BusinessMagazin

Tag: practica

  • Bloomberg are o problemă cu Bloomberg

    Timp de 12 ani Michael Bloomberg a guvernat cel mai important oraş al lumii. După aceea, nicio funcţie nu părea imposibilă pentru el: preşedinte al Băncii Mondiale, secretar general al ONU, secretar de stat al Statelor Unite. S-a vorbit chiar că ar putea candida la preşedinţia SUA.

    Multimiliardar şi mogul media, un exemplu între politicieni, Bloomberg a fost alăturat unor personalităţi precum Bill Gates şi Bill Clinton. Până în decembrie 2013, singura întrebare părea să fie ce funcţie va alege.
    Bloomberg a aşteptat ca cineva să îl cheme şi să îi ofere un post, a spus un fost director care îl cunoaşte personal pe fostul primar. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. Miliardarul, în vârstă de 73 de ani, a experimentat aceeaşi dezamăgire prin care a trecut orice manager sau politician aflat permanent în lumina reflectoarelor, şapte zile din şapte, 18 ore pe zi. Odată cu încheierea mandatului, dispare şi magia, iar ceea ce rămâne este un puternic sentiment de deşertăciune.

    Timp de câteva luni s-a ocupat de activităţi filantropice, sponsorizând dezvoltarea unui sistem de iluminare bazat pe energie solară pentru africani, prin intermediul fundaţiei sale, el donând milioane de dolari. Dar nu a fost suficient pentru un om obişnuit să fie la conducere.

    Aşa că Michael Bloomberg a făcut ceea ce refuzase să facă până atunci. După un an de inactivitate, a revenit la conducerea imperiului său financiar şi media. „Când nimic altceva nu a funcţionat, a cerut cheile pentru a reveni în postul de conducere“, a spus fostul director.
    Din dorinţa de a fi la conducere şi din îngrijorare pentru munca sa de o viaţă, multimiliardarul a coordonat o restructurare unică în istoria concernului de 9 miliarde de dolari. Bloomberg a înlocuit aproape toţi membrii conducerii de vârf ai diviziei media şi a concediat peste 80 de editori. Departamente întregi au fost analizate cu atenţie, într-o companie cu profituri estimate la 3 miliarde de dolari şi pentru care până atunci nu a existat cuvântul „economie“.

    VIITORUL JURNALISMULUI, ÎNCOTRO?

    Schimbarea radicală de curs a ridicat semne de întrebare legate de un model de afaceri care, cel puţin în Statele Unite, a fost considerat în mare măsură drept viitorul jurnalismului. A fost un model în care jurnalismul de calitate, de tipul celui care susţine democraţia, a fost finanţat de alte activităţi de afaceri. Între alţi susţinători ai acestui model se află Jeff Bezos, fondatorul Amazon, care a preluat prestigiosul Washington Post. Dar cazul Bloomberg a arătat că o astfel de construcţie funcţionează atâta timp cât doreşte patriarhul său.

    Bloomberg nu este o companie tradiţională de media cum sunt New York Times sau Financial Times. Jurnaliştii de la Bloomberg au avut întotdeauna roluri subordonate. Ceea ce a îmbogăţit compania a fost un dispozitiv de tipul unui computer Commodore 64 din 1982, care în zilele noastre s-a transformat într-o tastatură neagră cu butoane colorate. Este vorba despre Terminalul Bloomberg, un sistem informatic pentru bancherii de pe Wall Street şi din centrul financiar londonez.

    Terminalele oferă date precum preţurile obligaţiunilor guvernamentale şi ale materiilor prime; cunoaşte poziţia, încărcăturile şi viteza containerelor navale şi oferă informaţii despre averile directorilor de companii, inclusiv iahturile şi avioanele private ale acestora. Peste 60 de miliarde de date informative din pieţele globale sunt procesate zilnic de aceste terminale, iar accesul la date costă un utilizator peste 20.000 de dolari. În prezent, există circa 325.000 de abonaţi la aceste servicii.

    Terminalul este creaţia şi munca de o viaţă a lui Michael Bloomberg. După ce compania Salomon Brothers, de pe Wall Street, l-a concediat în 1981, Michael Bloomberg, pe atunci în vârstă de 39 de ani, a folosit compensaţiile primite, în valoare de 10 milioane de dolari, pentru a fonda propria sa companie. Sistemul terminalului a făcut ca Bloomberg să ajungă al 14-lea cel mai bogat om din lume, cu o avere estimată la 35,5 miliarde de dolari.

