Tag: caz

  • O nouă taxă va intra în vigoare anul acesta: Va fi impozitat şi terenul de sub casă

    Pe lângă taxele pe clădiri şi maşini, urmează cea pentru pământul de sub casă. Impozitul de care românii erau scutiţi până acum se aplică de anul acesta şi aduce majorarea cu aproape 10 procente a impozitului pentru locuinţă, estimează consultanţii, scrie Digi24.

    De exemplu, pentru un apartament cu o suprafaţă de 50 metri pătraţi, într-un bloc cu peste patru etaje, proprietarul va plăti un impozit pe teren cuprins între 10 şi 26 de lei, în funcţie de cartierul în care este situat imobilul.

    În cazul apartamentelor vechi va fi impozitat doar terenul de sub bloc, nu şi grădina de lângă, ce aparţine primăriei. Situaţia este diferită la ansamblurile rezidenţiale.

    Citiţi mai multe pe www.digi24.ro

  • Opinie Andrei Luca Popescu, Gândul: Barnevernetul de la Vianu

    E frumos pe Facebook, acest loc magic în care faptele contează mai puţin, atunci când ele vin să strice o poveste sau o preconcepţie frumoasă. După cazul Bodnariu, acum avem cazul Vianu. În nici unul nu ştim încă ce s-a întâmplat de fapt, însă s-au scris şi s-au citit kilometri, uneori pe teme chiar legitime, dar fără prea mare legătură cu cazul care le-a iscat.

    O să încep acest text exact ca un profesor demn de oprobriul public, care pentru a capta atenţia elevilor săi, e în stare să recurgă la gesturi ce ar putea şoca unii părinţi, sau ca un elev care cerşeşte atenţia adolescentin (încă nu ştim care a fost cazul la Vianu). În şcoala generală, o mămică a sunat-o pe maică-mea (pe fix, căci nu erau mobile pe vremea aceea) şi i-a zis că îi pipăi fata, fata respectivă fiind colega mea de clasă. Aşa îi povestise colega, iar maică-sa normal că luase foc. Secretul poveştii: eu o ignoram şi fugeam ca de mere acre de colega „pipăită”, iar ea ar fi vrut probabil foarte mult să o bag mai afectuos în seamă. Asta a fost răzbunarea ei, să-i zică maică-sii că o pipăi la ore. Am rămas şocat, neputând decât să neg ca un mutălău ceva ce oricum nu puteam dovedi că nu am făcut. Parcă mai întâi mama furioasă a vorbit cu mine la telefon şi m-a băgat în sperieţi, apoi a cerut-o pe maică-mea la vorbitor.

    Dacă aveam atunci Facebook şi presă care îşi face agenda după această reţea de socializare, ca astăzi, eram eu azi vreun eminent absolvent de liceu mecanic, cu ceva antecedente dubioase la activ? Trebuie să recunoaşteţi că „Abuz sexual într-una din cele mai bune şcoli din sectorul 4. Mama unei eleve: Mi-a pipăit fata în timpul orelor” ar fi un titlu de ştire care face. Păcat că ea nu era adevărată în cazul meu, după cum avea să afle şi maică-mea, într-un final. Cam în stadiul acesta suntem acum în „scandalul” Vianu, până când nu or apărea dovezi care să ducă povestea mai departe sau să o claseze definitiv la categoria „dume de presă”.

    Mi se pare normal ca după ce te-ai luptat cu Barnevernetul norvegian din confortul canapelei tale, pe Facebook sau pe la gazetă (online sau tipărită), sau din cel al fotoliului de „analist” în vreun studiou tv, spunând că sălbaticii de nordici au invadat intimitatea unei familii cu frica lui Dumnezeu, să fii acum în tabăra care ar închide ochii la un târât în genunchi pentru o notă mai mare, la liceul de informatică Tudor Vianu. Adică, unde merge o pălmuţă la fund, ca în cazul Bodnariu (după cum ne-a dat de înţeles stâlpul familiei norvegiene, emigrat din România printre fiorduri), merge şi o glumă de-asta aparent inofensivă.

    De cealaltă parte, la fel de îndreptăţiţi sunt cei care, ridicând în slăvi sistemul norvegian de protecţie a copilului, care pare că mai întâi trage şi apoi pune întrebări (statisticile şi relatările arată că asta nu prea e adevărat, dar rămâne între noi, sectanţii faptelor), acum să dea în clocot la ideea că un elev a fost abuzat psihic şi fizic, fiind pus să se târască în faţa profesorului pentru o notă mai mare.

