companiile, antreprenorii, patronii, directorii de HR, adică cei care au nevoie să angajeze oameni, spun că plătesc degeaba taxe şi impozite din care se finanţează învăţământul, pentru că ceea ce obţin în schimb este un produs slab.

    Indiferent dacă este vorba de absolvenţi de facultate, colegii, liceu, 8-10 clase, şcoli profesionale, rezultatul este acelaşi. Excepţiile pot fi numărate pe degete, iar copiii cei mai buni, talentele, sunt recrutaţi imediat, de cele mai multe ori din afară, iar ceea ce rămâne este preluat de multinaţionalele din România.

    De la an la an, nemulţumirea angajatorilor creşte faţă de ceea ce scoate şcoala românească şi trebuie să cumpere ei. Absolventul, transformat în angajat, este o marfă care are un preţ, care intră în costul unui produs sau al unui serviciu.

    Şcoala din România, dar şi din întreaga lume, nu are cum să ţină pasul cu economia, cu businessul, cu ceea ce fac firmele şi au nevoie ca forţă de muncă. După anul 2000, economia României aproape s-a schimbat în totalitate, rezultatul fiind creşterea PIB de 5 ori, până la 220 de miliarde de euro, faţă de 40 de miliarde de euro, în condiţiile în care numărul de angajaţi din companii a rămas acelaşi, în jur de 5 milioane.

    Chiar dacă Google şi reţelele sociale au câştigat teren ca sursă de informaţie, educaţia încă se face cu profesori, iar cei din România sunt atât de demonizaţi, încât nimeni nu mai respectă această profesie. În frunte cu părinţii.

    Respectul se vede şi prin salariul primit.

    Conform unui studiu realizat de SuperTeach, în România meseria de profesor nu se află în top 15 meserii spre care, în acest moment, să aspire copiii.

    Felix Tătaru de la SuperTeach (el este cunoscut în piaţă ca fiind şeful campaniei publicitare din spatele alegerii lui Traian Băsescu ca primar al Capitalei în anul 2000 şi apoi preşedinte al României în 2004 şi 2009) vrea ca în următorii 5 ani, printr-o revoluţie a mentalităţilor profesorilor dar şi a societăţii, această meserie de profesor să urce în top 5 ca opţiune de carieră.

    Până acum, singura meserie care a cunoscut un salt fabulos din punctul de vedere al percepţiei publicului a fost cea de bucătar, adică „chef”, cum se spune acum, datorită show-ului MasterChef de la Pro TV, care a fost urmat şi de alte show-uri culinare.

    MasterChef a schimbat imaginea bucătarului, iar acum părinţilor nu le mai este ruşine să spună că copiii lor au îmbrăţişat această meserie, ci dimpotrivă.

    Până se va găsi un show şi pentru educaţie cum a fost MasterChef – MasterTeach (nu sună chiar aşa rău) – companiile, antreprenorii, cei din HR ar trebui să se implice mai mult în educaţie, iar aici nu discutăm numai despre bani.

    O programă şcolară se schimbă în cel mai bun caz la 10 ani, iar profesorii nu au timp să asimileze toate schimbările din societate în cursurile lor.

    Aşa că firmele trebuie să-şi creeze propriile cursuri, propriile şcoli pe banii lor, ca să suplinească educaţia generală. Multinaţionalele au început cu şcolile duale, următorul pas ar fi ca marile firme să se asocieze pentru a-şi crea licee sau şcoli superioare, dar întrebarea este cine vrea să fie profesor dintre cei care sunt acum în business.

    Pentru ca meseria de profesor să ajungă în top 5 trebuie să existe exemple reale la care copiii să se raporteze.

    Aşa că, cine vrea să fie MasterTeach?

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Ce trend se discută în America: Angajaţii care vor să lucreze de acasă, dar se mută în zone mai ieftine, trebuie să accepte şi reducerea pachetului salarial

    În vară, sub ameninţarea extinderii pandemiei de COVID-19, gigantul american Facebook şi-a anunţat angajaţii că nu se vor întoarce la birou până la mijlocul anului viitor.

    Acum 12 zile, Microsoft a anunţat pe blogul companiei că îi lasă pe angajaţi să lucreze de acasă pe termen nelimitat.

    Conform unui articol din Wall Street Journal, cel mai cunoscut ziar de business din lume – Relocation pay cuts ruffle Silicon Valley –, ceea ce au uitat aceste mari companii să spună public este că această schimbare a modului de lucru ar putea aduce şi modificarea pachetelor salariale, în sensul reducerii lor.

    În cazul Microsoft, un angajat trebuie să primească aprobarea companiei dacă vrea să lucreze de acasă, dar într-o altă localitate faţă de oraşul unde lucra până acum. Iar dacă se mută într-o zonă sau într-un oraş mai ieftin, pachetul salarial se va modifica, adică se va reduce corespunzător.

    La fel este şi în cazul Facebook, scrie Wall Street Journal.

