Compania avea în 2017 124 de angajaţI şI afaceri de peste 65 mil. lei.
Cei doi tineri şi-au dorit iniţial să-şi rotunjească veniturile, lucrând în construcţii. La început, cea mai importantă dificultate a fost să identifice monezile rare. Acum, cei doi tineri vând monezile cel mai des la preţuri fixe, în loc de licitaţii.
Acum Henry călătoreşte prin lume iar James Grear se ocupă de firmă de acasă. Cei doi sunt de părere că se pot face o mulţine de bani din vânzarea de monede rare, însă atrag atenţia că nu orice monedă care arată neobişnuit este şi valoroasă. “Este chiar posibil să fie monezi false,” spune tânărul antreprenor.
La fel de adevărat este că tinerii atrag atenţia că unele monede care par lipsite de valoare, chiar printre cele pe care le avem în portofel, se pot dovedi mult mai preţioase şi pot fi vândute pe sume ce variază între 50 de euro şi 1.500 de euro.
Văzute de sus, capitala Amman şi împrejurimile se arată ca un tărâm roşiatic infinit, cu aşezări risipite într-o întindere deşertică. Luată la pas însă, Iordania îţi oferă şi deşert, şi mare, şi piatră. Multă piatră. Poate cel mai reprezentantiv în acest sens este oraşul Petra – un nume mai sugestiv de atât nu se poate. Săpat efectiv în stâncă, Petra este o evocare a civilizaţiei antice a nabateenilor. Dar să o luăm cu începutul.
Din Bucureşti în Amman, zborul cu avionul durează puţin peste două ore. Printre companiile aeriene care operează zboruri directe între Bucureşti şi Amman se numără operatorul aerian low cost Ryanair, care a lansat zboruri pe această rută în aprilie 2018, dar şi Tarom.
Cetatea din Amman, care datează din secolul IX î.Hr., ilustrează cel mai bine suma civilizaţiilor care au păşit pe pământ iordanian de-a lungul istoriei.
„Citadela cuprinde, prin ruinele diferitelor tipuri de construcţii, cinci civilizaţii: amonită, greacă, romană, bizantină şi musulmană”, spune Nasser Abu-Rezeq, ghid turistic iordanian. Amoniţii au fost primul popor prezent pe aceste tărâmuri, în urmă cu mii de ani, în Epoca de Fier, Amman fiind principala lor aşezare, după cum arată datele afişate chiar la intrarea în cetate.
Ulterior, au venit grecii, iar mai târziu romanii şi bizantinii, care au rămas acolo până ce au fost eliminaţi de arabi. În timpul amoniţilor, oraşul purta numele Rabbath Ammon, urmând ca, în timpul grecilor şi al romanilor, să se numească Philadelphia, după regele Egiptului din perioada 283 î.Hr. – 246 î.Hr., Ptolemeu al II-lea Philadelphus. Abia în secolul al VII-lea d.Hr., oraşul a fost denumit Amman de către musulmani. Toate aceste civilizaţii, încapsulate în câţiva metri pătraţi, fac din Amman un muzeu în aer liber, menit să ilustreze toată moştenirea istorică pe care o poartă în spate. Azi, în capitala Iordaniei locuiesc atât musulmani, cât şi creştini, iar locuitorii spun că nu există conflicte între cele două religii, motiv pentru care şi ţara este paşnică. Totuşi, populaţia de aproximativ 10 milioane de locuitori este predominant musulmană, în proporţie de 95%. Doar 4% sunt creştini şi 1% alte religii.
„Amman este aşezat pe şapte coline, motiv pentru care în oraş nu prea există biciclete. E uşor să cobori dealurile cu ele, dar e mai dificil la urcat”, spune ghidul turistic. Şi, într-adevăr, puţine sunt bicicletele care se arată pe străzi, însă de maşini oraşul nu duce lipsă. De altfel, la ceas de seară, chiar şi în timpul săptămânii, Ammanul forfoteşte de aglomeraţie. Fie că sunt turişti sau localnici, oamenii fac din Amman o capitală a agitaţiei, peste care plutesc, din loc în loc, arome de condimente – toate soiurile pe care vi le puteţi imagina, dar şi miresme de beţişoare parfumate, falafel şi migdale prăjite.
Din loc în loc, în spaţii mici cu deschidere la stradă, sunt comercianţi care vând suc de zahăr. Practic, cineva îndeasă o trestie de zahăr într-un aparat care o stoarce pentru a scoate şi ultima picătură de licoare dulce. Dacă însă această băutură nu a fost suficient de dulce, mai există un desert despre care iordanienii spun că nu doar merită, ci trebuie încercat: kanafeh. Servit obligatoriu cald, preparatul este făcut din cataif şi un tip special de brânză, fie de vaci, fie de capră. Siropul de zahăr este şi el parte din reţetă, iar servirea se face dintr-o tavă rotundă imensă, din care vânzătorul taie „din ochi” porţii pentru cumpărători, care, mai apoi, mănâncă desertul în picioare afară, alături de alţi pofticioşi, creând astfel o adevărată comunitate de papile gustative îndulcite la maximum.
