BusinessMagazin

Tag: Vin

  • Drumul invers în design – VIDEO

    Am cliente care vin la mine, iar când le întreb de unde mă ştiu îmi spun: «Eram în facultate/liceu când mă uitam pe site-ul tău». Îmi descriu şi rochiile care le-au impresionat”, spune Elena Perseil, care a intrat în domeniul designului vestimentar în urmă cu aproximativ două decenii.
    Ea a absolvit în anii 2000 Universitatea Esmod din Paris, iar apoi a început să lucreze la câteva case de modă de acolo. Designerul a acumulat cunoştinţe în domeniu călătorind în India, unde a învăţat să lucreze cu mătasea şi a studiat broderia realizată manual. „De la vârsta de 14 ani mi-am dat seama de această pasiune. Cred că este genul de meserie pe care dacă nu o cauţi, te caută ea pe tine, nu prea poţi să scapi”, spune ea.
    Timp de cinci ani, şi-a concentrat activitatea în Paris şi pe alte pieţe internaţionale; în urmă cu 15 ani, a pus bazele brandului Elena Perseil, atunci când a hotărât că trebuie să se stabilească într-un loc, doarece stilul de viaţă plin de călătorii nu se mai mula cu viitorul ei şi cu faptul că era însărcinată.
    „Lucram la Paris, pentru mai mulţi designeri, şi când am aflat că urmează să am un copil am hotărât să mă stabilesc în România, am hotărât că nu mai pot călători la fel de mult şi am zis că trebuie să mă opresc cumva şi să fac ceva mai stabil. Iar acest lucru mai stabil s-a materializat în brandul Elena Perseil.”
    Fiindcă clienţii o ştiau din facultate, spune că i-a fost uşor să înfiinţeze şi să dezvolte pe piaţa locală brandul propriu de design: „Aveam piaţă şi cunoştinţe. Eram deja cunoscută şi în România, drept urmare avem anual o cifră de afaceri de aproximativ 300.000 de euro, iar anul acesta sperăm să ne ducem spre 500.000 de euro”.
    În prezent, designerul se concentrează asupra showroomurilor din România şi din Paris, în cadrul cărora pune accent pe rochiile de seară de lux.
    Cele mai multe dintre creaţiile sale iau drumul exportului, ajungând mai ales în magazine din Italia, Franţa, Japonia, Qatar, Dubai, care, potrivit ei, sunt mari consumatori de rochii de lux.
    „Dar îmi doresc să fiu puţin mai prezentă pe piaţa europeană şi pe piaţa din România”, îşi descrie Perseil obiectivul pentru următoarea etapă a afacerii ei de design. Spune că numărul articolelor create într-un an se apropie de 8.000 – rochii de seară (3.000 pe an), rochii de mireasă (30 pe an), rochii casual şi ţinute casual (5.000 pe an).
    „Numărul acestora este influenţat de mai mulţi factori, pentru că facem şi rochii la comandă şi multe cliente vin şi îmi spun evenimentul la care urmează să meargă şi lasă totul în grija mea apoi, eu trebuie să concep rochia perfectă pentru ele”, explică designerul.
    Preţurile articolelor produse sub brandul Elena Perseil pleacă de la 300 de euro şi ajung la 2.000 de euro, pentru rochiile de seară. Rochiile de mireasă sunt făcute de obicei la comandă, iar preţul lor se încadrează între 1.000 şi 2.000 de euro, a spus designerul.
    „În general, am investit mult în produs şi mai puţin în marketing, m-au interesat mai puţin umeraşele şi husele şi mai mult materialele. Am considerat tot timpul că rochia trebuie să vorbească de la sine şi dacă vrei să faci un business stabil atunci trebuie să ai un produs bun.”
    Materia primă folosită pentru crearea produselor este adusă din China şi din Italia. Astfel, designerul a spus că în China toate mătăsurile şi materialele sunt mai speciale şi mai fumoase, iar la Italia îi place creativitatea materialelor şi faptul că au designeri buni de material.
    Elena Perseil lucrează cu o echipă permanentă care este alcătuită din 10-12 persoane, care au grijă ca noile colecţii prezentate la Paris Fashion Week să fie perfecte, iar rochiile la comandă să fie ireproşabile.
    „Nu suntem toţi «in house» şi nu se face toată producţia «in house», dar lucrez pe social media cu o firmă, pentru site cu o altă firmă, pentru promovare cu o firmă. Echipa mea permanentă este alcătuită din 10–12 persoane.”
    Ea sesizează că criza de pe piaţa forţei de muncă nu a ocolit domeniul în care activează, lipsa croitorilor cu experienţă fiind un dezavantaj.
    „În România este foarte greu să găseşti forţă de muncă, faţă de acum 5-10 ani. Este foarte greu şi oamenii nu prea mai vor «să-şi bată capul», mai ales că genul acesta de muncă poate părea complicată.”
    Din punctul ei de vedere, o astfel de meserie poate oferi numeroase satisfacţii, inclusiv materiale. „Sunt meserii care pot fi foarte bine plătite, liniştite şi satisfăcătoare, mai ales dacă lucrezi cu un designer, pentru că ai oportunitatea de a lucra cu materiale noi, cu un design nou. Nu este nimic plictisitor dacă lucrezi cu un designer; problema este că nu avem cultura muncii, vrem să obţinem lucruri dar nu vrem să facem nimic pentru ele.”
    Referitor la dezvoltarea afacerii, Elena Perseil nu are de gând să deschidă şi un magazin fizic, comenzile fiind făcute în prezent doar prin intermediul site-ului propriu.
    „Nu vrem magazin fizic pentru că suntem destul de ocupaţi cu producţia şi ar însemna să fim concentraţi în două părţi. Noi lucrăm mai ales cu comenzi în avans, nu sunt închisă la nimic, dar momentan nu m-am gândit să deschid un magazin fizic”, spune ea.

