BusinessMagazin

Tag: cristian hostiuc

  • Cum se raportează antreprenorii români la afacerile pe care le-au creat: „Eu te-am făcut, eu te omor!”

    Când a venit criza din 2008, economia, băncile şi companiile româneşti nu au fost pregătite. Multe firme, multe businessuri, multe branduri, mulţi antreprenori, investitori, oameni de afaceri, patroni români care erau pe val în perioada de expansiune economică din 2000-2008 au fost măturaţi peste noapte de criză.

    Au realizat prea târziu ce înseamnă criza, au negat-o până în ultima clipă, au trăit cu speranţa că vine cineva să-i salveze, în frunte cu statul (statul de-abia s-a salvat pe el şi sistemul bancar cu 20 de miliarde de euro), nu au ştiut ce să facă atunci când încasările s-au prăbuşit peste noapte etc. Acum, teoretic, suntem într-o altă criză, care afectează companiile româneşti mici şi mijlocii.

    Să spunem că firmele mari au scăpat. Au învăţat ceva antreprenorii români din criza anterioară? Nu cred, răspunde Speranţa Munteanu, unul dintre cei mai cunoscuţi consultanţi în restructurare de pe piaţă, care, de aproape trei decenii, tot restructurează companii şi bănci. Nu au învăţat nici cei care au trecut prin criza anterioară şi nici cei care se confruntă acum cu prima lor criză.

    Dacă băncile au învăţat câte ceva din criza anterioară, devenind mult mai prudente, spre revolta antreprenorilor români, companiile româneşti nu au învăţat mare lucru, făcând aceleaşi greşeli.

    În continuare acţionarul face tot şi face dificilă ieşirea de pe traseul anterior pentru că trebuie să-şi contrazică deciziile anterioare, gândirea anterioară, ceea ce este practic imposibil, a menţionat Speranţa Munteanu la ZF Live.

    Aşa că în continuare principiul după care se ghidează antreprenorul român este „Eu te-am făcut, eu te omor!”.

    Este afacerea lui, sunt banii lui, sunt deciziile lui şi este foarte greu să accepte o altă părere de la cineva care vede totul rece şi cinic. Speranţa Munteanu spune că 95% dintre firmele antreprenoriale eşuează să treacă mai departe pentru că nu se corporatizează la timp, ceea ce face foarte grea luarea unor decizii dificile.

    La fiecare 10 ani vine câte o criză, acesta este ciclul, iar lumea descoperă la fiecare 10 ani, cu stupoare, că a venit încă o criză şi nu este pregătită pentru ea. Dar problema companiilor româneşti este că nu reuşesc să facă nimic fără antreprenorul care le-a fondat, creat şi dezvoltat, spune un alt specialist în restructurare.

    Dacă băncile au pierdut mulţi bani în criza anterioară prin celebrele write-off-uri, adică ştergerea datoriilor, în criza de acum furnizorii sunt cei loviţi. Creditul furnizor, respectiv mărfurile vândute cu plata ulterioară, sunt de trei ori mai mari decât creditele bancare pe termen scurt.

    Antreprenorii care au nevoie de bani în această criză nu prea găsesc linii de finanţare la bănci, aşa că băncile sunt din nou inamicul public numărul unu. Să ne luăm băncile în apoi de la austrieci, spun antreprenorii români, ca să ne dea cineva credite.

    Nu va fi ca în criza anterioară, dar tot vor fi companii româneşti, cu businessurile şi brandurile aferente, care sunt lovite de această criză. Este dificilă restructurarea lor pentru că patronii, antreprenorii nu vor să lase din mână companiile, nu acceptă să vină altcineva, iar dacă acceptă, în realitate nu se schimbă nimic. 

    Sunt foarte puţini cei care predau cheile şi fac un pas înapoi. Bineînţeles că nu întotdeauna planurile de restructurare dintr-un PowerPoint pot fi implementate aşa uşor.

    Toată lumea vorbeşte de corporatizarea businessurilor antreprenoriale, ca o plasă de siguranţă pentru perioadele dificile, dar este foarte greu să nimereşti o echipă de management care să stea pe picioare atunci când condiţiile din piaţă se schimbă.

    Când este creştere toată lumea este performantă, când se termină banii, când scade piaţa, când scad încasările este mai greu.

    Dar până la urmă timpul le rezolvă pe toate, într-un sens pozitiv sau într-unul negativ. 

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

     
     
     

     

  • Dobânzile la lei nu vor scădea atât de repede şi mai ales nu vor scădea la nivelurile mici de acum câţiva ani, aşa că cei care vor să ia credite imobiliare ca să-şi cumpere un apartament trebuie să-şi găsească un job cu un salariu mai mare sau să-şi găsească al doilea job, ca să se încadreze în noile condiţii şi să plătească ratele mai mari

    Întrebările uzuale la începutul anului sunt:

    – Cum vor evolua dobânzile la lei? Mai creşte ROBOR-ul sau când scade? Ce se întâmplă cu IRCC-ul, care a crescut de la 1,25% acum un an la 5,7% acum, o creştere care a dat peste cap multă lume?

    – Cum vor merge preţurile pe piaţa imobiliară, scad sau cresc preţurile apartamentelor?

     

    La prima întrebare, legată de evoluţia dobânzilor, piaţa monetară interbancară dă semne de stabilizare, mai ales după ce BNR a redus presiunea pe bănci şi le-a lăsat mai multă lichiditate în piaţă, ceea ce a dus la scăderea dobânzilor. Aşa se face că ROBOR-ul a scăzut de la 8,2% la 7,45% acum.

    După vârful din noiembrie, de 16,8%, inflaţia a închis luna decembrie şi anul cu o reducere la 16,37%, peste nivelul prognozat de BNR la începutul lui 2022, de 12,9%. Oricum, dacă ne uităm la Ungaria, care a închis anul 2022 cu o inflaţie de 24,5%, inflaţia de la noi, de 16,3%, pare bună.

    Dacă datele de acum se vor confirma, inflaţia a intrat pe un trend uşor de scădere – o reducere mai vizibilă, respectiv cu o inflaţie de o singură cifră s-ar putea să vedem din trimestrul al treilea, cel puţin aşa crede BNR.

    În aceste condiţii, dobânzile la lei intră mai întâi într-o perioadă de stabilizare. Chiar dacă Banca Naţională a crescut de la 6,75% la 7% dobânda de referinţă, această creştere este mai mult “de formă”, atâta timp cât piaţa interbancară este mai jos – 5,85%, iar piaţa este lichidă.

    Şi dobânzile de tranzacţionare pe piaţa secundară la titlurile de stat au scăzut la 7,55% (titlurile pe 10 ani), faţă de 8,5% acum o lună.  

    Cel mai probabil, ROBOR-ul la trei luni, indicatorul de referinţă pentru creditele acordate companiilor dar şi persoanelor fizice, va rămâne în jur de 7,5%, cel puţin în următoarea perioadă, şi va scădea spre 7% dacă trendul de reducere a inflaţiei se va confirma şi dacă Banca Naţională va menţine lichiditatea din piaţă uşor în exces. Problema este ca această lichiditate să nu se ducă prea mult în creşterea cursului valutar leu/euro, ceea ce se întâmplă acum.

    IRCC-ul este de 5,71% în T1 şi va creşte în T2 uşor peste 6%. Din T3 s-ar putea să vedem o primă scădere, care însă va fi marginală dacă ceea ce se întâmplă acum pe piaţa interbancară cu acest surplus de lichiditate se va menţine.

    Problema este că dobânzile la lei nu vor scăderea atât de uşor şi vizibil, cel puţin cele care sunt luate în considerare în acordarea de credite.

