BusinessMagazin

Tag: Actualitate

  • Sinistra campanie de imagine

    Analistii au remarcat schimbarea de strategie a insurgentei din Irak in ultimele saptamani, mai ales dupa spectaculosul atac al formatiunii conduse de Abu Musab Al-Zarqawi asupra inchisorii de la Abu Ghraib, din 2 aprilie. Daca pana nu de mult atacurile insurgentilor se rezumau la explozii de masini-capcana, la mine plantate in calea fortelor coalitiei si la lovituri rapide cu participarea unor grupuri mici de combatanti, ofensiva de la Abu Ghraib a pus in evidenta dorinta insurgentilor de a se masura de la egal la egal cu fortele de ocupatie, prin atacuri organizate, cu participarea unui numar mare de luptatori (circa 80) si cu tehnica militara clasica – rachete si obuze de mortiera. 

    Pe de o parte, este plauzibila o reala crestere a capacitatii de coordonare a unor gherile instruite, asa cum sunt cele ale teroristului Al-Zarqawi, compuse in mare parte din militanti arabi straini; pe de alta parte, avem de-a face cu orgoliul insurgentilor de a nu fi ignorati, de a dovedi ca reprezinta forte capabile sa puna in dificultate inamicul. Din acest punct de vedere, se poate constata o preocupare tot mai intensa a insurgentilor pentru spectacolul actiunii lor: pare a conta chiar mai putin succesul sau esecul unei operatiuni, atata vreme cat mediatizarea ei e asigurata – iar aici un rol insemnat il au nenumaratele site-uri unde gherilele au grija sa-si publice comunicatele prin care revendica diverse atentate sau sa difuzeze inregistrari video ale actiunilor lor. 

    In acest context trebuie privite si actiunile de imagine reprezentate de tot mai desele rapiri de civili straini, urmate de prezentarea aproape imediata a casetelor video cu ostaticii. In-tr-adevar, multe din gruparile care rapesc civili au legaturi religioase (sunitii radicali) si desfasoara actiuni comune (Muadh ibn Jabal, gruparea care ii detine pe ziaristii romani, era pomenita in primavara trecuta ca actionand concertat cu Ansar al-Sunna, care la randul ei are operatiuni comune cu gruparea lui Al-Zarqawi). Unele militii irakiene tin sa-si afirme insa prin actiuni proprii individualitatea, tocmai pentru a evita ca scena insurgentei sa para compusa doar din cateva grupari. Asa se explica faptul ca exista militii care isi castiga notorietate pe plan extern exclusiv prin rapirea sau detinerea unor ostatici. 

    Aceste grupari cer bani, pentru ca au nevoie de ei, dar formuleaza si revendicari politice, pentru a atrage atentia asupra seriozitatii cauzei lor. In octombrie 2004, Brigazile Abu-Bakr Al-Siddiq (denumite dupa numele unuia din primii califi) au rapit o poloneza, apoi zece turci, cu totii civili care lucrau in Irak, pe care apoi i-au eliberat, cel mai probabil dupa primirea unei rascumparari, desi amenintasera ca ii vor ucide daca Polonia si Turcia nu-si retrag trupele, respectiv lucratorii din Irak. 

    Ca scopul rapirilor este insa in principal unul de imagine o dovedesc cazurile cand rapitorii nu cer nimic concret, ci pur si simplu urmaresc sa determine implicarea unor oficialitati de nivel cat mai inalt in negocierile pentru eliberarea ostaticilor. Batalionul Razbunarii din Irak a rapit (si apoi eliberat in februarie) un politician crestin irakiano-suedez, solicitand regelui si reginei Suediei, Papei Ioan Paul al II-lea, partidelor crestine din toata lumea si noilor autoritati din Irak sa negocieze pentru eliberarea lui. Militia Omar ibn Khattab (tot dupa numele unuia din primii califi) l-a rapit in aprilie pe un oficial pakistanez al ambasadei din Irak si il detine si acum, asigurandu-se ca de negocierile pentru eliberarea acestuia se ocupa personal presedintele Musharraf, premierul pakistanez si autoritatile irakiene. Asemanator este si cazul Brigazilor (Kataib) Muadh ibn Jabal (dupa numele unuia din insotitorii Profetului Mahomed), cea care ii detine acum pe jurnalistii romani si pe insotitorul lor irakiano-american. In astfel de situatii, victoria gruparilor respective nu e nici uciderea ostaticilor, nici satisfacerea revendicarilor politice, ci valva facuta in jurul lor – cu casete video impresionante, cu serii de ultimatumuri, cu manifestatii de strada in tarile ostaticilor si cu interventii politice din cat mai multe tari.

