BusinessMagazin

Tag: viata

  • Un angajat din România a primit un smartphone şi un laptop de la serviciu. Apoi viaţa familiei lui s-a transformat într-un coşmar

    Explozia pieţei tabletelor şi a telefoanelor inteligente a determinat angajaţii din companii să fie în permanenţă conectaţi la sarcinile de serviciu. tehnologia a făcut ca viaţa personală şi cea profesională să nu mai poată fi delimitate ca odinioară, iar angajaţii trebuie să traseze limite clare între cele două şi să înveţe când să spună stop. De parcă ar putea.

    Diana are 32 de ani şi urăşte telefonul soţului. El lucrează de ani buni în vânzări într-o multinaţională din industria tutunului. Slujba îi cere însă să fie mereu conectat şi să intervină în rezolvarea problemelor atunci când apar, pentru a evita pierderile. „Telefonul lui de serviciu sună şi în concediu, uneori la ore inumane. Îmi amintesc perfect că într-o vacanţă a sunat şi la şase dimineaţa, când ne-am trezit toţi cei din camera de hotel, inclusiv cel mic. Mailurile vin indiferent de oră şi chiar dacă nu trebuie dat un răspuns fiecărui mesaj, e bine să le citească în caz că apare ceva important.“ Jobul Dianei este complet diferit de al soţului său. Nu a primit de la serviciu nici telefon, nici tabletă, nici laptop şi îşi respectă timpul liber. „Cred că sunt singura din cercul meu de prieteni care nu poate verifica adresa de e-mail de la serviciu de pe telefon. Şi cred că e mai bine aşa“, povesteşte Diana.

    După creşterea constantă a gradului de penetrare a telefoanelor inteligente, de aproape 40% în prezent pe piaţa locală, fenomenul conectării 24 de ore din 24, şapte zile din şapte, a devenit de actualitate şi în România, iar graniţa dintre job şi timpul liber s-a subţiat considerabil. Tema echilibrului între viaţă personală şi muncă privea până nu de mult doar managerii de top şi industria de consultanţă, a căror activitate profesională se desfăşura la birou, uneori până târziu în noapte, însă, odată plecat, angajatul era liber şi greu de găsit, după cum îşi aminteşte consultantul Sergiu Neguţ. Deşi ar fi trebuit să le facă viaţa mai uşoară, tehnologia a reuşit contrariul. „Timpul personal s-a contractat, timpul de lucru a ajuns să fie oricare timp mort, iar fiecare minut liber poate fi folosit pentru muncă. Cred că peste jumătate dintre posesorii de smartphone ne citim e-mailul (inclusiv de business) sistematic în timpul liber, seara şi în weekend, că adesea citim şi scriem mesaje înainte de culcare, dimineaţa la trezire şi chiar şi în trafic, aşteptând la semafor“, explică Neguţ.

    Este şi cazul lui Tudor, un tânăr de 26 de ani angajat ca programator în industria telecom. Îşi ţine mereu mobilul aproape pentru că răspunde de funcţionalitatea serviciului de relaţii cu clienţi, iar alertele pot veni oricând. Cel mai recent s-a întâmplat duminică după-amiază, când se afla în tren în drum spre Bucureşti: „Nu e niciun motiv de bucurie să primeşti laptop sau smartphone de la serviciu, fie el şi iPhone6 sau Samsung Galaxy S5. Pe loc ţi se pare wow, dar înţelegi repede că asta înseamnă că programul tău nu se va mai termina niciodată la şase seara. Niciodată“. A trebuit să se conecteze de pe smartphone pentru a limita efectele problemei, dar apoi a muncit şi de acasă ore bune la rezolvarea situaţiei. Pentru timpul muncit în afara orelor de program, primeşte zile de concediu. Realitatea arată însă că are zece zile de concediu reportate de acum trei ani, timp liber pe care l-a văzut doar într-un fişier Excel.

    Mai grav este, după Sergiu Neguţ, faptul că mentalităţile s-au schimbat, iar angajaţilor li se pare mai firesc să rezolve lucrurile în timp real decât să aştepte până a doua zi la birou, când vor fi ocupaţi. „Treptat, treptat, ajungem să muncim mult mai mult decât cele opt sau zece ore de odinioară, ajungem să fim în continuare conectaţi în weekend şi în vacanţe, ajungem să nu mai delegăm toata autoritatea pentru că nu mai suntem niciodată cu totul plecaţi. Ajungem să trăim microsecvenţe de muncă şi de relaxare în aşa-zisul timp liber.“ Şi, spune consultantul, ajungem chiar să ne placă, pentru că la urma urmei e decizia noastră cum facem această întreţesere.