  • Povestea designerului vestimentar care a lăsat Parisul pentru Bucureşti

    “Am cliente care vin la mine, iar când le întreb de unde mă ştiu îmi spun: «Eram în facultate/liceu când mă uitam pe site-ul tău». Îmi descriu şi rochiile care le-au impresionat”, spune Elena Perseil, care a intrat în domeniul designului vestimentar în urmă cu aproximativ două decenii.


    Ea a absolvit în anii 2000 Universitatea Esmod din Paris, iar apoi a început să lucreze la câteva case de modă de acolo.

    Designerul a acumulat cunoştinţe în domeniu călătorind în India, unde a învăţat să lucreze cu mătasea şi a studiat broderia realizată manual. „De la vârsta de 14 ani mi-am dat seama de această pasiune. Cred că este genul de meserie pe care dacă nu o cauţi, te caută ea pe tine, nu prea poţi să scapi”, spune ea.

    Timp de cinci ani, şi-a concentrat activitatea în Paris şi pe alte pieţe internaţionale; în urmă cu 15 ani, a pus bazele brandului Elena Perseil, atunci când a hotărât că trebuie să se stabilească într-un loc, doarece stilul de viaţă plin de călătorii nu se mai mula cu viitorul ei şi cu faptul că era însărcinată.

    „Lucram la Paris, pentru mai mulţi designeri, şi când am aflat că urmează să am un copil am hotărât să mă stabilesc în România, am hotărât că nu mai pot călători la fel de mult şi am zis că trebuie să mă opresc cumva şi să fac ceva mai stabil. Iar acest lucru mai stabil s-a materializat în brandul Elena Perseil.”

    Fiindcă clienţii o ştiau din facultate, spune că i-a fost uşor să înfiinţeze şi să dezvolte pe piaţa locală brandul propriu de design: „Aveam piaţă şi cunoştinţe. Eram deja cunoscută şi în România, drept urmare avem anual o cifră de afaceri de aproximativ 300.000 de euro, iar anul acesta sperăm să ne ducem spre 500.000 de euro”.

    În prezent, designerul se concentrează asupra showroomurilor din România şi din Paris, în cadrul cărora pune accent pe rochiile de seară de lux.Cele mai multe dintre creaţiile sale iau drumul exportului, ajungând mai ales în magazine din Italia, Franţa, Japonia, Qatar, Dubai, care, potrivit ei, sunt mari consumatori de rochii de lux.

    „Dar îmi doresc să fiu puţin mai prezentă pe piaţa europeană şi pe piaţa din România”, îşi descrie Perseil obiectivul pentru următoarea etapă a afacerii ei de design. Spune că numărul articolelor create într-un an se apropie de 8.000 – rochii de seară (3.000 pe an), rochii de mireasă (30 pe an), rochii casual şi ţinute casual (5.000 pe an).„Numărul acestora este influenţat de mai mulţi factori, pentru că facem şi rochii la comandă şi multe cliente vin şi îmi spun evenimentul la care urmează să meargă şi lasă totul în grija mea apoi, eu trebuie să concep rochia perfectă pentru ele”, explică designerul.

    Preţurile articolelor produse sub brandul Elena Perseil pleacă de la 300 de euro şi ajung la 2.000 de euro, pentru rochiile de seară. Rochiile de mireasă sunt făcute de obicei la comandă, iar preţul lor se încadrează între 1.000 şi 2.000 de euro, a spus designerul.
    „În general, am investit mult în produs şi mai puţin în marketing, m-au interesat mai puţin umeraşele şi husele şi mai mult materialele. Am considerat tot timpul că rochia trebuie să vorbească de la sine şi dacă vrei să faci un business stabil atunci trebuie să ai un produs bun.”
    Materia primă folosită pentru crearea produselor este adusă din China şi din Italia. Astfel, designerul a spus că în China toate mătăsurile şi materialele sunt mai speciale şi mai fumoase, iar la Italia îi place creativitatea materialelor şi faptul că au designeri buni de material.
    Elena Perseil lucrează cu o echipă permanentă care este alcătuită din 10-12 persoane, care au grijă ca noile colecţii prezentate la Paris Fashion Week să fie perfecte, iar rochiile la comandă să fie ireproşabile.
    „Nu suntem toţi «in house» şi nu se face toată producţia «in house», dar lucrez pe social media cu o firmă, pentru site cu o altă firmă, pentru promovare cu o firmă. Echipa mea permanentă este alcătuită din 10–12 persoane.”
    Ea sesizează că criza de pe piaţa forţei de muncă nu a ocolit domeniul în care activează, lipsa croitorilor cu experienţă fiind un dezavantaj.
    „În România este foarte greu să găseşti forţă de muncă, faţă de acum 5-10 ani. Este foarte greu şi oamenii nu prea mai vor «să-şi bată capul», mai ales că genul acesta de muncă poate părea complicată.”
    Din punctul ei de vedere, o astfel de meserie poate oferi numeroase satisfacţii, inclusiv materiale. „Sunt meserii care pot fi foarte bine plătite, liniştite şi satisfăcătoare, mai ales dacă lucrezi cu un designer, pentru că ai oportunitatea de a lucra cu materiale noi, cu un design nou. Nu este nimic plictisitor dacă lucrezi cu un designer; problema este că nu avem cultura muncii, vrem să obţinem lucruri dar nu vrem să facem nimic pentru ele.”
    Referitor la dezvoltarea afacerii, Elena Perseil nu are de gând să deschidă şi un magazin fizic, comenzile fiind făcute în prezent doar prin intermediul site-ului propriu.
    „Nu vrem magazin fizic pentru că suntem destul de ocupaţi cu producţia şi ar însemna să fim concentraţi în două părţi. Noi lucrăm mai ales cu comenzi în avans, nu sunt închisă la nimic, dar momentan nu m-am gândit să deschid un magazin fizic”, spune ea. 