  • Tinerii nu-si gasesc locul

    Daca ai in jur de 25 de ani, esti educat si dornic sa incepi o cariera in Polonia, mai bine ai emigra, sfatuieste Warsaw Business Journal. Potrivit unui recent sondaj realizat de Eurostat cu privire la rata somajului, Polonia a iesit cap de lista.

     

    In martie 2005, media ratei somajului in randul tarilor membre UE era de 8,9%, rata cea mai scazuta in-registrandu-se in Irlanda (4,3%), Luxemburg (4,5%) si Austria (4,6%). Polonia se afla la polul opus, cu 18%, urmata de Slovacia (15,9%). Dar poate ceea ce frapeaza cel mai neplacut este rata ridicata a somajului in randul tinerilor sub 25 de ani din Polonia – 36,4%, cea mai mare din UE.

     

    Ministrul muncii din Polonia incearca sa o diminueze cu ajutorul programului „primul loc de munca“, bazat pe facilitati pentru angajatorii tinerilor. In 2004, 882.700 de tineri someri au participat la program, iar autoritatile spera ca aplicarea acestuia sa reduca rata somajului in randul tinerilor sub 25 de ani, la 31,5% pana la sfarsitul lui 2006.

  • Grupul Ciontu

    Cu zi inainte de Consiliu, Corneliu Ciontu ii raspundea fostului sau sef vorbind despre iminenta infiintare a unui grup independent, alcatuit din 14 deputati, pe baza caruia va fi creat, „in maximum 30 de zile“, un nou partid de orientare populara crestin-democrata.

     

    Ar fi vorba, a spus el, despre Corneliu Ciontu, Anghel Stanciu, Dan Mocanescu, Liviu Almasan, Gabriel William Branza, Bogdan Cantaragiu, Alexandru Ciocalteu, Olguta Cocrea, Dan Grigore, Daniel Ionescu, Mircea Giurgiu, Costel Ovidenie, Dumitru Puzdrea si Ion Stoica. Cinci dintre ei  apartin Partidului Blocul National Sindical, au fost alesi pe listele PRM, dar s-au rupt deja de acest partid. Ramane de vazut cati dintre cei 14 vor alcatui, in final, grupul Ciontu (foto).

     

    Atuul lui Ciontu e acela ca el are, e drept, contacte cu lideri ai Partidului Popular European (in special cu „latura“ italiana). O eventuala alipire la PPE ar fi o lovitura iscusita si ar reprezenta singura varianta de salvare politica a celor din grupul Ciontu.

     

    Liderii PPE au declarat, insa, in mai multe randuri, ca pragmatismul lor merge pana la un punct: clubul select al popularilor europeni are niste standarde care fac accesul imposibil pentru politicieni neconvingatori. In plus, importanta e si pozitia lui Marko Bela, liderul UDMR, care e acolo si a declarat raspicat ca va spune nu in cazul PRM sau al oricaror grupuri provenite din acest partid.

  • Se pregateste lista prioritatilor nationale

    Oficialitatile romane fac de multe ori anunturi sau promisiuni in premiera atunci cand se afla in strainatate. Este si cazul ministrului delegat pentru controlul aplicarii programelor cu finantare internationala, Cristian David.

     

    Aflat in Germania impreuna cu delegatia premierului Calin Popescu-Tariceanu, David a vestit ca in urmatoarele saptamani Guvernul va face publica o strategie privind dezvoltarea infrastructurii. Ar fi un eveniment cu adevarat important, intr-o perioada cum nu se poate mai tulbure pentru programul romanesc de constructie a autostrazilor, in masura in care poate fi numit program.

     

    Saptamana trecuta, lucrarile la autostrada Brasov-Bors au fost suspendate fiindca n-au mai intrat bani de la Compania Nationala de Autostrazi, iar reprezentantii firmei americane Bechtel au ramas sa-si exprime „increderea“ ca Guvernul va face rost de fonduri din imprumuturi externe. Pe de alta parte, premierul Tariceanu a declarat ca prioritatea autoritatilor este acum autostrada Bucuresti-Timisoara (coridorul IV european de transport) si abia apoi autostrada Bechtel, a treia pe lista fiind viitoarea autostrada care va lega Moldova de sudul tarii (coridorul IX european).