    Aceste două tabere sunt constituite din oameni consecvenţi. Pe ei nu-i deranjează faptele, statisticile, mărturiile de-o parte şi de alta. Au povestea făcută deja în minte, nimeni şi nimic nu le-o poate strica. Iar realitatea e că deocamdată nu ştim mai nimic concret din ce s-a întâmplat în ambele cazuri. Ba aş îndrăzni să zic că scandalul de la Bucureşti oferă mai multe mărturii directe şi indirecte decât cel din Norvegia, din care se conturează ideea că am asistat la o glumă proastă (unii liceeni zic că iniţiată chiar de ei, nu de profesor), din care cineva a găsit de cuviinţă să lanseze un scandal mediatic, bazându-se pe acuzaţii lansate la a doua şi a treia mână.

    Cei mai amuzanţi sunt însă specimenele de tip „Doctor Jekyll şi Mister Hyde”: cei care s-au luat un pic de piept cu Barnevernetul, acuzând că fac mai rău familiei decât o pălmuţă la funduleţul odraslei, dar acum la Vianu s-au transformat în cor de maici, tăindu-i orbeşte capul profesorului de matematică acuzat. Despre această a treia tabără, cea a disonanţilor congnitiv, nu ştiu ce să zic. Decât că manifestă o ipocrizie crasă.

    Mai sunt însă unii care formează a patra tabără. O mică sectă în care se pune preţ pe fapte dovedite (cât de cât, corespunzător), pe mărturii şi de o parte şi de alta. Sectanţii aceştia au incertitudini, sunt cam sceptici şi şi-au dezvoltat o intuiţie care detectează rahatul de la primele semne de putoare.

    Nu ştiu să vă zic ce s-a întâmplat la liceul de informatică Vianu, pentru că sunt un trist sectant din cea de-a patra tabără. Sunt atâtea necunoscute aici, încât eu, ca absolvent de uman, mă simt depăşit, iar ca jurnalist aş fi fost extrem de precaut în a lansa aşa bombastic acest subiect, fără să am nişte mărturii şi dovezi cât de cât solide.

    Dar pe măsură ce citesc mai multe mărturii, pe atât mi se pare că asistăm la o glumă proastă, de liceu, din care un profesor a ieşit foarte şifonat, fără să aibă vreo vină majoră, alta decât poate că are un stil mai nonconformist. Prefer să cred elevii, nu părinţii de obicei în aceste scandaluri de curtea şcolii, pentru că de foarte multe ori părinţii trăiesc în lumea lor, în care se manifestă isteric, fără vreo legătură prea mare cu ce simt sau gândesc copiii implicaţi direct.

    Iar mai mulţi elevi au povestit până acum că totul a fost o glumă iniţiată de copii, o „băieţie” pe care, dacă nu ne-am preface că nu am făcut liceul şi că am absolvit cu toţii o şcoală de maici, dacă am reuşi să ne scoatem un pic băţul din fundurile de părinţi model ultragiaţi în dogmele parentingului, poate că am privi-o puţin mai relaxaţi.

    Ce ştiu să spun sunt altele. Ştiu că acest scandal mediatic a pornit de la declaraţia de pe Facebook a unui profesor neimplicat direct în subiect, nici măcar în liceul Vianu, care a fost prezentată de nişte jurnalişti ca fiind o ştire beton, cu sursă sigură, de tipul „iată ce se întâmplă cu adevărat”. Apoi că a doua zi ni s-a livrat declaraţia unei mame de elevă din Vianu, care a prezentat acuzaţii in extenso la adresa profesorului respectiv, fără nici o contraparte, nu mai vorbim de vreo susţinere prin mărturii similare (alta decât cea a profesorului din prima zi). Apoi că am aflat că proful iniţial este directorul unei şcoli particulare, iar mama de a doua zi este chiar patroana aceleiaşi şcoli particulare. Chiar dacă treaba a început să pută, să nu ne descurajăm, asta nu înseamnă că povestea nu este adevărată, până la dovezi contrarii.

    Într-un final am văzut cum câteva zeci de elevi din Vianu au venit duminică la şcoală, unii spunând că totul a fost o glumă iniţiată chiar de elevi. Ideea a fost propagată şi pe Facebook, de alţi elevi de la Vianu. Apoi, au curs dezbaterile dacă astfel de glume „se fac” sau nu într-o şcoală. Ba chiar şi cele total fără legătură cu cazul, legate de discriminarea între elevii performanţi la info şi cei performanţi la alte materii, cărora nu li s-ar da şanse de strălucire în Vianu.

    Nu vreau să vorbesc despre „traumele” generaţiei mele de liceu, chiar dacă unele erau de-a dreptul penale, cu profesori care îşi băteau elevii de le dădea sângele pe nas. Dar erau multe glume de-astea băieţeşti, gen Vianu, fie de mânji care voiau să iasă în evidenţă, fie de profesori care voiau să ne câştige de partea lor prin metode mai neortodoxe, şi care au ramas nişte amintiri vesele, unele chiar încărcate de sens.