    Cum şi cât durează să pregăteşti o colecţie pentru Paris Fashion Week
    În colecţia de vară 2019 care a avut loc la Paris Fashion Week, Elena Perseil a prezentat aproape 40 de articole – mai ales rochii. Potrivit ei, durează aproximativ şase luni să pregăteşti o colecţie nouă fiindcă durează primirea materialelor comandate; coaserea lor propriu-zisă poate să se întindă pe parcursul a trei săptămâni – o lună. Conceperea aticolelor durează aproximativ şase luni.

  • Poftă bună la bradul de Crăciun

     Aceştia propun şi o altă întrebuinţare a bradului de Crăciun, care poate fi nu numai împodobit, ci şi mâncat, cel puţin parţial, scrie The Guardian. Atât René Redzepi, proprietar al restaurantului Noma, cât şi John Williams, de la Ritz London, propun folosirea acelor de brad, în special de duglas, pentru aromatizarea zahărului care se pune pe plăcinte, precum şi în diverse feluri de mâncare de legume, fripturi sau sosuri pentru salate.

    Aroma cea mai puternică o au acele de la brazii care nu au fost tăiaţi, ceea ce ar putea constitui un motiv în plus pentru alegerea unui pom de Crăciun care poate fi replantat ulterior. 

  • Locuinţa care se adaptează vremurilor

    Firma de arhitectură MAIO de la Barcelona propune clădirea 110 Rooms, un bloc de apartamente ale cărui încăperi, mai puţin bucătăriile şi băile, sunt legate unele de altele fără spaţii de circulaţie, prevăzute cu deschideri cât pentru o uşă dublă şi care pot fi adaptate de locatari în funcţie de nevoile lor, scrie Financial Times. Astfel, dacă proprietarii doresc, pot avea numai dormitoare, numai sufragerii, împărţi camere în două sau le pot utiliza pentru orice alt scop, apartamentele putând fi transformate cu uşurinţă pe măsură ce necesităţile locatarilor se schimbă de-a lungul timpului. 

  • Bătălia jucătorilor privaţi din sănătate

    Anul următor mă aştept la una două tranzacţii foarte mari, chiar între primii cinci jucători. Companiile de private equity se apropie de maturitate. Acolo ar putea să fie o schimbare majoră, o tranzacţie. Nu doar datorită maturităţii, ci şi datorită comportamentului pieţei”, descrie Mihai Marcu aşteptările sale legate de evoluţia pieţei de profil în 2019. El anticipează o scădere a tranzacţiilor cu valoare mică şi spune că piaţa se consolidează mai greu, deoarece în momentul de faţă au rămas la vânzare doar 4-5 companii „care mai contează în dinamica marilor jucători”.

    Potrivit estimărilor sale, valoarea pieţei de servicii medicale private, neincluzând zona farma, se situează între 1,2 şi 1,4 miliarde de euro. „Urmează un an tare”, spune Marcu, adăugând că după MedLife, lider de piaţă în prezent, „Medicover atacă puternic poziţia Reginei Maria. Sunt foarte activi în piaţă, ţintesc să ia poziţia a doua. Achiziţionează o dată la o lună între una şi trei companii locale mari. Sanador se dezvoltă iarăşi foarte frumos, organic.”

    În ceea ce priveşte evoluţia cifrei de afaceri a grupului MedLife până la sfârşitul lui 2018, el prevede că aceasta va ajunge la circa 180 de milioane de euro, revenindu-i astfel 12-13% din piaţă.

    Marcu spune că, pentru anul acesta, planurile de achiziţie ale grupului au ajuns la final, după tranzacţiile deja efectuate, printre care se numără Centrul Medical Ghencea şi compania Polisano. „Vom achiziţiona în continuare companii, dar la o scară mai mică” şi asta deoarece MedLife este deja prezentă pe aproape întreg teritoriul României, în oraşele cu peste 150.000 de locuitori, aşa că nu prea mai au unde să se extindă, explică el.

    Pe viitor, Marcu spune că pe piaţă vor funcţiona cu două branduri: pe segmentul de high-end va funcţiona MedLife, iar pe mid-low market, Sfânta Maria, care va include Centrul Medical Ghencea şi Anima. Ca plan de extindere, el spune că toamna aceasta vor deschide prima clinică Anima în afara Bucureştiului, la Bacău.

    Aşteptările sale pentru brandul Sfânta Maria sunt ca acesta să genereze cam 5% din cifra de afaceri a MedLife: „Companiile care vor funcţiona sub brandul Sfânta Maria se îndreaptă spre 10 milioane de euro. Există anumite zone, cum ar fi cea de Casă (casa de asigurări n.red.), în care Sfânta Maria este competitorul Medlife”. 

    Potrivit lui Marcu, cele două branduri vor avea interese divergente şi vor funcţiona cu echipe de vânzări, board, laboratoare, puncte de recoltare şi preţuri diferite. „Spitale vor exista doar pe brandul MedLife, nu şi pe Sfânta Maria. Probabil că farmaciile din toate clinicile mari ale Sfintei Maria vor fi tot Pharmalife”, adaugă el. Printre principalii competitori ai brandului Sfânta Maria se numără companiile Sante şi Medas, în Bucureşti.

    Reprezentantul grupului medical crede că este foarte greu ca un alt jucător să intre pe o piaţă dominată deja la nivel naţional de MedLife, urmată de Regina Maria şi Medicover la nivel regional. În ceea ce priveşte Capitala, Marcu spune că Sanador este un jucător foarte puternic, dar că pentru a deschide o reţea naţională ar dura 10 ani.

    Comparativ cu statele vecine, el plasează România mult peste pieţele din Bulgaria, Serbia sau Ungaria. „Piaţa e la un nivel de maturitate mult mai mare faţă de toţi vecinii. Distanţa faţă de aceştia este nu mare, ci uriaşă. Cel mai mare operator din Ungaria sau Serbia are undeva la 20 de milioane de euro cifra de afaceri. De 9-10 ori mai mică.” Totuşi, admite că decontările din Serbia, Bulgaria sau Ungaria sunt mai bune decât în România.

