BusinessMagazin

Tag: international

Cine este prevestitorul apocalipsei dar şi mântuitorul

În adâncul sălbăticiei din Wyoming, în ultima lună a verii, Christine Lagarde, preşedinta Băncii Centrale Europene, şi-a dat în petic în faţa unui public numeros de şefi de bănci centrale din elita mondială şi a prezis senină prăbuşirea ordinii financiare internaţionale. Îmbrăcată în roşu şi negru strălucitor, semăna cu o trufă de ciocolată în formă umană – şi deşi avertismentul ei a fost diluat de jargonul obişnuit impenetrabil, mesajul era suficient de clar şi dramatic, scrie Politico.

„Există scenarii plauzibile în care am putea vedea o schimbare fundamentală în natura interacţiunilor economice globale”, a anunţat Lagarde sec în faţa mulţimii adunate pentru reuniunea anuală a şefilor de bănci centrale din Jackson Hole, Wyoming, SUA. Premisele de la baza gândirii managementului tehnocrat al ordinii mondiale se prăbuşeau. Lumea, a spus ea, ar putea intra în curând într-o „nouă eră” în care „normalul din trecut ar putea să nu mai fie un ghid bun pentru modul în care funcţionează economia”.

„Pentru factorii de decizie politică cu un mandat de stabilitate”, a adăugat ea ridicând nota, „acest lucru reprezintă o provocare semnificativă”.

O „nouă eră”? — un avertisment venind de la un membru al celei mai seci şi lipsite de imaginaţie dintre preoţimile tehnocrate globale, bancherii centrali? Jackson Hole nu a fost prima dată când Lagarde s-a arătat în public îngrijorată de soarta ordinii internaţionale a pieţelor libere, de dominaţia dolarului şi de globalizarea la crearea căreia a contribuit. Deşi şi alţii au ridicat problema, Lagarde a vorbit deschis. Chiar în aprilie, ea a fost primul mare bancher central occidental care a exprimat îngrijorări explicite cu privire la fragilitatea dolarului american, a cărui dominaţie internaţională, a spus ea, „nu mai trebuie luată ca ceva natural”.

A fost ceva categoric ciudat din partea liderului sfintei autorităţi monetare, al cărei departament de comunicare rareori spune ceva mai captivant decât bilanţuri de active şi pasive şi ajustări ale dobânzilor depozitelor. Venind de la o femeie a cărei lungă carieră în eşaloanele superioare a fost definită prin evlavie faţă de ordinea internaţională condusă de SUA, a fost chiar erezie. Cea mai alarmantă a fost indiferenţa aparentă a lui Lagarde faţă de puterea propriilor cuvinte asupra ordinii internaţionale menţionate. Un oficial de la BCE a fost suficient de surprins de comentariile din aprilie încât l-a întrebat pe scriitorul de discursuri ce a vrut să spună, doar pentru a fi asigurat că a fost „o interpretare greşită” şi că a fost pur şi simplu o afirmare a mandatului îngust al instituţiei pentru stabilitatea preţurilor.

Dar este greu să nu ne întrebăm dacă Lagarde, după o viaţă în care a condus instituţii globale prin crize succesive, a identificat un eveniment cu potenţial de extincţie – şi îşi spune că, încă o dată, ea este cea care ar trebui să ajute lumea să-l evite. „Sunt de acord că a găsit ceva”, a spus Jay Newman, investitor pensionar. „Vor fi schimbări mari în comerţ şi investiţii.” Paul Podolsky, un alt trader de drum lung, a speculat că Lagarde pregătea BCE, într-un mod specific francez, pentru o „posibilă situaţie în care euro va avea un rol mai mare în sistemul global decât are în mod normal”.

În altă parte, sentimentul predominant este confuzia, nu în ultimul rând dat de aparenta desconsiderare a lui Lagarde faţă de tradiţia lipsei de nuanţă pe o scenă unde fiecare enunţ este atent analizat de forţele obsesive şi neclintite ale pieţei. „Ceea ce a spus Lagarde nu este lucrul firesc pe care să-l spună un bancher central, în sensul că, de obicei, nu ia ca scenariu central pericolul cel mai mare”, s-a panicat un analist anonim nervos, referindu-se la un risc care este rar, dar mortal. „Poate că ea nu realizează ce comunicare neobişnuită pentru un bancher central a folosit – sau poate ştie ceva ce noi nu ştim.”

Deci, ce vrea Lagarde? Problema este că e dificil de înţeles ce o impresionează. Puţini au reuşit să discearnă în ea sentimente puternice sau principii călăuzitoare dincolo de o noţiune vagă de „a servi” instituţiile pe care invariabil ajunge să le conducă prin crize dramatice, care definesc epoci. Un sfinx cu un zâmbet învingător, ea posedă un farmec care poate fi atât autentic, cât şi calculat. „Poate fi amuzantă atunci când trebuie”, a spus un fost coleg.

