Marile puteri s-au angajat într-o nouă luptă pentru Arctica, îmboldite de deschiderea unor noi rute maritime, profitabile pentru unii, pe măsură ce calota de gheaţă se retrage.
În timp ce Texasul paraliza la propriu îngheţat şi în beznă în februarie, două nave ruseşti – o cisternă de gaze naturale lichefiate şi un spărgător de gheaţă nuclear – au realizat o premieră istorică, scrie revista britanică Prospect. Cele două vapoare au reuşit să ducă până la capăt un traseu de iarnă în sectorul estic al Rutei Mării Nordului, de-a lungul litoralului siberian, de la Jiangsu din China până în portul rus Sabetta. În mod normal, gheaţa de pe mare ar face imposibilă o astfel de traversare în această perioadă a anului. De obicei, navele reuşesc să parcurgă întreaga Rută a Mării Nordului (cunoscută şi sub numele de Pasajul de Nord-Est) doar între iulie şi noiembrie; deşi traficul în aceste luni a devenit tot mai aglomerat, 62 de vase au străbătut această rută în 2020, un număr fără precedent. Au ajutat şi îmbunătăţirile în protecţia contra gheţii, adică în tehnologie, deşi cisterna rusească a avut nevoie de reparaţii capitale la sfârşitul călătoriei sale.
Într-o lume în care 80% din mărfuri sunt încă expediate pe mare, noile opţiuni pentru traversarea continentelor sunt inevitabil o mare problemă pentru multinaţionale şi eventual pentru consumatori. Dacă transportul din Japonia până la Rotterdam, care trece în mod normal prin Canalul Suez, durează 30 de zile (sau mai mult dacă o navă blochează culoarul de trecere după ce a pierdut controlul direcţiei, aşa cum s-a întâmplat cu un enorm vas taiwanez în martie), pe Ruta Mării Nordului călătoria poate fi de doar 18 zile. În mod similar, dacă o navă ar călători de la New York în Japonia, aceasta ar naviga de obicei prin Canalul Panama şi ar ajunge la destinaţie cel mai devreme în 25 de zile. Dar, urmând pasajul nord-vestic prin zona arctică, transportul ar face cu patru zile mai puţin. În afară de aceasta, există acum Ruta Transpolară, un drum controversat deoarece este pe deplin viabil doar atunci când gheaţa marină se retrage foarte mult. Acesta scurtează drumul de la Atlantic la Pacific direct prin centrul Oceanului Arctic, ceea ce înseamnă o economie de 1-2 zile faţă de celelalte rute arctice. Un interes special pentru el a avut China. Unul dintre spărgătoarele ei de gheaţă, Xue Long (Dragonul de zăpadă), a finalizat parcursul dificil în vara anului 2012. Pe lângă faptul că este mai rapidă, Ruta Transpolară va permite comercianţilor să evite birocraţia rusă, cheltuielile cu permisele şi asistenţa spărgătoarelor de gheaţă necesară pentru ruta Mării Nordului.
Marile comori naturale ascunse sub gheaţa arctică sunt, în sine, genul de trofeu care a stârnit adesea rivalitate şi lupte de cucerire. Estimări recente spun că sub Oceanul Arctic aşteaptă 90 de miliarde de barili de petrol şi mii de miliarde de metri cubi de gaze naturale nedescoperite. Însă potenţialul pentru noi traversări adaugă o altă dimensiune interesului pentru regiune. De-a lungul istoriei, s-au purtat războaie sângeroase pentru porturi cu apă caldă şi traversări pe mare care oferă avantaje strategice şi comerciale. Conexiunile transcontinentale au fost adesea un punct de conflict special. În primul secol de existenţă a Canalului Suez, în numeroasele ciocniri de acolo s-au amestecat nu doar francezii şi britanicii, puterile cu pretenţii în regiune, alături de gazdele egiptene ale acestei căi de circulaţie, ci şi Japonia, Israel şi SUA.