    Stribe, un alt gigant american de tehnologie care procesează plăţile de pe Internet, le-a oferit angajaţilor din San Francisco, New York, Seattle, un bonus de 20.000 de dolari pentru relocare, dar apoi trebuie să accepte o reducere a salariului cu 10%.

    De asemenea, VMware, un furnizor de software pentru cloud, le-a spus angajaţilor că dacă vor să se mute din San Francisco la Denver, un oraş mai ieftin, salariile scad cu 18%.  Datorită exploziei Internetului şi a numărului companiilor de tehnologie care au ajuns să fie evaluate la sute de miliarde şi chiar un trilion de dolari, cazul Apple, San Francisco a ajuns cel mai scump oraş din SUA. Dacă nu eşti un angajat milionar, viaţa poate fi foarte grea în San Francisco.

    La fel s-a întâmplat şi cu Seattle, sediul Microsoft.

    Aceste oraşe de tehnologie au atras talente din întreaga lume, iar salariile au crescut exponenţial. Dar la fel au crescut şi preţurile caselor şi costul de viaţă zilnic. Cele mai multe pachete salariale sunt formate şi din acţiuni, iar dacă firmele se listează la bursă câştigurile sunt imense nu numai pentru fondatori, fondurile de investiţii, dar şi pentru angajaţii care au primit acţiuni.

    Apariţia pandemiei Covid-19 şi accelerarea trendului remote work a constituit un bun argument pentru angajaţi să plece din oraşele scumpe în zone şi oraşe mai ieftine.

    Dar acest lucru constituie şi un argument pentru companii să încerce reducerea salariilor, motivând prin faptul că pachetele salariale depind şi de oraşul unde lucrează cineva. Un salariu poate să fie în San Francisco, un salariu la New York, un salariu la Londra şi un alt salariu la Iaşi pentru aceeaşi muncă, pentru aceeaşi poziţie.

    De partea cealaltă, agenţiile de recrutare, care îi reprezintă pe angajaţi, argumentează faptul că un talent este un talent, indiferent de unde lucrează, aşa că firmele nu ar trebui să scadă salariile invocând mutarea în oraşe mai ieftine.

    Această luptă este de-abia la început şi s-ar putea să se extindă dincolo de piaţa americană.

    Până la apariţia pandemiei, în domeniului IT-ului piaţa era a angajaţilor, a talentelor şi mai puţin a companiilor, a angajatorilor. Situaţia s-a schimbat, ofertele de joburi sunt mult mai mici decât cererea, aşa că firmele au un bun prilej să umble la pachetele salariale.

    Nu ştiu dacă acest trend din Silicon Valley va ajunge şi în România, dar cred că firmele se gândesc cum să reducă salariile sau pachetele salariale totale.

    Nu ştiu dacă poate fi invocat faptul că în Bucureşti este un anumit nivel de trai şi un anumit cost, iar dacă vrei să lucrezi de la Suceava, unde costul vieţii este mai ieftin, trebuie să accepţi şi o reducere salarială.

    Dar tot se va găsi ceva.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Cine are răbdarea să aştepte 10-15 ani?

    Bineînţeles că noi simţim mai bine cum se conduce o ţară, un guvern, un minister, o primărie, cum se fac autostrăzile ca la nemţi, spitalele ca la francezi, cât trebuie să fie cursul valutar sau cât trebuie să fie dobânzile, cum un pod ar fi trebuit să ducă în dreapta şi nu în stânga etc.

    Cu toţii avem idei şi sfaturi pentru cei care conduc o instituţie publică sau o companie privată.

    Dar din păcate sau din fericire, nu suntem în locul lor, şi mai mult decât atât, nu cred că am vrea să fim, mai ales când este criză şi lucrurile nu merg.

    Cine ar vrea să lase viaţa relativ bună de acum pentru a fi înjurat, stresat, cu infarctul lângă pernă, mai şi ales ca să îi spună alţii ce trebuie să facă?

    La fotbal, la politică, şi mai nou la business, toată lumea se pricepe.

    Pentru a ajunge într-o funcţie publică în care să fii ales prin vot, trebuie să ai calităţi pe care mulţi alţii nu le au: în primul rând trebuie să-ţi doreşti acel lucru, trebuie să ai ambiţie, voinţă, determinare, energie pentru a mişca lucrurile.

    Inteligenţa nu este pe primul loc. Sunt destul de mulţi consilieri pe margine care sunt mult mai inteligenţi.

    De asemenea, ca să câştigi teren în politică şi în business, trebuie să mai ai răbdare, care se măsoară în ani.

    De asemenea, trebuie să ai puterea să treci peste înfrângeri, şi nu puţine, şi să o iei de la capăt.

    Nicuşor Dan nu a obţinut Primăria Capitalei „moca”, că i-a dat-o cineva gratis, ci a adunat aproape 15 ani de luptă. Până să câştige alegerile din 2020, a pierdut alegerile din 2016 şi din 2012. Notorietatea nu se câştigă peste noapte.

    Până la urmă, ca să câştige, s-a lăsat adoptat de PNL şi de USR.