    Mai ştiu că de la profesorii cei mai neconvenţionali, care ştiu să intre în joc cu elevii sau studenţii lor, depăşindu-şi propria băţoşenie sau rigiditate pedagogică, am învăţat cel mai mult. Şi că o dată ce ne făceau curioşi prin glumele şi metodele lor, care uneori poate depăşeau anumite tipare pedagogice, ne făceau curioşi şi despre materia pe care ne-o predau. Poate că pe unii ne-au ciuntit psihic, fără să ştim, poate că pe alţii ne-au motivat să facem mai mult.

    Şi mai ştiu că nişte elevi inteligenţi şi plini de viaţă îşi vor domina întotdeauna profesorii care nu se ridică la nivelul lor din aceste puncte de vedere. Uneori prin ieşiri care ar putea băga în fibrilaţii întregi comitete de părinţi.

    Mai ştiu că unii oameni nu au umor. Sau că unii sunt traumatizaţi de propriile experienţe, iar când ajung părinţi, pur şi simplu nu le mai arde de glume şi experimente necurriculare, atunci când vine vorba de copiii lor. Nici cu unii, nici cu alţii, un elev care face circ la oră târându-se în genunchi sau un prof care desenează pe tablă cercuri simbolice de „dat cu capul aici” nu au ce discuta, pentru că fac parte din lumi diferite.

    În lumea asta de stâlpi morali nici eu nu pot intra, pentru că în şcoală eram fix genul ăla care, ca să-mi fac colegii să râdă şi ca să ies în evidenţă, m-aş fi târât în genunchi în faţa unui profesor, neforţat de nimeni altcineva decât de propria-mi idee tâmpită şi de dragul unei glume.

    PS: Cineva respectabil povestea, tot pe dragul de Facebook, cum a fost martor în tinereţile şcolăreşti, acum zeci de ani, exact la un episod în care un elev s-a târât în genunchi în faţa unui profesor, pentru o notă mai mare. Proful l-a întrebat, eşti gata să renunţi la demnitatea ta şi să te umileşti pentru o notă mai mare? Elevul nici n-a stat pe gânduri. Din 4, şi-a transformat nota în 9. Proful nu l-a lăsat însă prea mult să se bucure: „Vezi că ţi-am trecut 9 doar în carnet, în catalog tot 4 rămâne”. Este mai acceptabilă această versiune de târât în genunchi pentru unii părinţi? Ar accepta o umilinţă pentru copilul lor, dacă ar şti că asta îi dă o puternică lecţie de viaţă?

  • Studiul de caz Mega Image

    Vassilis Stavrou, care a preluat funcţia de director general al companiei în vara anului trecut, povesteşte de ce România este o piaţă-cheie pentru afacerile grupului belgian, care sunt planurile pe care le are reţeaua şi care este scopul său ca şef al retailerului cu cea mai rapidă extindere.

    Într-un discurs de câteva minute ţinut pe o mică scenă instalată în Mega Image-ul din Băneasa, Vassilis Stavrou, director general al companiei, spune că pentru magazinul- fanion al reţelei, inaugurat în prag de Crăciun, a fost nevoie de un buget de 9 milioane de euro şi de doi ani de muncă, perioadă în care s-au confruntat şi cu dezamăgiri, mai cu seamă legate de aprobările legate de construcţie, aflată peste drum de Băneasa Shopping City. Proiectul ridicat de la zero este o premieră pentru reţeaua belgiană, care testează astfel nu numai postura de comerciant, ci şi papucii dezvoltatorului, cea mai mare parte din cei 8.000 de metri pătraţi ai suprafeţei comerciale fiind închiriaţi către retailerul de articole sportive Decathlon.

    Mega Image a încheiat anul cu 471 de magazine, cu trei deschideri pe 23 decembrie şi alte cinci în penultima zi din 2015. În total, 61 de noi spaţii de vânzare s-au alăturat reţelei anul trecut, mai puţin decât în anii anteriori, când expansiunea viza cam 100 de noi magazine anual. „Afacerea din România are cel mai mare ritm de creştere din cadrul grupului la nivel internaţional. Aici este un moment foarte bun pentru dezvoltările din comerţ, afacerea pe plan local este în creştere. Luând în calcul afacerea şi mediul economic, ne aflăm la locul potrivit“, îmi spune Vassilis Stavrou.