Acum, pe măsură ce planeta se încălzeşte, Arctica devine rapid un nou creuzet sub presiune. Cele mai evidente părţi interesate sunt cei opt membri ai Consiliului Arctic, forul interguvernamental al statelor care au teritorii în regiune. În ceea ce priveşte amploarea, Rusia predomină: este suverană peste mai mult de jumătate din toată suprafaţa arctică. De asemenea, domină la prezenţa militară vizibilă, cu arme precum racheta de croazieră hipersonică Ţirkon recent testată, o flotă impresionantă de aproape 50 de spărgătoare de gheaţă, unele cu propulsie nucleară, şi – mai ciudat – manevrele de infanterie mediatizate cu mândrie care implică transport cu câini husky şi reni. La sfârşitul lunii februarie, Rusia şi-a consolidat influenţa din spaţiu, lansând un satelit – Arktika M – pentru a monitoriza climatul şi mediul din regiune.
Estimări recente spun că sub Oceanul Arctic aşteaptă 90 de miliarde de barili de petrol şi mii de miliarde de metri cubi de gaze naturale nedescoperite. Însă potenţialul pentru noi traversări adaugă o altă dimensiune interesului pentru regiune.
În timpul mandatului lui Donald Trump, SUA – în Consiliu pentru că are Alaska – au dezvoltat o abordare caracteristică – spectacol şi laudă de sine. Trump părea deosebit de interesat de minerit: conştientizarea potenţialului pământurilor rare a stat probabil în spatele sugestiei sale ridicole (dar nu unice) din 2019 de a «cumpăra» Groenlanda. Cu toate acestea, el nu a fost capabil de o strategie geopolitică mai consecventă decât în altă parte.
Totuşi, odată cu alegerea lui Joe Biden ca preşedinte, SUA au schimbat strategia şi viteza. Biden a lansat un program de instruire a armatei SUA numit „Arctic Warrior” pentru a-i dezvolta abilităţile în «războiul pe vreme rece», o iniţiativă îngheţată după Războiul Rece. În februarie, noul preşedinte a trimis patru bombardiere ale Forţelor Aeriene Americane şi 200 de soldaţi la staţia aeriană Ørland din Norvegia, la 350 de mile sud de Cercul polar. În mod normal, armata SUA monitorizează zona arctică de la o bază britanică; cea din Norvegia permite un răspuns mai rapid la orice semne de agresiune rusească.
După mai puţin de o săptămână, Danemarca a dezvăluit că şi ea va creşte cheltuielile pentru apărare cu 250 de milioane de dolari ca răspuns la acumularea de forţă armată a Rusiei. Capacităţile sale de supraveghere vor fi îmbunătăţite de dronele din Groenlanda (unde este suverană) şi de radarul aerian sofisticat din Insulele Feroe.
Noua rivalitate nu se limitează la membrii Consiliului. China se defineşte ca o naţiune „aproape arctică”, cu ambiţii de a transforma acele deschideri de rute din Oceanul Arctic într-un „Drum al Mătăsii Polar”. China a câştigat mai întâi un punct de pornire prin Tratatul Svalbard din 1925 care, deşi a stabilit că arhipelagul este teritoriu norvegian, a acordat altor semnatari aceleaşi drepturi de acces la acesta. Dând dovadă de o putere formidabilă de anticipare, China s-a asigurat că este unul dintre ei. O viaţă de om mai târziu, în 2003, Republica Populară a înfiinţat Staţia Râul Galben în Svalbard, iar prezenţa sa acolo a devenit astfel una fizică. Până în 2018, China a cooperat cu Islanda pentru a crea un observator comun ştiinţific şi a încercat să cumpere sau să închirieze un aeroport în Laponia, efort pe care ministerul apărării finlandez l-a blocat în cele din urmă.