     

    In privinta surselor de finantare, Tariceanu n-a ezitat sa se refere la veniturile din privatizarea BCR si a CEC, sugerand ca din privatizari ar trebui sa fie constituit un fond national pentru investitii in infrastructura. Declaratia premierului poate fi corelata cu indemnurile tot mai insistente din ultima vreme ale guvernatorului BNR, Mugur Isarescu, la o atitudine mai transanta in privinta prioritatilor Romaniei care ar trebui finantate cu banii din privatizari.

     

    Fixarea unei ierarhii de obiective bune de finantat din bani publici ar indreptati probabil o dezbatere nationala, spre a folosi o expresie foarte la moda. Numai ca prima reactie la schita de prioritati a lui Tariceanu a fost un atac al PSD, care a acuzat Guvernul ca vrea sa faca mai intai autostrada Bucuresti-Timisoara ca sa-i impace pe banatenii dezamagiti de prestatia autoritatilor in chestiunea inundatiilor.

  • Ultimul numar al lui Vadim

    Consiliul National al PRM, organizat in timp record, „la solicitarea organizatiilor de tineret si de femei“, a fost vegheat de bodyguarzi cu banderole cu sigla partidului, insotiti de  caini de paza. Printre participanti, o femeie din Maramures insotita de o fetita imbracata in costum popular si de o sticla de palinca infasurata intr-un steag PRM. Palinca de Sighet, curata.

     

    Prin urmare, raul si ramul si-au dat mana sambata, 4 iunie 2005, ca sa-l realeaga unanim pe Corneliu Vadim Tudor la sefia partidului pe care l-a creat. Partid care, cu aceasta ocazie, s-a lepadat de cuvantul „popular“ din denumire, redevenind PRM si mai mult decat atat. „Nu stiu cine e atat de nebun sa creada ca PRM poate sa functioneze fara parintele lui fondator“, a declarat Vadim in fata a 214 delegati.

     

    Delegati care, in fine, au votat unanim excluderea „deviationistilor“ Corneliu Ciontu si Anghel Stanciu, pana mai deunazi stalpi de nadejde ai partidului, aflati de-a stanga si de-a dreapta tatalui PRM. „I-am prins cu fofarlica luand bani grei ca sa puna partidul la dispozitie PSD“, a explicat Vadim masura impotriva celor doi, pe care i-a etichetat in fel si chip. (Fireste, Mircea Geoana a negat existenta vreunei intelegeri intre partidul sau si PRM.) „I-am dat afara prin telefon, ca semn ca sunt niste pigmei.

     

    I-am dat afara ca pe niste viermi intestinali.“ Concret, Stanciu era un „bandit“, cu numeroase automobile netrecute in declaratia de avere, iar Ciontu un „plangacios si un smiorcait“ care ar fi luat 20 miliarde de la PSD „pentru a trage PRM alaturi“.

     

    De altfel, in ultima saptamana, era suficient sa rostesti numele lui Ciontu in preajma lui Vadim si primeai in schimb caracterizari dintre cele mai pitoresti: „Era un bun executant. Il trimiteam sa-mi aduca o frapiera cu gheata din Sahara si venea cu frapiera. Se spargea o teava la baie, o lipea“; „un electrician pensionar si analfabet care nu stie nici o limba straina si a fost activist PCR la sectorul 5, personaj mediocru pe care l-am instalat provizoriu in locul meu pentru ca nu gasisem altul mai prost printre cei care imi duceau servieta“ s.a.m.d.

     

    De mentionat ca ex-liderul PPRM, Corneliu Ciontu, a beneficiat totusi de o abtinere: colegul lui de negocieri populare europene, Dorel Constantin Onaca, aflat in expectativa, a preferat deocamdata calea de mijloc. De altfel, impresia generala este aceea ca foarte multi dintre peremisti se afla in expectativa. Mai ales ca le rasuna inca in urechi amenintarea lui Vadim, care a spus ca tot ca pe niste viermi ii va alunga si pe altii care se vor dovedi „infractori politici si economici“.