    Chiar dacă momentan nu au un plan concret legat de intrarea pe o piaţă străină, reprezentantul MedLife spune că, pe viitor, nu exclude această posibilitate: „Vom intra probabil cu 2-5 milioane de euro într-o ţară şi vom vedea cum funcţionează în 12-18 luni. Nu în forţă, pentru că nu ştim dacă funcţionează. Simt că în oraşele mari de tip Budapesta, Sofia şi Belgrad merită intrat. Nu şi în est, în Moldova şi Ucraina”.

    Bariera lingvistică şi reglementările diferite legate de decontările de la casele de asigurări sunt principalele impedimente cu care el crede că s-ar putea confrunta un jucător român la intrarea pe o piaţă internaţională. „Dar cu siguranţă veţi vedea firme româneşti care vor trece graniţa. România şi-a depăşit vecinii la o distanţă uriaşă şi poate deveni un pol care să atragă pacienţi străini.” Cu toate că pacienţii străini nu se înghesuie încă să vină la tratament la noi în ţară, Marcu crede că în 4-5 ani vom vedea mulţi pacienţi, nu bulgari, unguri sau sârbi, ci din ţări cu liste lungi de aşteptare.

    Printre tendinţele pieţei, Marcu remarcă şi faptul că o mare parte dintre pacienţii români „se mută din avionul pentru Viena sau Istanbul în taxi” şi aleg să se trateze la clinici ca Monza, Sanador şi Regina Maria, „nu doar MedLife”, şi asta pentru că mulţi care „s-au tratat la Viena sau Istanbul au făcut recidive. Eu prevăd că în perioada următoare pacienţii vor reveni în spitalele private româneşti”.

    Marcu spune că „moda” tratamentelor în străinătate a apărut în urma greşelilor unor politicieni „cu un comportament arogant”, care au ales serviciile unor clinici private din afară pentru intervenţii simple, care s-ar fi putut efectua lejer la noi în ţară. Totuşi, adaugă că lucrurile se schimbă: „Există o migraţie a pacientului, a turistului medical către spitale private româneşti care încep să lucreze pe nişte nişe medicale foarte bine puse la punct”.

    Anul acesta, numărul de pacienţi din clinicile MedLife a crescut cu 10-15%, iar în spitalele grupului, cu 30-40%. Preşedintele executive al MedLife crede că majorarea numărului de români care aleg serviciile private locale se datorează în egală măsură faptului că mulţi renunţă să plece în afară, dar şi că din ce în ce mai mulţi pacienţi aleg să plece de la stat la privat: „Cred că cei cu operaţii foarte scumpe nu mai pleacă afară. Iar cei cu operaţii de linie se mută din sistemul public către cel privat”.

    Totuşi, spune că sistemul privat nu îl poate înlocui pe cel public, mai ales în oraşele unde sunt centre universitare puternice, precum Bucureşti, Cluj, Timişoara, Mureş sau Iaşi. „E nevoie de spitale de urgenţă regionale – au o importanţă strategică pentru ce înseamnă urgenţă. Fie şi pentru simplul motiv că este interzis să faci urgenţă la privat.”

    De ce pleacă tot mai mulţi pacienţi de la stat la privat? „Într-un stat în care, din total cheltuieli într-un spital, 90% sunt salariile, nu e rău că medicii sunt plătiţi, dar este necesar ca aceşti bani să fie luaţi de undeva. Acest undeva se regăseşte în adresabilitatea oamenilor”, încheie el.

  • Cum a reuşit o romancă să pătrundă intr-o lume dominată de bărbaţi in care foarte puţine femei au reuşit să ajungă

    Ana Sapungiu s-a născut în Giurgiu, dar a ajuns în Capitală încă de la vârsta de şase ani. În 2003, după absolvirea Facultăţii de Management din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti, a decis să obţină un MBA la Universitatea Huron, din Londra.

    Încă din timpul facultăţii a început să lucreze în industria vinului: mai întâi pentru diverse companii sau agenţii din domeniul importului, pentru ca ulterior, în 2004, să devină responsabilă de gama de vinuri din portofoliul Oddbins, un lanţ de magazine din Marea Britanie.

    Topul dat publicităţii anual de către prestigioasa publicaţie de specialitate Drinks Retailing News o plasează anul acesta pe românca Ana Sapungiu pe locul 30 în ierarhia celor mai influente persoane din piaţa britanică a vinului.

    Pentru a obţine titlul, românca a trebuit să plătească peste 12.000 de lire sterline: 4.452 lire pe an pentru zilele de curs şi cele de seminar, 1.944 de lire pentru examenul final şi 1.356 lire sterline pentru lucrarea de disertaţie; în total, 12.204 lire sterline.
    „Apoi, dacă nu treci de prima oară, trebuie să plăteşti încă o dată anul şi examenul, adică să îl repeţi, iar taxele sunt aceleaşi. Se mai adaugă banii de achiziţii, de călătorii, de cărţi şi aşa mai departe“, descrie ea costurile pe care le implică pregătirea pentru obţinerea unui astfel de titlu.

    Care sunt elementele de care ai nevoie pentru a reuşi într-un astfel de domeniu? Pasiunea, talentul şi încrederea în tine contează foarte mult, spune Ana Sapungiu. „Inovaţia nu vine doar din acumularea de cunoştinţe. Cunoştinţele sunt importante, le acumulezi toată viaţa, dar, doar cu ele, fără atributele amintite (pasiune, talent), nu reuşeşti să împingi mai sus lucrurile şi în niciun caz nu reuşeşti să ai «semnătura» pe escalada către performanţa profesională.”

    Ana Sapungiu descrie decizia de a se ocupa de achiziţii la un lanţ de magazine ca fiind un moment-cheie al carierei.
    „Nu sunt multe posturi de acest fel (buyer) în Marea Britanie şi competiţia este foarte mare. Gradul de responsabilitate pentru gama de vinuri a unui lanţ cu unităţi în toată ţara este foarte mare, dar este dublată de oportunitatea de a schimba puţin lucrurile, chiar de a influenţa tendinţele din piaţă ceea ce, trebuie să recunosc, este foarte interesant şi, în egală măsură, incitant, provocator.”