    Dacă stabilizarea dobânzilor pare să fie o certitudine pentru următoarea perioadă, pentru scăderea lor – astfel încât să se vadă şi mai ales să se simtă în ratele plătite la bancă – ar trebui ca inflaţia să se reducă semnificativ, ceea ce însă nu este în interesul companiilor şi nici al statului, care profită de această fereastră de oportunitate istorică, când firmele pot să crească preţurile semnificativ fără să întâmpine o rezistenţă majoră. Preţurile produselor şi serviciilor cumpărate de populaţie vor scădea doar “la reduceri”.

    În aceste condiţii lumea, companiile şi persoanele fizice trebuie să se obişnuiască cu noua realitate, în care dobânzile vor scădea mai greu, gradual şi, cel mai important lucru, va fi puţin probabil să ajungă la nivelurile de acum câţiva ani, respectiv din ultimul deceniu. Cine îşi mai aminteşte că la un moment dat ROBOR-ul era de 0,87%, aveam deflaţie, adică preţurile produselor scădeau şi nu creşteau, faţă de situaţia de acum, când ROBOR-ul este de 7,45%, iar inflaţia este de 16%.

    Dacă dobânzile nu mai cresc, este varianta cea mai fericită, înainte să sperăm la o scădere a lor.

    Aşa că, dacă piaţa se va stabiliza în primă fază, în cea mai bună variantă dobânzile de referinţă se vor duce spre 4-5% anul viitor, faţă de 6-8% acum.

    Acest lucru înseamnă că dobânzile efective (DAE) la creditele ipotecare/imobiliare se vor duce către 6-7%, faţă de 8-9% în prezent.

    Dar, cum spune Omer Tetik, CEO al Băncii Transilvania, cea mai mare de pe piaţă, cu toţii trebuie să înţelegem că dobânzile nu vor mai scădea la nivelurile anterioare.

    Din cauza triplării dobânzilor într-un an – ROBOR şi IRCC – cererea de ipotecare/imobiliare s-a redus destul de mult: pe de o parte clienţii nu se mai încadrează în noile condiţii de piaţă, creşterea IRCC-ului la 5,71% dând multe planuri de achiziţii peste cap, iar pe de altă parte dobânzile efective de plată (DAE) de 7,7-8,5% pe an, cu ratele lunare aferente de plată, îi sperie pe foarte mulţi.

    În acest moment, problema principală a băncilor, dar şi a clienţilor, este cum se acomodează cu noile rate de plată. Sunt clienţi care au luat credite pentru un apartament când IRCC-ul era de 1,08-1,25%, iar acum sunt loviţi în plin cu un IRCC de 5,71%, ca să nu mai vorbim că din T2 va creşte la peste 6%. Pe piaţă se desfăşoară o luptă de marketing între bănci pentru refinanţare, în sensul că dacă vrei o rată mai mică te duci cu creditul la o altă bancă, la refinanţare, care înseamnă nu neapărat o dobândă mai mică, ci reducerea ratei prin majorarea scadenţei creditului. La banca unde ai creditul, dacă te duci la refinanţare, înseamnă restructurarea creditului, iar banca trebuie să facă provizioane pentru diferenţa respectivă, ceea ce o dezavantajează.

    Dar după cum a pus la ZF Live Mircea Petrilă, un broker de credite, lumea s-a cam speriat acum, când a văzut până unde au crescut dobânzile, mai ales într-un an, şi s-a retras din achiziţia unui credit imobiliar. Dar el se aşteaptă ca din partea a doua a anului, când se va vedea poate o scădere a dobânzilor, lumea să revină în piaţă.

    Pentru cei cărora le este greu să se acomodeze cu noua situaţie, cu noile rate, cu noile dobânzi, dar au nevoie de o casă, soluţia este majorarea salariului la locul de muncă, schimbarea jobului pentru un salariu mai mare sau găsirea celui de-al doilea job timp de 2-4 ani, cel puţin până trece perioada critică actuală iar veniturile se mai redresează.

     

    La a doua întrebare, legată de evoluţia preţurilor pe piaţa imobiliară, situaţia este puţin blocată.

    Daniel Crainic, directorul de marketing al imobiliare.ro, cea mai mare platformă de listare a proprietăţilor imobiliare de pe piaţă, a spus la ZF Live că cererea şi oferta de apartamente şi case a scăzut după izbucnirea războiului, după creşterea inflaţiei şi a dobânzilor etc.

    Dar preţurile apartamentelor nu au scăzut, aşa cum se aştepta multă lume, ci dimpotrivă.

    Spre exemplu, conform datelor imobiliare.ro, în 2022 preţurile pe metrul pătrat au avut următoarea evoluţie:

    – În Bucureşti preţul mediu de vânzare a crescut cu 5%, de la 1.620 euro/mp la 1.704 euro/mp, din care, pe piaţa nouă, preţurile au crescut cu 7%, iar pe piaţa veche cu 1%.

    – În Cluj preţul mediu de vânzare a crescut cu 14%, de la 2.105 euro/mp la 2.410 euro/mp, din care creşterea pe piaţa nouă a fost de 23%, iar pe piaţa veche de 10%.

    – În Iaşi preţul mediu a crescut cu 11%, de la 1.203 euro/mp la 1.340 euro/mp, din care, pe piaţa nouă creşterea a fost de 11%, iar pe piaţa veche 11%.

    – În Timişoara preţul mediu a crescut cu 6%, de la 1.378 euro/mp la 1.454 euro/mp, din care creşterea pe piaţa nouă a fost de 10%, iar pe piaţa veche de 4%.

    Aşa că, chiar dacă este criză, preţurile pe piaţa imobiliară rezidenţială nu prea au şanse să scadă în acest an, mai ales dacă economia şi salariile vor creşte, iar inflaţia şi dobânzile vor scăderea.  

    Piaţa are bani, nu mai suntem ca în situaţia din 2009-2010, este adevărat că creşterea dobânzilor a afectat piaţa, dar în continuare oamenii au capacitate de plată.

    Preţurile pot să scadă doar dacă oamenii sunt daţi afară, ceea ce nu prea se întâmplă, dacă salariile sunt tăiate, ceea ce nu prea se întâmplă, sau dacă cursul leu/euro creşte semnificativ peste noapte (în 2009 a crescut cu 30% în câteva luni), ceea ce acum este puţin probabil să se întâmple.

    Trebuie să trecem cu bine primul trimestru din acest an şi să sperăm că războiul din Ucraina nu va lua o întorsătură dramatică, că inflaţia va intra pe un trend de scădere (nu ne aşteptăm la o scădere semnificativă, dar măcar să scadă), iar dobânzile să dea semne de scădere.

  • Adio cafea gratis, adio masaje, adio bonusuri, adio creşteri salariale peste piaţă, adio oferte de nerefuzat: tăierile de costuri şi de joburi din America, din marile companii de tehnologie, au trecut oceanul şi au ajuns în România. Piaţa începe să îngheţe, iar companiile nu prea mai aruncă cu salarii care nu sunt realiste

    O discuţie de final de an cu un avocat: Cum a fost anul 2022? Foarte bun! Deci aţi închis şi aţi plecat deja în vacanţă? Ce vacanţă, sunt full, se munceşte non-stop. La ce? Au venit cerinţe de asistenţă juridică pentru restructurări. Se dau oameni afară? Da! Unde? În companiile de IT, de tehnologie! Deci valul de restructurări, de tăieri de costuri din America a ajuns şi la noi? Da, ajunge şi la noi.