     

  • Air France KLM a anunţat reduceri de 40% la preţurile biletelor de avion. Vezi ce preţuri practică alte companii aeriene pentru aceleaşi destinaţii

    Air France KLM îşi va reduce preţul biletelor de avion cu până la 40%, potrivit unui comunicat transmis de reprezentanţii companiei.  Astfel, vor beneficia de preturi mai mici peste 100 de destinatii din America de Nord, America de Sud, Asia, Africa dar si din zona Caraibelor si a Oceanului Indian. Potrivit informaţiilor transmise, în lista destinatiilor cu preturile reduse se afla principalele puncte de calatorie ale pasagerilor romani din Asia si America de Nord. Pe continentul nord – american preturile incep de la 540 euro pentru un bilet dus-intors la Miami, 569 euro pentru un bilet dus-intors la Toronto si 584 euro pentru un bilet dus-intors la New York, Boston si Montreal. Pentru calatorii care isi doreau sa ajunga in Brazilia, Air France KLM a anuntat ca a pus in vanzare bilete incepand de la 599 euro de persoana, dus-intors, incluzand o reducere de 35 – 40% fata de pretul normal al biletului. Turistii isi pot achizitiona bilete cu pana la 50% discount, cu preturi incepand de la 499 euro pentru Mumbai, Delhi, Beijing si de la 519 euro pentru Hong Kong si Shanghai. Pentru Singapore, preţurile încep de la 559 euro de persoana, dus-intors. Potrivit reprezentanţilor companiei, turistii vor putea sa isi rezerve destinatia dorita pana pe 26 Ianuarie 2016 iar calatoria va trebui efectuata pana pe 26 iunie 2016 (data intoarcerii in tara). Totodată, compania a anunţat şi reducerea tarifului de bază pentru călătoriile la Amsterdam, de la 159, la 139 de euro.

    Reducerile de preţuri anunţate de reprezentanţii Air France KLM vin în contextul în care celelalte companii aeriene practică  preţuri competitive pentru destinaţiile menţionate. Astfel, costul unui bilet dus-întors cu polonezii de la LOT Polish Airlines pentru New York pornesc de la 565 de euro, de la 580 de euro cu compania germană Lufthansa şi de la 550 de euro cu Air Berlin, potrivit informaţiilor de pe site-urile companiilor. Există chiar şi o variantă low cost pentru această rută  prin intermediul companiei norvegiene low cost de lung curier Norwegian, prin hub-ul din Oslo. Pretul biletelor dus-intors prin intermediul Norwegian si al unei companii low cost ce zboara din Romania porneste astfel de la 450 de euro. Pentru ruta Beijing, o călătorie dus întors cu LOT Polish Airlines porneşte de la 544 de euro, iar cu Lufthansa, de la 541 de euro (preturile au fost calculate pentru intervalul de calatorie 1-7 martie).

     

  • Cum marketingul a convins oamenii au nevoie de mentă pentru o combate repiraţia urât mirositoare

    În momentul de faţă găsim la rafturi zeci de produse care promit să împrospăteze gura oamenilor: pastă de dinţi, apă de gură sau gumă. Toate aceste produse au un lucru în comun: aroma de mentă, scrie Vox.

    “Ideea că menta înseamnă prospeţime este doar o iluzie. Defapt, este un triumf al publicităţii”, a spus Rachel Weingarten, istoric.
    Utilizarea mentei pentru împrospătarea respiraţiei este o practică modernă. În trecut, alte plante şi substanţe erau folosite pentru a îndulci respiraţia oamenilor. În timpul imperiului Roman menta era folosită pentru a trata 41 de boli diferite, însă nu şi pentru împrospătarea respiraţiei. De asemenea, la sfârştul anilor 1700, un medic dentist francez, Julien Botot, a realizat apa de gură modernă, un fluid care conţinea micsandră, ghimbir, scorţisoară dar nu şi mentă.

    La începutul anilor 1800 periajul pe dinţi a devenit o normă în Statele Unite şi Europa, însă oamenii nu foloseau mentă pentru asta, ci o pastă mixată cu diferite ierburi. 

    Creatorul Pepsodent, pastă de dinţi, este responsabil pentru crearea obiceiului americanilor de spălare pe dinţi în fiecare zi. El a dorit să le inducă oamenilor o stare de bine atunci când se spală pe dinţi şi de aceea a adăugat în compoziţie uleiul de mentă, care lăsa în gură o senzaţie înţepătoare. Astfel de fiecare dată când oamenii se spălau aceştia erau răsplătiţi cu acea senzaţie.

    La scurt timp, senzaţia a fost asociată cu prospeţimea. Uleiul de mentă face ca gura să se simtă mai rece şi proaspătă, dar, în esenţă, nu curăţă nimic.

    Mai târziu, o altă companie americană, Listerine, a făcut acelaşi lucru şi a introdus în apa de gură mentolul, un element chimic care produce acelaşi efect ca şi menta. În plus, Listerine a lansat o companie de publicitate agresivă care încuraja spălatul pe dinţi. Campania a avut un succes enorm şi vânzările Listerine au explodat.