    Angajaţii români, mai ales cei din companii de talie mare, primesc de la angajatori dispozitive portabile, încercând simultan să îi recompenseze, dar şi să li se crească productivitatea. Un studiu InsightExpress realizat în 15 ţări la cererea companiei Cisco arată că şapte din zece specialişti în resurse umane cred că angajaţii aparţinând Generaţiei Y pot îndeplini sarcinile mai rapid dacă li se permite folosirea dispozitivelor mobile şi aplicaţiilor, în loc de desktopuri, laptopuri sau notebookuri. Studiul vorbeşte şi despre apariţia cuvintelor superangajat, însemnând un tânăr capabil să folosească patru dispozitive pentru a-şi exercita meseria, faţă de o medie de două aparate în prezent, dar şi supertaskers, adică persoane capabile să realizeze mai multe activităţi simultan. Interesant este că, deşi un sfert dintre angajaţi au declarat că firma la care sunt angajaţi le permite să lucreze de acasă, cei din Generaţia Y, născuţi între 1980 şi 2000, preferă să fie prezenţi fizic în clădirea companiei.

    Ar fi primul semn că tinerii vor să li se respecte viaţa privată, o atitudine complet opusă faţă de generaţia X, a celor născuţi în perioada 1960-1980, care apreciază mult mai mult să lucreze de oriunde. Un punct comun al celor două generaţii, X şi Y, este acela că preferă programe flexibile, fiind dispuse în schimb să lucreze la ore neobişnuite. Carlos Dominguez, vicepreşedinte al companiei Cisco, spune că cei mai mulţi angajaţi nu salvează vieţi, aşa că închiderea telefonului sau lipsa unui răspuns la un e-mail „nu va duce la sfârşitul lumii“ – „Lucrurile trebuie făcute în proporţii corecte, orice exagerare a numărului de ore lucrate nu va duce la nimic bun. Sfatul meu pentru toţi angajaţii este să gândească. Par mereu ocupaţi să facă lucruri, dar la fel de important este să te opreşti din când în când şi să gândeşti“.

    Psihologul clinician Andreea Enache avertizează că limita între acasă şi birou trebuie stabilită de la bun început în momentul angajării, în funcţie de aspiraţiile fiecăruia: „Există profesii care, prin excelenţă, sunt extrem de solicitante şi presupun o disponibilitate a angajatului mult dincolo de limitele programului de tip 9-18. Este important ca înainte de a lua o decizie de angajare să înţelegem ce se aşteaptă de la noi şi să fim corecţi cu noi înşine referitor la cât de mult suntem dispuşi să ne implicăm“. Ea admite însă că mulţi angajaţi ajung în câţiva ani să obosească şi să se simtă uzaţi, până în momentul când fericirea devine echivalentă cu libertatea de a închide telefonul.

    Până la acel moment însă sistemul funcţionează, generează un plus de responsabilitate şi de productivitate pentru companii, mai puţin în cazurile când se ajunge la burnout, tocmai pentru că dispar vacanţele şi weekendurile şi serile de adevărată deconectare. Angajaţii nu au însă de ales, întrucât cei care nu se adaptează disponibilităţii permanente, indiferent de ziua săptămânii sau de ora din zi, riscă să părăsească repede compania, spune Sergiu Neguţ: „Chiar şi cu riscul de burnout, preferăm să muncim. Presiunea coechipierilor e cea care de fapt impune modelul «muncim mereu». Dacă acesta este modelul impus, devine o chestiune de timp până când cei care nu o fac ajung să fie priviţi cu neîncredere, cu reticenţă, şi urcă un număr de poziţii în lista de aşteptare pentru rolul de viitor fost angajat“.

  • Viaţa într-un cabrio

    Noul S-Class Cabriolet vine atât în varianta clasică, S 500, cât şi în variantele modificate de AMG: S 63 4MATIC şi S 65. Din punctul de vedere al dotărilor, S 500 arată ca o limuzină de lux; este şi normal, fiind vârful de lance al celor de la Daimler. Fiind vorba de un S-Class, toate detaliile sunt fine dar bine definite; elementul de noutate este dat de faptul că vorbim de un cabriolet, prima maşină de lux cu 4 locuri cu acoperiş retractabil lansată de Mercedes în ultimii 45 de ani.

    Din punct de vedere al designului, dau dreptate companiei: este, într adevăr, „comeback of a dreamcar“. Senzaţia pe care o ai conducând un S-Class Cabriolet pe străzile din Cannes este unică; sigur, puterea maşinii devine evidentă atunci când ieşi de pe drumurile aglomerate şi intri pe cele mai puţin umblate, acolo unde motorul de 450 de cai-putere de pe S 500 poate fi cu adevărat testat. Chiar dacă maşina este destul de grea (aproximativ două tone), forţa cutiei automate 9G-tronic face tranziţia între viteze destul de simplă, aproape pe nesimţite – şi ne putem mândri cu faptul că aceasta este produsă la Sebeş.