    Din cauza creşterii preţurilor la energie, din cauza războiului din Ucraina, din cauza creşterii inflaţiei (peste tot în lume este la cel mai ridicat nivel din ultimii 30-40 de ani), din cauza creşterii dobânzilor, puterea de cumpărare a început să scadă accelerat, iar marile economii au intrat în criză, iar acum se luptă să nu intre într-o recesiune din care vor ieşi greu.

    Marile companii americane din tehnologie au început să se confrunte pentru prima dată cu scăderea veniturilor şi reducerea profiturilor. Acest lucru a determinat scăderea accelerată a valorii acţiunilor, iar în aceste condiţii investitorii au început să ceară măsuri concrete de reducere a costurilor. Aşa că directorii executivi, managementul marilor companii au început să vină cu planuri de restructurare, de reducere a costurilor, care înseamnă tăierea bugetelor de salarii, restructurări importante de personal, tăierea bugetelor de marketing, reducerea sau chiar tăierea celebrelor facilităţi de care se bucurau cei care lucrau în IT – bonusuri, acţiuni gratuite, mâncare şi cafea gratis, dispariţia celebrelor masaje la birou, reducerea spaţiilor, tăierea celebrelor mese de final de lună, reducerea notelor de plată pentru mesele date clienţilor etc..

    Este pentru prima dată când angajaţii marilor companii din tehnologie se confruntă cu aşa ceva, după celebrul crash din 2000. Timp de două decenii companiile din IT şi anajaţii lor au avut o perioadă de vis, care a fost invidiată de toţi. După criza financiară din 2008 IT-iştii au luat locul bancherilor, fiind cel mai bine plătiţi angajaţi şi cei care beneficiau de cele mai ridicate avantaje extrasalariale.

    Microsoft, Amazon, Google, Twitter, Facebook, Oracle, IBM etc. au trecut la restructurări.

    Ce se întâmplă în România, ajung şi la noi aceste restructurări, tăieri de costuri, reduceri de oameni, reducerea bugetelor?

    Bogdan Badea, cel care conduce eJobs, cea mai mare platformă de recrutare online din România, spune că începe să se vadă şi la noi acest proces.

    El a spus joi la ZF Live că sunt semnale clare date de companii din tehnologie care au început să se restructureze: “Nu vorbim de 1-2-3 oameni, vorbim de zeci, chiar sute de oameni, în anumite cazuri”.

    În discuţie sunt companii din zona de tehnologie care fac bani din zona de online, e-commerce şi tehnologie.

    Ce efect are asupra pieţei?

    Vedem că firmele nu prea mai aruncă cu salarii care nu sunt realiste, au dispărut creşterile de 30%-40% sau chiar 50% atunci când se făceau recrutări, spune el.

    “Semnalul care vine de peste ocean este foarte puternic.”

    Unde se fac restructurări, pe ce poziţii?

    Prima dată se restructurează poziţiile de vânzări, marketing, poziţiile de suport, şi apoi se ajunge la IT-işti, programatori.

    E-commerce-ul şi-a încetinit creşterea peste tot în lume, inclusiv în România, aşa că firmele încep să se uite intern de unde pot să taie astfel încât să se acomodeze operaţional cu noua piaţă.

    Poate piaţa din România să absoarbă ceea ce se restructurează?

    Pentru cei care sunt programatori cererea este în continuare mare, îşi pot găsi imediat de lucru, dar fără mari aşteptări salariale, menţionează Bogdan Badea. Cele mai mari probleme sunt pentru cei care lucrează în companiile de tehnologie, dar care nu sunt programatori, pentru că nu sunt atât de multe locuri de muncă disponibile astfel încât piaţa să-i poată absorbi peste noapte, a adăugat el.

    Valul de restructurare a companiilor din tehnologie începe să lovească şi în alte sectoare, iar primul pe listă este sectorul financiar-bancar.

    Vineri, Goldman Sachs, cea mai influentă bancă de pe Walll Street, a anunţat că urmează să dea 4.000 de oameni afară, ceea ce a adus o undă de şoc pe Wall Street.

    Băncile de investiţii sunt folosite ca etalon în privinţa mersului economiei, pentru că ele simt cel mai bine necesarul de finanţare solicitat de clienţi şi proiectele pe care aceştia le au pe termen scurt.

    Toată lumea se aşteaptă ca şi celelalte bănci americane să anunţe restructurări, mişcări care vor trece oceanul. 

  • “Cum să fie cel mai bun an economic pentru România când soţia mea are 3.000 de lei pe lună, eu iau puţin peste 3.000 de lei şi nu ne ajung banii şi trebuie să fac acum Uber? Poate o fi pentru cei din clădirile de birouri care au salarii mari, dar ca să lucrezi acolo trebuie să ai şcoală, iar noi nu avem.”

    Discuţiile cu şoferii de pe Uber sunt întotdeauna foarte bune idei de articole.

    Într-o seară am ajuns cu discuţia, cu un şofer de pe Uber (partener, cum li se spune), la faptul că viaţa este grea, că lucrurile merg din ce în ce mai prost în ţara asta, că cei de la guvern nu fac nimic să-i ajute pe oamenii de rând, că preţurile sunt mari iar parlamentarii nu-i ajută pe oameni,că nu mai avem industrie, că populaţia are datorii la bănci iar dobânzile sunt mari etc.

    Dar ştiţi că România este una dintre cele mai industrializate ţări din Europa (după ponderea industriei în PIB, noi avem 21-22%, iar media europeană este 17-18%)? Cum mai avem industrie, când nu mai avem fabrici pentru că s-au demolat toate?, a fost replica lui. Poate o fi, cum spuneţi dumneavoastră, dar sigur nu mai este a noastră, este a străinilor. Spuneţi-mi, ce fabrici mai avem noi? Străinii ne-au luat fabricile, iar acum noi lucrăm pentru alţii.

    Dacă ţi-aş spune că România este acum în cea mai bună situaţie economică din istoria ei?

    Cum să fie acest lucru, când soţia mea ia 3.000 de lei pe lună, eu câştig puţin peste 3.000 de lei şi nu ne ajung banii, avem şi un copil, iar acum trebuie să fac Uber? Poate o fi pentru cei care lucrează în clădirile de birouri şi au salarii mari, dar ca să lucrezi acolo trebuie să ai şcoală, iar noi nu avem.

    În Bucureşti salariul mediu a ajuns la 5.200 de lei – datele din septembrie 2022 -, faţă de o medie naţională de aproape 4.000 de lei net. Pe medie şi statistic, România este în cea mai bună situaţie din istorie, cu un PIB de 280 de miliarde de euro şi cu un salariu mediu de 800 de euro. Acum zece ani salariul mediu era de 400 de euro, iar PIB-ul era la jumătate faţă de acum.

    La nivelul străzii, aceste date statistice macroeconomice nu se văd, nu se simt, aşa cum sunt speranţele de mai bine ale oamenilor.

    Şoferul de pe Uber avea în jur de 35-40 de ani. Nu cred că a apucat să lucreze într-o fabrică, iar faptul că România nu mai are industrie sigur a auzit de la părinţi, care cel mai probabil au lucrat într-o fabrică.

    Acum câţiva ani a lucrat în străinătate, dar nici acolo nu este aşa de bine: munceşti ca să strângi bani şi să-ţi iei o casă.

    Şansa lui este că are propriul apartament şi că nu trebuie să plătească rate la bancă. Dacă ar fi fost în poziţia de a avea un credit, ar fi simţit din plin creşterea dobânzilor din ultimul an, ceea ce i-ar fi diminuat foarte mult suma rămasă disponibilă.

    Creşterea preţurilor din supermarketuri este pe buzele tuturor, iar preţul la ulei este etalonul. Mai toată lumea îl ştie pe de rost şi că a crescut foarte mult (conform datelor statistice, preţul uleiului a crescut cu 40% în ultimul an).