    Adaugă însă că numărul de magazine a fost mai mic, dar suprafaţa de vânzare nou adăugată în 2015 nu a fost cu mult mai redusă decât în anii anteriori, iar „până la urmă suprafeţele de vânzare contează mai mult decât numărul de magazine“. Deschis dar succint, povesteşte că evoluţia afacerii din România este un veritabil studiu de caz. „În 2010 a fost luată decizia de a accelera investiţiile de pe această piaţă. Strategia a fost pusă la punct cu mare atenţie, executată perfect. Suntem foarte mulţumiţi de rezultatele de până acum“, afirmă Stavrou, vorbind o engleză cu un pronunţat accent, care trădează originea mediteraneană.

    În cinci ani, Mega Image şi-a sporit numărul de magazine de circa zece ori, iar cifra de afaceri de aproape cinci ori, ajungând în 2014 la 632 de milioane de euro. Şi-a adjudecat astfel o felie consistentă din totalul pieţei de retail alimentar, în care reţelele moderne de comerţ au vânzări anuale de circa 9 miliarde de euro. Pe parcursul ultimilor ani, ponderea reţelelor în totalul vânzărilor a crescut; comerţul tradiţional a pierdut teren, iar lanţurile internaţionale ajunseseră la jumătatea anului trecut la o cotă de piaţă de 55%. Iar la nivelul Capitalei această pondere se plasează la circa 70%.

    Şi, desigur, grupul vrea o porţie şi mai însemnată din retailul românesc, motiv pentru care va păstra acelaşi ritm de extindere şi pentru următorii doi ani. „Am investit în ultimii ani circa 50 milioane de euro anual pentru deschiderea a circa 100 de noi magazine. Vom continua să investim, mai mult sau mai puţin, aceeaşi sumă de bani“, spune şeful Mega Image. Tot el adaugă că la capitolul investiţiilor se înscriu şi cele 22 de milioane de euro alocate pentru contrucţia unui nou depozit logistic, de 34.000 mp, la marginea Bucureştiului, în Ştefăneşti. Spaţiul va fi complet operaţional până la finalul acestui an şi reprezintă practic o dublare a suprafeţei de depozitare, pentru că depozitul pe care îl operează în prezent este similar ca mărime.

  • Femeie însărcinată din Spania, diagnosticată cu virusul Zika. Primul caz din Europa

    O femeie însărcinată revenită recent din Columbia a fost depistată pozitiv cu virusul Zika, informează BBC.

    Ministerul Sănătăţii a anunţat că femeia s-a întors recent din Columbia, una dintre zonele afectate. Pacienta a fost diagnosticată în Catalonia, însă nu există un risc de răspândire a virusului deoarece este “un caz de import”.

    Virusul Zika reprezintă o urgenţă privind sănătatea publică la nivel global care necesită o reacţie rapidă, a stabilit luni Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS).

    Experţii medicali sunt preocupaţi că virusul Zika se transmite foarte rapid şi pe distanţe mari, consecinţele fiind devastatoare. OMS avertiza săptămâna trecută că virusul Zika, transmis în principal de ţânţari, se propagă “în mod exploziv” în America de Sud, unde în 2016 ar putea fi trei-patru milioane de cazuri.

    De la depistarea bolii pentru prima dată, în mai 2015, în Brazilia, virusul s-a răspândit în peste 20 de ţări, printre care se numără Brazilia, Columbia, Bolivia, Paraguay, Columbia, Mexic şi Venezuela.

  • Femeie însărcinată din Spania, diagnosticată cu virusul Zika. Primul caz din Europa

    O femeie însărcinată revenită recent din Columbia a fost depistată pozitiv cu virusul Zika, informează BBC.

    Ministerul Sănătăţii a anunţat că femeia s-a întors recent din Columbia, una dintre zonele afectate. Pacienta a fost diagnosticată în Catalonia, însă nu există un risc de răspândire a virusului deoarece este “un caz de import”.

    Virusul Zika reprezintă o urgenţă privind sănătatea publică la nivel global care necesită o reacţie rapidă, a stabilit luni Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS).

    Experţii medicali sunt preocupaţi că virusul Zika se transmite foarte rapid şi pe distanţe mari, consecinţele fiind devastatoare. OMS avertiza săptămâna trecută că virusul Zika, transmis în principal de ţânţari, se propagă “în mod exploziv” în America de Sud, unde în 2016 ar putea fi trei-patru milioane de cazuri.

    De la depistarea bolii pentru prima dată, în mai 2015, în Brazilia, virusul s-a răspândit în peste 20 de ţări, printre care se numără Brazilia, Columbia, Bolivia, Paraguay, Columbia, Mexic şi Venezuela.