Minunea de piatră a lumii moderne
La aproximativ trei ore de mers cu maşina din Amman spre sud, drumurile duc, trecând prin peisaje fie deşertice, fie împietrite la propriu, către Petra, perla coroanei Iordaniei şi una dintre cele şapte minuni ale lumii moderne. Petra este, de fapt, o întoarcere în timp, pe care e mai fascinant s-o vezi mai degrabă goală de turişti, locul fiind mai tot timpul înţesat de numărul mare de paşi care calcă pe pietrele lucioase şi pe alocuri alunecoase. Turişti din toată lumea vin în Petra, mulţi şi din România. De altfel, turismul este, pentru Iordania toată, o sursă importantă de venit, reprezentând 17% din Produsul Intern Brut (PIB) al ţării, potrivit lui Nasser Abu-Rezeq. Spre comparaţie, în România, contribuţia turismului la PIB a fost sub 3% în 2017. În acelaşi an, cei circa 4 milioane de turişti străini au adus venituri de circa 4,6 miliarde de dolari în Iordania, potrivit datelor Băncii Centrale a Iordaniei, citate de presa locală.
Făcut în întregime din rocă de culoare roşiatică, Petra este un oraş antic, săpat de civilizaţia nabateană, în urmă cu mai bine de 2.000 de ani. Locul era folosit şi ca spaţiu de realizare a tranzacţiilor cu mătase sau condimente între China, India şi Arabia Saudită pe de o parte, şi Egipt, Siria, Grecia şi Roma, de cealaltă parte, devenind astfel cel mai important centru comercial al peninsulei arabe.
Petra a fost capitala nabateenilor până în anul 106 d.Hr., când a intrat în componenţa Imperiului Roman, în timpul împăratului Traian, în aceeaşi perioadă în care avea loc şi al doilea război daco-roman. Nabateenii au continuat să se extindă şi să locuiască în Petra, care a fost abandonată în secolul al XIV-lea şi redescoperită abia în 1812, de un explorator elveţian, Johan Ludwig Burckhardt.
Cea mai spectaculoasă sculptură din Petra este Trezoreria, o clădire săpată integral în piatră, la fel ca toate celelalte clădiri atipice din oraşul antic. Locul apare în scena finală a filmului „Indiana Jones şi ultima cruciadă”. Mai există însă şi alte construcţii cel puţin la fel de spectaculoase, precum mănăstirea, teatrul, mormintele sau locuinţele săpate în piatră ale nabateenilor.
Prin Petra te-ai putea plimba parcă la nesfârşit, fără să te plictiseşti, ca într-un labirint, deşi totul în jur e doar piatră şi, pe alocuri, peisajul e pigmentat de beduini însoţiţi de catâri, cai ori cămile. Din loc în loc, stau copii arşi de soare, veniţi la „vânătoare” de turişti, singura lor marfă de vânzare fiind – aţi ghicit! – pietrele culese de pe drumurile Petrei. Toţi ghizii le recomandă însă turiştilor să nu-i încurajeze pe cei mici prin cumpărături, ci să-i trimită la şcoală, acolo unde părinţii, de multe ori, nu-i lasă să meargă.
„Dacă îi întrebaţi, vor spune că nu au şcoli. De fapt, au trei şcoli în Petra la care pot merge”, spune Nasser Abu-Rezeq.
Nu doar copiii sunt însă comercianţi de ocazie în Petra, ci şi adulţii, dintre care unii au şi învăţat câteva cuvinte româneşti, cu care se laudă când au ocazia.
„Avem o mulţime de turişti români aici”, spune Salah Alamarat, un comerciant din Petra, care vinde smirnă, tămâie şi alte suveniruri pe alese.
Dincolo de universul de piatră însă, Petra poate fi şi o experienţă culinară delicioasă. Atelierele de gătit Petra Kitchen din localitatea Wadi Musa – dezvoltată în jurul sitului Petra – îi iniţiază pe doritori în lumea gastronomică iordaniană, astfel că, la finalul a două-trei ore de gătit, puteţi să constataţi că din mâinile voastre – şi ale celorlalţi bucătari amatori – au ieşit supe de linte, salate tradiţionale precum fatoosh ori tabbouleh, zucchini umpluţi în sos de roşii sau în iaurt… Şi lista poate fi cât de lungă vreţi voi. Iar aromele, cât de intense vor bucătarii să fie.
Agricultură din piatră seacă
O călătorie în Iordania nu e completă fără Marea Moartă, aşa că, mergând spre nord de această dată, dacă pornim din Petra, se ajunge uşor la una dintre cele mai sărate ape din lume şi corpul de apă cel mai jos de pe Pământ, având oglinda apei la aproximativ 420 de metri sub nivelul mării. Gradul ridicat de salinitate face ca apa să semene mai mult cu un ulei decât cu orice altă apă de mare. Iar limpezimea ei face Marea Moartă chiar şi mai spectaculoasă, pe lângă faptul că, indiferent că ştii sau nu să înoţi, poţi pluti în voie pe luciul apei. Pericolul este însă ca, la un moment, marea să sece, ţinând cont că nivelul apei scade în fiecare an cu aproximativ un metru, iar procesul accelerează.