    Toată lumea se uită cu invidie la clădirile de birouri, unde cei care lucrează acolo au salarii mari, ca să-l cităm pe partenerul Uber. Dar ca să lucrezi acolo trebuie să ai şcoală.

    În IT salariul mediu a ajuns undeva la 8.000-9.000 de lei, adică 1.600-1.800 de euro net pe lună. Dar nu toată lumea se poate transforma peste noapte în IT-ist ca să aibă acces la acel salariu.

    După Revoluţie, şcoala şi-a pierdut importanţa în societate, mai ales după ce au apărut cei fără şcoală care au făcut bani.

    Înainte de criza din 2008 IT-iştii nu au fost în prim-plan, ci bancherii. Acum însă bancherii au rămas pe loc, iar IT-iştii şi-au dublat salariile

    Nici cei care lucrează la stat în Bucureşti nu ar putea să se plângă că au salarii mici, având în vedere că salariile din administraţia centrală depăşesc 5.000 de lei pe lună.

    Este foarte greu să discuţi în termeni macroeconomici, statistici, cu cei din afara economiştilor şi analiştilor despre situaţia economică din România.

    O bună parte dintre români crede că o duce mai prost ca înainte, conform sondajelor. Reperul la care se raportează este legat de industrie, de şcoală, de spitale, de drumuri, de preţurile mari raportate la câştigurile pe care le au.

    Nu ştiu cum vom traversa următorii ani din punct de vedere economic, sper să evităm recesiunea, dar oamenii de pe stradă văd altfel lucrurile faţă de cum se văd la nivel macro.

    Noroc cu Uber, care a deschis o piaţă pentru cei care vor să facă un ban în plus când au nevoie de bani. În caz contrar, ne-am trezi cu o nemulţumire din ce în ce mai mare.

  • Ce părere au liderii de business din România despre ei: ambiţioşi, workaholici, rezistenţi la ideile noi din cauza fricii de eşec, iar la pensie vor să devină consultanţi

    La Gala Business Magazin din acest an „Cei mai admiraţi lideri de business din România”, când am aniversat 18 ani de la lansarea revistei (şi rezistăm în continuare), am făcut pe loc un sondaj, ca să mai destindem atmosfera, prin care i-am întrebat pe liderii din business prezenţi în sală ce părere au despre ei.

    Care este principala calitate? Ambiţia, de departe (68%), iar pe locul doi a ieşit empatia cu 26% (toţi angajaţii vor ca şefii lor să-i înţeleagă ca un psiholog), iar pe locul trei a ieşit inteligenţa, cu 21%, apoi la egalitate carisma şi sângele rece. Educaţia şi talentul sunt două calităţi care nu sunt în prim-plan.

    La polul opus, care este principalul defect al liderilor din România? Workaholismul, la egalitate cu rezistenţa la idei noi (30%).

    Care credeţi că este cea mai mare temere a liderilor? Teama de eşec, cu 33% şi cine le ia locul, cu 27%.

    La acest sondaj au răspuns cam 200 de persoane care erau prezente la Gala Business Magazin, dar rezultatul este reprezentativ pentru ceea ce s-a întâmplat în businessul din România.

    Ambiţia a fost cea mai mare calitate pe care au avut-o liderii români, într-o societate şi într-o economie care începeau să crească. Când au venit multinaţionalele, managerii români trebuia să muncească dublu, de foarte multe ori chiar şi în locul expaţilor, pentru a demonstra că sunt buni.

    Workaholismul este mai degrabă văzut ca o calitate decât ca un defect.

    Atingerea ţintelor de business era şi este un must, iar teama de eşec este foarte puternic înrădăcinată în mintea liderilor. Nimeni nu vrea să se confrunte în carieră cu un eşec despre care să se vorbească în piaţă.

    Când au venit multinaţionalele, salariile oferite managerilor, liderilor români angajaţi au fost mari şi foarte mari comparativ cu salariile medii din companii şi din economie. Aşa că fiecare a tras la maximum pentru a nu pierde aceşti bani şi nici pachetele de bonus.

    La începutul anilor 2000, dacă aveai un salariu de 1.000 de dolari pe lună net faţă de un salariu mediu de 150 de dolari, puteai să-ţi iei într-un an de zile un apartament. Aşa că toată lumea a tras ca să aibă rezultate.

    La polul opus, rezistenţa la idei a început să-şi facă loc pe piaţă. Decât să înregistrezi un eşec, decât să-ţi pierzi jobul, mai bine încerci să aperi rezultatele pe care le ai cu idei validate de piaţă. Foarte puţini îşi asumă riscuri, mai ales dacă firma nu este a lor.

    Eşecul în business, eşecul cu un business pe care îl începi atârnă greu în mintea multora dintre noi şi de aceea, când se pune problema unor idei noi, a unor proiecte noi, mai toată lumea se împotriveşte.

    Rezistenţa la idei noi vine şi cu teama că cineva le va lua locul dacă eşuează, ceea ce, de cele mai multe ori, este perfect adevărat. Aşa că fiecare, după ce preia o poziţie, ridică garduri, sapă şanţuri de apărare şi încearcă să se baricadeze, ceea ce nu este de condamnat.

    La întrebarea unde credeţi că veţi fi peste ani sau ce vreţi să faceţi în momentul în care ajungeţi la pensie, pe primul loc la răspuns a ieşit – consultanţă, în România. La polul opus, aproape nimeni nu vrea să fie la catedră, doar 3% au menţionat acest lucru. Liderii din business nu prea vor să dea mai departe cunoştinţele pe care le au, poate şi din teama că cineva le va „fura” cunoştinţele şi apoi le va lua locul.

    Poate peste ani noile generaţii de lideri se vor apleca şi asupra acestei idei, de a fi profesori, de a împărtăşi ceea ce au învăţat ei, astfel încât cei care vin din spate să nu o ia de la zero şi să se confrunte cu aceleaşi probleme.

    Toată lumea se plânge că şcoala românească e teoretică, că studenţii nu ştiu nimic când vin într-o companie, dar nici liderii nu sunt dispuşi sau poate nu au timp să devină profesori. Cei mai mulţi vor să fie consultanţi după ce ies la pensie. Aşa că trebuie să ne pregătim să fim o naţie de consultanţi, ceea ce începe să se întâmple în acest moment.

    Toţi cei care ştiu să facă un Power Point, toţi cei care ştiu să urmeze un sumar, toţi cei care ştiu să jongleze cu cifrele se fac consultanţi. Unii chiar nu au avut nicio poziţie executivă. Mai greu este cu implementarea Power Pointului, de care se feresc toţi.

    Chiar dacă sondajul a fost făcut ad-hoc la Gală, rezultatele reflectă, până la urmă, părerea liderilor din business despre ei.   (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Trebuie sau nu părinţii (din România) să le asigure copiilor bani ca să-şi cumpere un apartament sau ca să dea avansul?