  • Povestea antreprenorului român care a transformat jocurile pentru copii într-o afacere de 1 milion de dolari

    Industria jocurilor video a devenit în ultimii ani ramura care se dezvoltă continuu în industria entertainmentului, ajungând să fie astăzi poate la fel de importantă ca industria filmului de la Hollywood. Veniturile jocurilor confirmă acest fapt: în 2015, Avengers: Age of Ultron, blockbusterul celor de la Marvel, a obţinut 84 de milioane de dolari în Statele Unite în ziua premierei. Ziua de lansare a jocului video Metal Gear Solid V: The Phantom Pain le-a adus producătorilor 179 milioane de dolari. Desigur că există filme care înregistrează încasări uriaşe (vezi Star Wars sau Jurassic World), însă şi publicul filmelor este încă mult mai numeros. Tendinţa s-ar putea inversa în viitor, mai ales dacă ţinem cont că publicul va creşte obişnuit încă din copilărie cu jocurile pe calculator.

    Despre piaţa jocurilor pentru copii ştie multe detalii Daniel Tamaş, cel care a fondat în 2007 Idea Studios la Cluj, alături de colegul său de bancă din liceu, Tudor Rad. Piaţa locală a jocurilor este dominată de cinci mari producători de jocuri – Ubisoft, EA Games, Gameloft, King şi MavenHut –, care au înregistrat anul trecut venituri totale de aproximativ 89 de milioane de euro, dar şi de studiouri locale, precum Amber, care a ajuns anul trecut la venituri de 6 milioane de euro.

    Daniel Tamaş şi Tudor Rad au pornit studioul în 2007, dar nu pentru a dezvolta jocuri, ci pentru a avea o formă profesională şi legală prin care să factureze munca de freelance pe care o făceau în web design & development şi consultanţă. La scurt timp însă, au descoperit că există cerere pentru jocurile online destinate copiilor, deci o oportunitate de business. „Deşi nu aveam buget, am început timid să contactăm publisheri mari care aveau nevoie de astfel de conţinut. În momentul în care aceştia ne-au publicat câteva jocuri şi ne-au picat serverele din cauza numărului mare de accesări, ne-am dat seama că există un potenţial extraordinar pe această piaţă“, spune Daniel Tamaş. Ulterior, sub umbrela Idea Studios au apărut companiile Transylgamia şi Jellycs, cu scopul de a se extinde pe noi segmente de business. În 2014, cele trei companii au avut împreună o cifră de afaceri de aproape un milion de dolari şi au reuşit să menţină un profit constant, care a fost reinvestit în cele trei companii în proporţie de 70-80%.

    Primele jocuri ale Idea Studios au fost cele pentru fetiţe, în particular jocuri de make-up şi dress-up, după ce Daniel Tamaş şi Tudor Rad au sesizat o cerere pe piaţa internaţională de gaming pentru asemenea jocuri video. Dar cererea nu a fost singurul motiv pentru care au mers în această direcţie. Mult mai important a fost faptul că jocurile pentru fetiţe necesită mai puţină muncă: „Dacă pentru băieţi ai nevoie să creezi un mediu mai complex şi interactiv, fetele au nevoie mai degrabă ca în joc să existe o diversitate mare a obiectelor, spre exemplu multe farduri sau coafuri, un număr cât mai mare de haine, dar şi o varietate de backgrounduri. Apoi, din punctul de vedere al programării, jocurile pentru fete sunt mai uşor de realizat, ceea ce presupune un volum de muncă mai mic şi costuri reduse de dezvoltare“, motivează Tamaş.

    Jocurile au mers bine, studioul s-a dezvoltat, iar în 2011 aveau o echipă de 25 de oameni. Deveniseră parteneri cu Spil Games, unul dintre cei mai mari publisheri de jocuri online din lume: produceau jocuri pentru ei, iar Spil Games le publica pe platforma proprie. Dar cum lucrurile bune nu ţin la nesfârşit, o schimbare din Statele Unite a modificat substanţial businessul de la Cluj: „Totul părea să meargă bine până în momentul în care s-a schimbat echipa de management a celor de la Spil Games, iar noua echipă a ales să‑şi taie din costuri şi să renunţe la colaborarea cu noi. Astfel, am fost puşi în situaţia în care nu mai aveam o sursă constantă de finanţare care să poată susţine o echipă de 25 de oameni“, povesteşte Tamaş. Atunci au luat decizia să publice jocurile chiar ei pe site-ul pe care-l aveau atunci, cutezee.com. Când au atins borna de 1 milion de vizite pe site, au decis să vândă. Cu banii primiţi au ales să fuzioneze cu Paul Mureşan, care avea o companie specializată pe acelaşi segment. „Uitându-ne în urmă, aceasta s-a dovedit cea mai bună decizie pe care am putut să o luăm la momentul respectiv“, afirmă acum antreprenorul.

     

  • Ţara în care femeile conduc companii de miliarde de dolari, dar nu au dreptul de a şofa

    În Arabia Saudită femeile nu pot şofa, nu pot să îşi arate părul în public sau să plece din ţară fără permisiunea soţului, dar pot administra în schimb afaceri de ordinul miliardelor de dolari.