În drumul spre mare, de o parte şi de alta a drumului, stau comercianţi ambulanţi de fructe şi legume, care amintesc de obiceiul autohton de a vinde diverse produse rezultate din recolta proprie şoferilor care trec prin faţa curţii. Deşi terenul este arid, iar relieful e făcut preponderent din piatră, iordanienii au găsit metode prin care să întreprindă activităţi agricole, chiar dacă la o scară mai redusă decât în alte părţi ale lumii. În locurile unde nici aceşti comercianţi ambulanţi nu animă călătoria cu maşina, totul este pustiu. Deşertul se întinde cât vezi cu ochii şi doar din loc în loc se întrezăresc în depărtare corturi ale nomazilor, oameni rupţi de lume pentru care roşeaţa nisipului şi a pietrelor este singura certitudine.
Până la Marea Moartă însă, se poate face un popas la râul Iordan, care, pe o distanţă de 180 de kilometri, este graniţa naturală dintre Iordania şi Israel. În locul considerat cel în care a avut loc botezul lui Hristos de către Ioan Botezătorul, există o limită care ilustrează exact separaţia dintre cele două state. Locul poartă numele Betania (Bethany). Iordania este şi ţara cu un deşert asemănător reliefului de pe planeta Marte, Wadi Rum, unde s-au filmat numeroase filme de-a lungul timpului, printre care şi „Marţianul” (2015). Deşertul este cunoscut şi pentru că acolo se pot face zboruri cu balonul cu aer cald sau sand ski, o activitate similară schiului, însă pe nisip. Roşu, la fel ca restul ţării.
Înainte ca S. Duncan Black şi Alonzo G. Decker să înfiinţeze compania Black and Decker, uneltele electrice erau mari şi greu de utilizat, însă aceştia au reuşit să inoveze şi să producă unelte pe care orice pasionat de construcţii le putea utiliza, drept dovadă că firma încă funcţionează după mai mult de 100 de ani de existenţă. Acum, Black and Decker este un nume cunoscut în rândul meşterilor de weekend, dar şi printre constructorii profesionişti.
Atât Black, cât şi Decker s-au născut în comunităţi rurale foarte aproape de Baltimore, SUA, în 1883, respectiv 1884, însă au avut copilării foarte diferite. Decker, al cărui tată a murit când acesta avea doar şapte ani, a fost forţat să renunţe la şcoală pentru a putea să se angajeze pentru a-şi susţine familia. Prima sa slujbă a fost într-o topitorie şi trebuia să cureţe alama topită. Era un job foarte greu şi foarte solicitant, iar Decker a căutat altceva. Mai târziu, cu ajutorul iubitei lui, care avea să-i devină soţie, Decker a obţinut o slujbă mai puţin solicitantă la Boyden Air Brake.
Datorită afinităţii lui pentru inginerie, Decker a fost transferat la departamentul de inginerie al National Cosmotype, compania-mamă a Boyden Air Brake, unde s-a alăturat unei echipe de muncitori care a produs o maşinărie automată de topit. Pentru că avea abilităţi de vânzător, Decker a fost trimis de-a lungul Statelor Unite să demonstreze cum funcţionează maşinăria şi să o instaleze după ce-şi convingea clienţii să o cumpere. A fost trimis chiar şi în Anglia, unde a negociat un contract de distribuţie de 1 milion de dolari cu Lord Northcliffe.
Decker a fost foarte fericit de această reuşită şi când s-a întors în SUA s-a căsătorit. Totuşi, National Cosmotype nu s-a mişcat destul de repede şi compania engleză şi-a pierdut interesul, iar contractul a fost pierdut. Dezamăgit, Decker a demisionat şi a acceptat o slujbă care nu era la fel de bine plătită, ca inginer la Rowland Telegraph, unde în 1906 avea să-şi întâlnească viitorul partner.
S. Duncan Black a avut o copilărie mult mai fericită. A fost fiul unui cuplu din clasa de mijloc, a mers la liceu, apoi după absolvire s-a angajat la Rowland. Şi-a început cariera desenând schiţe pentru departamentul de inginerie apoi s-a mutat în departamentul de vânzări. Pregătirea pe care a primit-o la Rowland avea să-l ajute foarte mult în viitorul parteneriat cu Decker.
Amândoi erau angajaţi exemplari, dar nu era loc pentru avans în carieră. Un client loial al companiei avea să-l încurajeze pe Decker să-şi pornească propria afacere, oferindu-se să-l sprijine în acest demers. Încurajat de sprijin, Decker şi-a deschis propriul magazin şi a încercat să-l convingă pe Black să se alăture. Cu o soţie şi trei copii de îngrijit, Black ezita să renunţe la slujba stabilă. Decizia care avea să-l facă pe Black să se alăture lui Decker avea să fie tăierea comisioanelor cu care era remunerat de către compania Rowland.
Aşadar, cei doi au pornit compania Black & Decker în toamna anului 1910. Singurul obstacol în calea succesului era lipsa de fonduri. Pentru a rezolva această situaţie, Black şi-a vândut maşina şi Decker şi-a ipotecat casa. Cu o investiţie de 1.200 de dolari şi sprijiniţi de investitori cu alţi 3.000 de dolari, cei doi au înfiinţat Black & Deckaer Manufacturing.