    Un alt moment pe care nu îl poate trece cu vederea este cel în care s-a hotărât să obţină titlul de Master of Wine. A fost punctul de plecare pe un drum lung, pe care s-au cheltuit multe resurse personale, inclusiv financiare, explică ea. „Nu există nicio garanţie că vei reuşi să străbaţi acest drum, să ai succes. Cred că intră şi un strop de noroc în ecuaţie.”

    De aceste două momente se leagă, de altfel, şi părţile dificile ale carierei sale. „Până la a putea spune «am reuşit», am trecut prin stări în care apar întrebări, temeri sau în care se instalează epuizarea. Important este să nu uiţi cine eşti, de ce faci ceea ce faci şi încotro vrei să te îndrepţi.”
    În ultimii ani, alegerea şi consumul vinurilor au devenit activităţi tot mai documentate pentru români.
    Potrivit unui studiu realizat de

    CrameRomania.ro şi ReVino.ro, factorii esenţiali în alegerea unei etichete sunt: cramele producătoare (32%), soiurile de struguri (31%), culoarea vinului – alb, roze sau roşu (11%) – şi momentul de consum (10%).

    58% dintre români consumă din ce în ce mai mult vinuri seci, în detrimentul celor dulci, care sunt preferate de doar 2% dintre respondenţi. În acelaşi context, vinurile roşii ocupă primul loc fiind preferate de 57% dintre români, urmate de vinurile albe (28%), roze (13%) şi pe ultimul loc de spumante (2%). Indiferent de sursă (cramele din România, cele din afară sau producţie proprie), vinul este consumat de două-trei ori pe săptămână de către 45% dintre respondenţi, iar cel îmbuteliat la sticlă este ales în peste 91% dintre situaţii.

    În 60% dintre cazuri, documentarea înainte de achiziţie constă în informaţiile pe care clienţii le găsesc la raft. Doar 14% dintre cumpărători caută pe internet informaţii înainte de a cumpăra un vin, iar 9% cer sfatul unui specialist. Preţul pe care un român îl plăteşte pentru o sticlă de vin este în 43% dintre cazuri cuprins între 26 şi 50 lei, în 20% dintre cazuri între 16 şi 25 lei, iar în proporţie de 17% respondenţii sunt dispuşi să plătească între 51 şi 70 lei. Cu privire la soi, Feteasca Neagră este preferată de 52% dintre români.

    Referitor la sursele de achiziţionare a vinului, 43% dintre români aleg cel mai des supermarketurile, datorită dezvoltării sortimentelor de băuturi şi zonelor special amenajate pentru vinuri. Acestea sunt urmate în proporţie de 36% de magazinele specializate. Aprovizionarea direct de la sursă, adică de la crama producătoare, este aleasă doar de 12% dintre români, iar online-ul reprezintă o opţiune doar pentru aproape 7% dintre aceştia.

    Deoarece consumul educat de vinuri se construieşte în timp prin acţiuni diverse, vizitele la crame în ţară reprezintă o opţiune din ce în ce mai frecventă printre români. În plus, participarea la evenimente  dedicate vinului este pe lista tot mai multor consumatori, iar apetitul pentru educaţie în materie de vinuri a crescut.

    Generalizările sunt periculoase, dar se poate observa o schimbare a tiparelor de consum, crede Ana Sapungiu. „Au succes din ce în ce mai mare vinurile mai «uşoare», mai puţin baricate. Vinurile «generice», fără origine exactă, încep să îşi piardă popularitatea, consumatorii arătându-se interesaţi din ce în ce mai mult de vinurile cu provenienţă clară.”

    Ce loc ocupă vinurile româneşti pe rafturile britanice?  „În Anglia, şi nu numai, imaginea României nu este foarte bine definite. Istoricul prezenţei vinurilor româneşti în lanţurile de magazine este unul al «raftului de jos». Acum au început să apară şi vinuri de calitate, dar ele sunt puţine şi aria de răspândire este încă mică”, opinează ea. Partea bună a lucrurilor este că, nefiind formată o imagine clară, apare oportunitatea de a o lua, cumva, de la capăt. Cu ştiinţă, muncă, se pot obţine rezultate bune.”

  • În lumea vinului moldovenesc

    Prima interacţiune cu „oraşul din piatră albă”, după cum este supranumit Chişinăul datorită clădirilor deschise la culoare care îl împânzesc, te face să te simţi ca într-o capsulă în care prezentul este amestecat cu trecutul. Adevăratele comori ale Republicii Moldova – şi unul dintre principalele motoare ale economiei – se află însă la o distanţă de mai puţin de 20 km.

    Un drum de circa o oră este astfel suficient ca să poţi uita de agitaţia din cel mai mare oraş al ţării. Bijuterii arhitecturale, galerii subterane, dealuri împânzite cu viţă de vie şi crame care produc de la câteva mii de sticle la câteva milioane – acestea sunt comorile Moldovei, cele care au reuşit să pună ţara pe harta mondială a vinului, o hartă unde trioul Spania, Italia şi Franţa conduce detaşat.

    Republica Moldova se află pe locul 20 în lume şi pe 11 la nivel european în ceea ce priveşte cantitatea produsă de vin, cu un volum estimat pentru anul 2017 la 1,8 milioane de hectolitri, arată datele de la Organizaţia Internaţională a Vinului şi Viei (OIV). Comparativ, România se află pe locul 13 la nivel mondial şi şase în Uniunea Europeană, cu o cantitate de 4,3 miliarde de hectolitri, arată aceeaşi sursă. Însă, dacă ne uităm la suprafaţa cultivată cu viţă de vie, vedem că Republica Moldova este la un nivel similar cu România. Conform datelor OIV, ţara de peste Prut are 140.000 de hectare plantate cu viţă de vie (circa 110.000 conform celor mai recente date de la Biroul de Statistică), în timp ce România are peste 180.000 de hectare.