Extinderea globală a fenomenului este demonstrată de faptul că, în ianuarie anul acesta, chiar şi India a lansat un proiect de politică arctică. Delhi l-a argumentat arătând „legătura complexă dintre condiţiile din Arctica şi sistemele musonice şi himalayene”. Şi Marea Britanie şi-a arătat puterea, anunţând o prezenţă regulată a Marinei Regale acolo de la începutul lunii martie, ca parte a unei oferte internaţionale pentru asigurarea că Rusia şi China nu pot monopoliza noile rute comerciale.
Dintre membrii Consiliului Arctic, canadianul Justin Trudeau devine aproape la fel de îngrijorat de China pe cât Biden este de expansionismul rusesc. În decembrie, premierul Canadei a împiedicat compania de stat chineză Shandong Gold Mining să cumpere o mină de aur din motive de securitate naţională. Mina este aproape atât de pasajul nord-vestic al Canadei, cât şi de instalaţiile radar de avertizare timpurie şi de sistemele de monitorizare subacvatică ale SUA şi Canadei.
Pentru că sunt atât de multe în joc, chiar şi cartografierea Arcticii a devenit intens politizată. În 1997, de la Sankt Petersburg a fost lansată o misiune ştiinţifică internaţională de documentare a fundului mării. În ciuda intenţiei sale neutre declarate, diagramele rezultate au avut întotdeauna implicaţii geopolitice. Convenţia ONU cu privire la dreptul mării oferă statelor de coastă posibilitatea să extindă drepturile suverane sau, mai clar, să execute ocupaţii de teritorii submarine. Un lanţ montan subacvatic numit Dorsala Lomonosov a devenit o miză deosebit de contestată: Canada, Danemarca şi Rusia îl văd cu toţii ca pe o extindere a propriilor teritorii. În 2007, Rusia a plantat în mod clar un steag pe creastă, la doar două mile şi jumătate sub Polul Nord, după ce un organism specializat al ONU a respins prima sa ofertă oficială pentru drepturi suverane acolo. De atunci, Moscova a reaplicat şi atât Danemarca, cât şi Canada au făcut obiecţii. Recomandarea comisiei este în aşteptare, dar interesul Moscovei nu aşteaptă. În octombrie, două nave ruseşti au fost trimise pentru a colecta date suplimentare pentru noi hărţi de înaltă tehnologie ale crestei pentru a susţine revendicările ruse.
Şi China – care susţine că Arctica este un spaţiu internaţional – se delectează cu cartografierea creativă. Politica sa este încadrată de o hartă centrată pe Polul Nord care descrie SUA şi China ca fiind separate mai degrabă de Arctica decât de Oceanul Pacific, o schimbare în gândirea geografică atât de îndrăzneaţă încât Beijingul nu ar fi îndrăznit să o adopte înainte ca gheaţa de la pol să înceapă să se topească.
Cât de rău poate degenera lupta între puteri? Actorii mai sumbri ai NATO, precum Norvegia, privesc înapoi în istoria recentă la comportamentul Rusiei faţă de Georgia, Siria şi Ucraina şi se înfioară. O vizită la cavernosul cartier general militar comun din Bodø este grăitoare. Un ecran mare monitorizează constant traficul în şi în jurul zonei de frontieră nordice a ţării cu Rusia. Oslo păstrează, de asemenea, un ochi vigilent asupra unei alte «linii de front» – Marea Barents, în nordul apropiat al Norvegiei. Unii chiar se întreabă dacă ruşii ar putea «crea o nouă Crimee» în Arctica. Strategii de apărare vor spune că îşi fac griji cu privire la Svalbard, aflate la aproximativ 1.000 km de nordul Norvegiei. Poate fi imaginată cu uşurinţă folosirea unui argument privind cotele de pescuit pentru a implementa tactici de «zonă gri» şi a semăna haos. O navă de pescuit rătăcită poate ajunge să fie capturată de cealaltă parte, acţionând ca un declanşator periculos.
Deşi mai multe naţiuni au interese în regiune, o mare strategie rusească distinctă – care combină exploatarea resurselor cu militarizarea într-un fel pe care Stalin l-ar fi recunoscut – îşi propune să profite la maximum de activele arctice ale ţării până în 2035.