Iniţial, compania a făcut o serie de produse precum o maşinărie de scos capacele de la sticlele de lapte sau o maşinărie de distribuit dulciuri. Deşi au avut puţin succes la început, Black & Decker a vrut să producă unelte pentru oamenii de rând. În 1917 cei doi au lansat un compresor de aer portabil, numit Lectoflater. S-a vândut bine, dar nu suficient pentru a menţine compania pe linia de plutire. Al doilea produs avea să pornească o revoluţie în domeniul sculelor electrice şi va defini compania: un burghiu electric portabil.
Datorită abilităţilor inginereşti ale lui Decker şi calităţilor de vânzător ale lui Black, compania a prins aripi. Până în 1918, Black & Decker avea o fabrică în Washington şi birouri în Boston şi New York City. Brandul a ajuns în Anglia, Canada, Rusia, Australia şi Japonia. Creşterea la nivel global a fost alertă, iar cei doi şi-au transformat investiţia iniţială de 1.200 de dolari în vânzări anuale de 1 milion de dolari.
După ce a supravieţuit marii crize economice din 1929 şi după turbulenţele celui de-al doilea război mondial, Black & Decker şi-a mărit portofoliul şi a devenit cel mai mare producător de scule electrice din lume.
Black a fost preşedintele companiei din 1910 până la moartea sa în 1951, când Decker i-a luat locul. Mai departe, Decker a predat ştafeta companiei în 1956 fiului său Alonzo Decker Jr. Acesta, la rândul său, a condus compania până în 2000.
În prezent, Black & Decker este cel mai mare producător de scule electrice, cu vânzări anuale de 4 miliarde de dolari. Compania are operaţiuni de producţie în 14 ţări şi produse sunt vândute în peste 100 de ţări. Pe lângă scule portabile, compania are în portofoliu produse de grădinărit, bunuri de uz casnic, echipament pentru fabricarea sticlei sau rechizite sanitare.
În martie 2010, Black & Decker a fuzionat cu Stanley Works devenind astfel Stanley Black & Decker. În 2016, compania a avut venituri de 11,4 miliarde de dolari şi un profit net de aproape 1 miliard de dolari şi peste 27.000 de angajaţi la nivel mondial.
Carte de vizită
¶ A absolvit în 1992 Institutul Politehnic Bucureşti, Facultatea Tehnologia Construcţiilor de Maşini, secţia Maşini-Unelte
¶ Lucrează de peste 20 de de ani în grupul Generali
¶ Este şi preşedinte al Uniunii Naţionale a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din România (UNSAR)
Supranumit de către Financial Times „Salvatorul Oţelului”, Sanjeev Gupta a făcut o serie rapidă de achiziţii, de la topitorii de aluminiu în Scoţia la oţelării în Australia, ce au condus la crearea imaginii sale de salvator al industriei oţelului în ţările respective. Mai mult decât atât, Gupta a spus în cadrul interviurilor din presa internaţională că a ajutat la dezvoltarea comunităţii în ansamblul ei în acele ţări.
Pe numele său complet Sanjeev Kumar Gupta, omul de afaceri cu origini indiene este fondatorul şi preşedintele executiv al companiei Liberty House, care a avut în 2017 o cifră de afaceri de aproape 15 miliarde de dolari. Compania Liberty House a fost fondată în 1992 de către Sanjeev Gupta, potrivit site-ului Liberty House, şi are sedii în Londra, Singapore, Dubai şi Hong Kong. În 2017, compania a achiziţionat divizia companiei Tata Steel Europe de fabricare a oţelului din mai multe zone din Marea Britanie. Tot în 2017, Liberty House cumpăra Arrium, companie australiană din industria metalurgică.
Gupta conduce şi alianţa mondială GFG (Gupta Family Group), care are afaceri în mai multe sectoare, printre care bancar, minier, energetic, metalurgic, dar şi în construcţii şi imobiliare. Alianţa are peste 14.000 de angajaţi în întreaga lume.Cel mai recent pariu al său şi al companiei Liberty House este achiziţia combinatului Sidex de la Galaţi.
Cum resuscitezi o industrie?
Unul dintre cele mai ambiţioase planuri ale lui Sanjeev Gupta la Galaţi este să producă pentru industria auto din România. Deşi în România sunt doi mari producători din industria auto, Dacia şi Ford, Sidex nu furnizează tablă de caroserie pentru niciuna din ele două fabrici. Înainte de 1989 Sidex era unicul furnizor de tablă pentru caroserie din industria auto românească, dar astăzi calitatea tablei pe care o produce Sidex a rămas la fel cu cea dinainte de comunism.
„Sunt primele zile pentru noi în România, dar ce pot spune este că 100% vom explora toate oportunităţile din industria auto (fabricile Renault şi Ford – n.red.), pentru că este, de asemenea, o parte cheie a strategiei noastre. În Marea Britanie suntem un furnizor important pentru industria auto, atât de componente de aluminiu, cât şi de oţel. Vrem să facem şi în România acelaşi lucru ca şi în Marea Britanie. România are anumite avantaje cheie în ceea ce priveşte industria auto.
Aceasta este legată foarte mult de costuri. Să fii prezent în Europa şi să ai o bază de cost bună este o oportunitate cheie”, descrie Gupta una dintre liniile de dezvoltare a combinatului. El observă că alte ţări din regiune au valorificat deja acest avantaj, însă România nu, „dar noi intenţionăm să examinăm acest lucru“.