    Astfel chiar şi în prezent menta este asociată senzaţia de prospeţime şi combaterea respiraţiei urât mirositoare.

  • Un nou tip de comunicare în companii: comunicarea directă, fără ocolişuri

    A devenit biroul un loc de muncă prea plăcut? Unii şef aşa cred. Diferite companii îşi încurajează angajaţii să renunţe la politeţuri la locuri de muncă şi să fie sinceri indiferent de situaţie. Această practică este denumită în unele companii drept “candoare radicală” sau “înjunghiere-frontală”, informează Wall Street Journal.

    Kendall Hawkings, manager senior Kalypso, firmă de consultanţă, spune că firma sa a lansat o campanie  numită “cultura de candoare” prin care angajaţii au încetat să facă pe plac colegilor lor şi răspund cu sinceritate. Angajaţii pot critica mai uşor aspectele care-i nemulţumesc, invocând “cultura de candoare”, însă unor angajaţi încă le este frică să fie vocali şi să spună adevărul verde-n faţă, este de părere Hawkins.

    Randstad Holding, companie canadiană, a implementat această practică, iar Wendy Finlanson Seymour, manager executiv, spune că tot mai mulţi angajaţi  spun ce au pe suflet, şi că dialogul sincer este un dar, însă recunoaşte că adevărul poate fi dureros uneori.
    Ego-urile rănite sunt mai bune decât proiectele întârziate, angajaţii cu randament scăzut sau resentimentele, susţin cei care cred în această metodă de management.

    Un alt militant pentru “înjunghierea-frontală” este compania de publicitate Deutsch. Cei 400 de angajaţi ai companiei au adoptat această practică şi vorbesc direct şi sincer cu colegii lor. Angajaţii se aşteaptă ca alţi colegi să-i critice atunci când nu sunt de acord cu felul în care este construit un proiect.

    “Trebuie să ai obrazul gros ca să lucrezi aici”, declară Val DiFebo, un executiv al Deutsch. De asemenea, recipienţi criticilor trebuie să se apere.

  • Arta prin poştă

    O joacă începută cu o felie de pâine prăjită trimisă prin poştă s-a transformat într-o adevărată îndeletnicire pentru un artist britanic, Peter Liversidge. Acesta, scrie The Independent, expediază către diverse persoane tot felul de obiecte, de la titirezi la mere sau cozi de topor, dar nu numai, neîmpachetate, pe care lipeşte timbrele necesare, practica sa încadrându-se la ceea ce se numeşte artă poştală.

    De ceva vreme, destinatarii trimiterilor sale sunt şi unele galerii de artă, prima lucrare expediată către acestea fiind un scaun dezasamblat şi plin, bineînţeles, de timbre, recunoaşte artistul. Liversidge are şi colaboratori, cum ar fi o poştăriţă din New York, căreia îi trimite piesele care formează o instalaţie de artă poştală pe care aceasta le asamblează după cum crede de cuviinţă la o galerie din oraşul american.

  • Arta prin poştă

    O joacă începută cu o felie de pâine prăjită trimisă prin poştă s-a transformat într-o adevărată îndeletnicire pentru un artist britanic, Peter Liversidge. Acesta, scrie The Independent, expediază către diverse persoane tot felul de obiecte, de la titirezi la mere sau cozi de topor, dar nu numai, neîmpachetate, pe care lipeşte timbrele necesare, practica sa încadrându-se la ceea ce se numeşte artă poştală.

    De ceva vreme, destinatarii trimiterilor sale sunt şi unele galerii de artă, prima lucrare expediată către acestea fiind un scaun dezasamblat şi plin, bineînţeles, de timbre, recunoaşte artistul. Liversidge are şi colaboratori, cum ar fi o poştăriţă din New York, căreia îi trimite piesele care formează o instalaţie de artă poştală pe care aceasta le asamblează după cum crede de cuviinţă la o galerie din oraşul american.

  • Opinie Lavinia Raşca: Cui i-e frică de antreprenoriat?

    Sunt puternic motivate să facă pasul către antreprenoriat: fie pentru că au sentimentul că nu se mai pot dezvolta profesional, fie pentru că se simt înregimentate de reguli şi proceduri sau nu le mai place relaţia cu şefii sau atmosfera de lucru. Doresc să fie independente atunci când iau decizii. Unele şi-au descoperit sau şi-au redescoperit pasiuni şi vor să li se dedice, ceea ce e foarte dificil sau aproape imposibil atâta vreme cât lucrează pentru alţii de dimineaţă până seara.

    Nu este pentru prima oară când am astfel de întâlniri. Şi de fapt constat în ultimul timp o nelinişte la mulţi manageri, femei şi bărbaţi în jur de patruzeci de ani, care doresc să facă, profesional vorbind, ceva al lor, în care să-şi valorifice competenţele acumulate.