    Industria vinului este foarte importantă pentru economia Republicii Moldova, reprezentând 7,5% din exporturile totale şi 3,2% din PIB-ul acesteia, conform celor mai recente date. Însă, dacă România este aproape invizibilă pe harta exporturilor, Republica Moldova exportă anual 85% din producţia totală de vin, ceea ce înseamnă peste 85 de milioane de dolari (73 mil. euro), potrivit datelor comunicate anterior de autorităţile de peste Prut. Astfel, vecinii de la est au exporturi de vin de aproape patru ori mai mari decât România. Iar vinurile moldoveneşti ajung în ţări precum China, România, Polonia, Cehia, Rusia sau Canada.

    Practic, vinul reprezintă o adevărată industrie în Republica Moldova, iar acest lucru se vede cu ochiul liber în aproape fiecare colţ al ţării. Cea mai cunoscută cramă din Republica Moldova este Cricova, ale cărei galerii subterane pot fi asemănate cu ale unui oraş, cu străzi, bulevarde şi semne de circulaţie.

    Cricova se află la circa 20 de kilometri de Chişinău, adică la aproximativ 30 de minute de mers cu maşina. Ajungând în faţa cramei, puţine lucruri îţi indică ce urmează să descoperi în interiorul oraşului subteran.

    Un ghid bine îmbrăcat şi un mini-autobuz sunt primele indicii că o să ai parte de o călătorie într-un loc ce nu poate fi străbătut pe jos şi unde temperatura este mult mai mică decât cea de afară. Şi aşa şi este.

    Străzile şi bulevardele cu o lungime totală de 120 km şi care poartă nume precum Cabernet, Fetească sau Bulevardul Şampaniei sunt parte a unui adevărat labirint cunoscut centimetru cu centimetru doar de cei care străbat zilnic aceste galerii. Temperatura din interior se situează între 12 şi 14 grade, iar cel mai adânc punct al galeriilor este la minus 100 de metri adâncime. În afară de străzile ale căror nume te duc imediat cu gândul la licoarea lui Bachus, la fiecare pas întâlneşti butoaie mai mici sau mai mari în care vinul stă la maturat, iar mai apoi urmează să fie turnat în sticle. Cele mai mari butoaie au chiar opt tone şi sunt atât de mari încât parcă mai au puţin şi ating tavanul galeriilor.

    Crama Cricova a fost construită pe locul unei fostei mine şi are o capacitate de 30 de milioane de litri. Astăzi, în interiorul cramei sunt circa zece milioane de litri de vin liniştit şi spumant. Cele mai valoroase vinuri sunt însă cele de colecţie, adică peste un milion de sticle. În vinoteca cramei Cricova se găsesc vinuri de peste 100 de ani, aşa cum este cazul vinului Evreiesc de Paşti din anul 1902. De asemenea, tot aici se găsesc vinuri din toate colţurile lumii şi de toate vârstele, vinuri Cricova care au câştigat medalii internaţionale sau ediţii limitate, dar şi colecţii ale unor actuali şefi de stat precum Vladimir Putin, Klaus Iohannis, cancelarul Angela Merkel sau fostul secretar de stat american John Kerry.

    Cricova este şi unul dintre principalii exportatori de vin din Republica Moldova, din beciurile cramei ajungând vinuri în toată lumea. 
    O altă cramă care are galerii subterane este Mileştii-Mici, coridoarele de aici având o lungime de circa 200 de kilometri. Republica Moldova este cunoscută în România şi pentru vinurile unor crame precum Purcari sau Gitana, însă ţara vecină are mult mai multe crame, iar pe listă apar şi nume precum Asconi, Et Cetera sau Chateau Vartely.

    Dar cramă în Republica Moldova nu înseamnă doar galerii subterane, ci şi castele cu poveşti care ar putea deveni uşor scenarii de film. Tot în apropiere de Chişinău, de data aceasta la aproape 40-50 de minute de mers cu maşina, se află Castel Mimi din localitatea Bulboaca, una din cramele cu istorie din Republica Moldova, dar care era cât pe ce să fie uitată. Din stradă se observă greu că în spatele unor garduri înalte se află un castel. Însă, odată intrat în curte, te afli în faţa unui castel care are o istorie de peste 100 de ani şi a unor grădini care te duc cu gândul la Franţa. De altfel, Constantin Mimi, ultimul guvernator al Basarabiei şi cel care a clădit acest castel, a absolvit Şcoala Agricolă Superioară din Montpellier, Franţa, unde timp de doi ani a însuşit arta cultivării viţei de vie şi metodele franceze de producere a vinului.

    Castelul datează din 1901, iar 40 de ani mai târziu a intrat în proprietatea statului sovietic, fiind transformat la scurt timp în combinat de vin. Astăzi, castelul este deţinut de familia Trofim, care în 2010 a început un amplu proces de restaurare. În castel, antreprenorii au construit şi săli de degustare şi un restaurant, iar lângă, un mic resort.

    Beciurile castelului sunt cele care te întorc cu zeci de ani în timp. Tancuri mari în care se păstrau vinurile, beciuri unde temperaturile coboară la sub 15 grade celsius şi sticle de vin vechi pe care s-a pus mucegaiul sunt lucruri care te duc cu gândul la vremurile trecute. Crama Mimi produce anual peste un milion de litri, dar are o capacitate de peste 20 de milioane de litri.

    Lângă castel se află şi unitatea de producţie a vinului, iar în spatele clădirii construite de Mimi actualii proprietari au făcut un labirint „viu” şi o grădină cu legume. Dincolo de vinuri, poveşti despre galerii subterane şi castele vechi de secole, Republica Moldova reprezintă şi un adevărat paradis pentru gurmanzi. Aşa că bucatele făcute de bucătarii moldoveni nu trebuie să lipsească de lângă paharele pline cu licoarea lui Bachus. 