    Este cazul Lubnei Olayan, şefa operaţiunilor din Orientul Mijlociu ale Olayan Group, unul dintre cele mai mari conglomerate din Arabia Saudită.

    Fost analist la JPMorgan, Lubna Olayan coordonează operaţiunile din Orientul Mijlociu ale Olayan Group, companie cu activităţi diversificate înfiinţată de tatăl ei în 1947. Cu 15.000 de angajaţi şi 50 de companii afiliate, grupul, cu sediul central în Atena, este activ în aproape toate sectoarele economiei saudite, inclusiv în servicii petroliere, oţel şi fast food.

    Lubna Olayan, desemnată în această lună femeia de afaceri a anului în Arabia Saudită, este una dintre puţinele femei din elita scenei de afaceri din Golful Persic care s-au dovedit atât de inteligente încât au fost alese de taţii lor să conducă afaceri, explică David Butter, analist specializat în afacerile din Orientul Mijlociu şi membru al Chatham House în Londra.

    În vârstă de 59 de ani, Olayan coordonează 40 de companii şi firme mixte şi administrează un portofoliu de acţiuni saudite tranzacţionate public în valoare de peste 4,4 miliarde de dolari, potrivit datelor Bloomberg. În 2004, Olayan a devenit prima femeie aleasă în boardul unei companii din Arabia Saudită, respectiv Saudi Hollandi Bank, la care o divizie a grupului Olayan deţine o participaţie de 21,8%.

    În timpul mandatului său, grupul pe care îl conduce a încheiat un acord pentru furnizarea de servicii de logistică grupului Saudi Aramco, cel mai mare exportator de petrol din lume, iar una dintre companiile mixte pe care le deţine a fost aleasă ca principal dezvoltator al hubului tehnologic din proiectul King Abdullah Economic City, de lângă Jeddah.

    Grupul Olayan este, prin intermediul unei companii mixte cu The Weir Group, unul dintre cei mai mari producători de echipamente tubulare pentru exploatările petroliere. Divizia de alimente este principalul deţinător al francizei pentru Burger King în Orientul Mijlociu şi nordul Africii. Grupul mai fabrică aluminiu, oţel şi materiale plastice, fiind şi producător local pentru Kleenex, Coca-Cola şi scutecele Huggies.

    În baza deţinerilor de acţiuni, a investiţiilor imobiliare şi a trei dintre afaceri despre care sunt disponibile informaţii, Olayan Group este evaluat la peste 10 miliarde de dolari, iar cei patru copii ai fondatorului, Khaled, Hayat, Hutham şi Lubna Olayan, precum şi văduva acestuia, Mary Perdikis Olayan, născută în Statele Unite, sunt incluşi, împreună, în indicele Bloomberg al miliardarilor. Niciuna dintre aceste persoane nu a apărut vreodată, individual, într-un top internaţional al bogaţilor.

    În Arabia Saudită, afacerile de familie sunt transferate de obicei generaţiei viitoare conform legii islamice, potrivit căreia fiii primesc o moştenire de două ori mai mare decât fiicele. O sursă apropiată situaţiei a spus însă că în cazul familiei Olayan averea ar fi fost împărţită în mod egal între cei cinci moştenitori.

    Toţi cei patru fraţi Olayan sunt membri ai boardului Olayan Group, dar surorile Lubna şi Hutham sunt cele mai vizibile în plan public.

    Ca director general al diviziei din Orientul Mijlociu a grupului, Olayan Financing, cu sediul la Riad, Lubna este cea mai proeminentă femeie de afaceri din Arabia Saudită, ţară în care femeile reprezintă doar 16% din forţa de muncă, potrivit Departamentului de Statistică şi Informaţii din Arabia Saudită.

    Lubna Olayan, care şi-a cunoscut soţul american în timp ce studia la Universitatea Cornell, a început să lucreze ca analist financiar la JPMorgan în New York, după ce a obţinut un MBA la Universitatea Indiana. Ea s-a alăturat afacerii familiei în 1983, la cererea tatălui ei, Suliman Olayan. Venirea la Riad, unde puţine femei muncesc, a reprezentat o tranziţie dificilă, dar Lubna a beneficiat de sprijinul tatălui său, care i-a servit drept mentor.