    Grupul german a fost anul trecut al zecelea cel mai mare exportator din economia românească, după ce a urcat de pe poziţia 85 în urmă cu un an, însă poate urca pe podium în condiţiile în care a început producţia unei noi cutii de viteze la fabrica din Sebeş, iar până la finalul anului producţia se va tripla, cel puţin.

    „La cifra de afaceri, am putea trece de un miliard de euro cu noua cutie de viteze. Acest lucru depinde de producţieşi mai ales de cererea din piaţă. Vom continua să urcăm şi în topul exportatorilor“, a spus Falk Pruscha, director general al Star Transmissionşi Star Assembly, cele două divizii locale ale Daimler AG. Noua cutie cu nouă trepte, produsă la Sebeş de luna aceasta, se regăseşte pe 20 de modele Mercedes-Benz, iar potenţialul său este de a ajunge la peste 800.000 de unităţi anual, produse la Stuttgart şi Sebeş. Cu un preţ mediu de 3.000 de euro, dacă jumătate din producţie ar fi la Sebeş, numai transmisia cu 9 trepte ar aduce exporturi de 1,2 miliarde de euro, suficient pentru ca grupul german să intre în topul primilor trei exportatori.

    Revenind la S-Class, dimensiunea maşinii este în anumite situaţii problematică – dar acest lucru este de aşteptat la o limuzină. Virajele strânse nu pot fi luate foarte din scurt, cel puţin în cazul S 500; dacă vorbim de varianta dezvoltată împreună cu AMG – S 43 – setările sport îşi fac destul de mult simţităprezenţa.

    Una dintre cele mai folositoare funcţii mi s-a părut heads-up display ul (HUD), care elimină practic nevoia de a te uita ba la drum, ba la dashboard; informaţiileesenţiale precum viteza, rotaţiile sau direcţia de urmate (preluată de la GPS)  sunt redate pe parbriz, dar fără să deranjeze câtuşi de puţin.

    Cele mai multe îmbunătăţiri aduse noului S-Class nu sunt însă la vedere. Spre exemplu, noua funcţie Thermotronic, destinată modelelor cabriolet, reprezintă o automatizare completă a sistemului de climă: şoferul nu trebuie să aleagă setarea pentru modul decapotate, computerul de bord ajustând temperatura în funcţie de cea exterioară şi de alţi factori.
    E păcat să mergi cu acoperişul tras, aşa că am vrut să văd cât de eficient este sistemul hidraulic şi dacă funcţionează, aşa cum spun cei de la Mercedes, şi în timpul mersului. La 50 de kilometri pe oră, acoperişul se retrage în 20 de secunde, iar un spoiler subţire instalat pe parbriz atenuează destul de mult forţa vântului resimţită în interior.

    S 500 Cabriolet nu e deloc zgomotoasă, poate chiar prea liniştită pentru gustul meu. Lucrurile se schimbă atunci când turezi motorul S 63: un sunet care te anunţă că urmează să simţi puterea celor 577 de cai-putere. Şi chiar îi simţi: cu pedala lipită de podea, viteza te împinge în scaun. Nu am putut să ating viteze prea mari, fiind pe un segment de drum limitat ca viteză, dar îmi închipui că un drive test pe Autobahn e chiar mai violent – din nou, în sensul bun al cuvântului.

    E important de menţionat însă că S-Class nu a fost şi nu va fi niciodată o maşină de circuit – este o limuzină, iar asta face cu atât mai spectaculoasă munca AMG. Sistemele de asistenţă rutieră, de care S-Class beneficiază, sunt extrem de utile din punct de vedere al siguranţei, dar pot aduce şi o oarecare doză de banalitate experienţei de la volan. E suficient să spun că maşina se poate conduce aproape singură, în măsura în care îţidoreşti acest lucru.

    Preţul de pornire pentru S 500 este de 139.000 de euro, iar pentru S 63 de 187.000 de euro.

    Potrivit Bloomberg, Mercedes-Benz şi-a crescut vânzările de două ori mai rapid decât BMW în primul trimestru al acestui an, ajungând aproape de prima poziţie în piaţa de lux pentru prima oară într-un deceniu. Livrările diviziei de lux de la Daimler au crescut cu 13%, la 483.487 vehicule până în martie, comparativ cu 6% creştere pentru BMW, care a vândut 478.743 de maşini. Audi, cel de-al treilea producător de maşini de lux la nivel global, va raporta în cursul zilei de marţi vânzările.