  • Cum şi-a petrecut concediul Dragoş Anastasiu, CEO, Eurolines: “Unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ” – VIDEO

    Fac plimbări lungi pe malul apei, ajung şi privesc locul unde, efectiv, se varsă Dunărea în Marea Neagră şi asta mă ajută să găsesc soluţii pentru problemele de la birou, mă ajută să iau decizii şi, foarte des, îmi vin idei noi de business sau de îmbunătăţire a unor situaţii care aşteptau şi ele să le vină rândul. Delta este destinaţia mea favorită în România şi, imediat după ea, urmează Transilvania.

    Telefonul şi laptopul, revistele de specialitate, cărţile şi costumul de înot sunt lucrurile care nu îmi lipsesc în concedii. Cât despre amintiri preferate, mi s-a lipit de suflet Key West. Am fost acolo când eram foarte tânăr şi încă îmi amintesc de acel loc ca de unul dintre cele mai frumoase de pe pământ. Are nişte culori excepţionale.

    Care sunt destinaţiile în care v-aţi dori să ajungeţi şi nu aţi avut încă ocazia?
    Japonia. Îmi doresc şi încă nu a devenit prioritară pe listă. De asemenea, vreau să ajung în Noua Zeelandă şi Australia. 

    Unde nu aţi merge sau ce nu aţi face niciodată într-o vacanţă?
    Hm, greu de spus că nu aş merge undeva. Siria şi Irak nu mă atrag, totuşi. Cred că nu aş bea cafea. Dar asta nu fac oricum.

  • Cum şi-a petrecut concediul Marius Perşinaru, director general, Schneider Electric: “Din Indonezia în Bran” – VIDEO

    De acum încolo mai plănuim doar câteva zile în Bran, pentru că restul de timp este blocat deja, fiind dedicat unor acţiuni în plan profesional pentru fiecare dintre noi. Felurile de mâncare preferate în vacanţele de vară sunt cele specifice zonei în care ne ducem. De exemplu peşte în Delta Dunării, bulzul la Bran, cam orice în Italia şi aşa mai departe. Aproape la orice, vara merge un vin roze local, dacă este răcit bine.

    În concediu rămân destul de conectat, poate chiar mai mult ca de obicei, la reţelele sociale şi la ştiri. Gadgeturile în mod cert au un rol crescut, pentru că am mai mult timp pentru ele.
    Lista destinaţiilor de vacanţă în care ne-am propus să ajungem e foarte lungă şi tare eterogenă: un tur de distilerii în Scoţia, o insulă mică nelocuită pe cine ştie unde, ţările nordice, Japonia, bisericile fortificate din Transilvania, Dunărea la intrarea în ţară, Peru, o traversare est-vest a SUA, alta nord-sud, vreo două săptămâni de turism montan în Piatra Craiului, Iezer – Păpuşa şi Apuseni şi mai am destule.

    Care sunt lucrurile pe care le luaţi cu dvs. în toate concediile?
    Cărţi. Multe. Cu dialog. Şi care (mă) relaxează. De câţiva ani le descarc în format electronic pe iPad şi economisesc mult loc în bagaje.

    Ce nu aţi face niciodată într-o vacanţă?
    Nu aş sta acasă.

  • James Simmons, managing director Unilever. „Voi, românii, aveţi ceva căruia îi spuneţi «spirit de şmecher”

    „Voi, românii, aveţi ceva căruia îi spuneţi «spirit de şmecher». Cred că trebuie să ai acest spirit de şmecher în business”, a spus James Simmons, managing director în cadrul Unilever South Central Europe, în cadrul conferinţei ZF „Cei mai mari jucători din economie 2018”.

    Aceasta a fost una dintre caracteristicile pe care spune că le-a observat în mediul de business din România directorul britanic care reprezintă compania cu afaceri pe piaţa locală de circa 897 de milioane de lei (194 mil. euro), potrivit datelor de la Ministerul de Finanţe.
    James Simmons a preluat poziţia de managing director în cadrul Unilever South Central Europe la data de 1 septembrie 2017, după ce a condus timp de trei ani businessul Unilever din zona Caraibelor, o regiune ce cuprinde 20 de pieţe, precum Haiti şi Cuba.

    „Am venit aici de un an, dar deja mă simt ca acasă. Cred că este o diferenţă foarte mare între modul în care este percepută România în Europa de Vest şi realitatea de aici. Cred că unul dintre lucrurile pe care ar trebui să le facem ar fi să promovăm România mai bine”, spune el.

    Simmons este atras de România şi de potenţialul pe care consideră că îl au ţara şi piaţa locală. „Cred că natura este spectaculoasă aici, este foarte frumoasă. Există aici o calitate a vieţii, un «joie de vivre», mâncare bună, vin bun, comunitate puternică. Sunt lucruri de sărbătorit. Cultura aici este una mult mai latină decât oriunde în Europa, şi totuşi am venit din America Latină. Cred că România este un diamant. Trebuie finisat, dar este un diamant”, descrie el ţara.

    Precizează că a transmis acest mesaj şi cunoscuţilor săi: „Le-am spus şi celor de aici, şi celor din afara businessului că România poate fi una dintre cele mai puternice ţări din Europa, pentru că sunt multe avantaje prin comparaţie cu alte pieţe. Vreau să construiesc un business spectaculos aici”.

    Cum arată agenda celui care reprezintă businessul unui gigant în România? În primul rând trebuie să creeze un spirit pozitiv şi energie, pentru ca oamenii să simtă că pot face lucruri mari aici, spune el.

    „Misiunea mea este de a promova ce face Unilever aici şi în toată lumea, să demonstrăm că putem face business responsabil şi să ajutăm societatea, ca un vecin bun. Trebuie să mă gândesc la viitor şi să gestionez resursele încât să estimez dacă pot atinge ţintele companiei cu resursele actuale sau dacă trebuie să cer mai multe resurse. Am o viziune simplă. Cred că ce facem noi este nobil şi cred că cu cât suntem mai mari, cu atât putem face o diferenţă mai mare”, spune el.