    Doamnele cu care am discutat doreau să afle sau să valideze lucruri despre care mai auziseră: cum să fie, ce să facă şi la ce să se gândească atunci când fac marele salt, din postul sigur şi bine plătit pe care îl ocupă într-un rol total nou, pe care nu şi-l pot imagina foarte clar. Aveau dubii sau temeri? Cu siguranţă: pluteau prin aer unele îndoieli şi oarecari emoţii. Au pus unele dintre întrebările care le frământă, în legătură cu altele s-au lămurit în timpul discuţiilor.

    M-am bucurat să le văd entuziaste şi foarte atente, atunci când mi-am început intervenţia spunând că antreprenoriatul este mai mult decât lansarea unei afaceri. Că reprezintă capacitatea unor persoane de a valorifica o oportunitate pe care au observat-o şi o consideră potrivită, indiferent dacă au sau nu resursele necesare. Mi-au spus că această definiţie (îi aparţine lui Howard Stevenson) este foarte utilă şi le dă curaj, întărindu-le credinţa că succesul depinde în primul rând de calitatea omului care iniţiază procesul de lansare a unei afaceri şi abia apoi de alţi factori.

    Ce bine mi-a părut să aud acest lucru! Nu de puţine ori, când am folosit-o, am fost tratată cu scepticism, sau chiar cu sarcasm şi etichetată ca teoretică şi nerealistă. Îmi aduc  aminte comentarii de genul: „Ce utopie! Fără bani? Imposibil!” sau „Cu bani, orice este posibil!”. După atâţia ani de practică, pot spune liniştită că definiţia aceasta, acceptată de foarte mulţi dintre cei care se ocupă de antreprenoriat în lumea largă, este adevărată. Că un antreprenor bun ştie şi reuşeşte să atragă resursele de care are nevoie.

    Prin „antreprenor bun” înţeleg că a ales să valorifice o oportunitate potrivită pentru el şi pentru piaţă (am arătat în alte articole ce înseamnă o oportunitate potrivită şi că este competent, încrezător în forţele proprii, implicat şi de încredere).

    Ca să fie aşa şi să realizeze aceste lucruri, este bine ca orice persoană să pornească la drum în antreprenoriat întrebându-se: „Ce-mi place? Ce ştiu? Pe cine ştiu (cunosc)?”.

    Arthur Rock, unul dintre părinţii capitalului de risc american, spunea că atunci când lua în calcul posibilitatea de a investi într-o afacere, urmărea ca antreprenorul să fie excelent, chiar dacă oportunitatea pe care o valorifica prin intermediul afacerii sale nu era foarte strălucită şi era atent să nu cumva să fie invers – o oportunitate strălucită, dar un antreprenor de mâna a doua. Când planurile de afaceri i se păreau interesante, avea discuţii îndelungate cu candidaţii la finanţare, pentru a afla ce i-a mobilizat şi cum au reuşit să ajungă la rezultatele din momentul respectiv. Voia să ştie cum îşi rezolvau problemele, cum se descurcau în situaţii noi, cum atrăgeau resursele necesare pentru atingerea obiectivelor, ce echipe conduceau şi alte astfel de lucruri. Pe scurt, dorea să afle care le erau competenţele – adică ce cunoştinţe, aptitudini şi atitudini aveau.

    În literatura de specialitate şi, normal, în viaţa de zi cu zi sunt dezbateri aprinse pe următoarea temă: „sunt competenţele necesare în antreprenoriat înnăscute, sau pot fi deprinse prin practică şi prin studiu?“. Eu cred că este vorba despre combinaţii între cele două categorii, în proporţii care diferă foarte mult de la un caz la altul. Sunt binevenite voinţa neclintită, pasiunea, perseverenţa, curiozitatea, creativitatea, spiritul practic, aptitudinile sociale, competenţele de business. Talente ca acestea pot fi înnăscute, dar se dobândesc sau se dezvoltă prin studiu şi exerciţiu. Eu cred că citarea continuă şi generalizată a unor exemple răsunătoare de succes de tipul Bill Gates şi Steve Jobs lasă impresia că antreprenoriatul e apanajul unor chemaţi ai sorţii, puţini la număr, persoane cu totul şi cu totul deosebite. Acest lucru îi descurajează pe mulţi. Mai este apoi acreditată, prin tot felul de articole şi discursuri motivaţionale dubitabile, ideea că acest tip de antreprenori-eroi nici măcar nu şi‑au finalizat studiile, care oricum nu sunt necesare, cu atât mai puţin – se spune –, în România. Şi că e bine să te apuci de antreprenoriat în tinereţe, altfel şansele scad foarte mult.