În primă fază, compania vrea să mărească producţia de oţel cu 50%, de la 2 milioane de tone de oţel anual la 3 milioane. Planul de investiţii este pe 3-5 ani şi bugetul este de 330 de milioane de euro.
„Intenţionăm să participăm în România nu doar pe partea de oţel. Putem aduce aici chiar şi partea de aluminiu, energie sau chiar afacerile din domeniul bancar, pentru că avem şi bănci, sau partea de construcţii şi imobiliare. Vom explora oportunităţile de dezvoltare din România. Aş spune că fiecare problemă ar putea fi o oportunitate”, spune Sanjeev Gupta.
Acesta oferă ca repere ţări precum Australia şi Marea Britanie, unde au avut probleme cu energia, acolo fiind unele dintre cele mai mari preţuri din lume.
„Noi folosim cuptoare cu arc electric, care sunt mari consumatori de curent electric, şi cu preţurile de acolo nu puteam supravieţui. Am rezolvat problema creându-ne propriile parcuri eoliene şi acum divizia de energie este una dintre cele mai importante din grupul nostru. Acesta nu furnizează curent doar pentru noi, ci şi pentru piaţă“, explică omul de afaceri.
El mai spune că, în viitor, îşi doreşte să readucă combinatul de la Sidex Galaţi la adevăratul său potenţial, de a produce chiar şi 6 milioane de tone de oţel anual. Pentru acest lucru, un punct vital este cocseria, care în 2009 a fost închisă de către Mittal, fostul proprietar.
„Există o posibilitate de a reporni activitatea de producere a cocsului la Galaţi.
Este o posibilitate foarte interesantă, pentru că în mod normal nicio unitate mare de producţie de oţel nu se poate baza pe cocs adus, ci pe un cocs, dacă se poate, produs local, pentru că sunt multe implicaţii comerciale, dar şi legate de eficienţa energetică de a aduce versus a-ţi produce cocsul.”
Potrivit explicaţiilor indianului, o cocserie este o parte critică a unui lanţ de producţie în industria oţelului. Din păcate, cocseria de la Galaţi a fost închisă în timpul crizei financiare din 2008, dar dacă vor să readucă producţia la nivelul de 6 milioane de tone de oţel anual, au nevoie de o baterie de cocsificare la Galaţi.“
Cocseria de la Galaţi ar urma să fie aprovizonată cu cărbune cocsificabil de la minele GFG din Australia.
„Avantajul nostru este că avem propriile mine de cărbune cocsificabil din Australia şi în loc să vindem acest cărbune pe piaţă, aşa cum facem acum, ar avea mai mult sens să-l integrăm în producţia de oţel de la Galaţi. Există o viziune pentru 3 milioane de tone producţie anuală, dar şi mai mult de atât, lucru care va implica foarte multă muncă şi investiţii foarte mari. Este nevoie de sprijin, dar în acest proiect există şi o componentă de eficienţă energetică şi de protejare a mediului şi ar trebui să ne calificăm pentru sprijinul pe care guvernul ar putea să ni-l acorde“, explică Sanjeev Gupta. Băncile au fost reticente în ultimii ani în ceea ce priveşte finanţarea investiţiilor din industria metalurgică, dar Gupta spune că nu este îngrijorat în ceea ce priveşte finanţarea afacerilor sale.
„Este cât se poate de adevărat că industria metalurgică în ultima vreme nu a fost una dintre favoritele eforturilor investiţionale, dar sunt soluţii. Este, într-adevăr, o problemă, dar fiecare problemă vine cu o soluţie. Una este parteneriatul cu guvernul şi accesarea fondurilor europene, sprijinul european, pe regulile locale”, spune el. Alte soluţii includ participarea lor în sectorul de finanţare, cu servicii financiare foarte puternice care vor avea un rol cheie în finanţarea proiectelor.
Exporturile, parte din strategie
La închiderea cocseriei şi limitarea capacităţii de producţie a combinatului din trecut, 5% din exporturile ţării s-au evaporat; Gupta spune că şi-a propus să crească exporturile combinatului de la Galaţi.
„Cu siguranţă vor fi schimbări în ceea ce priveşte exporturile. Dacă vom urca de la 2 la 3 milioane de tone de oţel anual şi chiar peste 3 milioane, ne vom concentra mai mult pe exporturi. Când vorbim de exporturi, vorbim de Europa. Ne vom concentra pe piaţa europeană, iar exporturile vor creşte în această zonă. Este o parte-cheie a planului nostru.”
Alianţa mondială GFG are partea de laminare dezvoltată în Macedonia, Italia, Belgia, Luxemburg, unităţile recent cumpărate şi unităţile din Marea Britanie. Produsele de la Galaţi vor alimenta aceste laminoare: „Sigur că vom mai avea nevoie de investiţii pentru a mări calitatea produselor, însă intenţia este foarte clară – să integrăm aceste unităţi şi să facem un lanţ care ne va da competitivitate în Europa. Avem oportunitatea de a deveni un competitor important în Europa”.
Gupta spune că România are multe probleme, însă el vede fiecare problemă ca pe o oportunitate, atât pentru dezvoltarea României, cât şi pentru dezvoltarea afacerilor.