  • De ce le-a fost teama n-au scapat

    Electoratul francez a respins Constitutia europeana, deschizand o cutie a Pandorei plina de necunoscute, de la o eventuala demisie a presedintelui Chirac sau a premierului Raffarin pana la o prabusire a euro sau a intregii constructii europene pe care, ironia sortii, tocmai Franta a initiat-o. Cei mai multi comentatori au interpretat esecul scrutinului francez drept o sanctiune aplicata de electorat nu atat Constitutiei europene, cat politicii echipei aflate acum la putere in Franta, care nu reuseste sa combata somajul, sa impinga economia spre standardele Agendei de la Lisabona sau sa redea tarii rolul de centru, macar spiritual, al Europei. Altii au recurs la explicatia psihologica, preferand sa incrimineze un orgoliu national exacerbat si un spirit de fronda fata de o constructie europeana care ameninta sa niveleze cultural continentul, impunand valorile asa-zis anglo-saxone, centrate pe un liberalism excesiv, in dauna modelului social etatist conservat de Franta.

    Ar fi putin probabil insa ca votul negativ al francezilor in numele opozitiei fata de modelul anglo-saxon sa determine o renegociere a Tratatului constitutional, fie si pentru ca modelul respectiv are deja toate sansele de a se impune in viitoarea Europa unita, unele tari considerand chiar ca actualul text al Constitutiei e prea tributar „stangismului“ franco-german. Iar cum adeptele cele mai zeloase ale liberalismului si ale pietei libere sunt noile si viitoarele membre ale UE, e logic ca esecul referendumului traduce teama de extinderea Uniunii – teama pe care, daca politicienii se feresc in general s-o exprime, cetatenii au privilegiul sa si-o declare la urne. Chiar daca noua tari au aprobat pana acum Constitutia, viitoarele referendumuri din Olanda si Marea Britanie si anticipatele din Germania care ar aduce la putere politicieni ostili extinderii UE nu vestesc nimic bun pentru proiectul european. 

    Desigur, nu e totul pierdut: presedintele Chirac a avut chiar in vedere o repetare a referendumului din Franta dupa ce Constitutia va fi ratificata de toate celelalte state membre, in speranta ca poate concetatenii sai se vor fi razgandit. Numai ca duminica seara, dupa ce aflase rezultatul votului, amaraciunea presedintelui francez era asa de mare, incat nu mai parea decat sa regrete ziua cand i-a venit ideea sa organizeze referendum popular, in loc sa lase parlamentul sa decida. Dar numai politicienii de dreapta cred ca viitorul maselor trebuie sa fie decis de elite.

  • Boc-Videanu, acum un tandem popular

    Democratii au cazut de acord, in sfarsit: vor fi doua motiuni la Conventia Nationala, dar liderii marcanti ai partidului nu se vor mai bate intre ei.

     

    Astfel, Emil Boc (presedinte) si Adriean Videanu (presedinte executiv) vor prezenta o motiune populara, sustinuta, printre altii, de Vasile Blaga si Sorin Frunzaverde. De partea cealalta, actualul vicepresedinte Cezar Preda va veni cu o motiune social-democrata, sprijinita de Radu Berceanu si Costache Canacheu. E relativ usor de estimat cine va avea castig de cauza.

     

    Daca va deveni presedinte al unui partid popular, Emil Boc va face neintarziat o cerere de afiliere la Partidul Popular European, asa cum s-a inteles, de altfel, cu liderii PPE la intalnirile pe care le-a avut cu acestia la mijlocul saptamanii trecute.

  • Trenule, masina mica

    Daca in Europa Occidentala companiile feroviare au suferit restructurari masive, pentru ca piata pentru serviciile lor s-a micsorat tot mai mult in favoarea altor modalitati de transport, in noile tari membre din estul Europei, transportul marfurilor pe calea ferata se face, inca, in proportie de 30%, mentioneaza The Economist.

     

    Este motivul pentru care licitatiile care anunta privatizarea companiilor feroviare de stat din aceasta zona a continentului sunt asteptate cu mare interes de catre potentialii investitori. Nu se stie insa pana cand. Reteaua de cai ferate din fostul bloc sovietic a suferit transformari majore. Sistemul solid de altadata, conceput sa transporte cantitati mari de marfuri, a ramas pe jumatate nefolosit, pe fondul prabusirii industriei grele.

     

    Dreptul de proprietate asupra infrastructurii a fost separat de operarea trenurilor, dar toate rutele feroviare din regiune sunt in continuare in proprietatea statelor. In Polonia, compania nationala feroviara a Poloniei, PKP, este un gigant invechit, care nu a facut mai nimic pentru a renunta la rutele neproductive in favoarea exploatarii celor profitabile. Planurile cu privire la privatizarea sectorului de transport de marfa ar putea fi intarziate din cauza taxei de drum, foarte ridicata.

     

    In Estonia insa, lucrurile stau un pic altfel. In 2001, statul a vandut intreaga retea de cai ferate unui consortiu international de investitori, banii rezultati fiind alocati refacerii infrastructurii. Productivitatea si profiturile au crescut de atunci, in pofida criticilor care sustin ca privatizarea a permis in cele din urma unui grup de firme rusesti sa puna mana pe jumatate din infrastructura.

  • Planul B(lair)

    Respingerea Constitutiei europene la referendumurile din Franta si Olanda a avut darul sa arunce in aer peste noapte tot proiectul idealist al viitoarei Europe, bazat pe principiile impuse de tandemul franco-german – autoritatea birocratiei de la Bruxelles, o forta militara comuna si conservarea „statului bunastarii“. Pierderea de catre Franta a statutului de locomotiva europeana va avantaja acum Marea Britanie, a carei viziune despre dereglementarea pietelor si mai ales abolirea restrictiilor de pe piata muncii n-a avut pana acum sorti de izbanda pe continent.

     

    Londra va prelua presedintia UE la 1 iulie, avand sansa sa-si impuna acum programul economic, cu argumentul ca e imposibil ca Europa sa devina vreodata mai competitiva (necum sa indeplineasca obiectivul Agendei Lisabona, de a ajunge cea mai competitiva zona din lume) daca se incapataneaza sa dea prioritate in continuare protectiei sociale.

     

    Acesta este, cum l-a numit cotidianul Libération, „Planul B(lair)“, adica ducerea mai departe a proiectului european intr-o forma mult mai restransa – o simpla zona de piata libera. Reducerea Uniunii la o notiune economica si reformarea pietei comunitare intr-un sens liberal va fi evident pe placul Marii Britanii, al SUA si al noilor membri din Europa de Est, insa va lasa loc de conflicte serioase in interiorul UE.

     

    La astfel de conflicte facea aluzie sambata presedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso (foto), spunand ca Europa trebuie sa evite un razboi ideologic intre capitalism si „statul bunastarii“. Trebuie o sinteza si nu un conflict intre piata si stat pentru ca Europa sa nu piarda de pe urma globalizarii, a declarat Barroso, fara a izbuti sa precizeze insa cum ar urma sa se ajunga la o asemenea sinteza. Poate ceva mai concret sa se discute la summit-ul UE convocat pentru 16-17 iunie.

     

    Pana atunci, indemnurile lui Barroso de „a transforma o criza intr-o oportunitate“ au fost interpretate deja in cheie ironica de unii ziaristi care au constatat ca recenta depreciere a euro in fata dolarului, atrasa de esecul celor doua referendumuri, trezeste din nou sperantele intr-o redresare economica a UE.

     

    Nostalgia dupa o epoca in care statele europene isi administrau dupa plac politica monetara si foloseau devalorizarea monedei nationale ca parghie de relansare economica a exprimat-o cel mai direct ministrul italian al muncii, Roberto Maroni, care a cerut direct renuntarea la euro si intoarcerea la lira italiana. Sigur, restul oficialitatilor s-au grabit sa-l dezaprobe. Dar simplul fapt ca Maroni a facut acum o asemenea declaratie dovedeste insa cat de mult s-au schimbat lucrurile in Uniune in doar cateva saptamani.  

  • CINE DA MAI MULT

    Guvernul a schimbat strategia de privatizare a BCR: in loc de 51%, statul va mai vinde unui investitor strategic 50% plus o actiune, urmand ca o alta cota de mai putin de 12% sa fie ulterior plasata pe piata de capital. In cazul CEC, pachetul oferit investitorului strategic va reprezenta intre 51% si 75%. Atat in cazul BCR, cat si in cazul CEC, pachetele de actiuni vor fi oferite numai catre „o institutie financiar-bancara reputata“.