    Am o ştire – ca să folosesc o expresie la modă: în general, chiar dacă au întrerupt oficial studiile, cei mai sus numiţi şi mulţi alţii asemenea lor au învăţat toată viaţa, în diferite moduri, dar foarte serios. Pe de altă parte, cercetările arată că majoritatea antreprenorilor dinamici, din ramurile de vârf, au la bază studii solide şi că o bună parte a tinerilor declară că preferă să dobândească mai întâi experienţă în companii mari şi de abia apoi să pornească pe cont propriu.

    Şi încă o ştire: Arthur Rock, despre care am scris mai înainte, spunea: „Nu există un stil antreprenorial mai bun ca altul. Important mi se pare ca antreprenorul să aibă stil“. Eu aş adăuga că nu am văzut acelaşi stil la doi antreprenori. Stilul este o combinaţie de motivaţie şi competenţe, în cele trei dimensiuni ale lor (ca să utilizez modelul lui Pablo Cardona, de la IESE Business School, care consider că le clasifică foarte clar):

    • personale: creativitate, hotărâre neclintită, perseverenţă, integritate, echilibru emoţional, simţ autocritic, modestie;

    • interpersonale – comunicare, carismă, delegare, respect;

    • de business – viziune, gestionarea resurselor, negociere, crearea unei reţele de relaţii cu persoane-cheie.

    Cu diferite ocazii în care am vorbit despre succes antreprenorial, am mai primit un comentariu din public. „Succesul este imposibil fără corupţie şi noroc“. Sunt total împotriva primei ipoteze – legătura dintre succes şi corupţie. Corupţia poate conduce uneori spre rezultate efemere, dar acestea nu pot fi asimilate succesului, în schimb, într‑un fel sau altul, conduce către un sfârşit lamentabil. Însă sunt de acord că succesul este foarte important în afaceri.

    Numai că, aşa cum spunea Robin Chase, o bine cunoscută antreprenoare americană, „norocul apare atunci când oportunitatea întâlneşte pregătirea”. Dacă tot am ajuns aici, aş aduce în discuţie încă un factor de succes: relaţiile pe care antreprenorul e bine să le aibă. Relaţii cu specialişti care să-i dea sfaturi bune, fără să le ceară bani sau mulţi bani. Relaţii cu cei ce le pot deveni parteneri şi angajaţi. Este vorba de încredere şi respect reciproc. De aceea este atât de importantă întrebarea: „Pe cine cunosc?”. Şi tot de aceea este important ca cei din jur să fie convinşi că antreprenorul este „de încredere”.

    ÎN LOC DE ÎNCHEIERE. În timp ce puneam punct şi mă pregăteam să trimit articolul către redacţie, a sunat telefonul. Era una dintre doamnele despre care am povestit. „Lavinia – aud –, ai avea timp să te uiţi peste planul meu de afaceri?” „Sigur – răspund. Cu ce scop l-ai scris? Cauţi finanţare?” „Nu. Vreau să mă asigur că m-am gândit corect, la lucrurile importante.” Ce coincidenţă! Mi se pare că se leagă foarte bine de ceea ce am scris. Concluzia? Nu vă fie frică de antreprenoriat!

  • Cele mai inovatoare companii din lume, conform Thomson Reuters

    De ce are o companie nevoie pentru a deveni cu adevărat inovatoare şi care sunt cele care schimbă lumea de astăzi, aşa cum o ştim?

    Rândurile de mai sus se regăsesc în raportul Top 100 Global Innovators, realizat de Thomson Reuters şi ajuns la cea de-a cincea ediţie; pe scurt, documentul îşi propune să descopere companiile care influenţează modul în care trăim. Top 100 Global Innovators este o listă a companiilor care au ieşit în evidenţă transformând creativitatea şi originalitatea în bunuri tangibile.

    Pentru a alege companiile din Top 100 Global Innovators, cei de la Thomson Reuters folosesc o serie de instrumente pentru a monitoriza patentarea proprietăţii intelectuale, precum Derwent World Patent Index, Derwent Patent Citation Index, Quadrilateral Patent Index şi Thomson Innovation. Pornind de la aceste resurse, companiile sunt evaluate pe baza mai multor criterii, inclusiv volumul de patente pentru invenţii, rata de succes a patentelor depuse, obţinerea protecţiei pentru patente pe pieţele dezvoltate şi influenţa patentelor asupra altor companii. Lista pe 2015 oferă mai multe schimbări faţă de anii trecuţi, reflectând modul în care balanţa de putere s-a schimbat în lume atunci când vine vorba de inovaţie şi comerţ.