„Sunt, într-adevăr, probleme de infrastructură în România. Dunărea este una dintre probleme, pentru că navigaţia pe Dunăre poate fi limitată iarna din cauza îngheţului. Conexiunile feroviare şi porturile sunt o problemă, iar partea de autostrăzi este vizibilă. Acestea sunt provocările-cheie în a moderniza Galaţiul”, descrie Sanjeev Gupta câteva dintre provocările pe care le vede în atingerea obiectivelor sale de business în România.
Combinatul de la Galaţi are nevoie de investiţii majore pentru a reveni la gloria de odinioară, însă infrastructura acestuia este o oportunitate pentru Sanjeev Gupta.
„România are şi multe dezavantaje, dar şi avantaje. Primul avantaj este că acest combinat are o infrastructură grozavă. Sigur, unele părţi ar trebui modernizate. Avem şi un cost relativ bun şi vom folosi aceste avantaje pentru a moderniza combinatul şi pentru a ne apropia de standardele europene. Este un drum interesant şi suntem entuziaşti.”
Din punctul lui de vedere, aceste provocări oferă companiei pe care o reprezintă posibilitatea să participe la dezvoltarea infrastructurii din România.„Am fost foarte încurajat de întâlnirea cu autorităţile române, în cadrul căreia am vorbit specific de un posibil parteneriat public-privat la care noi putem participa pentru dezvoltarea infrastructurii. Suntem aici nu numai să sprijinim Galaţiul şi să-l ridicăm, ci vom sprijini România şi prin divizia noastră de infrastructură.”
Gupta spune că din ecuaţia dezvoltării combinatului face parte şi dezvoltarea comunităţii Galaţiului. „Am avut aceeaşi iniţiativă în Australia, unde este o situaţie foarte similară cu Galaţiul. Este un oraş de oţel, aşa cum şi Galaţiul este, şi cei mai mulţi din comunitate lucrează în combinat. Este un oraş izolat şi găsim la fel de multă pasiune pentru producţia de oţel ca în Galaţi.”
Compania pe care o conduce participă în Australia la construcţia unei şcoli cu sprijin guvernamental, precum şi la modernizarea unei universităţi locale şi a şcolilor tehnice şi profesionale, de unde îşi ia viitorii angajaţi.
„Combinatul nostru intră în parteneriate cu aceste instituţii pentru programe intensive de pregătire a elevilor şi studenţilor şi pentru a aduce competenţe noi în unităţile noastre. Suntem foarte hotărâţi să facem acelaşi lucru în Galaţi. Vom începe discuţiile cu comunitatea chiar înainte de a face această tranzacţie. Vrem să vedem cum putem face din Galaţi un oraş cu viitor, cu posibilitate de creştere, iar noi să avem posibilitatea să facem produse cu valoare adăugată mai mare şi într-un final ca oamenii să câştige mai mult. Acesta este planul general.”
Omul de afaceri locuieşte în Australia în prezent, însă viziunea sa asupra industriei metalurgice se întinde pe toate continentele.
„Cererea de oţel în Europa creşte. După criza financiară din 2008, când a fost o scădere bruscă şi importantă a cererii de oţel, acum vedem o creştere maximă în Europa în privinţa producţiei. Europa nu este totuşi decuplată de restul lumii, iar o ţară precum China poate avea o influenţă majoră.
Cea mai mare schimbare în industria metalurgică chineză este că devine din ce în ce mai conştientă de impactul asupra mediului şi există iniţiative de protecţie, precum Blue Sky, în cadrul căreia ei reduc anumite capacităţi de producţie a oţelului pentru a proteja mediul, dar China continuă să exporte oţel”, descrie el principalele tendinţe globale ale industriei metalurgice. Totodată, observă că se pune din ce în ce mai mult accentul pe zona de „oţel verde”, pentru că reciclarea fierului vechi este o activitate constantă şi benefică, atât pentru industrie, cât şi pentru mediu.
El este de părere că lucrurile se pot schimba, iar companiile asemeni celei pe care o conduce el trebuie să fie competitive şi să supravieţuiască în orice condiţii. „Dacă eşti un producător care are costuri optimizate, vei putea supravieţui chiar şi când vor veni vremurile grele”, a subliniat Gupta.
Povestea pe scurt a combinatului Sidex Galaţi, „mândria siderurgiei româneşti”
Combinatul Siderurgic Sidex Galaţi a fost construit în anii ’60, acesta fiind unul dintre cele trei combinate europene din generaţia sa, la vremea respectivă fiind proiectat pentru o capacitate de producţie anuală de aproape 9 milioane de tone de oţel.
Apogeul combinatului Sidex Galaţi a fost atins în 1988, când a produs aproape 9 milioane de tone de oţel, aflându-se în primii 10 producători de oţel din Europa. În 1996 a explodat furnalul 6, cel mai mare din Europa, astfel reducându-se capacitatea de producţie la 6 milioane de tone de oţel. Lovitura finală a venit prin închiderea cocseriei în 2009, când capacitatea a scăzut la 2 milioane de tone de oţel anual, iar redeschiderea cocseriei este imposibilă, încetarea activtăţii acesteia ducând inevitabil la demolare.