    Mercedes a declarat că vrea să întreacă BMW până în 2020, o ţintă pe o pot îndeplini odată cu popularitatea noilor modele. BMW are o serie mai veche de modele, fără să aibă anula cesta un echivalent pentru E-Class, Seria 5 sedan urmând să apară din nou abia anul viitor.
     

  • Ţara în care angajaţii muncesc atât de mult încât este ilegal să nu îţi iei concediu

    La Tokyo se discută o lege care să-i oblige pe angajaţi să stea departe de muncă măcar cinci zile pe an. Nu e doar o încercare de a creşte productivitatea lucrătorilor, e o problemă naţională: oamenii nu mai au timp pentru viaţa personală, se nasc tot mai puţini copii şi se înregistrează tot mai multe cazuri de suicid şi morţi prin epuizare, relatează Digi24.ro, citând publicaţia Russia Today.

    Legislaţia japoneză e penultima în lume la capitolul zile legale de concediu. Un debutant are dreptul la doar 10 zile pe an, iar după fiecare an în plus de experienţă se mai adaugă încă o zi de concediu.Deşi numărul e foarte scăzut, japonezii nu iau nici jumătate din numărul de zile la care au dreptul, astfel încât în Japonia ar putea deveni ilegal să nu îţi iei concediu.

    Refuzul concediului e doar o parte a problemei, cealaltă fiind orele suplimentare realizate în exces. Studiile arată că japonezii lucrează chiar şi 14 ore pe zi. Motivul principal pentru acest stil de viaţă este teama japonezilor că şi-ar putea pierde locul de muncă, mai scrie Digi24.ro.

    Piaţa muncii a apucat-o în direcţia orelor lungi şi a anilor fără concediu în anii ’70, în plin boom economic, când a explodat numărul celor care lucrau peste 60 de ore pe săptămână. Tot atunci în limba japoneză a apărut cuvântul „karoshi” – moarte prin epuizare. Presiunea psihologică lasă şi altfel de urme asupra societăţii. Japonia cunoaşte de ani buni o epidemie a sinuciderilor. 30.000 de cazuri au fost înregistrate doar în 2011, iar anchetatorii susţin că o treime se datorează stresului la muncă. Cultura muncii însă dă o lovitură societăţii în ansamblu. Oamenii nu mai vor familii, nu mai vor copii fiindcă oricum nu au timp. Natalitatea scade rapid, an de an, iar în 2014 a atins un nou record, asta în vreme ce rata deceselor urcă rapid.

    Se estimează că, până în 2050, populaţia Japoniei va fi mai mică cu 30 de milioane de oameni. Deja un sfert din populaţie are peste 65 de ani, iar proporţia ar putea urca la 40% în 2060 – ritmul de îmbătrânire îl depăşeşte cu mult pe cel al economiilor dezvoltate din occident, mai scrie sursa citată.

  • Viaţa pensionarilor este pe cale să devină mai grea

    Revolta nemţilor contra politicilor Băncii Centrale Europene nu este ceva nou. De când banca centrală a zonei euro a început să lanseze politici monetare neconvenţionale, cu dobânzi din ce în ce mai mici şi achiziţii de active, Bundesbank a avertizat asupra pericolului apariţiei unor bule speculative pe pieţe ale căror implozii pot fi devastatoare.

    Acum şi politicienii atacă măsurile BCE spunând că dobânzile ultramici şi chiar negative pun în pericol economiile şi planurile de pensii ale nemţilor. Lipsa de randament a activelor sigure precum titlurile guvernamentale din cauza dobânzilor mici împinge schemele de pensii spre active cu risc ridicat.

     

  • Viaţa emoţionantă a lui Leon Dănăilă, neurochirurgul care a vrut să-şi vândă casa pentru o carte

    O fotografie postată marţi pe Facebook de Academia Caţavencu a adunat peste 84.000 de like-uri şi peste 63.000 de share-uri. În imagine apare neurochirugul român Leon Dănăilă, care-şi odihneşte ochii în metrou, în drum spre casă.

    Interviul luat de Gândul anul trecut neurochirurgului Leon Dănăiulă:

    În aproape 55 de ani de carieră în neurochirurgie, a operat pe creier zeci de mii de bolnavi. La 82 de ani, Leon Dănăilă operează şi acum la fel ca în tinereţe. În fiecare dimineaţă la ora 6 îl găseşti la Clinica de Neurochirurgie de la Spitalul Bagdasar Arseni. Are programul foarte bine stabilit pentru operaţii şi pentru consultaţii. Ştie dinainte ce anume va face pentru ca bolnavul lui să iasă cu bine din operaţie. Situaţia era cu totul alta în urmă cu aproape 55 de ani, când majoritatea bolnavilor rămâneau cu o paralizie, iar peste 50% dintre ei mureau, pentru că medicii scoteau tumorile cu degetul. A vrut să schimbe situaţia, însă s-a lovit de opoziţia profesorului Arseni, care nu credea în tehnica lui pe care o învăţase în SUA. Ulterior i-a convins pe cei de la partid că tehnica lui este cea corectă. A refuzat însă postul de ministru al Sănătăţii care i s-a oferit înainte de 1989.