    La Timişoara, Dominic Fritz, un cetăţean neamţ, a câştigat primăria în faţa eternului Nicolae Robu, intrând în arenă, la luptă, cu cineva care părea de neînvins.

    La Iaşi, Cosette Chichirău ar fi câştigat alegerile pentru primărie dacă Mihai Chirica nu ar fi fost racolat de PNL, după ce în 2012 a câştigat alegerile fiind la PSD. Dar Ludovid Orban a trecut peste istoria PSD, considerând că este mai important să câştige primăria Iaşiului, un oraş aflat într-o creştere economică destul de importantă.

    Clotilde Armand, o franţuzoaică, a câştigat primăria sectorului 1, la a doua încercare, după o luptă şi o hărţuială continuă.

    La Vrancea, l-a învins pe baronul PSD Marian Oprişan pentru poziţia de şef al Consiliului Judeţean, demolând toate sondajele, Cătălin Toma. Dacă nu încerci, nu câştigi!

    La Braşov, Allen Coliban de la USR a câştigat surprinzător în faţa lui George Scripcaru, care părea de neînvins.

    La sectorul 2 din Bucureşti, Radu Mihaiu a câştigat în faţa candidatului PSD Dan Cristian Popescu, viceprimar, care a trecut de la PNL la PSD.

    La sectorul 4, Simona Spătaru, un avocat anonim, a intrat în luptă cu Daniel Băluţă, care ar fi câştigat alegerile cu 110%. Acesta este şi motivul pentru care Piedone s-a dus la sectorul 5. Dar Simona Spătaru a luat 35%, iar Băluţă 56%, beneficiind de toată infrastructura oficială şi neoficială.

    Oamenii, alegătorii, generaţiile mai tinere, ar fi votat cu altcineva la celelalte primării sau consilii judeţene dacă acel altcineva ar fi intrat la luptă în faţa celor declaraţi câştigători încă înainte de vot.

    Dar prima condiţie ca să poţi să schimbi ceva este să ai pe cine să votezi. Nu se poate vota de pe Facebook, drumurile sau curăţenia oraşelor nu se face stând la terase şi comentând cât de murdar este în jur.

    Alegerile politice sunt ca în business, cei care intră în arenă, cei care au curajul de-a face un lucru sau altul, cei care au determinare, ambiţie şi nebunie, câştigă.

    Toţi ceilalţi suntem mai buni, dar de pe margine.

    România nu poate creşte mai repede stând pe margine. Cineva mai trebuie să şi lupte, să aibă răbdare, pentru că lucrurile nu se întâmplă peste noapte. Aşa cum a avut răbdare şi Nicuşor Dan.

    Dacă în mandatul lui avem apă caldă, şi-a îndeplinit un obiectiv.

     

    P.S. Business Magazin, această revistă pe care o citiţi săptămânal, a împlinit 16 ani, a avut ambiţie, voinţă şi determinare să reziste atât de mult timp.

    Să-i urăm ani buni în continuare!


    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Un miliardar investeşte în presă în mijlocul crizei: Moştenitorul imperiului Fiat Chyrsler pune pe masă 100 de milioane de euro pentru o participaţie în cel mai mare grup editorial din Italia, care cuprinde La Repubblica şi La Stampa

    John Elkann, preşedintele Fiat Chrysler şi moştenitorul familiei de industriaşi miliardari Agnelli, a decis să îşi menţină pariul pe presa scrisă din Italia, în ciuda crizei economice, potrivit FT.

    Exor, un vehicul controlat de familia Agnelli, a încheiat joi tranzacţia de 102,4 milioane euro prin care preia o participaţie majoritară în GEDI, cel mai mare grup editorial din Italia – o tranzacţie care a fost anunţată iniţial în luna decembrie.

    Vehiculul de investiţii deţine acum aproape 49% din grupul GEDI, faţă de o participaţie de 6% deţinută anterior.

    Tranzacţia marchează sfârşitul unei perioade de 30 de ani în care familia De Bendetti s-a aflat la conducerea gurpului cu peste 1.000 de jurnalişti şi mai multe publicaţii printre care cotidianul de stânga La Repubblica, ziarul centrist La Stampa, revista de investigaţii LăExpresso şi trei posturi naţionale de radio.

    În piaţa media preluarea a fost percepută ca o dorinţă a lui John Elkann, 44 ani, de a se întoarce la un business cu care familia sa a fost asociată pentru mult timp.

    Deşi Exor a vândut La Stampa familiei De Benedetti în anul 2016, vehiculul controlat de familia Agnelli a devenit cel mai mare acţionar al The Economist în 2015 – iar businessul de presă a fost o pasiunea a bunicului său, Gianni Agnelli.

    Însă cei care îl cunosc pe Elkann spun că el a urmărit investiţia strict din motive de business.

    „Nu este un trofeu şi nici o manifestare a nostalgiei, ci o investiţie. Lui John îi place presa, dar nu ar fi investit dacă nu ar fi crezut că poate transforma compania într-un succes comercial”, a spus o persoană apropiată moştenitorul averii acumulate de dinastia Agnelli, citată de Financial Times.