În 2001, anul privatizării, combinatul de la Galaţi producea 4,5 milioane de tone de oţel anual cu cinci furnale şi obţinea o cifră de afaceri de 800 de milioane de dolari, potrivit lui Petrişor Peiu, preşedintele Sidex Galaţi în 1999-2000. Când grupul Mittal a cumpărat combinatul, acesta avea 27.000 de angajaţi. După un an de la cumpărare, combinatul, care avea capacităţi operative de 6 milioane de tone de oţel, a produs 4,5 milioane tone şi a avut un profit de peste 100 mil. euro. Cumpărarea s-a realizat contra sumei de 77 mil. dolari, însă specialiştii din industrie sunt de părere că de fapt Mittal nu a plătit nimic pentru cumpărare.
Mittal a scos la vânzare combinatul în 2018, fiind nevoit să satisfacă rigorile legislaţiei concurenţei din Uniunea Europeană, în urma anunţării intenţiei de achiziţie a combinatului Ilva din Italia, cel mai mare din Europa şi din aceeaşi generaţie cu Sidex. Sidexul a rămas la producţie de oţel anuală înjumătăţită şi cu numai un singur furnal funcţional din cele cinci pe care le avea la privatizare.
“Creşterea sectorului rezidenţial ne obligă să fim prezenţi în întreaga ţară, în cât mai multe puncte de vânzare, pentru a putea să atingem câţi mai mulţi consumatori. În 2018 am continuat strategia pe care am implementat-o din 2008 până în prezent – am mizat pe dezvoltarea intensivă şi extensivă a distribuţiei şi a exporturilor, dezvoltarea gamei de produse, menţinerea calităţii la standarde înalte şi oferirea de servicii performante şi complexe”, descrie Iulian Mangalagiu, CEO al Brikston, strategia de dezvoltare a companiei româneşti de produse de construcţii pe care o conduce.
Pe plan local, produsele Brikston sunt comercializate atât prin intermediul a peste 250 de distribuitori şi lanţuri de tip DIY precum Dedeman, Leroy Merlin, Brico Depot şi Hornbach, cât şi în magazinul online al companiei.
Compania exportă însă produse şi în alte două pieţe vecine – Republica Moldova şi Ucraina; reprezentanţii companiei şi-au propus ca pe viitor să crească valoarea exporturilor către cele două ţări la 2 milioane de euro.
Anul trecut, Brikston a avut venituri de aproximativ 19 milioane de euro, în creştere cu 23% faţă de anul anterior şi un profit de circa 2,5 milioane de euro; aşteptările pentru 2018 vizează o cifră de afaceri de 20 de milioane de euro. „Previziunile noastre întrevăd un progres în domeniul amenajărilor interioare şi exterioare, un sector care prinde tot mai mult teren.”
În ceea ce priveşte numărul de angajaţi ai Brikston, acesta a ajuns la aproximativ 200, cu o medie de vârstă de circa 44 de ani.
Reprezentanţii companiei spun că în ultimii zece ani secţiile au funcţionat la capacitate maximă, iar producţia de cărămidă a fost dublată.
Brikston are o istorie de aproape 50 de ani pe piaţa locală: aceasta a început în anul 1969, odată cu înfiinţarea societăţii de stat Fabrica de Produse Ceramice, transformată patru ani mai târziu, în urma fuziunii cu Fabrica de Betoane Armate, în Întreprinderea de Materiale de Construcţii Iaşi. În 1994 începe privatizarea companiei – redenumită Ceramica SA – prin metoda MEBO (management employee buyouts), proces încheiat în 2001, când a devenit societate comercială cu capital integral privat.
În 2006, în urma unei investiţii de 7,7 milioane de euro, compania a deschis prima linie modernă de producţie. În 2008 a fost lansată marca Brikston, „creată cu scopul diferenţierii pe piaţa materialelor de construcţii ca etalon al calităţii produselor”, spune Iulian Mangalagiu, CEO al Brikston. După un an a fost lansată o nouă linie de producţie, care a dublat volumul realizat.
În 2010-2011, pe măsură ce compania a început să se extindă la nivel naţional, cota de piaţă s-a triplat, atingând nivelul de 19% – faţă de 6%, valoarea la care se plasa aceasta în 2008. În 2014, pachetul majoritar de acţiuni al companiei a fost preluat de fondul de investiţii ADM Capital, pas care a determinat crearea unor zone noi de dezvoltare a companiei, în 2015 fiind lansată linia de producţie de ţigle şi materiale pentru zidăria de faţadă.
În ceea ce priveşte cele mai recente investiţii, compania a direcţionat anul acesta 1 milion de euro spre îmbunătăţirea calităţii produselor, achiziţia de utilaje, completarea portofoliului de produse şi optimizarea costurilor de fabricaţie.
De asemenea, directorul general al Brikston spune că o componentă esenţială pentru dezvoltarea companiei o reprezintă partea de cercetare şi dezvoltare. Potrivit lui, „pentru a te putea susţine pe această piaţă în care utilităţile cresc de la lună la lună, singurele investiţii viabile sunt cele în eficientizarea energetică, creşterea capacităţilor de producţie, găsirea de resurse alternative şi reducerea emisiilor de CO2”.