    Cu toate că e cunoscut în toată lumea, Leon Dănăilă e un om modest. Când ajungi în clinica de neurochirurgie observi că pe uşă există un anunţ că toate consultaţiile sunt gratuite. Dacă astăzi ar lua-o de la capăt şi ar fi pus să aleagă ce să facă ar alege tot neurochirugia. “Aş face tot ce am făcut până acum. M-aş duce în străinătate să văd cum se operează, ce tehnici utilizează”, mărturiseşte el în cadrul unui interviu acordat gândul.
    La 82 de ani, Leon Dănăilă se declară cel mai sărac medic din lume, iar pentru a tipări o carte a vrut să-şi vândă casa.

    Domnule profesor Leon Dănăilă, sunteţi unul dintre cei mai recunoscuţi neurochirurgi de la nivel mondial, cu 40.000 de operaţii. Cum găsiţi medicina şi neurochirugia din România?

    Leon Dănăilă: Sigur că s-au schimbat multe, tehnica operatorie pe care eu am văzut-o atunci, când am venit în 1961, era foarte brutală, se scotea cu degetul tumora din creier, sângera foarte mult, majoritatea bolnavilor rămâneau cu o paralizie, iar mulţi dintre ei, peste 50 %,, mureau. Aşa era tehnica la vremea respectivă. Pe mine m-a impresionat această mortalitate crescută şi deficitele motorii pe care le lăsa operatorul după intervenţia chirurgicală, fiindcă trebuie să iei in consideraţie nu numai că actul operator este important, este important următorul lucru: calitatea vieţii bolnavului să rămână foarte bună după operaţie.

    Eu citisem în nişte reviste din străinătate – atunci veneau mai mult reviste ruseşti, erau şi câteva din Apus la bibliotecă – că mortalitatea operatorie la ei este de 3-4-5% şi atunci m-a frapat acest lucru, fiindcă viaţa omului este foarte scumpă şi noi medicii avem datoria să-i salvăm, nu să-i omorâm prin actul operator.

    Datorită acestui fapt am făcut rost de o bursă. Am vrut să plec şi eu în străinătate să văd cum se operează acolo. În ani 1980-1981 am obţinut o bursă Fulbright în America, la New York. Acolo am văzut că se operează printr-o altă tehnică, nu prin cea pe care o ştiam eu. Se opera cu microscopul operator, care luminează câmpul operator foarte bine, măresc formaţiunile nervoase, şi în special vasele de sânge pe care le poţi evidenţia şi coagula foarte bine fără a introduce degetul sau a utiliza acte brutale. Creierul este cea mai complexă substanţă din univers prin faptul că o celulă cerebrală, care are câţiva microni, are până la 20.000 de conexiuni. Şi fiecare celulă este legată de altele, totul este legat prin totul.

    În această tehnică microchirurgicală se descoperă vasele de sânge, se pot mări ca dimensiuni, se pot evidenţia şi astfel poţi să faci o operaţie în care individul respectiv să rămână cu deficite motorii minime, iar mortalitatea să scadă de la 50-60% până la cifre de 4-5%.

    Şi astăzi, cum găsiţi  neorochirugia?

    După ce m-am întors de la New York am introdus şi eu tehnica microchirurgicală şi am reuşit să scad această mortalitate, am reuşit ca bolnavii după operaţie să rămână cu deficite motorii cât mai mici. Calitatea vieţii bolnavului să fie foarte bună, el să poate lucra apoi. Această tehnică pe care eu am introdus-o a creat unele dificultăţi în domeniul neurochirurgiei. Eu lucram în clădirea cu 10 etaje, la profesorul Arseni.

    Mulţi dintre pacienţii profesorului Arseni îl rugau să mă ia şi pe mine în operaţie, ceea ce l-a enervat foarte mult. Mai ales că el avea şi o retinopatie diabetică şi nici vederea nu era bună. Eu îl opream uneori: ”Domn profesor, aici e carotida, aici e nervul optic, îmi era frică să nu-l lezeze, să nu facă deficite foarte mari”. Uneori se enerva şi zicea ”du-te dracului, dacă tu eşti deştept, rămâni tu şi operează”. Şi atunci el pleca, rămâneam eu şi reuşeam să micşorez această mortalitate.