Aliaţi precum Islanda şi Marea Britanie îndeamnă NATO să adopte o poziţie similară, însă statele Alianţei ale căror interese geografice sunt mai la sud tind să vadă Arctica ca pe o distragere a atenţiei. Pentru toată fala militară şi spectacolul de forţe din regiune, un război „fierbinte” nu este cel mai mare pericol – şansele ca acesta să se producă sunt reduse. O mare parte din context este surprins de termenul rusesc „pokazuka”, tradus de obicei ca „vitrina” – spectacol pentru a speria sau a impresiona. Situaţia actuală poate fi cel mai bine descrisă ca un război (foarte) rece.
O ameninţare mai mare decât orice conflict fizic este că, în timp ce lumea este distrasă de o luptă clasică pentru putere, fragilul ecosistem arctic va fi distrus. Acest lucru ar provoca daune colaterale tuturor – inclusiv presupuşilor «învingători».
Forajul pentru petrol şi extragerea gazelor este, atât prin efectul direct asupra mediului local, cât şi prin contribuţia prin emisiile de carbon la haosul climatic, cea mai dăunătoare activitate posibilă pentru regiune. Profesorul Martin Siegert, codirector al Institutului Grantham pentru Schimbări Climatice al Colegiului Imperial, explică: „Deschiderea producţiei de petrol duce la catastrofe, aşa cum am văzut cu scurgerile de petrol din Rusia de anul trecut”, când 20.000 de tone de motorină s-au scurs într-un râu în Siberia şi apoi în mare.
Şi în proiectarea iniţiativelor energetice există semne ale unei alianţe antioccidentale care face obiectul avertismentelor întunecate la conferinţele NATO: în decembrie 2019 a fost inaugurată conducta «Puterea Siberiei», un proiect de investiţii comun între Gazprom şi China National Petroleum Corporation care promite să transporte gazul rusesc pe pieţele chinezeşti printr-o reţea de 3.000 km.
Trump părea deosebit de interesat de minerit: conştientizarea potenţialului pământurilor rare a stat probabil în spatele sugestiei sale ridicole (dar nu unice) din 2019 de a «cumpăra» Groenlanda.
Biden a lansat un program de instruire a armatei SUA numit „Arctic Warrior” pentru a-i dezvolta abilităţile în „războiul pe vreme rece”, o iniţiativă îngheţată după Războiul Rece.
China se defineşte ca o naţiune „aproape arctică”, cu ambiţii de a transforma acele deschideri de rute din Oceanul Arctic într-un „Drum al Mătăsii Polar”.
Chiar şi India a lansat un proiect de politică arctică. Delhi l-a argumentat arătând „legătura complexă dintre condiţiile din Arctica şi sistemele musonice şi himalayene”.
Însă Occidentul nu este în poziţia de a-şi demoniza rivalii pentru că aceştia pun profitul pe termen scurt înaintea costurilor pe termen lung pe care le-ar suporta planeta. Multe companii petroliere din diferite naţiuni au planuri de explorare. Printre acestea se numără multinaţionala britanico-olandeză Shell şi, până în 2018, ExxonMobil din SUA, care a colaborat cu Rosneft din Rusia înainte ca sancţiunile americane impuse Moscovei să o oblige să se retragă. Proiectele arctice ale Rosneft au continuat. În noiembrie 2020 a fost anunţat uriaşul proiect Vostok Oil, de 128 de miliarde de euro, prin care se va crea acces la cinci miliarde de tone de petrol, se vor construi două aeroporturi, vor fi dezvoltate cinci oraşe industriale şi o conductă. Portul din apropiere, Sabetta – construit între 2012 şi 2020 pentru a fi cea mai mare destinaţie de transport maritim din Arctica, precum şi parte a unui proiect major de gaze naturale lichefiate – va oferi acces uşor la Ruta Mării Nordului.
Deşi mai multe naţiuni au interese în regiune, o mare strategie rusească distinctă – care combină exploatarea resurselor cu militarizarea într-un fel pe care Stalin l-ar fi recunoscut – îşi propune să profite la maximum de activele arctice ale ţării până în 2035. Ruşii sunt conştienţi că viitorul ţării ca exportator de gaze naturale depinde de resursele nordului extrem.
Conferinţa Cercului Arctic găzduită la Shanghai în 2019 (cu doar o lună înainte ca NATO să găzduiască propria sa reuniune arctică) a fost o etalare fascinantă a ambiţiilor. Înainte de a intra în auditoriu, vizitatorii puteau admira modele ale celor două spargătoare de gheaţă ale Chinei alături de un urs polar din răşină. Această creatură, atât de ameninţată cu dispariţia de subţierea calotei glaciare, a fost un memento neintenţionat al direcţiei înspăimântătoare în care se îndreaptă regiunea. Însă superputerea în ascensiune continuă să vadă oportunităţi nu doar în proiectele miniere; prezenţa sa se simte în orice, de la proiecte de energie geotermală islandeze la industria canadiană a creveţilor de apă rece.
Conectivitatea digitală este un alt mare interes – unul care este împărtăşit cu America. La nivel global, cablurile întinse pe fundul mării sunt responsabile pentru gestionarea a 99% din traficul digital. Ceea ce îşi doreşte toată lumea sunt rute digitale rapide, de mare capacitate, care să străbată oceanele lumii. Topirea gheţii din Oceanul Arctic este văzută ca o oportunitate pentru astfel de infrastructuri. În plus, mediul arctic este privit ca fiind cel mai bun pentru centrele de date deoarece temperaturile sale scăzute înseamnă că pot fi economisiţi automat bani grei la răcirea lor. Rusia are propriile sale planuri pentru ceea ce numeşte Northern Digital Stream 1. A făcut echipă cu Finlanda la un plan ambiţios pentru un cablu de comunicaţii subacvatic trans-arctic finanţat internaţional, numit Arctic Connect. Moscova explorează, de asemenea, oarecum cu precauţie, pe fondul preocupărilor legate de securitatea datelor, parteneriate cu China Telecom şi Huawei Marine.
Toate acestea evidenţiază faptul că, deşi există pericole evidente în rivalitate, cooperarea are propriile riscuri. Investiţiile directe de la puteri precum China devin irezistibile politic – şi chiar social – datorită oportunităţilor oferite de o nouă mină sau aeroport.
Un exemplu este turnura urâtă pe care a luat-o la începutul acestui an un proiect minier propus în Kvanefjeld, Groenlanda, pentru extracţia de uraniu şi metale rare. Întrebarea dacă Greenland Minerals – o companie australiană susţinută de holdingul chinezesc Shenghe Resoures Holding – ar trebui să primească permisiunea de a merge mai departe a dus până într-acolo încât unii miniştri ai guvernului local au primit ameninţări cu moartea. În cele din urmă, coaliţia de guvernământ din capitală, Nuuk, s-a destrămat. Soarta proiectului va fi determinată de cine câştigă alegerile din aprilie.
Dimpotrivă, canadianul Trudeau a fost luat cu asalt după ce a impus o interdicţie de cinci ani asupra forajului în Marea Beaufort. Din punct de vedere ecologic, a fost o mutare bună, dar liderii indigeni din Nunavut şi din Teritoriile de Nord-Vest l-au condamnat pentru că a blocat potenţialul pentru locuri de muncă bune şi creştere economică. Doar pentru că omenirea în ansamblul ei se confruntă cu o criză ecologic-civilizaţională nu înseamnă că toţi locuitorii arctici se opun dezvoltării. Inuiţii au fost în fruntea celor care avertizează asupra consecinţelor schimbărilor climatice, dar sărăcia, abuzul de substanţe şi sinuciderile sunt, de asemenea, probleme urgente. Interesul extern pentru resursele locale poate oferi şansa de a concentra atenţia globală asupra nevoilor comunităţilor lor.