    Însă Elkann este optimist referitor la capacitatea businessului de a redeveni profitabil.

    „Suntem conştienţi că este o achiziţie care vine în contrast cu situaţia cu care se confruntă industria presei. Cu toate acestea, noi credem că organizaţiile de presă care oferă jurnalism de calitate vor continua să atragă cititori care plătesc pentru conţinut, în ciuda provocărilor”, a scris Elkann într-o notă către acţionari în luna martie

    Cea mai mare publicaţie a grupului este ziarul La Repubblica, care are un tiraj de 200.000 şi operează cu 360 de jurnalişti din nouă birouri locale. Luna trecută, website-ul publicaţiei a înregistrat o medie de 26 milioane vizualizări pe zi şi înregistra 160.000 de subscripţii.

  • EDITORIAL Mircea Dinescu: În sfîrşit, Iohannis a înfiat un copil: copilul din flori al Ciumei Roşii

    Ideea lor creştină ar fi că Lazăr nu-i vinovat, atîta vreme cît Securitatea îi dicta ce note să le pună la purtare deţinuţilor dornici să vadă lumina soarelui.

    Din orwellianul an 1984 pînă în1989, cînd Nea Nicu n-a mai apucat să-i aşeze pe creştet cununiţa calificativului “foarte bine”, dom’ doctor a consultat peste 40 de pacienţi care dădeau semne de însănătoşire: violatori, criminali în serie, tîlhari, delapidatori şi hoţi de buzunare. Cînd printre ei s-au strecurat şi doi bolnavi anticomunişti cronici, care, ai dracu’, mai scriau şi poezii, l-a lovit mila şi le-a prelungit cu generozitate tratamentul.
     
    Dacă o răutate înnăscută i-ar fi dictat cum să cîntărească faptele semenilor săi spre a le prelungi şederea în infern, poate că Lazăr ar putea fi iertat pe cealaltă lume. În cazul său, însă, e vorba de o vinovăţie dublă, căci trădîndu-şi şi profesia, şi conştiinţa de dragul carierei, poate fi aşezat mai presus de tagma torţionarilor cu o singură dimensiune.
     
  • Cristian Hostiuc, directorul editorial al Ziarului Financiar: “Despre redacţie şi ZF la viitor, cu actuali şi foşti jurnalişti”

    „În 1998, când am pornit cu ziarul, redacţia cred că avea în jur de 100 de oameni, acum mai are 25-30 de oameni. Deşi începutul a fost oarecum incert, în 2002 ZF şi-a găsit linia şi de la un ziar politic a schimbat direcţia spre un ziar de business. Noi am creat piaţa de ştiri economice. Nu eram primii care abordau economia, dar noi am venit cu o retorică pozitivă, am creat piaţa de companii, am devenit un reper. În această călătorie, ne-au ajutat mult companiile străine, pentru că noi ca mesaj am asociat venirea acestora cu un lucru pozitiv.

    La acel moment, antreprenorul era asociat cu patronul, dar noi am reuşit să aducem o semnificaţie pozitivă antreprenoriatului. Deschideam pieţe, veneam cu analiza datelor statistice. Meritul nostru a fost că am intuit schimbarea de trend din anii 2000, am simţit că se creează o nouă clasă, cea de corporatişti şi cea de antreprenori. Oricum, primii ani, până în 2003, au fost foarte dificili. Mereu eram la un milimetru de muchia de cuţit, pentru că în esenţă eram o curiozitate pentru acel moment.

    Dincolo de asta însă, munca de redacţie este ceva absolut fabulos. Este o profesie extraordinară, dacă ajungi să o înţelegi.

    Mai departe, relaţia pe care publicul nostru o are cu brandul este extrem de importantă. Oamenii au avut aceeaşi încredere în noi, iar această încredere va rămâne dincolo de noi, de echipa de acum, pentru că este legată de brand.”

  • CEO AWARDS 2018: Cu CEO-ul la psiholog

    Cristian Hostiuc: Ce gândeşte un CEO în spatele uşilor închise, la el în birou?
    Mihai Marcu: Cred că un CEO se simte cam singur la el în birou; iar foarte mulţi din sala aceasta au un birou mare, în faţa acestuia este o anticameră cu un secretariat şi nu stau acolo decât rar, fiindcă trebuie să stea printre colegi, să participe la întâlniri, să meargă în ţară să vadă o sucursală, un branch, un spital etc.
    În ultima vreme, mai ales, avem multe momente de cumpănă – trăim nişte vremuri foarte bune economic – problema este că în fiecare zi ne întrebăm cât mai ţin acestea, stăm să ne gândim pe ce drum să apucăm, cum arată viitorul. Eu stau să mă gândesc, de trei ori pe săptămână, cum va arăta echipamentul de la Star Tech care va face radiografie în cinci ani, de pildă.
    Preocuparea pentru a fi extrem de pregătit pentru schimbările din piaţă din punct de vedere tehnologic, ale consumatorului, cum va arăta pacientul anului 2025 sunt câteva dintre preocupările mele actuale. În MedLife, de pildă, facem o şedinţă de idei năstruşnice o dată pe an; vrem să identificăm „patologiile” pieţei – într-o piaţă, în care lumea se schimbă de la o zi la alta, problema este să te poziţionezi corect – asta cred că gândeşte un CEO în birou când stă cu el însuşi.
    Cristian Hostiuc: Un CEO ia singur deciziI dacă are toate datele, pe bazA propriului feeling sau în urma discuţiilor cu consultanţii?