    Faptul că eu reuşeam să-i operez pe bolnavi foarte bine nu i-a convenit şi a spus că el îmi creează o altă secţie (unde sunt acum) şi mă face şef. Pe de altă parte, spunea la personal căo să opereze el acolo când o să zboare bivolul deasupra clădirii.Când am venit în noua secţie totul era deplorabil, cu ciment crăpat, frunici, gândaci.

    Am făcut dezinfecţie, masă de operaţie nu aveam. Numai că peste drum de noi era fabrica de instrumentar medical. Am vorbit acolo şi am reuşit să-mi dotez această secţie cu aparatură şi instrumentar obişnuit. Atunci am făcut un demers la Ministerul Sănătăţii şi la direcţia spitalului că nu pot să operez în această secţie fiindcă nu am grup de sânge, nu am instrumentar suficient. M-au chemat la minister şi mi-au zis:”Nu putem să te ajutăm, n-avem ce să facem fiindcă el are puteri atât de mari”. Era în legătură şi cu Ceauşescu pe care îl consultase.

    Atunci eu am rămas aici, şi după 3 ani de zile toţi bolnavii, şi de prin Comitetul Central, şi de prin alte părţi,  veneau la mine fiindcă aveam rezultate foarte bune şi îi operam eu. Nu se mai duceau la el. Lucrul ăsta le-a enervat şi a făcut o adresă la direcţia sanitară, la Ministerul Sănătăţii, şi a scris ce am scris eu prima dată:că nu se poate opera acolo.Voia să mă aducă înapoi şi mă desfiinţa ca şef de secţie. Atunci m-am dus la minister şi mi-au zis că nu mă mută, ştia toată lumea de acum care era situaţia.

    Aţi văzut recent declaraţiile unui parlamentar care spunea că el nu poate fi comparat cu un medic, cu un profesor. Care este condiţia medicului astăzi în societatea românească?

    Este la fel. Totdeauna a fost aşa. Salariile au fost tot timpul mici. Exact când am terminat eu, salariile erau la fel. Eu aveam 700 de lei pe lună, dădeam 500 lei la gazdă şi 200 mă costa masa. N-aveam.. mi se rupseseră ciorapii. Am scris acasă să-mi trimită nişte bani. Ai meu au rămas stupefiaţi :„Păi, cum? Tu ai ajuns medic şi ceri bani de la noi?”Asta era situaţia. Şi acum e la fel. Rezidenţii au salarii foarte mici. Eu cred că nu parlamentarii sunt vinovaţi, cred că ţara noastră este destul de săracă, bugetul este foarte mic. Şi dacă dă salarii mai mari la medici, trebuie să dea şi la ceilalţi. Se creează nişte disfuncţionalităţi. Noi n-avem o bază majoră pentru a produce un buget al ţării foarte mare, care să fie împărţit la toate ministerele în  mod egal. N-avem industrie. Baza pentru a produce ceva bani este industria.

    Dacă aţi fi ministrul Sănătăţii care ar fi primele trei măsuri pe care le-aţi lua?

    Mi s-a propus pe vremea lui Ceauşescu să fiu ministrul Sănătăţii, dar eu am refuzat. Am zis că dacă nu ai bani să îmbunătăţeşti sistemul sanitar degeaba mă duc eu acolo. Că te judecă toată lumea. Ministrul nu vine cu sacul cu bani. El depinde de bugetul care i se dă. Dacă aş fi acum tot n-aş avea posibilitate să fac ceva. S-au perindat la noi cei mai mulţi miniştri şi n-au putut rezolva dotările, salariile medicilor care sunt foarte mici.

    V-aţi gândit vreodată să plecaţi din România?

    Eu când am avut bursă în America mi-am dat seama cum e situaţia în străinătate. M-am întâlnit cu mulţi medici plecaţi ilegal, care mi-au zis că le-au dat posturile cele mai proaste- de radiologi, de ginecologi. Acoloparticipam la operaţie, era un profesor de la care am învăţat foarte mult. Într-o zi mi-a zis să nu intru în sala de operaţie. Dar eu m-am dus să văd ce se întâmplă. Când colo opera un medic căruia îi tremura mâna. De aia mi-a spus profesorul să nu intru în sala de operaţie. Dar medicul ăsta era de-al lor. Că dacă era din străinătate sau unul fugit din Est îl dădea afară imediat. M-a frapat acest fapt cât de apraxic era în actul operator. Aşa că medici proşti sunt în toată lumea, sunt şi la noi. Sunt şi medici foarte buni, sunt şi mediocri.

    Nu m-a tentat să plec că ştiam care e situaţia. Eu am fost în toate ţările, şi peste tot era la fel, îţi dădeau posturi proaste. Aveam şi eu tendinţă să ajung profesor, în Academie. Acolo în niciun caz nu puteai nici să visezi la aşa ceva. Drept să vă spun titlurile contează destul de mult, eu am pus preţ pe ele. Am făcut abstracţie de latura materială, ca drept dovadă eu nu sunt un om  bogat, cred că sunt cel mai sărac medic din lume. Am scris pe uşă: toate consultaţiile se dau gratuit. Vin la mine cine vrei şi cine nu vrei.

    Vin şi oameni politici?

    Vin, dar mai puţini. Ei se duc în străinătate de obicei. Ei au bani. Cum e şi Ponta, care s-a dus în Turcia. Parcă noi n-avem ortopezi buni?! Aşa fac şi ceilalţi.

    Cum a fost văzută operaţia premierului Victor Ponta în interiorul sistemului medical?

    Ei ştiu cum e situaţia medicală din România şi n-au încredere. În toate ţările din Apus, la doi ani schimbă şi miscroscoape şi aparatură. La noi, eu lucrez cu un microscop de 20 de ani. Am făcut nişte programe de cercetare şi aşa am putut obţine nişte bani. În perioada mea de glorie, când mă duceam cu un program de cercetare, nimeni nu îmi zicea nimic şi îmi dădea bani.

    Acum s-a schimbat. Vedeţi ce bogaţi sunt unii. A mai apărut şi sistemul particular. Au căutat să mă coopteze şi mine, dar nu m-am dus. Au aparatură medicală bună, dar dacă un bolnav merge bine ei îl ţin 2-3 zile. Aşa că de multe ori bolnavii operaţi la spitalele de neuchirugie particulare au venit la noi, unde nu plătesc nimic.

    Fiecare guvern face reformele în sistemul de stat dar situaţia rămâne cam la fel.

    Am văzut la televizor că se vor ieftini medicamentele cu 20%. Eu sunt foarte sceptic în privinţa asta. Eu cred că n-o să mai importe medicamente atât de scumpe şi o să facă la noi nişte surogate care conţin substanţa activă la jumătate, că n-au de unde să suplimenteze. Am aflat mai demult că unele medicamente sunt făcute pentru România, cu substanţă activă mai puţină, nu au nicio acţiune. Dacă nu bagi medicamente din asta de calitate…. mulţi umblă după medicamente din astea din import pentru toate bolile.

    Care se soluţia atunci pentru sistemul medical din România? Medicamente nu avem, medicii ne pleacă, politicienii se duc şi se operează în străinătate.

    Nu-i nicio soluţie. Dacă banii sunt puţini nu e nicio soluţie.

    Ce sfat i-aţi da unui tânăr care ar vrea să facă medicină astăzi?

    Eu l-aş sfătui să meargă în străinătate şi să vadă cum e acolo şi să se întoarcă în ţară, dacă are tendinţă să devină profesor sau academician. Dar unii nu doresc, doresc să facă avere sau se bazează şi pe ceva operaţii plătite cu plicurile, şi ei sunt mulţumiţi.

    Citiţi aici interviul integral

  • La 20 de ani era dependentă de droguri, iar la 30 conduce una dintre cele mai puternice companii din lume

    “Am avut o problemă cu drogurile. Am fost la dezintoxicare. De 10 ani nu am mai consumat droguri.  Eram într-o perioadă neagră a vieţii mele. Nu-mi plăcea cine ajunsesem”, a spus ea. Are doar 30 de ani, însă deja viaţa lui Austin Geidt dată drept exemplu. În 2010 a văzut pe Twitter că un startup caută un intern şi a aplicat. Acel start up era Uber, iar Geidt avea să devină angajatul cu numărul 4, potrivit Business Insider.

    În calitate de intern făcea de toate, de tot ce era nevoie, iar acum conduce echipa responsabilă pentru extinderea Uber pieţele internaţionale. Zilele trecute, compania a mai strâns finanţare în valoare de 2.1 miliarde de dolari, astfel valoarea Uber ajungând la 62.5 de miliarde de dolari.

    A mers la dezintoxicare, a renunţat la studii, însă s-a întors şi a absolvit facultatea la 25 de ani. “Nu eram deloc sigură pe mine, aveam impresia că rămăsesem în urmă”, a mai spus ea. Însă experienţa de la dezintoxicare a ajutat-o în carieră, a ţinut-o cu picioarele pe pământ şi a făcut-o să fie onestă şi directă.

    “Trăiesc şi respir Uber, dar nu este lucrul de care sunt cea mai mândră. Sunt mândră de faptul că am reuşit să scap de dependenţa de droguri”, a spus Austin Geidt.

  • Un om de ştiinţă şi-a injectat bacteria ”vieţii veşnice”. Ce a urmat după

    Cercetătorii ruşi au descoperit o bacterie care a supravieţuit 3,5 milioane de ani în permafrostul din Siberia şi care ar putea fi cheia longevităţii oamenilor.

    După ce au secvenţiat ADN-ul acestei bacterii imune, ei au testat-o pe şoareci, celule sangvine umane şi musculiţe de oţet şi cereale, unde au obţinut rezultate pozitive.

    Omul de ştiinţă rus Anatoli Brouchkov, de la Universitatea de Stat din Moscova, a decis să fie primul cobai uman, după ce s-a injectat cu ea.

    Vezi aici ce s-a întâmplat după ce Anatoli Brouchkov şi-a injectat bacteria ”vieţii veşnice”!

  • Acest doctor a salvat viaţa unui bebeluş. 30 de ani mai târziu medicul a fost salvat de la moarte de către acel bebeluş, devenit pompier

    Doctorul Michael Shannon a încercat din greu să salveze viaţa unui bebeluş născut prematur care avea şanse de supravieţuire de 50%. A reuşit. 30 de ani mai târziu, pe 29 martie 2011, Chris Trokey a făcut acelaşi lucru, scoţându-l pe Michael Shannon dintr-un automobil accidentat. Maşina pediatrului fusese lovită de un camion pe autostrada, potrivit Yahoo News.

    Troeky nu avea nicio idee că Shannon se afla în acea maşină când Orange County Fire Authority a primit apelul de urgenţă. “Am aflat la spital când am început să vorbesc cu el şi mi-am dat seama cine e”, spus tânărul a cărui viaţă a fost salvată de către doctorul Michael Shannon.

    “Este unul dintre cei mai buni pediatri dintre cei pe care-i cunosc. Face asta de 42 de ani şi ar fi putut să se retragă, dar face asta încontinuare pentru că-şi iubeşte slujba.”, a mai spus el.

    “ESte uimitor să-mi văd pacienţii cum cresc, însă este chiar incredibil ca unul dintre ei să-ţi reintre în viaţă exact când ai mai mare nevoie”, a declarat Michael Shannon.

  • Dintr-un orfelinat din Călăraşi în cercurile literare din Franţa, moartea şi viaţa tinerei scriitoare Alina Marin

    Uneori, viaţa începe prin moarte. Acesta este cazul a milioane de copii din întreaga lume, printre care şi Alina Marin (35 de ani), o femeie crescută într-un centru de plasament din Călăraşi, a cărei copilărie a fost privată de inocenţă şi marcată de neglijenţă şi mizerie umană. Pentru Alina începutul vieţii a fost cu susul în jos, aşa cum ea însăşi recunoaşte. Pentru ea a fost „moartea” înainte de viaţă. Problemele familiale, dar şi realităţile sociale şi economice ale României comuniste din anii ’80 i-au marcat copilăria, o perioadă de coşmar pentru ea. Abandonată de familie în orfelinat, Alina s-a simţit exclusă de societatea comunistă. Însă, o mână de oameni, în colaborare cu mai multe organizaţii umanitare, printre care şi Crucea Roşie, au ajutat-o să se reintegreze în societate şi iasă învingătoare.

    După a urmat adevărata viaţă pentru Alina Marin. A întâmpinat multe eşecuri, dar nu a fost descumpănită. Ororile suferite în copilărie au călit-o şi au ajutat-o să ţină întotdeauna capul sus, indiferent de împrejurări. A făcut multe sacrificii, a învăţat din greşeli, dar, cel mai important, a devenit liberă, a devenit ea însăşi, o adolescentă pe forţele proprii, gata să-şi ia viaţa în piept.

    Copilăria frământată şi plină de neajunsuri a fost transpusă recent de într-o carte autobiografică, care a văzut lumina tiparului în noiembrie 2015, în Franţa. Cartea, „Mémoire d’orphelin” (n.r. – Memoriile unei orfane), a atras ca un magnet presa din Hexagon, care a acordat spaţii ample pentru prezentarea acestei autobiografii şi a autoarei românce. Înzestrată cu un remarcabil talent literar, Alina a devenit peste noapte, dintr-o femeie simplă, o scriitoare recunoscută şi apreciată de publicul francez, iar volumul său este deja tradus în alte limbi.

    “Copilăria mea a fost marcată de neînţelegere, revoltă şi neputinţă. Neînţelegerea abandonului, revolta de separare faţă de surorile mele şi neputinţa de a face faţă mizeriei sociale şi umane”, îşi începe povestea Alina, fiica cea mică a unei familii cu trei copii.

    Foto: Dimitri Rouchon-Borie, Le Télégramme Saint-Brieuc

    Cititi mai multe pe www.viitorulromaniei.ro