    Cele mai recente dezvoltări ale gigantului anglo-olandez se leagă de piaţa îngheţatei, unde compania este lider pe piaţa locală şi unde a fost implicată în două tranzacţii. În primul rând, tranzacţia evaluată la circa 100 milioane euro prin care Unilever a preluat în ianuarie fabrica Betty Ice din Suceava de la antreprenorul Vasile Armean. Apoi a urmat tranzacţia de la mijlocul lunii iulie, când Unilever a cumpărat producătorul de îngheţată Denny din Bulgaria, mai exact din Veliko Tîrnovo, un orăşel aflat în apropierea graniţei cu România.

    „Toată lumea trebuie să se bucure de îngheţată, pentru că este accesibilă şi disponibilă. (…) A fost o vară ieşită din comun. Am avut un început extraordinar în aprilie, mai şi iunie, şi un iulie diferit. Aceasta este natura businessului de îngheţată. Per total ambiţia noastră de a vedea o creştere de două cifre pe acest business la finalul anului va fi realizată. Este un ritm ciudat, dar ajungem acolo. Piaţa de îngheţată de aici, faţă de alte pieţe, oferă oportunităţi de creştere. Rata de consum de aici este încă una scăzută faţă de alte pieţe. Mă gândesc că trebuie să găsim o combinaţie de arome locale şi globale care să fie disponibile la nivel larg”, descrie Simmons potenţialul pieţei de îngheţată. 

    Pe lângă businessul de îngheţată, Simmons spune că printre produsele cu potenţial de dezvoltare de pe piaţa locală se numără cele de îngrijire corporală şi înfrumuseţare, precum deodorantul Rexona, şi produsele de curăţenie, precum Domestos.

    „În centrul companiei noastre sunt câteva categorii cu potenţial de creştere. Dacă ne uităm la piaţa deodorantelor de aici sau la produsele de curăţenie, aceste pieţe sunt încă mici în comparaţie cu alte părţi. Ne gândim mult cum să facem să construim piaţa de aici, nu doar să o câştigăm. Vrem să facem un business mult mai mare şi cred că putem face asta prin câteva achiziţii inteligente şi putem lucra şi în parteneriat cu alţii.” Şeful Unilever mai spune, fără să ofere prea multe detalii că, în perioada următoare, compania va lansa câteva produse noi.

    La sfârşitul anului trecut, businessul de distribuţie Unilever avea pe piaţa locală o cifră de afaceri netă de circa 897,5 milioane lei şi un profit net de 16,2 milioane lei, cu 227 de angajaţi. La nivel global, businessul Unilever a înregistrat în 2017 afaceri de 53,7 miliarde euro, în creştere cu circa 2% faţă de anul precedent. La aceste afaceri, businessul anglo-olandez a obţinut un profit net de aproximativ 6,5 miliarde euro, în creştere cu aproape 17% faţă de anul anterior.

    În ceea ce priveşte resursele umane, Simmons spune că Unilever este deschisă la angajări şi că nu se confruntă deocamdată cu celebra „secetă” de pe piaţa forţei de muncă din România.

    „Avem oameni talentaţi aici. Când mă uit la actuala organizaţie, mă face să mă simt mândru. Bineînţeles că vreau mai mulţi oameni talentaţi care să se alăture. Vin din ce în ce mai mulţi oameni la noi să se angajeze direct şi ne bazăm şi pe o serie de parteneri care găsesc oameni buni din industrie”, spune managing directorul companiei Unilever.

    Compania are şi un program dedicat proaspeţilor absolvenţi, în urma căruia se angajează la ei undeva la 5-7 tineri anual. Totodată, Simmons spune că au şi posibilitatea să aducă noi angajaţi din centrul şi estul Europei − din Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi Republica Moldova.

    „Cred totuşi că secretul este să ţii de oamenii buni pe care îi ai şi să le oferi un simţ comun, să le dai de înţeles că facem lucruri importante şi că le facem cum trebuie. Este o parte foarte importantă să nu laşi oamenii să plece, pentru că timpul petrecut în companie, încrederea, colegialitatea creează un spirit care face colaborarea să funcţioneze.”

    Ce înseamnă colaborarea? Simmons oferă o definiţie a termenului: „Colaborarea pentru idei, pentru că oamenii vin cu ideile, nu companiile. Vrem să creăm un mediu în care oamenii să se simtă valoroşi, nu doar în modul evident, adică cât duc acasă la sfârşitul lunii sau în bonusuri la sfârşitul anului, ci în general (…) Per total, vom investi anul viitor în toate părţile din organizaţie, de la salarii până la marketing, zeci de milioane de euro”.

    Mulţumit de acest „diamant”, cum a numit el România, Simmons spune fără ezitări că şi-ar deschide chiar şi propriul business aici, iar acest business nu ar fi nici în piaţa de îngheţată, nici în oricare altă piaţă în care activează businessul pe care îl conduce.

    „Aş deschide chiar şi mâine un business aici, pentru că sunt câteva lucruri care mi-au atras atenţia. În primul rând, creşterea de circa 30% a turismului. Bazat pe asta, Costa Rica, spre exemplu, pe care o ştiu foarte bine, a făcut ceva spectaculos de bine – s-a poziţionat drept cea mai mare destinaţie de turism ecologic. Dacă mă uit la aceste lucruri, cred că şi pentru România ar fi o oportunitate foarte bună.

    Promovarea turismului în România într-un mod prietenos faţă de mediu ar putea spori economia foarte mult. Ultima dată când m-am uitat, 12,5% din PIB-ul Costa Ricăi a venit din turism şi asta au realizat doar în ultimii zece ani.” 

    CARTE DE VIZITĂ

    James Simmons
    Origine: Marea Britanie
    Vârsta: 46 de ani
    Educaţie: licenţă în politică, filosofie, economie – Universitatea Bristol
    Carieră: 
    Managing director Unilever South Central Europe (septembrie 2017 – prezent)
    Director general Unilever Greater Caribbean (2014-2017)
    Vicepreşedinte al departamentului de Customer Development în Regatul Unit şi Irlanda (2009-2014)
    Alte roluri de marketing şi vânzări în Unilver UK (1998 – 2009)