    În ansamblu, Top 100 Global Innovators demonstrează beneficiile aduse de încurajarea inovaţiei, precum şi de investiţiile în protecţia proprietăţii intelectuale. Companiile prezente în raportul celor de la Thomson Reuters au generat în 2014 venituri de peste 429 trilioane de dolari şi au investit peste 20 de trilioane de dolari în cercetare şi dezvoltare. 40 de companii s-au regăsit şi în listele din anii trecuţi, iar cel mai inovator stat pare a fi Japonia, cu 15 companii care „s‑au abonat“ la raportul celor de la Thomson Reuters.

    Statele prezente în Top 100 Global Innovators 2015 reprezintă trei continente, în vreme ce 75% din companii provin din Japonia şi Statele Unite, transformând aceste ţări în adevărate hub-uri ale inovaţiei.

  • Despre clişeu, în teorie şi în practică

     Au fost câţiva fericiţi care au putut cumpăra totuşi single-ul, printre care şi semnatarul acestor rânduri; şi această istorioară mi-a venit în minte în momentul în care am decis să scriu despre clişee. Pentru că Dan Andrei Aldea, astăzi stabilit în Germania, a parodiat pe Noi nu ne temem“ tocmai clişeele muzicale ale momentului – cântecele patriotice pline de îndemnuri şi elanuri, muzica folk tânguitoare sau refrenele rock mai dure. Versurile cântecului sunt compuse de Marin Sorescu, iar povestea este a cea a luptei sătenilor din satul Derdeluş cu omizile care le ameninţau recolta. 

    Să ne înţelegem, nu înseamnă că toată producţia muzicală a momentului era clişeistică, pentru că atunci au apărut, indiferent de regim sau poate în ciuda sa, melodii, formaţii şi cântăreţi care sunt ascultaţi şi în ziua de astăzi, după zeci şi zeci de ani. Dar au fost destui inşi, ca şi în prezent de altfel, care au făcut carieră din câteva acorduri; în plus, ritmurile corurilor patriotice erau în stare să te scoată din minţi, la propriu, şi probabil cu acest tip de creaţie, dacă o putem numi aşa, a avut treabă Aldea. Pentru curioşi, piesa există pe YouTube şi merită, în mod sigur, mai mult decât cele 4.600 de ascultări de acum. Iar poezia lui Sorescu va despărţi capitolele acestui text; cititorii vor decide dacă omizile au sau nu legătură cu clişeele.

    Omizi, voi ultimi luciferi,  /  Cu peri băloşi pe trupul hâd,  /  V-aud prin pomii fructiferi,  /  Croncănitoare ca şi ieri,  /  Cum paşteţi frunza, cât de cât.

    Corporatist sau antreprenor, şef sau subaltern, angajat sau angajator, consumator de prelegeri de dezvoltare personală sau profesională, nu veţi putea să nu remarcaţi o standardizare a replicilor, a discursurilor sau a termenilor folosiţi în numai în afaceri, dar şi în cotidian. De câte ori nu v-a informat un CV că veţi avea de-a face cu o persoană proactivă? De câte ori aţi auzit că oamenii sunt cea mai importantă resursă a unei companii, de câte ori aţi citit îndemnul „think outside the box“, de câte ori aţi fost înştiinţat că “schimbarea începe cu tine“ şi de câte ori un vorbitor motivaţional v-a îndemnat “să treceţi la următorul nivel“? Câte melodii moderne apar în formula fată/băiat cu doi băieţi/fete dansatori în spate, cu recitativ rap la refren dacă avem o fată cântăreaţă şi cu o frază muzicală lentă cântată de o fată dacă interpretul este băiat? Câte serii de supereroi trecând prin aceleaşi confruntări cu forţele întunericului am văzut, vedem sau vom vedea pe ecranele cinematografelor? Câte cărţi, de la Codul lui DaVinci încoace, create pe şablonul misterului cu tentă religios-(pseudo)ştiinţifică, menit să răstoarne valorile întregii lumi, să mai citim? De câte ori oamenii „au luat cu asalt supermarketurile“, de câte ori a coborât sau a urcat “mercurul din termometre“, câte “fiare contorsionate“ pe şosele sau câte autorităţi au fost “luate prin surprindere de venirea iernii“? Asta ca să nu mai vorbim de replicile standard de care este plin Facebook, de cugetările cu poză like‑uite şi share-uite, de subiectele standard ale reţelelor sociale şi de focurile de paie iscate de acestea.

    Rodica Zafiu, profesor universitar doctor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, defineşte clişeul drept o asociere de cuvinte, o sintagmă care începe prin a fi o inovaţie, care se banalizează apoi, intră în uz şi începe să se repete supărător. Clişeele sunt inevitabile şi, spune Rodica Zafiu, odată preluate de presă, nu trebuie musai condamnate, fiind un fel de rău necesar pentru a face comunicarea mai comodă; pot supăra pe cei atenţi la eleganţa exprimării, dar, în cazul persoanelor mai puţin atente sau mai puţin cultivate, activează o înţelegere rapidă şi minimală. Devin supărătoare atunci când se transformă în automatisme fără rost.