    Suliman Olayan a fost un orfan cu mijloace modeste de trai, iar ascensiunea sa este cu atât mai notabilă având în vedere că nu are legături de sânge cu familia regală saudită. El a început să lucreze ca dispecer la compania care a precedat Saudi Aramco, la vârsta de 19 ani. Zece ani mai târziu, când compania a început construcţia unei conducte petroliere majore, Olayan şi-a ipotecat casa pentru 4.000 de dolari, a cumpărat câteva camioane şi a obţinut un contract pentru acel proiect. Compania fondată atunci de Suliman a devenit baza de la care s-a format Olayan Group. Ca multe alte companii de familie din Arabia Saudită, compania lui Suliman s-a dezvoltat prin oferirea de servicii industriei petroliere în formare şi a contribuit la modernizarea ţării. Prin parteneriatele formate de Olayan, saudiţii au obţinut acces la pasta de dinţi Colgate, la biscuiţii Oreos şi la Coca-Cola.

  • Cum se calculează impozitul pe clădiri în 2016?

    Noile reglementări legale cu privire la impozitul pe clădiri au adus atât surprize plăcute, cum este reducerea semnificativă a cotei pentru firmele care au clădiri cu utilizare rezidenţială, dar şi mai puţin plăcute, în cazul proprietarilor de case şi apartamente folosite ca locuinţă, care vor plăti din acest an cu până la 30% mai mult.
     
    „Fiecare contribuabil trebuie să evalueze care este statutul lui. Este o matrice simplă, şase categorii de contribuabili. Sunt persoană fizică şi am o clădire rezidenţială sau nerezidenţială ca utilizare sau cu utilizare mixtă sau sunt persoană juridică cu clădire folosită rezidenţial, mixt sau nerezidenţial“, a spus la ZF Live Adrian Vascu, senior partner la Veridio şi fost preşedinte al ANEVAR.
     
    Astfel, o persoană fizică cu o clădire folosită rezidenţial nu trebuie să facă niciun demers, urmând ca autorităţile locale să calculeze impozitul, în condiţiile unei creşteri a bazei de impozitare de la 935 lei la 1.000 lei în acest an. Un astfel de proprietar va plăti un impozit majorat cu maximum 30% faţă de nivelul de anul trecut.
     
    Dacă o persoană fizică are un sediu de firmă pe apartament, respectiv un PFA care nu are activitate acolo, se consideră că deţine o clădire cu domiciliu fiscal fără activitate şi va fi impozitat tot pentru utilizare rezidenţială.

     

    Este posibil însă să fie obligat să depună o declaraţie în acest sens. Dacă o persoană fizică are un apartament care este sediu de firmă cu activitate suspendată la 31 decembrie 2015, se consideră persoană fizică cu clădire cu domiciliu fiscal fără activitate economică şi plăteşte impozit tot ca rezidenţial.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • Pariuri pe moartea oamenilor. Culisele tranzacţiilor cu poliţe de asigurări

    Pentru astfel de situaţii se pare că firmele de asigurări au găsit o soluţie: vânzarea poliţei de asigurare unui prieten sau unui străin, la fel cum se întâmplă în cazul unei maşini, al unei bărci sau al unei case. În tranzacţii numite în Statele Unite „viatical settlement“, pentru pacienţii aflaţi în faze terminale de boală, sau „life settlement“, pentru restul oamenilor, persoanele care îşi vând asigurarea de viaţă primesc imediat o sumă de bani în numerar.

    Ce părţi ale corpului au ales să-şi asigure vedete precum: Madonna, Heidi Klumm sau Jennifer Lopez – GALERIE FOTO

    Cumpărătorul, în schimb, devine beneficiarul poliţei şi plăteşte primele până la decesul persoanei asigurate.
    Într-o astfel de situaţie se află, potrivit New York Times, şi americanul Ruben Robles. „Tu vezi luminiţe?“, l-a întrebat Ruben pe fratele său Mark, în 2007. Strălucitoare, în formă de stea şi albe, luminiţele dansau în faţa ochilor săi pe când şofa, făcea cumpărături sau când îşi hrănea pisicile. Pentru că Mark nu vedea nimic, Ruben a mers la medic, care a crezut că viziunile acestuia sunt provocate de stres.

    Ruben conducea la vremea respectivă o agenţie de recuperare a datoriilor în Los Angeles, programul de muncă era lung, iar datornicii reticenţi. Câteva săptămâni mai târziu, Ruben a început să sufere de crize. A mers la alt medic, a făcut un RMN, care a scos la iveală o tumoare în lobul frontal al creierului. Diagnosticul a fost cancer cerebral. La 36 de ani, lui Ruben i s-a spus că nu va apuca a 38-a aniversare.

    Îngrozit, Rubles a spus că s-a gândit permanent la Dumnezeu. Dar criza sa era atât practică cât şi existenţială. În următorul an şi jumătate, chirurgii l-au operat de trei ori pe creier şi au extirpat cât au putut de mult din tumoare. În urma operaţiilor, Robles abia mai poate merge şi vorbi. A închis firma de recuperare a datoriilor. Soţia l-a părăsit şi Robles, care are nevoie de ajutor permanent, s-a retras în apartamentul mamei sale.

