Trofim Denisovici Lisenko s-a născut în 1898 şi a plecat din lumea aceasta în 1976. Viţă de ţăran ucrainean, s-a autopromovat susţinând că a rezolvat problema fertilizării terenurilor fără îngrăşăminte; prin 1928 susţinea că a inventat un procedeu de îmbunătăţire a culturilor, numit vernalizare, care prevedea umezirea şi răcirea seminţelor, ceea ce ar fi dus la nişte recolte nemaivăzute.
Un ins înfipt, Lisenko şi-a promovat susţinut ideile, într-o perioadă în care oricum sovieticii erau dispuşi fie să îşi asume cam orice descoperire majoră a lumii – becul, radioul sau avionul, fie să conteste ce nu îşi puteau asuma – genetica mendeliană în cazul lui Lisenko. În cele din urmă a intrat în joc chiar Stalin, care voia o producţie agricolă mare şi care nu înghiţea teoriile despre ereditate şi rolul acesteia; drept urmare, Lisenko a devenit un simbol al ţăranilor autodidacţi, un răsfăţat al presei de partid şi un mare inovator.
Lisenko a făcut orice pentru a-şi păstra statutul: şi-a denunţat adversarii şi folosea chestionare date fermierilor pentru a-şi impune şi susţine procedeul de vernalizare, ocolind astfel testarea ştiinţifică, directă, a metodei sale. Undeva prin 1937 – 1940 Lisenko era deja membru al Sovietului Suprem şi directorul Institutului de Genetică al Academiei de Ştiinţe a URSS.
Ascensiunea lui Lisenko a fost, într-un fel, şi urmarea foametei din 1921 – 1923 şi a celei din 1932 – 1933. Prima a fost generată de confiscarea forţată a cerealelor şi politicile guvernului sovietic şi a ucis cam 10 milioane de oameni. A doua este urmarea colectivizării şi aceloraşi confiscări forţate de alimente; au fost afectate 40 de milioane de persoane şi între cinci şi zece milioane de oameni au murit. Dar nici ideile lui Lisenko nu au avut rezultate prea strălucite: în 1947 a izbucnit o nouă foamete din cauza efectelor colectivizării, secetei, războiului şi a managementului defectuos a rezervelor de stat, care a costat un milion şi jumătate de vieţi. Şi acesta nu este singurul cost al ambiţiilor lisenkoiste, pentru că de-a lungul timpului sute de savanţi au fost trimişi în gulag, iar cercetarea ştiinţifică a fost complet blocată decenii de-a rândul.
Şi la noi ideile impuse de Lisenko au avut efecte: în 1948 deveneau obligatorii în cercetarea românească; în plus au avut loc epurări politice şi ideologice şi s-a manifestat aceeaşi stagnare în cercetare. Iar unii bătrâni îşi vor mai fi amintind de porumbul semănat “la metru”, adică păstrând un metru distanţă între plante, pentru buna dezvoltare a acestora, chipurile, metodă practicată în sovhozuri. Au existat însă şi oameni, cum a fost cercetătorul Vladimir Moşneagă, care a “ascuns” porumb, material biologic de calitate, în culturi de cânepă sau floarea-soarelui.
Lisenko şi-a păstrat postul la institut până în 1965, dar influenţa sa a intrat în declin prin anii ’50. Nu ştiu cum ar fi arătat lumea fără ambiţiile ţăranului ucrainean, dar pot presupune că milioanele de oameni morţi de foame şi milioanele de urmaşi din rărunchii lor ar fi putut face din lumea asta ceva mai bun.
Avem de-a face acum cu o vreme a diletanţilor, cu precădere în politică, dar nu numai, ci şi în viaţa publică, în cultură şi în afaceri. Politicul practică cel mai periculos joc, cel al impunerii de aşa-zişi specialişti pe criterii discreţionare şi, cum rezerva de cadre este limitată, coborâm din ce în ce mai jos ştacheta competenţei.
Se vorbeşte aiurea de modernizarea unui stat unde trenurile alergau mai repede în urmă cu 150 de ani, iar autostrăzile pot impresiona doar dacă sunt prezentate în costuri şi nu în kilometri, unde spitalizarea este o chestiune de noroc mai mult decât de competenţă şi unde începem de regulă, ca să rămân în zona agricolă, să săpăm ogorul din mijloc. Directori de companii de stat, inspectori, simpli trepăduşi sau funcţionari-cheie sunt numiţi discreţionar, pe baza simplei adeziuni de partid, eventual augmentată cu trecute sau viitoare câştiguri materiale. Ce efecte au, depinde – zelul imbecil sau lenea cronică a acestor oameni, cât ne aruncă înapoi, cât ne costă în vieţi omeneşti, în bunăstare, în fericire toate acestea ne vom da seama mai târziu.
Prea târziu.
Chiar după ce am scris acest “prea târziu” am citit o ştire despre plugurile de zăpadă care se îndreptau spre centura capitalei în încercarea de a elibera maşinile blocate acolo şi care au fost întoarse din drum pentru că nu aveau roviniete. Nu mai am nimic de spus.