Potrivit lui Iulian Mangalagiu, piaţa de cărămidă se situează în prezent la o valoare de 130 de milioane de euro, dar, în ciuda faptului că volumul acesteia este pe o tendinţă crescătoare şi producătorii se orientează spre deschiderea de noi sectoare, aceasta este încă mult sub nivelul atins în anii 2007 – 2008. În ultimii cinci ani, Mangalagiu spune că „din totalul vânzărilor Brikston, peste 80% sunt adresate segmentului rezidenţial, ceea ce evidenţiază faptul că, în prezent, oamenii sunt interesaţi de achiziţia unei locuinţe noi. Fie că sunt tineri care vor casa lor, fie o familie care caută o locuinţă mai mare, observăm că românii caută casele care le pot oferi un nivel de confort mai mare”.
Care era nivelul de atunci?
Pe de altă parte, observă el, creşterea pieţei locale de profil a contribuit la o apropiere faţă de nivelul pieţelor din vest: „Dacă în urmă cu câţiva ani România avea nevoie de aproximativ 600.000 de locuinţe pentru a atinge nivelul Europei, diferenţa a fost considerabil redusă prin creşterea din ultimul timp a pieţei de construcţii.” Un alt capitol la care România se află în urma altor pieţe este tipologia produselor comercializate: „În timp ce ţara noastră este concentrată pe cărămizile de construcţii, vestul Europei pune accent şi pe cărămizile sau placajele care dau un aspect elegant oricărei construcţii. Noul trend legat de casele pasive sau cu emisii zero face ca piaţa din vest să aibă un avans faţă de România în ceea ce priveşte folosirea unor produse eficiente din punct de vedere termic”.
Mangalagiu spune că principala tendinţă pe piaţa pe care activează constă în dezvoltarea de noi blocuri de locuit, impulsionată de nevoia de „creare a unor locuinţe accesibile din punctul de vedere al valorii acestora şi poziţionării lor în cadrul oraşelor, unde nu mai sunt chiar atât de multe locuri pentru construcţia de locuinţe individuale”.
Directorul general al Brikston sesizează şi orientarea înspre folosirea materialelor pentru decorarea locuinţelor: „Fie că vorbim doar despre un soclu sau de câteva accente pe faţade, fie că vorbim de faţada întreagă, casele şi blocurile care se construiesc în ultima perioadă sunt mult mai adaptate din punct de vedere estetic cu noile trenduri în materie de materiale de construcţii”.
De asemenea, aminteşte el, apropierea de anul 2020, când noile proiecte rezidenţiale va trebui să respecte legislaţia europeană privind casele cu consum energetic aproape de zero, face ca industria materialelor de construcţii să se adapteze noilor cerinţe prin lansarea de produse noi, mult mai eficiente din punctul de vedere al izolării termice. „Implicit, dezvoltarea unor noi reglementări ajută industria să se apropie foarte mult de zona de vest a Europei, acolo unde consumul energetic este principala procupare în materie de construcţii”, spune el.
Directorul executiv al Brikston observă că, pe lângă interesul pentru cărămizi care să ajute la economisirea energiei, se poate observa că oamenii caută şi locuinţe care să le încânte simţul estetic. Acest lucru determină consumatorii să fie din ce în ce mai interesaţi de produsele ceramice pentru decorarea caselor, gardurilor şi grădinilor, respectiv de cărămida de faţadă, de placajele din klinker şi de elementele pentru gard.
Aşteptările executivului de la Brikston pentru perioada următoare vizează în primul rând menţinerea ritmului de creştere atât pentru cererea de locuinţe de tip rezidenţial, cât şi pentru segmentul materialelor de construcţii. El spune că principalul factor care a susţinut revenirea pieţei rezidenţiale a fost reapariţia în 2015 – 2016 a dezvoltatorilor imobiliari şi a proiectelor rezidenţiale de dimensiuni mai mari.
„Nevoia pieţei de profil stă la baza dezvoltării acestei industrii, motiv pentru care pot interveni schimbări, însă, conform ultimilor ani, ne aşteptăm la o cerere constantă”, spune el. Factorii pe care îşi bazează aşteptările sunt: continuarea proiectului Prima Casă, creşterea investiţiilor cu capital străin, începerea unui nou val de credite bancare, creşterea pieţei muncii şi costurile reduse ale materialelor. Singurul impediment care ar putea apărea, potrivit lui Mangalagiu, se leagă de schimbările politice, care ar putea amâna investiţiile în infrastructură, ceea ce ar priva companiile de construcţii de beneficiul unui aport suplimentar de cash.
Cum vede executivul de la Brikston casele din România pe viitor?
„Cred că în viitorul apropiat se va pune accentul pe materialele de construcţii cât mai ecologice, care au grijă de mediu atât în momentul fabricaţiei, cât şi în momentul în care devin deşeuri. Arhitectural, cred că locuinţele viitorului vor fi mult mai arătoase decât cele de acum câţiva ani, cu accent major pe produsele care pot adăuga un plus de culoare şi textură unei faţade şi chiar interiorului.” El consideră că pe piaţă se observă o migrare către casele cu un consum energetic cât mai mic şi că legislaţia urmăreşte să încurajeze construcţia acestui tip de case, ceea ce îl face să creadă că pe viitor ne putem aştepta la investiţii masive în această direcţie.