    Facturile medicale erau în creştere, iar Robles, deşi avea încredere că Dumnezeu va avea grijă de el după moarte, avea între timp o nevoie imediată, disperată, de bani.

    Ron Escobar, un prieten apropiat al său, a mers atunci la Carole Fiedler, un expert în asigurări. Fiedler a văzut că Robles nu are o casă de vacanţă de vânzare sau acţiuni Google, ci o asigurare de viaţă de jumătate de milion de dolari.

    Asigurarea de viaţă ar trebui în mod normal să fie în beneficiul soţului supravieţuitor sau al moştenitorilor, nu să îi servească pe titulari. Dar Fiedler, care deţine o firmă numită Innovative Settlements, ştia că o poliţă de asigurare poate fi revândută ca orice alt activ, precum o maşină, o barcă sau o casă.

    Robles nu mai putea să îşi câştige existenţa în modul tradiţional, dar, pentru investitorul potrivit, moartea sa iminentă valora foarte mult.

    Vânzarea vieţii sau a unei case pot avea mai multe în comun decât s-ar crede. Posibilii cumpărători fac cercetări şi efectuează inspecţii. Există oferte şi contraoferte, până când vânzătorul acceptă una dintre ele. Vânzătorul nu renunţă literalmente la viaţă, desigur, ci la poliţa de asigurare. Distincţia este însă aproape inexistentă, având în vedere că valoarea de vânzare este legată de o estimare rece a duratei de viaţă a vânzătorului.

    În cazul poliţei lui Robles, şi-a exprimat interesul o companie din Georgia, Habersham Funding. Escobar i-a trimis şase cutii cu documentele medicale ale lui Roble, în total mii de pagini. Firma le-a analizat şi le-a trimis şi la o companie specializată în analiza speranţei de viaţă. Rapoartele au confirmat prognosticul pesimist că Robles mai are mai puţin de doi ani de viaţă. Fiedler a încercat la rândul ei să convingă firma Habersham că Robles bate la uşa morţii. Cu cât mai repede se producea decesul său, cu atât mai puţine poliţe mai avea de plătit cumpărătorul, iar câştigul său ar fi fost mai mare.

    Habersham a făcut o primă ofertă de 250.000 de dolari. „Trebuie să ne daţi mai mult decât atât“, a spus Fiedler în timpul negocierilor. „Omul ăsta este grav bolnav!“ Compania a oferit în cele din urmă 305.000 de dolari, iar Fiedler a acceptat. Profitul cumpărătorului este 500.000 de dolari, respectiv valoarea poliţei, minus suma de 305.000 de dolari şi poliţele care mai sunt de plătit.

    Escobar, între timp, a sperat că prietenul său poate contrazice prognosticul sumbru. „Uite, ei pariază că vei muri. Tu pariezi că vei trăi“, i-a spus el.

    Să pariezi că cineva va muri pare atât de sinistru încât este greu de crezut că practica este legală. Sigur, oamenii dau mulţi bani pe poliţele de asigurări de viaţă, aşa că acest fapt le poate da dreptul să le şi vândă. Dar libertăţile în domeniul proprietăţii nu sunt nelimitate, în special în probleme legate de viaţă. Posesia şi controlul asupra propriului corp sunt un drept fundamental. Dar acest drept nu a împiedicat interzicerea prostituţiei, vânzările de organe sau serviciile oferite de părinţi surogat în schimbul unor sume de bani.

  • INSEMEX Petroşani a finalizat raportul de expertiză privind incendiul din clubul Colectiv

    INSEMEX Petroşani a finalizat raportul de expertiză privind incendiul din clubul Colectiv şi l-a predat, marţi, Institutului Naţional pentru Expertize Criminalistice, documentul având peste 500 de pagini, plus anexe.

    Directorul INSEMEX Petroşani, George Găman, a declarat, marţi, corespondentului MEDIAFAX, că raportul de expertiză privind incendiul din clubul Colectiv a fost finalizat.

    “Am finalizat raportul de expertiză privind incendiul din clubul Colectiv pe care l-am predat, marţi, celor de la Institutul Naţional de Expertize Criminalistice care îl vor trimite, la rândul lor, Parchetului de pe lângă ICCJ. La noi munca e gata. Raportul are peste 500 de pagini, plus anexe, filmări video, experimentele făcute, simulările. A fost tratat cu prioritate acest caz, am lăsat deoparte orice altceva şi ne-am focalizat exclusiv pe acest caz”, a spus Găman.

    Directorul INSEMEX Petroşani a afirmat că nu poate spune care sunt concluziile raportului.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro