BusinessMagazin

Tag: nastere

  • Povestea şomerului care a creat una dintre cele mai importante afaceri din lume. Acum compania are 64.000 de angajaţ şi venituri de 15,38 miliarde de dolari

    Frank Augustus Seiberling s-a născut pe 6 octombrie 1859 în Western Star, Ohio, SUA. A fost al doilea din cei nouă copii – şapte fiice şi doi fii – ai antreprenorului John Frederick şi ai Catherinei Miller Seiberling. El a urmat timp de doi ani cursurile colegiului Heidelberg din Tiffin, Ohio, înainte de a se alătura companiei producătoare de maşini agricole a tatălui său, J.F. Seiberling Company.

    În 1887, Seiberling s-a căsătorit cu Gertrude Ferguson Penfield; cei doi au avut şapte copii, trei fete şi patru băieţi. În anul 1890 au venit vremuri grele pentru antreprenorii americani, odată cu instaurarea Panicii (o perioadă de recesiune acută), în timpul căreia multe businessuri au eşuat, inclusiv compania deţinută de tatăl antreprenorului.

    Şomer la aproape 40 de ani şi cu responsabilitatea de a-şi întreţine soţia şi cei şapte copii, Seiberling a cumpărat în 1898, cu 13.500 de dolari, o fabrică de 28.000 de metri pătraţi din East Akron, împrumutând o parte importantă din sumă de la un cumnat. Avându-l pe fratele său drept partener, antreprenorul a deschis în acelaşi an o companie de cauciuc. Şi-a numit compania Goodyear, în onoarea lui Charles Goodyear, un inventator american care descoperise procedeul de vulcanizare a cauciucului, însă care a murit falit, fără să se bucure de succesul invenţiei sale.

    În timpul activităţii în compania Goodyear, Frank Seiberling a înregistrat 19 patente. Unul dintre cele mai renumite este Seiberling State Tire Building, o maşină folosită pentru producerea mecanică a anvelopelor, inventată de Seiberling în colaborare cu inginerul-şef William State şi patentată în 1908. Maşina a mecanizat construcţia de anvelope, ceea ce a permis industriei să treacă de la procesul greoi de fabricare manuală a acestora, care permitea unui om să producă doar cinci anvelope în zece ore, la o producţie mult mai rapidă, de 60 de anvelope pe zi. Maşina lui Seiberling a revoluţionat industria şi a condus la o explozie a producţiei de anvelope.

    Compania a primit 50 de licenţe şi a obţinut circa 2 milioane de dolari din drepturi de autor. Până în 1913, peste jumătate din anvelopele fabricate în Statele Unite au fost produse de maşina lui Seiberling. Antreprenorul şi compania pe care a fondat-o au primit şi alte brevete, pentru crearea primei jante universale a pneului şi inventarea unei anvelope pneumatice pentru camioane, care a înlocuit în cele din urmă anvelopele standard. Până în 1916, compania Goodyear Tire & Rubber a fost cel mai mare producător de pneuri din lume. Frank a devenit cunoscut drept „Micul Napoleon“ din industria cauciucului datorită staturii sale mici şi ambiţiei neclintite de a reuşi. El a jucat un rol important şi în transformarea orăşelului Akron în „capitala mondială a cauciucului“.

    În 1921, compania a fost refinanţată şi reorganizată, iar Frank şi Charles Seiberling au demisionat din funcţie. Frank Seiberling a pus bazele unei alte companii, Seiberling Rubber, în Barberton, Ohio.

    Pe lângă meritele sale de inventator, Seiberling a fost cunoscut şi ca filantrop, folosindu-şi influenţa şi o mare parte din avere pentru a construi case şi spitale, pentru a îmbunătăţi transportul local şi naţional şi pentru amenajarea de spaţii verzi, sponsorizând totodată mai multe campanii dedicate artei şi culturii. În iunie 1911 însă, Seiberling a anunţat că va finanţa o încercare de zbor transatlantic al unei aeronave, condus de Melvin Vaniman. În iulie 1912, avionul Akron a explodat, iar Vaniman şi echipajul său au fost ucişi.

    Antreprenorul a murit de pneumonie pe 11 august 1955. Compania Goodyear Tire and Rubber Company, al treilea producător de anvelope pentru autovehicule, avioane, maşini industriale şi maşini grele la nivel mondial, cu un număr de circa 64.000 de angajaţi, a avut în 2017 venituri de 15,38 miliarde de dolari.

  • Aroganţă dusă la extrem: a cheltuit 500.000 de dolari pe o petrecere la care a venit însoţit de femei ţinute în lesă – GALERIE FOTO

    Travers Beynon s-a născut în Melbourne în 1972 şi este moştenitorul unui imperiu de miliarde de dolari în industria tutunului, FreeChoice. El a urmat colegiul de băieţi Clairvaux, preluând apoi frâiele companiei care controlează peste 200 de magazine în Australia.
     
    A pozat ca model în anii ’90, iar renumele l-a ajutat să se căsătorească cu o câştigătoare de Miss World. Şi-a creat o reputaţie de playboy, dar a ajuns să dea dovadă de un misoginism dus la extrem. Autoporeclit The Candyman, Travers Beynon a strâns peste 200.000 de urmăritori pe contul său de Instagram. I se mai spune, printre altele, şi noul Hugh Hefner.
     
    Organizează petrecere extravagante cheltuind chiar şi 500.000 de dolari pe o singură petrecere la vila sa “The Candyshop Mansion”. De cele mai multe ori acesta este înconjurat de femei îmbrăcate sumar şi de câteva ori a apărut conducând mai multe femei ţinute în lesă.

    Pentru ca expunerea opulenţei să fie perfectă el se pregăteşte să fie vedeta propriului său reality show.
     

     

  • Povestea oamenilor care au construit una dintre cele mai mari companii din lume cu o istorie de peste 180 de ani şi cu venituri 65 de miliarde de dolari

    William Procter s-a născut pe 7 decembrie 1801 în Herefordshire, Marea Britanie. A urmat cursurile şcolii Luckston, iar după absolvire a intrat în lumea businessului. În 1820 s-a mutat la Londra, pentru a lucra în industria textilelor, iar după 10 ani a emigrat în New York, SUA, unde s-a căsătorit cu Martha Peat şi a început o afacere cu lumânări. După doi ani, cei doi au hotărât să se mute în vest, în Cincinnati, Ohio, însă Martha s-a îmbolnăvit de holeră şi a murit în timpul călătoriei.

    Procter a decis să rămână în Cincinnati, unde a cunoscut-o pe Olivia Norris, cu care s-a căsătorit în 1833. Prin intermediul soţiei sale l-a întâlnit pe cumnatul său, James Gamble, care avea să-i devină partener de afaceri.
    James Gamble s-a născut pe 3 aprilie 1803, în Irlanda, în apropiere de Enniskillen, şi a urmat cursurile şcolii Portora Royal. În 1819, el a emigrat în SUA alături de părinţii săi, care plănuiseră să se stabilească în Illinois.

    Pe drum însă, deoarece s-a îmbolnăvit, familia a decis să rămână în Cincinnati, unde tatăl său a pus bazele unei fabrici de săpunuri, luându-l pe Gamble ca ucenic. Antreprenorul s-a înscris la cursurile colegiului Kenyon, pe care l-a absolvit în 1824, iar patru ani mai târziu a început să producă săpunuri pe cont propriu. Ulterior, s-a căsătorit cu Elizabeth Ann Norris, sora Oliviei Norris, cu care a avut zece copii.
    La sugestia socrului lor, Alexander Norris, Procter şi Gamble şi-au unit forţele pentru a pune bazele unui nou business. Astfel, pe 31 octombrie 1837 a fost înfiinţată compania Procter & Gamble (P&G).

    Prima activitate a companiei a fost producţia de săpun, iar profitul a crescut exponenţial. Între 1858 şi 1859, cei doi au înregistrat vânzări de un milion de dolari; în acea perioadă, businessul avea 80 de angajaţi. În timpul războiului civil din America, compania a încheiat o serie de contracte cu armata, pentru a o aproviziona cu săpun şi lumânări.
    În 1887, William Procter, nepotul lui William Procter, a conceput o schemă de împărţire a profitului, prin care oferea angajaţilor un pachet de acţiuni în cadrul companiei, mizând pe faptul că acest lucru va împiedica eventualele greve muncitoreşti.
    Ulterior, compania a deschis fabrici şi în alte locuri din Statele Unite, deoarece cererea depăşea capacitatea de producţie a fabricii din Cincinnati, diversificând totodată gama de produse.
    William Procter a murit pe 4 aprilie 1884 şi este îgropat în cimitirul Spring Grove, alături de partenerul său de business, James Gamble, care a murit în reşedinţa sa din Cincinatti, pe 29 aprilie 1891, din cauze naturale.
    După moartea celor doi, Procter & Gamble s-a extins la nivel internaţional şi, odată cu achiziţia companiei britanice Thomas Hedley în 1930, şi-a mutat sediul în Marea Britanie, în Newcastle upon Tyne. De-a lungul anilor, compania a introdus în portofoliu branduri precum Tide (1946) şi Prell (1947), iar în 1955 a vândut prima pastă de dinţi cu fluorură, cunoscut sub denumirea Crest. În 1961 a lansat brandul Head & Shoulders, urmat de inovarea pieţei de articole pentru bebeluşi cu producerea scutecelor de unică folosinţă Pampers. Fiul lui Procter, William Alexander Procter şi nepotul său, William Cooper Procter au fost preşedinţi ai P&G.
    Compania a intrat pe piaţa din România în 1995, iar în 2010 a deschis o fabrică în localitatea Urlaţi din judeţul Prahova, cu o investiţie de 100 de milioane de dolari, în prezent cea mai mare fabrică de şampon a Procter & Gamble din lume. Aceasta funcţionează cu 250 de angajaţi.
    În 2017, Procter & Gamble a înregistrat venituri de 65,06 miliarde de dolari la nivel global, având peste 95.000 de angajaţi. 

  • De ce a fost REFUZATĂ de cinci spitale o gravidă supraponderală din Vaslui. Motivul este incredibil şi ar putea fi subiect de FILM

    Tânăra din Bârlad s-a dus la Spitalul din Bârlad, în timpul nopţii, pentru că trebuia să nască, însă medicii şi-au declinat competenţa, dată fiind complexitatea cazului, către Maternitatea „Elena Doamna” din Iaşi, însă, spun reprezentanţii unităţii medicale din Bârlad, cazul a fost refuzat.

    „Pacienta are peste 160 kg, la o înâlţime de 1,50 m. Medicul de gardă a prezentat cazul colegilor de la Maternitatea „Elena Doamna” Iaşi, acolo unde erau transferate, de regulă, cazurile de risc, ce ne depăşesc competenţele. Transferul a fost refuzat, invocându-se faptul că maternitatea nu are o masă care să susţină greutatea unei paciente obeze. Acest lucru este unul fals. Mesele de acest gen pot susţine o persoană de până la 250 kg”, a declarat marţi, corespondentului MEDIAFAX, Adrian Gheorghiu, purtătorul de cuvânt al spitalului bârlădean.

    Acesta a adăugat că medicul de la Bârlad ar fi încercat transferul şi la Spitalul Judeţean Vaslui, şi la Maternitatea „Cuza Vodă”, din Iaşi, precum şi la spitalul din Galaţi, iar, în cele din urmă, femeia a ajuns la Bucureşti, la Spitalul Pantelimon, după câteva ore, dusă cu o ambulanţă.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cum a ajuns un produs care era considerat GUNOI să fie iubit de milioane de oameni

    Doritos este în prezent un brand de snack-uri care valorează miliarde de dolari –  în trecut însă, acesta era considerat gunoi în parcul de distracţii Disneyland, locul în care acest produs s-a născut.  

    Parcul de distracţii a fost inaugurat în California, în 1995, an în care compania Frito-Lay a deschis şi un restaurant în parc. Restaurantul se numea Casa de Fritos şi avea specific mexican.

    Aici se vindeau celebrele tortillas, lipiile mexicane cu diferite umpluturi. Fiindcă multe dintre aceste preparate erau aruncate după ce se învecheau, reprezentanţii restaurantului au găsit o variantă de utilizare a acestora. Au  tăiat şi prăjit fostele tortillas, iar produsul rezultat le-a plăcut clienţilor atât de mult, încât Casa de Fritos l-a inclus în meniu.

    Noile chips-uri s-au dovedit a fi atât de populare, încât au început să fie distribuite la nivel naţionale de Frito-Lay în 1966. În prezent, sunt răspândite în toată lumea.

     

  • Indicaţii artistice

    Este o creaţie a artistului Scott Oliver, care a stat într-o staţie de autobuz din oraş întrebându-i pe cei care aşteptau acolo unde s-au născut, încotro se îndreaptă în acel moment şi unde şi-ar dori să ajungă. La ultima întrebare trebuia să indice un loc în care n-au mai fost niciodată, iar lucrarea constă din indicatoare colorate instalate sub forma unor ramuri pe câţiva stâlpi amplasaţi printre palmieri. Printre cele 111 indicatoare care alcătuiesc „Points of Departure” se află unele care arată spre muntele Erebus din Antarctica ori spre liniile Nazca din Peru, precum şi unele scrise în rusă, spaniolă sau chineză, după limbile în care au răspuns cei care au completat chestionarul artistului. 

  • OutOfOffice – Javier Garcia del Valle, CEO, Happy Tour: “Lecţiile de business din jocul de golf” – VIDEO

    Aici mă refer la scurte plimbări în parc sau relaxare la piscină.
    De asemenea, în fiecare vară obişnuiesc să îmi vizitez părinţii şi rudele în Malaga, Spania, oraşul în care m-am născut şi am crescut. Voi merge împreună cu soţia şi vom petrece, întreaga familie, două săptămâni în luna august alături de cei dragi. Totodată, voi profita de ocazie pentru a mă relaxa la plajă şi a înota şi, bineînţeles, voi juca golf cu prietenii mei din Malaga, fiind activitatea mea preferată de petrecere a timpului liber. Din acest sport învăţ diverse lecţii pe care le aplic în business. Cea mai importantă lecţie este să „joc” calculat şi să îmi controlez impulsurile, adică să fac paşi mici, dar siguri în privinţa deciziilor luate pentru viitorul businessului.
    Mi-aş dori să ajung în Australia, Alaska şi Papua-Noua Guinee. Vor fi vacanţe mai costisitoare, deoarece drumul până acolo este foarte lung, prin urmare bilete de avion sunt scumpe. De aceea, momentan nu reprezintă o prioritate şi alegem să mergem în vacanţă în Europa sau ţări din apropiere, cum este Libanul.
    În România, aş prefera să petrec o vacanţă în liniştea unui sătuc din munţi, undeva în zona Rucăr-Bran sau în Munţii Apuseni, sau explorând Delta Dunării.
    Amintirile din vacanţe, călătoriile în sine sunt cele mai bune suveniruri, pentru că nu expiră niciodată şi nu pot fi pierdute.

    Unde nu aţi merge sau ce nu aţi face niciodată într-o vacanţă?
    Într-o vacanţă nu aş petrece niciodată aproape tot timpul în hotel, la spa-ul hotelului, la piscină sau pe terenul de golf. Sunt un turist activ, care preferă să descopere destinaţia mergând pe jos, intrând în contact cu localnicii şi savurând spontaneitatea din fiecare loc.

    Care sunt locurile din oraşul în care trăiţi în care vă place să petreceţi timp?
    Îmi place în egală măsură să îmi petrec timpul liber în diverse locuri din Bucureşti, fie că este vorba de un parc sau de un local. Bucureştiul devine an de an tot mai surprinzător, apar noi localuri, rooftopuri, noi localuri pe zona de food, cu noi gusturi şi experienţe culinare. Mi se pare că se dezvoltă într-un ritm ameţitor, cel puţin pe categoria de vârstă 18-35 de ani. De multe ori îmi place să savurez o cafea la cafeneaua Steam şi să ies la cină la restaurantele The Artist, La Finca by Alioli, Pata Negra sau altele, în funcţie şi de preferinţele prietenilor cu care mă întâlnesc.

  • Enric Bernat

    Enric Bernat Fontlladosa s-a născut pe 20 octombrie 1923 în Spania, în familia unor cofetari. Meseria părinţilor era o veche tradiţie de familie, bunicul său fiind primul cofetar care a produs bomboane în Spania, la mijlocul secolului XIX. Încă din copilărie, Bernat a început să lucreze în cofetăria părinţilor săi, iar la începutul anilor ’50 a plecat în nordul Spaniei pentru a prelua o veche fabrică în care se producea gem de mere.
    Ulterior, a urmat cursuri de comerţ şi, după ce a terminat serviciul militar, în 1950, şi-a deschis prima cofetărie, Productos Bernat. După un an, Bernat s-a căsătorit cu logodnica sa, Nuria Serra, fiica unor cofetari din Barcelona, cu care a avut cinci copii.
    În 1956, antreprenorul s-a gândit să producă un tip de bomboane pe care copiii, principalul public, să le poată consuma fără să se murdărească sau să li se topească în mâini. Astfel, în 1958, Bernat a produs prima bomboană pe băţ, pe care a numit-o iniţial Gol, nume pe care l-a schimbat în Chups doi ani mai târziu.
    În 1959, el a achiziţionat toate brevetele care puteau concura cu invenţia sa, pentru a se asigura că deţine monopol asupra pieţei. Deoarece a vrut încă de la început să asocieze numele brandului cu calitatea, a stabilit preţuri destul de ridicate, decizie care nu a afectat succesul pe care l-a avut noul produs. În 1961, numele produsului a fost schimbat definitiv în Chupa Chups. Trei ani mai târziu, a transformat compania Granja Asturias, pe care o cumpărase după deschiderea primei sale cofetării, în Chupa Chups. Aceasta era o companie de familie, deoarece Bernat îi avea drept parteneri pe soţia sa şi pe tatăl său.
    Produsul creat de Bernat s-a bucurat de un succes imens şi, în doar cinci ani, bomboanele Chupa Chups erau vândute în peste 30.000 de magazine. În 1967, antreprenorul a construit o nouă fabrică de producţie, în Sant Esteve de Sesrovires (Barcelona), iar doi ani mai târziu, în 1969, i-a plătit pictorului suprarealist Salvador Dalí o avere pentru a crea celebra siglă a produsului Chupa Chups, pe care acesta a desenat-o într-o cafenea, pe o bucată de ziar. Tot atunci, Bernat a decis să înlocuiască lemnul din care erau produse beţele acadelelor cu plastic, mai ieftin şi mai igienic. Suplimentarea producţiei şi sfârşitul dictaturii liderului spaniol Francisco Franco au făcut posibilă intrarea pe piaţa internaţională.
    Începutul anilor ’70 a venit cu o serie de provocări pentru compania spaniolă. În 1974, brevetul industrial a expirat, fapt de care ceilalţi competitori de pe piaţă s-au grăbit să profite, lansând diverse produse asemănătoare la un preţ mai mic. Pentru a face faţă, compania a lansat două branduri noi, axate pe produse de cofetărie. Chupa Chups a ajuns şi în spaţiu, când, în 1995, astronauţii ruşi de la staţia spaţială Mir au consumat într-una dintre călătoriile interstelare acadelele produse de compania spaniolă. 
    În 1996, Bernat a pus bazele unei noi companii, Iberia Seguror, de data aceasta în domeniul asigurărilor. Un an mai târziu, în luna octombrie, antreprenorul a primit din partea preşedintelui guvernului catalan, Jordi Pujol, premiul pentru cel mai bun om de afaceri catalan.
    În 1991, Bernat i-a cedat controlul companiei fiului său, Xavier. Antreprenorul a murit pe 27 decembrie 2003, la vârsta de 80 de ani. La moartea sa, Chupa Chups vindea anual 4 miliarde de acadele în 150 de ţări.
    Potrivit celor mai recente informaţii disponibile, în 2006 compania a avut venituri de circa 500 de milioane de dolari şi peste 2.000 de angajaţi. În acelaşi an, Chupa Chups a fost achiziţionată de grupul italian Perfetti Van Melle. 

  • S-a născut în sărăcie în Scoţia, cu toate acesta a reuşit să ajungă cel mai bogat om din lume. “Dorinţa de a strânge bani este cea mai rea formă de idolatrizare”

    Andrew Carnegie a fost un om de afaceri american de origine scoţiană considerat creatorul industriei moderne a oţelului. Născut într-o familie săracă din Scoţia, fără educaţie, Carnegie avea să ajungă cel mai bogat om din lume.

    Carnegie considera că este un act de “neglijenţă criminală” pentru cei asemeni lui să îşi irosească talentul acumulând milioane de dolari pe care nu aveau să îi cheltuiască pentru binele unei comunităţi mai extinse. Astfel, acum mai bine de un secol, acesta făcea un anunţ care avea să şocheze pe toată lumea: urma să îşi doneze întreaga avere unor acţiuni caritabile.

    Carnegie s-a născut în noiembrie 1835 în Dunfermline, Scoţia, şi a emigrat în Stalele Unite în 1848. El a început să lucreze ca operator de telegraf şi, până la jumătatea anilor ’60, investise bani în căile ferate şi companiile ce construiau poduri. A acumulat şi mai mulţi bani din postura de vânzător de poliţe de asigurare, fonduri cu care a construit Compania de Oţel Carnegie din Pittsburgh.

    Andrew Carnegie a fost întotdeauna convins de faptul că trebuie să îi ajute şi pe alţii, notând chiar următoarele lucruri: “Îmi propun să nu câştig mai mult de 50.000 de dolari pe an! Voi folosi orice câştig suplimentar în scopuri caritabile! Omul nu trebuie să aibă idoli, iar dorinţa de a strânge bani este cea mai rea formă de idolatrizare. Voi renunţa la afaceri de tânăr, concentrându-mă apoi pe alte activităţi.”

    Carnegie s-a ţinut de cuvând şi în 1901  a vândut Compania de Oţel unui alt om de afaceri, J.P. Morgan, pentru suma de 480 milioane de dolari.

    După această tranzacţie, Carnegie s-a concentrat pe activitatea sa filantropică, sponsorizând zeci de librării şi instituţii de învăţământ sau cercetare. El a construit Carnegie Hall din Manhattan, New York, o sală dedicată concertelor de muzică clasică şi a fondat mai multe instituţii, printre care  Carnegie Corporation of New York, Carnegie Endowment for International Peace, Carnegie Institution for Science, Carnegie Trust for the Universities of Scotland, Carnegie Hero Fund sau Carnegie Museum of Pittsburgh. În total, Carnegie a donat o mare parte din averea sa estimată la peste 350 de milioane de dolari. Ajustată la inflaţie, donaţia omului de afaceri ar însemna astăzi peste 78 de miliarde de dolari.

    El este, de asemenea, fondatorul Universităţii Carnegie-Mellon, una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţămând din Statele Unite. Având sediul în Pittsburgh, Universitatea Carnegie-Mellon încorporează mai multe specializări: inginerie, artă, ştiinţe sociale, ştiinţe exacte, afaceri sau informatică. În anul 2015, instituţia s-a clasat pe locul 22 în topul Times al celor mai bune unităţi de învăţământ din lume. În 2010, Wall Street Journal a scris că Universitatea Carnegie-Mellon are cele mai bune cursuri de informatică din Statele Unite.

    Andrew Carnegie a avut o singură fiică, Margaret Carnegie Miller. Omul de afaceri a murit în 1919 în Massachusetts, Statele Unite, la vârsta de 83 de ani.

  • Cele mai frumoase sate din Transilvania, pe care trebuie să le vizitaţi măcar o dată în viaţă. Veţi petrece o vacanţă de vis. Galerie FOTO

    Sunt mai bine de trei decenii de când Malvine Kloos şi soţul ei, Richard, au plecat din România şi s-au mutat în Germania, în apropierea oraşului Dortmund. În satul Cloaşterf din judeţul Mureş, unde s-a născut Malvine, mai vin acum doar în vacanţe, când îşi aduc şi nepoţii, născuţi şi crescuţi pe meleaguri germane.

    „Câteodată mă întreb «unde sunt acasă?» şi îmi dau seama că rădăcinile mele rămân aici, pentru că aici m-am născut şi am copilărit. Nemţii nu sunt la fel de ospitalieri şi prietenoşi ca noi, de aceea România ne place mult mai mult”, povesteşte Malvine Kloos, de origine săsească.

    În Cloaşterf, familia Kloos petrece cam cinci luni pe an, în casa lor de vacanţă, iar în restul timpului se întoarce în Germania. Spune cu bucurie şi cu un dram de mândrie totodată că nepoţii ei adoră România, la pachet cu obiceiurile, peisajele şi mâncarea de aici.
    Povestea familiei Kloos este doar una dintre cele care şi-au dat întâlnire în perioada 2-6 august în mai multe sate din Transilvania, cu ocazia Săptămânii Haferland. Haferland — „Ţara Ovăzului” — este regiunea cuprinsă între Rupea şi Sighişoara, numită astfel ca urmare a culturilor ce obişnuiau să predomine în această zonă.

    În cadrul evenimentului, care este dedicat promovării culturii săseşti de aici, saşi întorşi în România, turişti străini curioşi să vadă ineditul din ADN-ul acestei populaţii, turişti români „flămânzi” de o gură de aer de ţară s-au plimbat toţi împreună dintr-un sat în altul în cele cinci zile de sărbătoare.

    O sărbătoare ca zilele de vară din copilărie, toropite de soare şi îndulcite de miros de gogoşi aburinde. Archita, Roadeş, Saschiz, Homorod, Rupea, Criţ, Meşendorf, Cloaşterf, Buneşti şi Viscri au fost scenele pe care au dansat tradiţii şi poveşti săseşti, în cadrul balului tradiţional cu oameni îmbrăcaţi în costume populare şi în stare de bine.

    Sâmbătă după-amiază, când soarele era mai dogoritor, toată suflarea din Criţ s-a adunat în biserica fortificată a satului să-l asculte pe violonistul Alexandru Tomescu. Îl văzusem în urmă cu aproape un an şi în Bucureşti, într-un concert la Teatrul Odeon, iar emoţiile care îi tremurau în glas au fost aceleaşi şi în Capitală, şi în Criţ.

    Aş putea pune un pariu că mulţi dintre cei care l-au ascultat în biserica din Criţ nu aveau habar ce e vioara Stradivarius. Şi totuşi, de la vlădică până la opincă, toţi şi-au ţinut respiraţia măcar câteva secunde după ce Alexandru Tomescu a început să cânte, dându-şi coate din când când, ca pentru a-şi atrage atenţia unul altuia: „Tu-l auzi cum cântă?”. Sătenii din Criţ s-au aşezat în primele rânduri, fascinaţi de spectacolul din faţa lor.

    „Se spune că scârţâitul porţii raiului este de fapt un sunet de vioară”, le-a spus Alexandru Tomescu la începutul concertului. Şi tind să cred că i-a cucerit pe toţi. A plecat capul în faţa lor la aplauze, de parcă nici nu le-ar fi meritat, şi a ieşit din scenă cu aceeaşi modestie neclinitită.
    Pregătirea pentru Săptămâna Haferland, care a ajuns anul acesta la a şasea ediţie, începe în luna martie. Coordonatorul proiectului este Fundaţia Michael Schmidt, fondată de omul de afaceri cu acelaşi nume, care controlează grupul Automobile Bavaria. Pe lângă contribuţia fundaţiei însă, fiecare sat are o echipă proprie care se ocupă de evenimentele din respectiva localitate.

    „Festivalul creşte de la an la an, iar oamenii din Haferland se implică din ce în ce mai mult în organizarea acestuia şi propun activităţi sau ateliere de meşteşuguri interesante. Festivalul este finanţat din resurse proprii ale organizatorilor din fiecare sat participant, la care se adaugă resurse atrase din sponsorizări. Evenimentul este cofinanţat de Ministerul Culturii şi de Consiliul Judeţean Braşov”, spune Olivia Stapley, project manager la Fundaţia Michael Schmidt.

    Anul acesta, la Săptămâna Haferland au participat aproape 6.000 de oameni. Dintre aceştia, 20% au fost turişti străini, cei mai mulţi din Europa, în special din Germania şi Marea Britanie, dar şi din Elveţia, Austria şi chiar Statele Unite ale Americii.

    „Săptămâna Haferland este un festival de dimensiuni medii, care are loc într-o zonă rurală unică în România, gazde fiind gospodăriile săseşti, şurile şi bisericile fortificate”, mai spune Olivia Stapley.

    Tocmai şurile şi gospodăriile au fost, de altfel, atracţia principală. Desigur, norocoşii s-au putut plimba şi cu căruţa prin sate şi s-au înfruptat din belşugul care a pus stăpânire pe mesele întinse în curtea bisericii. „Suntem din Sibiu. Anul trecut am venit din întâmplare pe aici în perioada festivalului şi ne-a plăcut. Acum am venit pentru două zile, iar anul viitor vrem să venim trei zile şi să luăm şi câţiva prieteni cu noi. Aici cunoşti şi alţi oameni, e un alt fel de socializare”, descrie evenimentul, în câteva tuşe, o familie din Sibiu, venită la Cloaşterf să asculte concertul de jazz din biserica satului.