    Acum o săptămână am scris la ZF o opinie legată de un răspuns al guvernatorului BNR Mugur Isărescu, cu privire la creşterea dobânzilor la credite. „Nimeni nu le-a pus pistolul la tâmplă să ia credite”, a spus guvernatorul. Eu am comentat spunând că tinerii trebuie să ia credite ca să-şi cumpere un apartament pentru că părinţii nu au reuşit să strângă suficienţi bani ca să le dea sau pentru a nu se întreba în fiecare lună cât mai trăiesc bunicii, ca să le ia casele. Pentru mine creditul are o funcţie socială. Nu poţi să stai să strângi bani două-trei decenii ca să te muţi de acasă, de lângă părinţi. La un moment dat, eşti „nevoit” să iei credite pentru a-ţi cumpăra o maşină, pentru a merge în vacanţă, pentru a ieşi la un restaurant, pentru a ţine pasul cu societatea. Deşi creditul este hulit când vine SMS-ul lunar de la bancă cu cât ai de plată, el duce economia înainte, poate disciplina societatea  şi poate asigura într-un fel sau altul anumite schimbări în societate. Pe Facebook, reacţiile la articolul meu au fost diverse, începând de la cât mai stă Isărescu la BNR, până la cum ne fură străinii cu băncile pe care le deţin în România. Ce mi-a atras însă atenţia au fost comentariile legate de faptul că părinţii nu trebuie să strângă bani pentru copii ca ei să-şi ia apartamente: „De ce ar trebui să strângă părinţii bani pentru copii, ei trebuie să le ofere educaţia necesară, iar copiii îşi vor face bani. Nouă ne lipseşte educaţia, pentru că dacă primeşti bani degeaba, nu-i vei aprecia şi îi vei pierde.”

    „Copiii pot sta cu chirie toată viaţa, cum fac majoritatea celor din lumea civilizată.”

    „Tinerii trebuie să muncească şi să-şi construiască propria lor casă, nu să aştepte să moară bunicii sau să-şi critice părinţii că nu au strâns suficient.”

    „De ce trebuie să ne dea bani părinţii?”

    Altcineva are o altă părere:

    „Trebuie să faci un credit conştient că dobânda poate creşte. Nu îţi cumperi vilă când tu ai salariul minim. Nu mai aberaţi, este important să ai un acoperiş deasupra capului, iar chiria nu este o variantă când chiria este egală cu rata. Părinţii ar trebui să ajute copiii.”

    Cei care aveau 20-30 de ani în anii ’90 au fost loviţi în plin de acel deceniu caracterizat de inflaţie mare, deprecierea cursului leu/dolar, dar şi de faptul că părinţii nu au avut de unde să le dea bani ca să-şi cumpere un apartament. Toate conomiile pe care le-au făcut părinţii şi bunicii au fost spulberate de inflaţia de 100% sau au fost afectate de creşterea exponenţială a cursului leu/dolar. Plus că în deceniul ’90, caracterizat de dobânzi foarte mari, băncile nu dădeau credite persoanelor fizice pentru achiziţia de apartamente. Şansa părinţilor şi a bunicilor fost că imediat după ’90 Iliescu le-a dat posibilitatea să-şi cumpere apartamentele unde stăteau, o şansă unică, care se vede în acest moment. Dar pentru că au suferit  în anii ’90, după 2000, când au apărut creditele în franci elveţieni cu dobânzi foarte mici, mulţi tineri, multe familii s-au repezit să ia împrumuturi în franci elveţieni ca să-şi cumpere apartamente. Nu putem să-i blamăm pentru acest lucru, că nu au ştiut că va veni criza din 2008, că va exploda cursul francilor, iar ei nu vor mai putea să facă faţă plăţilor, care s-au triplat peste noapte. România este o ţară de proprietari şi trebuie să rămână aşa. Tinerii trebuie să-şi cumpere apartamente când sunt tineri. Chiria trebuie să fie o opţiune doar pe termen scurt. Dacă părinţii au posibilitatea de a le furniza avansul sau o parte din credit trebuie să o facă, pentru că odraslele lor pot avea o viaţă mai uşoară şi pot scăpa măcar de sub presiunea grijilor unde să locuiască. Deşi în ultimii ani preţurile apartamentelor au crescut, în continuare apartamentele din România sunt ieftine. Aproape nicăieri în lume nu poţi să-ţi cumperi în 10 ani un apartament dintr-un salariu mediu pe lună de 800 de euro. A deţine un apartament – chiar dacă este plătit prin credit şi poate, în anumite momente, când dobânzile cresc, este mai greu de plătit – îţi dă o anumită siguranţă. Uitaţi-vă în Europa Occidentală, acolo unde este foarte greu să-ţi cumperi un apartament pentru că el costă foarte mult, deşi dobânzile sunt destul de reduse. În momentul în care vin vremuri grele, când îţi pierzi jobul, când îţi cauţi de lucru, a nu avea presiunea unde să stai te ajută foarte mult. Dacă bunicii şi părinţii noştri nu ar fi avut posibilitatea dată de Iliescu ca să-şi cumpere apartamentele, care de fapt a fost o împroprietărire la preţuri foarte scăzute, le-ar fi fost foarte greu să facă faţă crizei economice din anii ’90 sau crizelor economice care au urmat după 2000. Nu ar fi putut să facă faţă plăţii unei chirii şi în acelaşi timp să aibă bani pentru copii. Totuşi acum, când vremurile nu mai sunt aşa de grele, generaţiile s-au schimbat, pe piaţă sunt alte modele, cum ar fi să stai în chirie ca să ai bani ca să te plimbi  când eşti tânăr. Este şi asta o variantă.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Reducerea fluctuaţiei de personal şi gunoiul, indicatori pentru criză

    Săptămâna trecută Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a declarat că nu vede nicio criză, după ce s-a plimbat prin ţară: „Am fost în provincie şi era coloană după coloană, şi pe o parte şi pe alta. Nu este doar în Bucureşti. Nu arată nici a recesiune, nici a poverty – sărăcie, arată că acum consumul este mult mai mare decât investiţiile“. Aşa că el este destul de optimist pentru anul viitor, chiar dacă avem o încetinire a creşterii economice. Chiar dacă firmele sunt lovite de creşterea preţurilor la energie, de majorarea dobânzilor şi de creşterea costurilor, antreprenorii şi directorii generali spun că nu se află în criză şi că businessul merge destul de bine. Spre deosebire de criza anterioară, acum în piaţă există lichiditate şi nu sunt blocaje de cash. Conform ultimelor date de la statistică, în T3 creşterea economică s-a mai redus, dar rămânem în continuare cu un plus de 5% în acest an. Aceasta este imaginea pozitivă. La conferinţa ZF Investiţi în România de la Braşov, organizată împreună cu CEC Bank, doi antreprenori au avut o părere puţin diferită, contrar optimismului economic din piaţă.

    Unul dintre ei a menţionat că fluctuaţia redusă de personal înregistrată în ultimele luni indică o oarecare criză. Când economia duduie, când lumea caută oameni ca să-i angajeze, fluctuaţia în piaţă este ridicată, pentru că oamenii sunt dispuşi să-şi schimbe jobul mai des. Salariile cresc şi apar locuri de muncă noi. Când începe să vină criza, fluctuaţiile de personal se reduc, iar oamenii nu prea sunt dispuşi să schimbe jobul, considerând că timpurile nu sunt cele mai potrivite. Salariile nu mai cresc, ofertele de noi joburi se reduc, iar fiecare încearcă să stea în banca lui, pentru a nu fi prins pe picior greşit. De obicei, când apar restructurări, ultimul venit este primul plecat. Iar criza de acum un deceniu a lovit destul de bine piaţa muncii, aşa că lumea este mai reticentă acum. Încă nu au apărut disponibilizări, încă nu apar informaţii legate de începerea unor procese de restructurare, dar piaţa muncii nu mai este la fel de generoasă. Un alt antreprenor, implicat în colectarea de deşeuri, a venit cu propria părere: în ultimele luni colectează mai puţine deşeuri, ceea ce arată o scădere a consumului. Când este euforie economică în piaţă, oamenii cumpără, coşurile de cumpărături sunt pline, ceea ce în final se traduce şi în coşuri de gunoi la fel de pline.

    În România, inflaţia este de 15%, vom închide anul 2022 la 16,3%, ultima previziune a BNR, în timp ce în Europa inflaţia este între 7-8%. În Ungaria inflaţia este de 17-20% şi la fel se înregistrează şi în Polonia. Pentru bănci, un indicator la care se uită este cel legat de cât timp ţin oamenii banii la bancă în contul curent: dacă îi scot repede după încasarea salariului, asta înseamnă că au plăţi imediate de făcut, iar la final nu mai rămâne nimic în contul curent până la următoarea chenzină. Bancherii se uită destul de mult la acest indicator pentru a simţi pulsul pieţei şi a vedea ce se întâmplă în economie.

     

    Acum gunoiul s-a mai redus, se colectează mai puţin, ceea ce arată o scădere a achiziţiilor de consum. Companiile, retailerii, comercianţii încearcă să acopere scăderea vânzărilor în volume prin majorări de preţuri. Spre deosebire de Europa Occidentală, în ţările estice creşterile de preţuri sunt mult mai mari, pentru că firmele încearcă să-şi acopere scăderea vânzărilor prin majorări de preţuri mai accentuate, mai ales că de multe ori concurenţa este mai redusă. În România, inflaţia este de 15%, vom închide anul 2022 la 16,3%, ultima previziune a BNR, în timp ce în Europa inflaţia este între 7-8%. În Ungaria inflaţia este de 17-20% şi la fel se înregistrează şi în Polonia. Pentru bănci, un indicator la care se uită este cel legat de cât timp ţin oamenii banii la bancă în contul curent: dacă îi scot repede după încasarea salariului, asta înseamnă că au plăţi imediate de făcut, iar la final nu mai rămâne nimic în contul curent până la următoarea chenzină. Bancherii se uită destul de mult la acest indicator pentru a simţi pulsul pieţei şi a vedea ce se întâmplă în economie. De asemenea, în momentul în care firmele încep să tragă repede din capitalul de lucru, asta înseamnă că încasează greu ceea ce au vândut şi de aceea au nevoie de lichiditate pentru plata salariilor, taxelor şi impozitelor şi plata dobânzilor la împrumuturile luate anterior. Ca să-şi protejeze cash-ul, fiecare companie trage de plăţi şi de scadenţe.

    Aglomeraţia de pe şosele, constatată de Mugur Isărescu reprezintă un indicator, dar parţial. Oamenii nu renunţă la maşini pentru că nu au alternative, chiar dacă plinul costă dublu faţă de începutul anului. Aşa că trebuie să taie din altă parte. După trecerea sărbătorilor vom vedea cum stăm, mai ales că vine începutul de an, iar banii disponibili s-au consumat. Mulţi speră că majorările de salarii care se anunţă, chiar dacă vor fi sub procentul de creştere a inflaţiei, vor mai acoperi din necesarul de bani pentru plata facturilor la utilităţi, plata creşterii dobânzilor şi plata creşterilor de preţuri.   ■

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

     

  • După noua creştere a IRCC-ului din ianuarie, când cel mai probabil se va atinge maximul de dobândă la creditele ipotecare/imobiliare, piaţa imobiliară va decide ce se întâmplă cu preţurile, care acum au luat o pauză de creştere

    Dobânzile cresc peste tot în lume, nu numai în România, cel puţin dobânzile de referinţă ale băncilor centrale. Nimeni nu scapă.

    În Statele Unite, din cauza creşterii inflaţiei, care a dus la creşterea dobânzilor, dobânzile la creditele ipotecare au crescut la nu mai puţin de 7,14% – săptămâna trecută, cel mai ridicat nivel din ultimele două decenii. La începutul anului, dobânzile ipotecare erau la jumătate, iar această creştere accelerată loveşte deja în piaţa imobiliară americană.

    La Bucureşti, IRCC-ul, dobânda de referinţă folosită pentru creditele ipotecare, este cotat acum la 4,06%, iar dacă adăugăm marja băncii plus un comision de administrare rezultă o dobândă efectivă (DAE) de 6,1%. Deci în România avem o dobândă mai mică faţă de americani.

    Dar atenţie, de la 1 ianuarie, când IRCC se va duce spre 6%, vom fi cu dobânda efectivă (DAE) peste americani, asta dacă dobânzile din America nu cresc accelerat.

    În schimb, în Europa dobânzile sunt mai mici la euro, cel puţin acum. EURIBOR la trei luni,  indicatorul de referinţă pentru creditele ipotecare/imobiliare luate în euro este acum la 1,8%, iar dacă punem o marjă a băncii de 1-2%, rezultă o dobândă efectivă de 2,8%-3,8%, deci sub dobânda efectivă de 6,1% de la noi.

    În America inflaţia, scăderea puterii de cumpărare (creşterea salariilor nu acoperă creşterea preţurilor), majorarea dobânzilor, creşterea preţurilor de construcţie încep să se vadă pe piaţa imobiliară: vânzările au scăzut de la o lună la alta, iar creşterea continuă din ultimii zece ani a preţurilor la case s-a oprit.

    În România, în acest moment, piaţa imobiliară pare blocată, vizionările şi tranzacţiile s-au redus, iar preţurile stagnează, nici nu cresc, dar nici nu scad. Spre exemplu, ZF Index imobiliar, realizat împreună cu firma de consultanţă imobiliară SVN România, indică la nivelul lunii septembrie 2022 o stagnare a preţurilor apartamentelor vechi de trei camere în Capitală.

    Foarte multă lume stă în expectativă cu banii pregătiţi, cu aprobări de credite, aşteptând să scadă preţurile apartamentelor, aşa cum s-a întâmplat în criza anterioară.

    Dar faţă de atunci există trei diferenţe mari:

    – Salariile au crescut substanţial – spre exemplu, dacă salariul mediu în perioada 2007-2008 a fost de 320-350 euro net pe lună, iar în 2009 a scăzut la 320 de euro, acum salariul mediu net a ajuns la 4.000 de lei, adică 820 de euro, deci o rată poate fi plătită mai uşor.

    – Spre deosebire de acum un deceniu, cursul valutar leu/euro este stabil şi nu a crescut deloc, ceea ce a dus la păstrarea preţurilor apartamentelor în lei. Spre exemplu, în 2008 – 2009, cursul valutar leu/euro a crescut în câteva luni cu 30%, ceea ce a dus la o explozie a necesarului de lei pentru a plăti o rată, pentru că a crescut atât principalul, cât şi rata. Atunci, cele mai multe credite au fost date în euro şi în CHF. La CHF (francul elveţian) creşterea cursului valutar a fost mult mai mare, ceea ce pur şi simplu i-a dărâmat pe cei care aveau credite în franci elveţieni, pentru că trebuiau să aibă mult mai mulţi lei ca să acopere această creştere valutară.

    Plus că au fost câţiva ani – 2009, 2010, 2011, 2012 – în care salariile nu prea au crescut. Spre exemplu, dacă în 2008 salariul mediu a fost 1.309 lei, echivalentul a 350 de euro, în 2012 câştigul mediu net a fost de 1.507 lei, adică o creştere în lei de numai 15%. În euro salariul mediu a fost echivalentul a 340 de euro, adică mai puţin decât în 2008.

    Aceste creşteri ale cursului valutar la euro şi la francul elveţian au avut un impact major asupra preţurilor, care au scăzut în euro, dar au rămas la acelaşi nivel în lei.

    – Acum, marea majoritate a împrumuturilor ipocare/imobiliare sunt în lei, ceea ce face ca principalul să nu crească. Este adevărat că avem o creştere susţinută a dobânzilor la lei, IRCC-ul s-a triplat, iar de la 1 ianuarie se va duce spre 6%, dar asta are un impact doar asupra dobânzii, nu a principalului, ceea ce măreşte rata doar cu dobânda.

    De asemenea, pe piaţă sunt mai mulţi bani disponibili care aşteaptă oportunităţi, respectiv dacă dezvoltatorii oferă discounturi mari, sunt pregătiţi să cumpere pachete de apartamente, iar după finalizarea proiectului să le vândă la preţurile de listă.

    Teama este legată de creşterea dobânzilor. Dar în ultimul timp au început să apară semne că dobânzile se îndreaptă către un maxim, dacă nu cumva chiar l-au atins. În America inflaţia dă semne de scădere, ceea ce ar mai putea să reducă presiunea pe Fed – banca centrală americană – de a majora mai mult dobânzile. În Europa se aşteaptă noile date legate de inflaţie. BCE – Banca Centrală Europeană – va mai majora dobânda de referinţă, dar acest lucru este deja asimilat de piaţă. Deja pieţele se aşteaptă la o creştere de până la 3% la euro.

    La Bucureşti BNR a majorat marţi dobânda de referinţă cu numai 0,5% de la 6,25% la 6,75%, mai puţin decât se aştepta piaţa, care miza pe o creştere de 0,75%-1%.

    Vineri au venit şi datele legate de inflaţie unde, după mult timp, avem o scădere a inflaţiei de la 15,9% (septembrie 2022-septembrie 2021), la 15,32% (octombrie 2022-octombrie 2021).

    ROBOR-ul, care urmăreşte mai mult evoluţia inflaţiei, după cum spun dealerii, a coborât la 8,02%, faţă de 8,23% în urmă cu două săptămâni.

    Cine ştie, poate şi investigaţia Consiliului Concurenţei privind modul de stabilire a ROBOR-ului a avut o influenţă “pozitivă” la această scădere.

    De asemenesăptămâna trecută Ministerul Finanţelor a reuşit să se împrumute mai ieftin, iar dobânzile din piaţă au scăzut de la peste 9% la 8,3%.

    Dacă teoria care se vehiculează acum pe piaţă, că scăderea economică şi recesiunea care se întind în America şi în Europa vor scădea inflaţia, devine realitate, atunci acest lucru se vede prin apariţia primelor semne.

    Revenind în România, în momentul în care dobânzile la lei vor da semne de stabilizare, iar punctul critic va fi pe piaţa imobiliară, IRCC-ul din ianuarie (adică din T1 2023) va creşte, după aceea s-ar putea să vedem o dezgheţare a pieţei imobiliare. Lumea nu poate sta la nesfârşit cu banii aştepând scăderea preţurilor, iar la primele semne de creştere s-ar putea să înceapă o presiune mare la cumpărare.

  • După noua creştere a IRCC-ului din ianuarie, când cel mai probabil se va atinge maximul de dobândă la creditele ipotecare/imobiliare, piaţa imobiliară va decide ce se întâmplă cu preţurile, care acum au luat o pauză de creştere

    Dobânzile cresc peste tot în lume, nu numai în România, cel puţin dobânzile de referinţă ale băncilor centrale. Nimeni nu scapă.

    În Statele Unite, din cauza creşterii inflaţiei, care a dus la creşterea dobânzilor, dobânzile la creditele ipotecare au crescut la nu mai puţin de 7,14% – săptămâna trecută, cel mai ridicat nivel din ultimele două decenii. La începutul anului, dobânzile ipotecare erau la jumătate, iar această creştere accelerată loveşte deja în piaţa imobiliară americană.

    La Bucureşti, IRCC-ul, dobânda de referinţă folosită pentru creditele ipotecare, este cotat acum la 4,06%, iar dacă adăugăm marja băncii plus un comision de administrare rezultă o dobândă efectivă (DAE) de 6,1%. Deci în România avem o dobândă mai mică faţă de americani.

    Dar atenţie, de la 1 ianuarie, când IRCC se va duce spre 6%, vom fi cu dobânda efectivă (DAE) peste americani, asta dacă dobânzile din America nu cresc accelerat.

    În schimb, în Europa dobânzile sunt mai mici la euro, cel puţin acum. EURIBOR la trei luni,  indicatorul de referinţă pentru creditele ipotecare/imobiliare luate în euro este acum la 1,8%, iar dacă punem o marjă a băncii de 1-2%, rezultă o dobândă efectivă de 2,8%-3,8%, deci sub dobânda efectivă de 6,1% de la noi.

    În America inflaţia, scăderea puterii de cumpărare (creşterea salariilor nu acoperă creşterea preţurilor), majorarea dobânzilor, creşterea preţurilor de construcţie încep să se vadă pe piaţa imobiliară: vânzările au scăzut de la o lună la alta, iar creşterea continuă din ultimii zece ani a preţurilor la case s-a oprit.

    În România, în acest moment, piaţa imobiliară pare blocată, vizionările şi tranzacţiile s-au redus, iar preţurile stagnează, nici nu cresc, dar nici nu scad. Spre exemplu, ZF Index imobiliar, realizat împreună cu firma de consultanţă imobiliară SVN România, indică la nivelul lunii septembrie 2022 o stagnare a preţurilor apartamentelor vechi de trei camere în Capitală.

    Foarte multă lume stă în expectativă cu banii pregătiţi, cu aprobări de credite, aşteptând să scadă preţurile apartamentelor, aşa cum s-a întâmplat în criza anterioară.

    Dar faţă de atunci există trei diferenţe mari:

    – Salariile au crescut substanţial – spre exemplu, dacă salariul mediu în perioada 2007-2008 a fost de 320-350 euro net pe lună, iar în 2009 a scăzut la 320 de euro, acum salariul mediu net a ajuns la 4.000 de lei, adică 820 de euro, deci o rată poate fi plătită mai uşor.

    – Spre deosebire de acum un deceniu, cursul valutar leu/euro este stabil şi nu a crescut deloc, ceea ce a dus la păstrarea preţurilor apartamentelor în lei. Spre exemplu, în 2008 – 2009, cursul valutar leu/euro a crescut în câteva luni cu 30%, ceea ce a dus la o explozie a necesarului de lei pentru a plăti o rată, pentru că a crescut atât principalul, cât şi rata. Atunci, cele mai multe credite au fost date în euro şi în CHF. La CHF (francul elveţian) creşterea cursului valutar a fost mult mai mare, ceea ce pur şi simplu i-a dărâmat pe cei care aveau credite în franci elveţieni, pentru că trebuiau să aibă mult mai mulţi lei ca să acopere această creştere valutară.

    Plus că au fost câţiva ani – 2009, 2010, 2011, 2012 – în care salariile nu prea au crescut. Spre exemplu, dacă în 2008 salariul mediu a fost 1.309 lei, echivalentul a 350 de euro, în 2012 câştigul mediu net a fost de 1.507 lei, adică o creştere în lei de numai 15%. În euro salariul mediu a fost echivalentul a 340 de euro, adică mai puţin decât în 2008.

    Aceste creşteri ale cursului valutar la euro şi la francul elveţian au avut un impact major asupra preţurilor, care au scăzut în euro, dar au rămas la acelaşi nivel în lei.

    – Acum, marea majoritate a împrumuturilor ipocare/imobiliare sunt în lei, ceea ce face ca principalul să nu crească. Este adevărat că avem o creştere susţinută a dobânzilor la lei, IRCC-ul s-a triplat, iar de la 1 ianuarie se va duce spre 6%, dar asta are un impact doar asupra dobânzii, nu a principalului, ceea ce măreşte rata doar cu dobânda.

    De asemenea, pe piaţă sunt mai mulţi bani disponibili care aşteaptă oportunităţi, respectiv dacă dezvoltatorii oferă discounturi mari, sunt pregătiţi să cumpere pachete de apartamente, iar după finalizarea proiectului să le vândă la preţurile de listă.

    Teama este legată de creşterea dobânzilor. Dar în ultimul timp au început să apară semne că dobânzile se îndreaptă către un maxim, dacă nu cumva chiar l-au atins. În America inflaţia dă semne de scădere, ceea ce ar mai putea să reducă presiunea pe Fed – banca centrală americană – de a majora mai mult dobânzile. În Europa se aşteaptă noile date legate de inflaţie. BCE – Banca Centrală Europeană – va mai majora dobânda de referinţă, dar acest lucru este deja asimilat de piaţă. Deja pieţele se aşteaptă la o creştere de până la 3% la euro.

    La Bucureşti BNR a majorat marţi dobânda de referinţă cu numai 0,5% de la 6,25% la 6,75%, mai puţin decât se aştepta piaţa, care miza pe o creştere de 0,75%-1%.

    Vineri au venit şi datele legate de inflaţie unde, după mult timp, avem o scădere a inflaţiei de la 15,9% (septembrie 2022-septembrie 2021), la 15,32% (octombrie 2022-octombrie 2021).

    ROBOR-ul, care urmăreşte mai mult evoluţia inflaţiei, după cum spun dealerii, a coborât la 8,02%, faţă de 8,23% în urmă cu două săptămâni.

    Cine ştie, poate şi investigaţia Consiliului Concurenţei privind modul de stabilire a ROBOR-ului a avut o influenţă “pozitivă” la această scădere.

    De asemenesăptămâna trecută Ministerul Finanţelor a reuşit să se împrumute mai ieftin, iar dobânzile din piaţă au scăzut de la peste 9% la 8,3%.

    Dacă teoria care se vehiculează acum pe piaţă, că scăderea economică şi recesiunea care se întind în America şi în Europa vor scădea inflaţia, devine realitate, atunci acest lucru se vede prin apariţia primelor semne.

    Revenind în România, în momentul în care dobânzile la lei vor da semne de stabilizare, iar punctul critic va fi pe piaţa imobiliară, IRCC-ul din ianuarie (adică din T1 2023) va creşte, după aceea s-ar putea să vedem o dezgheţare a pieţei imobiliare. Lumea nu poate sta la nesfârşit cu banii aştepând scăderea preţurilor, iar la primele semne de creştere s-ar putea să înceapă o presiune mare la cumpărare.

  • Să nu ne dorim să ajungem ca General Electric

    La începutul anilor 2000, cea mai valoroasă companie din lume era General Electric, o companie de peste 100 de ani, mândria industriei americane, care la un moment dat ajungesese la o valoare bursieră de 200 de miliarde de dolari. General Electric era cea mai admirată companie americană, iar noile generaţii se băteau să lucreze pentru ea. Jack Welch, CEO-ul General Electric, era numit managerul secolului 22, iar agenda lui era făcută pe doi ani de zile înainte. Putea fi deranjat doar dacă îl căuta de urgenţă preşedintele SUA. La finalul lunii octombrie 2022, deci după 20 de ani, am citit în The Wall Street Journal, cel mai cunoscut ziar de business din America, dar şi din lume, că General Electric, de fapt Larry Culp, cel care conduce compania de trei ani, a scos la vânzare celebrul centru de training de la Crotenville. Crotenville Management Academy este, de fapt era, cel mai cunoscut centru de pregătire pentru managementul de top din America: cine trecea pe acolo avea şanse destul de mari să conducă apoi o mare companie. Pur şi simplu se stătea la coadă pentru a intra la cursurile de management ale acestei academii. Anii au trecut, iar General Electric a avut una dintre cele mai spectaculoase prăbuşiri din lumea corporatistă mondială, fiind în acest moment doar o ruină corporatistă. Din ceea ce era General Electric acum două decenii, de fapt de acum un secol, a mai rămas doar divizia GE Aerospace. Restul companiilor din grup au fost vândute la „fire sales” în ultimul deceniu, pentru a se plăti datoriile care fuseseră acumulate în anii ’90 şi 2000. Prin vânzarea centrului de la Crotenville, General Electric recunoaşte că a pierdut pariul cu viitorul, de fapt un pariu pierdut începând cu anii 2000, când era în plină glorie. Atunci, de undeva, din garaje, din birouri obscure, din internatele studenţeşti, răsăreau Apple, Google, Facebook, Amazon, Uber etc. O lume veche se prăbuşea treptat, iar alta ieşea la iveală. Prin prăbuşirea General Electric nu s-a prăbuşit deloc capitalismul american, el merge înainte fără probleme pentru că tot timpul există ceva, cineva care iese pe piaţă cu ceva nou. Prea puţini au înţeles modelul digital atunci când acesta a început să câştige teren şi prea puţină lume înţelege şi acum modelul de business când totul este oferit gratis la început, în schimbul a câteva minute sau ore pe zi din timpul şi din viaţa cuiva. Asta se vinde şi se cumpără în acest moment, pentru că timpul fiecăruia este limitat. El nu poate fi mai mult de 24 de ore pe zi, iar pentru ceea ce rămâne disponibil este o luptă crâncenă. Şi aici nu vorbim numai de lumea digitală, ci şi de lumea curentă. Când te duci la Starbucks, modelul oferit este cel de experienţă, iar cafeaua este pe locul doi. Este experienţa de a petrece minute şi ore într-un loc, fiind de fapt prizonierul acelui concept. Acest lucru se poate multiplica în multe alte situaţii. Fiţi siguri că şi acest model va cădea cândva, iar altcineva va ieşi cu un nou model de business pe piaţă, cu alte idei, cu un alt mod de a vedea şi a face lucrurile. Cine ar fi crezut că modelul de taxi, un model de mai bine de un secol, va fi aruncat în aer de Uber, care pur şi simplu a schimbat regulile jocului. Dar nu a schimbat numai modul de a merge cu un taxi, ci a introdus un nou model de angajare, de fapt a deschis piaţa către cei care nu erau taximetrişti, dar aveau disponibilitatea de a face nişte bani într-o oră sau în opt ore. În acest moment, lumea se întreabă unde este criza, pentru că nu mai vedem şomeri, aşa cum era modelul de dinainte. Dimpotrivă, companiile nu găsesc angajaţi, iar acest lucru nu este valabil numai în România, ci în primul rând în Statele Unite. Modelul Uber poate absorbi în orice moment o anumită forţă de muncă, care încearcă să facă nişte bani fie în timpul liber, fie în timpul programului, chiar când lucrează pentru altă companie. 

    Dacă deschizi lumea economică, dacă deschizi lumea businessului, dacă barierele de intrare sunt reduse, în orice moment cineva va ieşi cu o idee nouă, care poate să aibă o şansă să revoluţioneze lumea. Dacă închizi economiile, dacă ridici bariere de protecţie în speranţa că aşa protejezi ceva, vei ajunge la General Electric, să-ţi vinzi activele şi centrul de pregătire, adică baza de management. Odată cu venirea acestor crize, din ce în ce mai multă lume se ridică împotriva globalizării, adică împotriva modelului care a adus prosperitate în ţările occidentale în ultimele decenii. Toată lumea vorbeşte despre deglobalizare, despre regionalizarea fluxurilor de business, despre bariere comerciale pentru a-şi proteja pieţele. Aşa a încercat să facă şi General Electric, dar a eşuat. Este foarte uşor ca la un moment dat să treci de la un anumit protecţionism economic şi de business la un protecţionism legat de mişcarea liberă a forţei de muncă şi a oamenilor.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)