    Totuşi, cu îngăduinţă sau fără în privire, să facem nişte calcule: în limba română sunt în jur de 70.000 de cuvinte, din care în jur de 1.500 fac parte din fondul principal. Pentru a avea încă un reper, să spunem că Eminescu a folosit în opera sa literară cam 5.000 de cuvinte, din care 3.000 pot fi socotite “de bază“. Cu o asemenea bogăţie lingvistică, de ce apar, totuşi, clişee, şi de unde vine nevoia de standardizare a discursului?

    Psihologul Claudiu Ganciu spune că este vorba despre anumite concepte care, la un moment dat, ocupă piaţa şi gândirea. “Este cazul «inteligenţei emoţionale», care a fost şi este un termen în vogă. În sine, termenul este o descriere a ceva ce există deja şi care nu presupune nicio dinamică. Termenul în sine, din punct de vedere psihologic, este, practic, inutilizabil, este ca şi cum ai spune despre cineva că este o fiinţă umană. Dar a prins. Faptul că atrage atenţia este în sine un rol pozitiv, de genul «Haideţi să ne gândim la faptul că omul are o inteligenţă şi are şi emoţii». În spatele stereotipului este ceva ce există, care are sens. Dar totul este îmbrăcat într-o mişcare de marketing“, explică Ganciu. 

    Şi, adaugă el, mai apare un aspect, al multiplicării; de exemplu, cu cât sunt mai multe boli, cu atât sunt mai multe medicamente. “Şi atunci se urmăreşte o diversitate a bolilor, din motive preponderent economice. Cam toţi copiii suferă acum de ADHD, înainte sufereau de autism, sunt mode care vin, trec şi ocupă gândirea şi piaţa. La fel este în zona clişeului. Mişcarea este spre o nivelare de genul «Avem puţine cuvinte şi le folosim pe acelea».“ O mare parte din clişee sunt traduceri mai mult sau mai puţin forţate din engleză, pe care le facem împinşi fiind de globalizare. “Limba engleză este de referinţă, indiferent de naţionalitate ne înţelegem în engleză când nu ştim limba localnicilor. Nu avem încă, după 25 de ani, oameni suficient de creativi, care să creeze cuvinte în limba română, mai ales cuvinte tehnice în limba română. Nu există o gândire românească care să fie promovată, care să folosească termeni autohtoni cu un mare potenţial filosofic şi social. Dacă ar fi o gândire în limba română, ar există şi o utilizare a vocabularului român“, spune Ganciu.

    Clişeele sunt la îndemână, ne vin uşor, sunt primele pe limbă, iar uneori dau impresia de profesionalism sau de credibilitate, pentru că sunt cuvinte pe care le auzi des şi sunt acceptate, spune Sandra Jitianu, manager în cadrul firmei de consultanţă în management Ensight Management Consulting. „Pot fi folosite din prudenţă. În anumite împrejurări te acoperi cu un clişeu, nu sari în ochi ca vorbitor sau emiţător de păreri, sau poate vrei să fii convenţional, să te menţii într-o zonă neutră, în care nu poţi fi atacat. Poate să fie şi din lene – «Nu stau să caut un cuvânt românesc, nu stau să caut un cuvânt mai cu miez sau cu sens, spun ce îmi vine primul lucru, pentru că este cel mai indicat». Aceasta pentru că vreau să proiectez o imagine de credibilitate, de importanţă proprie, sau din neştiinţă, dar şi, uneori, pentru că sunt cele mai potrivite. Într-o situaţie tipică foloseşti un şablon“, adaugă Sandra Jitianu.

    Şi mai este vorba şi de rutină. Rutina este bună, nu strică şi creează disciplină, dar devine dăunătoare în momentul în care începe să ştirbească din autenticitate, când abate individul de la potenţialul său, crede Iuliana Stan, managing partner la compania de consultanţă Human Synergistics România. “Îţi poţi urma visul şi dacă nu-ţi spune cineva, dar dacă îţi spune, te stimulează. «Urmează-ţi visul» nu ar trebui să fie un stimul, ci un rezultat. «Dezvoltarea personală», un alt clişeu corporatist, este bună, dar trebuie făcută în mod discret. Toată lumea se dezvoltă într-un mod sau altul, dar dacă fac o lozincă din asta nu ştiu dacă obţin ceva.“

     

     

  • Ce o să inveţe copiii in şcoli in viitor, este bine sau rău ?

    Gândirea antreprenorială presupune o minimă pregătire financiară, capacitate de analiză a resurselor, a riscurilor, luarea de decizii, lucrul în echipă, abilităţi de prezentare şi de vânzare, lucruri care nu se învaţă la şcoală“, spune Laura Sgârcitu, CSR manager în cadrul Junior Achievement Romania.

    În cadrul programului de orientare profesională tinerii învaţă, de pildă, ce este un portofoliu pentru angajare sau cum pot identifica abilităţile şi competenţele pe care le au. „În plus, au ocazia să stea în umbra unor profesionişti din companii şi să petreacă timp în diverse departamente ale acestora, luând contact nemijlocit cu viaţa dintr-o companie, ceea ce îi ajută apoi să ia decizii despre ce vor să facă în viitor.“ Laura Sgârcitu adaugă că un studiu realizat de asociaţie la nivel european arată că absolvenţii programelor Junior Achievement au de două ori mai multe şanse să dezvolte o afacere, comparativ cu cei care nu au beneficiat de această instruire, iar beneficiarii programelor au cu 25% mai multe şanse de angajare pe poziţii stabile.

    Peste un sfert de milion de copii din şcoli, adică zece procente din populaţia şcolară activă, au participat pe parcursul anului şcolar trecut la programele derulate de Junior Achievement România, ONG fondat în 1993, care derulează programe de dezvoltare a abilităţilor de viaţă, a unui stil de viaţă sănătos, de educaţie financiară, antreprenorială şi de orientare profesională a tinerilor. Programele se desfăşoară gratuit în 500 de localităţi din întreaga ţară, prin circa 70 de proiecte, programe şi competiţii, iar elevii de toate vârstele au ocazia de a învăţa, în mod practic.

    JAR este finanţată în propoţiie de 95% de mediul de afaceri românesc, iar anul trecut asociaţia a investit peste 2 milioane de euro în programe şi proiecte; sumele investite de companii au crescut cu 25-30% în ultimii doi ani. În acelaşi interval, a crescut cu aproape o treime (30%) şi numărul elevilor implicaţi în programele asociaţiei, la fel şi numărul de manuale şi aplicaţii folosite în activitatea organizaţiei.Iar anul acesta a crescut, cu 80%, valoarea fondurilor europene atrase de organizaţie. Companiile sunt interesate de viitori angajaţi cu atitudine antreprenorială şi cu educaţie financiară primară, tineri care să gestioneze resursele companiei ca pe propria afacere, responsabil, etic, în cunoştinţă de cauză, declară Laura Sgârcitu.

    Ea spune că elevii şi studenţii implicaţi în programele organizaţiei dobândesc gratuit în mediul formal al şcolii cunoştinţe şi competenţe complementare celor academice, iar consultanţii voluntari din mediul de afaceri le prezintă studii de caz, exemple din viaţa reală. „Metodele aplicate la clasă, de tip «learning by doing» transformă cunoştinţele dobândite în competenţe prin experienţe de viaţă. La acesta se adaugă competiţii naţionale şi internaţionale, precum şi bursele sau finanţările unor start-up-uri“, adaugă Laura Sgârcitu. În România există, conform statisticilor, circa 20.000 de unităţi de învăţământ, reunind toate grupele de vârstă, iar programele JAR se desfăşoară aproape integral (98%) în instituţii de stat, în parteneriat cu Ministerul Educaţiei; 40% dintre programe se desfăşoară în mediul rural şi oraşe mici, unde şansele de adaptare la mediul economic sunt mai reduse prin comparaţie cu marile oraşe.

    În ce priveşte categoriile de vârstă, procentele sunt similare între numărul de participanţi la programe dedicate ciclului primar, gimnaziului şi liceului. „În Romania, cele mai solicitate parteneriate sunt pentru tinerii cu vârste cuprinse între 17 şi 24 de ani, datorită interesului ridicat de angajabilitate. În SUA şi ţările vestice, interesul majoritar este pentru programele preuniversitare“, completează Sgârcitu.
    Junior Achievement Worldwide a fost fondată în 1919 în SUA şi este cea mai mare organizaţie internaţională de educaţie economică şi antreprenorială, fiind prezentă în 123 de ţări. Anual, programele de tip „learning by doing“ sunt urmate de peste 10 milioane de elevi şi studenţi din întreaga lume, cu sprijinul a peste 400.000 de consultanţi voluntari din mediul de afaceri.

    În condiţiile în care metodele actuale din şcolile de stat se axează pe învăţarea după tipare şi şabloane, educaţia practică, cu exemple şi cazuri reale, stârneşte nu numai interesul copiilor prezenţi la astfel de lecţii, ci şi al celor care se oferă aproape 10.000 de ore de voluntariat în aceste programe în cursul acestui an şcolar. Aşa se pot descoperi şi forma talente, iar unii tineri îşi pot descoperi un drum potrivit în viaţa profesională.