    Mihai Marcu: Nu cred că cineva ia decizii strategice cu ajutorul unor consultanţi – eu ştiu că există foarte mulţi consultanţi, dar nu cred că aceasta este reţeta – pentru mine nu a fost niciodată. A nu se înţelege că nu folosim studiile care sunt pregătite de consultanţi şi nu ne ghidăm cu ajutorul lor, dar decizia nu o luăm cu ajutorul consultanţilor – decizia trebuie asumată şi, dacă doriţi, că acum vorbesc şi în calitate de antreprenor, nu doar de executiv, un antreprenor trebuie să îşi asume şi riscurile, şi eşecurile.


    Ömer Tetik: Aici vorbim despre psihologia CEO-ului şi stând în acest semicerc îmi vine să zic: Hi, my name is Omer and I’m a banker – I try to quit, but that doesn’t happen… (Bună, numele meu este Omer şi sunt bancher, încerc să mă las, dar acest lucru nu se întâmplă…).
    Iubesc ce fac, iar dincolo de toate glumele,  rolul CEO-ului, în special în banking, că acolo îl simt, devine din ce în ce mai greu. În primul rând, ca oameni, vrem ca familia noastră, prietenii noştri, angajaţii noştri să fie mândri de noi, iar tot ceea ce facem să aducă bucurie; clienţii noştri să aibă încredere în noi, autorităţile să aibă respect şi încredere în noi – iar asta se întâmplă în contextul multelor provocări economice internaţionale, precum şi schimbări la nivel local şi naţional, aşa că rolul CEO-ului este, de multe ori, să convertim emoţiile. Astfel, poate un CEO nu mai este Chief Executive Officer, nu mai cred că în toate firmele există un CEO care să ia deciziile, nu mai este un lider care stă şi arată cu degetul spre ce direcţie mergem, ci cred că e mai mult un Chief Emotions Officer sau Chief Engagement Officer – iar după câte team buildinguri facem noi la BT, putem să fim şi Chief Entertainment Officer.
    Acesta este rolul nostru, în mod special, în faţa angajaţilor noştri, a echipelor noastre, să nu luăm doar noi decizii – să ajutăm echipa pe care o conducem să ia o decizie comună, cea mai bună.

    Cristian Hostiuc: Dar până la urmă, când vin hârtiile la semnat, trebuie să iei decizia…

    Ömer Tetik: Trebuie să ţi-o asumi, sunt cazuri în care trebuie să iei decizii, dar, pe de altă parte, dacă activitatea în companie devine un one man show, devine foarte mult dependentă de un singur om, la orice nivel – firma respectivă nu va avea o viaţă de lungă durată. Pe de altă parte, trebuie să fii în stare să îţi asumi orice se întâmplă, pentru că atunci când nu merge un card sau nu funcţionează un ATM, e foarte uşor de ghicit adresa de e-mail, îmi trimit chiar mie un e-mail – iar eu nu pot să îi spun că avem acolo un coleg care se ocupă de acel lucru.

    Cristian Hostiuc: Bogdan Georgescu, ce citesc Managerii – Ce le-ai recomanda să citească celor care sunt CEO sau aspiră la acest lucru?

    Bogdan georgescu: Cred că în primul rând este important că directorii executivi citesc. E o tendinţă ca oamenii de afaceri să citească. Ömer Tetik îmi spunea că citeşte în fiecare seară Asterix copiilor. Toţi managerii citesc copiilor, de obicei seara la culcare, acel sfert de oră, jumătate de oră, când toată ziua ai fost la muncă – vii acasă, ai fost acasă şi simţi că trebuie să faci ceva pentru copilul tău.
    Sunt foarte multe cărţi pe care le citesc oamenii, o lecţie la Bookster a fost că oamenii sunt diferiţi; de la Colliers (companie pe care a condus-o n.red.) plecasem cu ideea că trebuie să facă ce le zicem noi, să se mute unde vrem noi, aici am văzut că există o varietate foarte mare de preferinţe, nu aş numi anumite cărţi.
    Cărţile la modă sunt citite oricum, ce am observat, apropo de profilul CEO-ului, tot timpul există oameni care vor să înveţe, vor să se dezvolte şi vor să te înveţe. Cumva ca traiectorie a companiilor pe care le observăm aş spune că acele companii care cresc şi se dezvoltă rapid sunt cele ale căror şefi, CEO, sunt cei care vor să înveţe – cei care se educă în continuare, se cultivă în continuare, caută informaţii şi îşi văd rolul ca pe un organizator de talente, care îşi ţin oamenii motivaţi şi îi ajută să crească şi nu neapărat îi trag după ei şi atunci caută să citească acele cărţi care îi ajută să înţeleagă cum să organizeze oamenii, cum să îi motiveze, cum să îi conducă.
    Recent, am citit un articol despre determinare care vorbea despre faptul că există un studiu făcut de o autoare din America care a analizat de ce unii copii au succes. În afară de IQ, pare că ideea de determinare este hotărâtoare în succesul copiilor – astfel, autoarea a scris o carte foarte frumoasă despre cum să îţi creşti copiii ca să aibă determinare. Recent, s-a făcut un studiu despre cum teoria despre copii poate fi aplicată în creşterea companiilor – chiar îmi ziceau şi Ömer, şi Fadi (Chreih, CEO al Regina Maria – n.red.), că este o teorie interesantă despre cum poţi să aplici teorii din parenting în organizaţii mari astfel încât acestea să rămână puternice, hotărâte.

    Cristian Hostiuc: Florin Godean, dacă te uiţi la psihologia executivilor din România, care sunt diferenţele între un manager român şi un altul străin?

    Florin Godean: Cred că e greu de diferenţiat, mai mult contează dacă este într-o companie românească sau dacă este într-o companie multinaţională. Într-o companie românească, bineînţeles că sentimentul are o proporţie mai însemnată decât într-o companie multinaţională, unde indicatorii concreţi sunt mult mai des folosiţi. Cred că majoritatea dintre ei au un impact foarte mare în ceea ce înseamnă nivelul de satisfacţie al angajaţilor, modul în care se comportă, modul în care la rândul lor reuşesc să formeze alţi lideri care reuşesc mai târziu să preia cel puţin o parte din responsabilităţi, le fac executivilor români sau străini viaţa mai uşoară în a conduce o companie, iar nivelul de angajament al colegilor, al oamenilor care lucrează în acea companie face diferenţa între o companie foarte bună şi o companie bună.

    Cristian Hostiuc: Elena Munteanu, ce întrebări ai pune unui CEO?

    Elena Munteanu: Sunt psiholog la bază, dar am lucrat toată viaţa în dezvoltare managerială şi cred foarte mult că fiecare persoană se poate dezvolta în primul rând pe baza unor puncte cheie şi a ceea ce îi place să îi facă; apropo de ce vorbeaţi, există o legătură demonstrată între preferinţe, ce ne place să facem şi zonele în care ne dezvoltăm şi avem succes.
    Ce v-aş întreba – şi sunt sigură că vă place această întrebare, având în vedere nivelul la care aţi dus organizaţiile pe care le reprezentaţi – este cât de mult vă place să dezvoltaţi o strategie  pentru organizaţie, cât de mult aveţi tendinţa să vedeţi cu câţiva paşi înainte ce urmează. Cred cu tărie că asta face diferenţa între managerii care sunt aici, acum şi care au dezvoltat businessuri ani la rândul şi cei care au alte abilităţi dar nu reuşesc neapărat să contureze o viziune nouă, să aducă ceva diferit. Cred că strategia, viziunea, planificarea aceasta a businessului, ţinând cont de punctele tari, face diferenţa, iar ca lider e nevoie să ai asta în gene, să îţi placă să estimezi riscurile, să le calculezi, să găseşti balanţa potrivită şi drumul potrivit pentru a duce organizaţia mai departe.

    Cristian Hostiuc: Dacă nu aţi fi ajuns unde sunteţi acum, unde credeţi că aţi fi fost?

    Mihai Marcu: Personal, cred că mă făceam anticar. Eu umblu prin poduri de case, acum câteva săptămâni eram în Mahmudia, într-un pod de case, căutam două lăzi de zestre tătăreşti, de pildă.
    Am vrut să dau la Arhitectură, n-am intrat, am dat la Matematică şi m-am făcut bancher, iar apoi am ajuns antreprenor – probabil că la vârsta aceasta mi-ar fi plăcut să fiu anticar – îmi place să colecţionez monedă, hartă veche, am găsit, de exemplu, de curând, o hartă a tratatului din 1878 de la Berlin, când România şi-a câştigat independenţa. 

    Ömer Tetik: De fapt, în facultate eu îmi doream să fac o carieră academică, nu îmi doream să intru în banking. Voiam să fiu profesor – absolvisem Facultatea de Economie, Econometrie, îmi plăcea foarte mult econometria, teoria împreună cu calculele statistice, mi se părea mai aplicabilă o carieră de profesor; acum de fapt începem să folosim mai mult analiza de baze de date şi mă ajută foarte mult pregătirea teoretică.
    Pe de altă parte îmi place foarte mult ce fac, ce se întâmplă – sunt şi un om norocos – eu cred foarte mult că în viaţă apar foarte multe şanse, oportunităţi, foarte important este să îţi şi asumi aceste momente.

    Bogdan Georgescu: Educaţia este o zonă care îmi place şi de care m-am ataşat în ultimii ani, am tot încercat să înţeleg de ce sistemul nostru de educaţie nu funcţionează şi ce ar trebui făcut să schimbăm sistemul de educaţie – cred că următorul proiect, la care mă tot gândesc, va fi o reţea de şcoli care să fie o alternativă la sistemul public din România. Educaţia este un subiect complex – la nivel global sunt puţine sisteme care chiar funcţionează şi e un subiect care pentru România ar trebui să fie o prioritate, educaţia din România stă la baza multora dintre problemele cu care ne confruntăm. Aceasta este o zonă pe care o analizez de ceva timp – am început Teach for Romania în 2011, este un proiect care merge bine, cu Bookster am încercat să ne apropiem tot de zona de educaţie.
    Mă gândesc la un sistem alternativ de şcoli sociale.

    Florin Godean: Întotdeauna mi-am dorit să fiu manager, am făcut o facultate de management, un masterat de management, dar până la urmă, dacă mă gândesc la ceva de suflet, acest lucru ar fi activitatea nonguvermanentală, în special în zona culturală – organizarea de evenimente culturale şi promovarea tinerilor care aveau nevoie să facă primii paşi în caarieră.
    Dar la un moment dat m-am hotărât să fac o schimbare pentru că nu mă mai îndreptam către o direcţie clară – am fost şi în Finlanda la un moment dat şi am lucrat pentru primăria de acolo timp de un an, un proiect foarte interesant, în Helsinki, unde am învăţat enorm de multe, m-am întors înapoi şi mi-am dat seama că am obţinut nişte calificări care nu mă vor ajuta absolut deloc în viaţa reală în România sau mai precis în Timişoara; a apărut apoi Adecco. De aici, lucrurile s-au dezvoltat, au început să îmi placă, mi-am dat seama că şi componenta aceasta de angajare a personalului şi punere la dispoziţie a acestuia are o componentă socială destul de puternică şi am reuşit să o ducem destul de bine în direcţia aceasta în prezent.

    Cristian Hostiuc: Elena, când trebuie să demisioneze un CEO?

    Elena munteanu: Când nu îi mai place ceea ce face. Cred că e valabil pentru oricine – când nu te mai regăseşti în ceea ce faci.
    Pentru ca businessul să se dezvolte, în mod necesar CEO-ul a trebuit să creeze alţi conducători, alţi manageri, care să ducă lucrurile mai departe. Puterea unui manager şi poate şi libertatea lui de a echilibra aspectele din viaţa personală cu cele din viaţa profesională ţin şi de modul în care, la un moment dat, o să mai predea din putere, creând noi manageri, să obţină şi timp pentru ei, astfel încât să obţină şi alte zone care să le împlinească alte tipuri de nevoi.

    Cristian Hostiuc: Când trebuie să fie democRaţie, când dictatură într-o companie?

    Mihai Marcu: Eu nu cred în conducerea bicefală, cred că asumarea o face o singură persoană. Pe de altă parte, dacă tu intri într-o şedinţă cu opinia ta şi dacă votul e 7:1 sau 5:3 şi nu eşti de acord cu opinia celorlalţi, ai o problemă.

    Ömer Tetik: Eu cred în această gândire de decizie în grup – într-un mic grup; nu poţi să ai mii de opinii pe orice subiect. Pe de altă parte, atunci când văd că în luarea unei decizii subiectele aduse sunt emoţionale şi personale, iar discuţia merge spre orgolii, atunci îmi asum să iau eu o decizie.

    Bogdan Georgescu: În teorie şi eu zic că las colegii mei să ia o decizie, să se gândească, dar în realitate zic: „Facem aşa că aşa e mai bine, că am un instinct”.
    Mă gândeam la Adrian Stanciu, cu care am lucrat puţin în vara asta şi pe care mulţi îl cunosc – a scris chiar recent un articol pe blogul lui în care vorbea despre dezbaterea în aflarea adevărului, era un fel de conflict pentru adevăr şi conflict pentru dreptate. El explica cum în foarte multe situaţii, când intrăm într-o şedinţă şi avem diverse opinii, oamenii încearcă să aibă dreptate, să-şi expună punctul de vedere pentru a-i convinge pe ceilalţi că ce spune e adevărat.
    Există şi conflicte şi discuţii despre adevăr, în care toţi oamenii încearcă să găsească cea mai bună soluţie pentru companie şi cumva în direcţia aceasta am încercat să duc echipa la Bookster, să încercăm să avem conflicte şi discuţii în care să avem soluţii mai bune decât ideile noastre, să nu ne convingem unii pe ceilalţi că avem dreptate – acesta este un lucru greu în realitate, fiindcă avem orgolii, avem experienţe pe care vrem să le împărătăşim cu ceilalţi, nu e uşor, dar aş spune că o organizaţie frumoasă este cea în care ascultăm ca să înţelegem, nu ca să răspundem, iar conflictul este despre adevăr, nu despre dreptate.

    Florin Godean: Clar susţin democraţia în cadrul unei companii, însă există în cadrul oricărei companii un moment în care toată lumea trebuie să ia o decizie, iar până la acea decizie sunt destule momente în care ai şansa să convingi în mod individual fiecare membru al acelei echipe, că da, este o idee bună – or şi aceasta este o parte a democraţiei.
    Există o democraţie, ai toate instrumentele necesare unei democraţii să îţi câştigi adepţii şi să îi faci să te urmeze, iar pe urmă există doar o formalitate în care toată lumea îşi exprimă acordul asupra acelei idei.

    Cristian Hostiuc: Elena, care sunt calităţile şi defectele unui CEO?

    Elena Munteanu: Printre calităţi se numără asumarea deciziei, perspectiva strategică, colaborarea, cointeresarea celorlalţi şi capacitatea de a comunica şi de a motiva oamenii, de a le preda puterea şi responsabilitatea.

    Imposibilitatea de a dezvolta oameni e un defect – păstrarea controlului limitează puterea unei organizaţii de a se dezvolta în timp.

    Cristian Hostiuc: Cum vreţi să fiţi ţinuţi minte peste 100 de ani în cultura economică românească? Aţi vrea ca numele vostru să denumească aripa unui spital, a unei şcoli, unei străzi, curs, culegeri etc.?

     

    Mihai Marcu: În primul rând, sper să fiu ţinut minte în limba română; sper ca stră-strănepoţii mei să vorbească româneşte şi când mă vor pomeni, să găsească acel muzeu – Marcu – cu lucruri autentice despre români şi despre valorile lor.

    Ömer Tetik: Aş vrea să fiu amintit ca unii dintre oamenii care a ajutat la pacea dintre sectorul financiar şi restul sectoarelor şi cel care a fost implicat la momentul începutului transformării bankingului, fiindcă bankingul se va schimba foarte mult; astăzi tot zicem asta, dar foarte puţini oameni vor fi ţinuţi minte, se vor schimba lucrurile foarte rapid şi foarte profund, sper să fiu unii dintre oamenii care au făcut lucruri foarte bune în această revoluţie industrială în banking.

    Bogdan Georgescu: Se zice că în fiecare dintre noi este un lup – unul bun şi unul rău – ştii care dintre ei câştigă? Cel pe care îl hrăneşti. Ideea de a avea numele undeva este pentru mine o formă de vanitate şi ştiu că asta este o slăbiciune de-a mea şi încerc să nu hrănesc acest lup.
    Atunci când eram mai mic, îmi doream să câştig o medalie de aur la olimpiadă, cumva, m-am tot gândit la visul ăsta şi am încercat să nu renunţ la el. Acum câţiva ani m-am gândit că dacă aş începe un sport pe care nu îl joacă nimeni, m-aş califica uşor la olimpiadă; împreună cu câţiva amici din Braşov am făcut o echipă de curling, am zis că suntem singurii din România, ne calificăm mai uşor – am un genunchi puţin beteag şi nu am putut să joc nici curling, din păcate, şi am renunţat la visul cu olimpiada.
    Mi-ar plăcea să am un rol în dezvoltarea educaţiei.

    Florin Godean: Cred că personal aş vrea să fiu ţinut minte într-un anumit fel care mă priveşte direct şi nu vreau să-l împărtăşesc, însă din punct de vedere profesional, cred că la dinamica din prezent de pe piaţa forţei de muncă, cred cu tărie că aş putea contribui la un instrument care să uşureze cu mult ceea ce înseamnă astăzi procesul de recrutare, selecţie sau interacţiune între oameni şi dacă nu voi fi eu, sigur va fi cineva care va face acest lucru în viitor. S-ar putea să fie o aplicaţie sau orice altceva.

    Cristian Hostiuc: Elena, ce se întâmplă cu cei care ori nu vor ca numele lor să rămână – eu personal cred că fiecare vrea să fie ţinut mine în istorie – ori nu au curaj să spună acest lucru?

    Elena Munteanu: Cred că fiecare dintre noi are un model de succes, iar de la un anumit moment încolo, te poţi regăsi mai mult în succesul pe care îl hrăneşti cu ceea ce primeşti de la alţii. De la un anumit nivel, atunci când succesul personal este acolo unde trebuie să fie, te regăseşti mai mult în ceea ce poţi să creezi sau să încurajezi în alţii. Pe de altă parte, tind să confirm că naţional avem o problemă cu acceptarea propriei persoane – nu ne placem foarte mult aşa cum suntem şi ne este dificil să ne arătăm cu toată încrederea. E o diferenţă între a te regăsi în ceea ce faci şi a spune: „Eu sunt OK aşa cum sunt şi sunt bucuros şi demn că sunt aşa cum sunt şi pot să fiu şi stradă, şi spital”, este o diferenţă între a investi în ce faci sau a te considera tu ca individ demn de modul în care eşti – aş spune că este autocritică legată de imaginea noastră publică.