Deci, ce vrea Lagarde? Problema e că este dificil de înţeles ce o impresionează. Puţini au reuşit să discearnă în ea sentimente puternice sau principii călăuzitoare dincolo de o noţiune vagă de „a servi” instituţiile pe care invariabil ajunge să le conducă prin crize dramatice, care definesc epoci. Un sfinx cu un zâmbet învingător, ea posedă un farmec care poate fi atât autentic, cât şi calculat. „Poate fi amuzantă atunci când trebuie”, a spus un fost coleg.

Ce face ea pentru distracţie? Citeşte rar din plăcere. Nimeni intervievat de Politico nu a văzut-o vreodată citind o carte sau ceva care nu este un briefing ce ţine de muncă. Are puţin timp, ceea ce este de înţeles, pentru exercitarea hobby-urilor. Îi place să facă gem de fructe, în iulie, pentru familia ei şi se lasă cu uşurinţă convinsă la o rundă dubioasă de golf cu bancherii centrali. Obişnuia să înoate des, dar nu o mai face, fiind constrânsă de un program intens de lucru. În ceea ce priveşte viziunea asupra lumii, cei care o cunosc deduc că, dacă crede în ceva, este centristă sau vag de centru-dreapta. Dar majoritatea se opresc scurt la „pragmatică”.

Totuşi, spre deosebire de mulţi dintre tehnocraţii de care se trezeşte înconjurată, ea este o oportunistă fermecătoare şi un comunicator priceput. Posedă o predispoziţie neobişnuită, la fel ca la Forrest Gump, de a găsi ritmul motor al istoriei – şi, dacă nu să stea pe val, măcar să-i supravieţuiască.

De la început, ea s-a bucurat de o ascensiune aproape verticală, ridicându-se din adâncurile Normandiei suburbane pentru a conduce marea firmă de avocatură din Chicago Baker McKenzie, unde şi-a fermecat colegii şi elita internaţională a afacerilor deopotrivă. („Ea este poate cea mai drăguţă persoană pe care am avut plăcerea să o cunosc”, a spus fostul coleg de la Baker, Marc Levey.) În perioada de vârf a globalizării, firma sa a ajutat mari companii precum Dell să pătrundă în Europa, iar până în 2005 proeminenţa ei crescândă a adus-o pe Lagarde într-un rol neales în politica franceză. În calitate de ministru de finanţe, Lagarde s-a luptat cu criza financiară, şi-a mărturisit loialitatea lui Nicolas Sarkozy („Foloseşte-mă atâta timp cât îţi trebuie”, i-a scris ea preşedintelui francez) şi a fost ulterior condamnată pentru „neglijenţă” într-o afacere sordidă care a implicat plăţi din fonduri publice către un afacerist miliardar — dar a scăpat de pedeapsă când judecătorului i s-a făcut milă de ea. („A acţionat la ordin”, a declarat un fost coleg din politică pentru ziarul The Guardian. „Nu a făcut nimic rău în viaţa ei”).

Cu o uşurinţă neobişnuită, Lagarde a rămas în fruntea în continuă schimbare a consensului, o figură cvasi-ceremonială, asemănătoare Elisabetei a II-a, care a fost percepută ca un administrator eficient, dar a fost totuşi deseori împiedicată de circumstanţe să exercite o putere reală. Gândiţi-vă la perioada ei ca director general al Fondului Monetar Internaţional, venerabila instituţie în vârstă de 77 de ani care împrumută bani, adesea în condiţii dure, ţărilor îndatorate când nimeni altcineva nu o face. Ea s-a alăturat FMI în 2011. A fost o perioadă întunecată – apogeul crizei din zona euro. Grecia a fost protagonistul nefericit, forţată să-şi distrugă aproape sinucigaş cheltuielile publice la ordinul creditorilor săi franco-germani, după un deceniu de cheltuieli în exces ale căror efecte le-a ascuns prin manipularea datelor oficiale.

Ca parte a guvernului francez, Lagarde, în conformitate cu consensul predominant, a rezistat implicării FMI. Dar când Dominique Strauss-Kahn, şeful de atunci al Fondului, a fost arestat sub acuzaţia de agresiune sexuală la New York, ea a atacat postul de top. A pornit într-un turneu mondial strălucitor, a aburit China şi a împărţit în două votul Americii Latine, învingându-şi cu uşurinţă rivalul, distinsul bancher central mexican Agustín Carstens. Având în vedere reputaţia distrusă a predecesorului ei – şi în ciuda asigurărilor anterioare că europenii vor ceda controlul instituţiei economiilor emergente care se numărau printre creditorii lor – a fost o victorie elegantă, chiar dacă în cele din urmă previzibilă.

Cu o uşurinţă neobişnuită, Lagarde a rămas în fruntea în continuă schimbare a consensului, o figură cvasiceremonială, asemănătoare Elisabetei a II-a, care a fost percepută ca un administrator eficient, dar a fost totuşi deseori împiedicată de circumstanţe de să exercite o putere reală.

Însă odată ajunsă în funcţie, a fost rareori mai mult decât un manager de mijloc elegant, recunoscând cu uşurinţă că nu ea era cea care lua deciziile mari. A recunoscut că nu era nici foarte economistă – propriul ei economist-şef, Olivier Blanchard, a asemănat-o, cu căldură, cu o „studentă din primul an”. „Voi încerca să fiu un dirijor bun”, a spus Lagarde când s-a alăturat FMI. „Şi, fără a fi prea poeţi în privinţa asta, nu toţi dirijorii ştiu să cânte la pian, la harpă, la vioară sau la violoncel.” Ea a fost în principal un mediator informat, care avea să influenţeze, dar nu să dicteze, pentru a construi un consens între statele-naţiune reprezentate în consiliul de administraţie al FMI – ceea ce în practică, potrivit unora, însemna să obţină acceptarea pentru orice decizie pe care europenii şi SUA au luat-o deja în prealabil.

Ea a montat naţiuni una împotriva celeilalte, oferind mari concesii celui mai puternic nou venit, China, în timp ce le-a lăsat pe tuşă pe altele, potrivit lui Paulo Nogueira Batista, membru al consiliului din partea Braziliei la acea vreme. „Directorul general şi personalul Fondului ne-au abordat individual pentru a ne explica ce gândesc şi a-şi explica părerile, iar ei ne-au spus: «Uite, înţelegem că nu sunteţi mulţumit de soluţie, dar permiteţi-ne să vă spunem că avem deja majoritatea necesară»”, a amintit Batista. „Şi atunci, dacă ne-am mai opune, am fi în minoritate.” Ea era foarte apropiată de membrul american al consiliului, de David Lipton. „Christine nu ar fi fost atât de bună fără David, iar David avea nevoie ca ea să fie faţa Fondului – cu carisma şi farmecul ei”, a povestit Daniel Heller, care a reprezentat Elveţia în consiliu.

Rezultatul? Împotriva sfatului Statelor Unite, a multor membri din lumea emergentă şi a gânditorilor Fondului, inclusiv Blanchard, FMI s-a înclinat în faţa presiunii europene şi a semnat un acord care a lăsat Grecia încovoiată sub datorii pentru încă patru ani înainte de a avea o altă şansă de renegociere. Chiar şi atunci când Lagarde însăşi a acceptat viziunea lui Blanchard, presiunea din partea unui bloc european condus de germani a însemnat că ea putea schimba prea puţin. Şi nimeni nu a fost surprins când, în 2015, tensiunile cauzate de acel bailout au ajuns până la punctul de explozie, declanşând ascensiunea unui guvern rebel de stânga în Grecia.

La summiturile tensionate care au urmat ale miniştrilor de finanţe din zona euro, aşezată la o masă lungă într-o cameră fără ferestre, slab luminată, din Bruxelles, ea a putut să ofere ocazional un pic de amuzament benign. „A fost foarte distractiv”, a spus Jeroen Dijsselbloem, pe atunci şeful Eurogrupului, amintindu-şi că în „momentele cele mai imposibile”, cu soarta Greciei şi a zonei euro în balanţă, „ea băga mâna în geantă, şi scotea câteva bomboane M&M’s şi spunea: „Hai să mâncăm nişte bomboane”.

„Da, Lagarde era o persoană caldă”, a povestit şi Yanis Varoufakis, ministrul de finanţe al Greciei la acea vreme. Dar pentru el, asta conta prea puţin. „Pentru că era pusă în cămaşă de forţă de către FMI, era neputincioasă”, a spus grecul. „Şi având în vedere că era foarte dornică să nu-şi pună în pericol poziţia din ordinea instituţională, a fost fericită să accepte zdrobirea noastră.”

*

Cu SUA exasperate şi cu zona euro părând să-şi fi depăşit criza existenţială, Fondul s-a retras din negocierile tensionate cu privire la un al treilea pachet de bailout cu guvernul grec în ultimul moment, invocând dezacorduri majore între Atena şi creditorii FMI. Lagarde – cu mâinile ei spălate cu grijă de orice avea să urmeze – a ieşit cu reputaţia intactă.

Aşadar, ce să fie cu episodul în care este prevestitor? Lagarde a ieşit întotdeauna în faţă cu problemele mari şi demne ale zilei într-o gamă eclectică de media – de exemplu a apărut anul trecut la televiziunea irlandeză în prime time pentru a oferi un diagnostic psihologic pentru Vladimir Putin şi a discutat despre viaţa ei sexuală în revista Elle France în 2019. Dar acum, cuvintele ei au o greutate istorică.

Iniţial, cu tactul care o caracterizează, ea a susţinut că nici măcar nu îşi doreşte postul de la BCE, deşi în câteva luni i s-a cerut să candideze, iar până în noiembrie 2019 a obţinut funcţia, dar în calitate de candidat de compromis când germanca Ursula von der Leyen a preluat şefia Comisiei Europene. „Aşadar, Lagarde a fost adusă pentru, de exemplu, ecologizarea economiei şi alte chestiuni dincolo de politica monetară”, îşi aminteşte Carsten Brzeski, economistul-şef al ING Economics şi un critic ironic al lui Lagarde. „Şi apoi a venit pandemia.”

Ea a montat naţiuni una împotriva celeilalte, oferind mari concesii celui mai puternic nou venit, China, în timp ce le-a lăsat pe tuşă pe altele, potrivit lui Paulo Nogueira Batista, membru al consiliului din partea Braziliei la acea vreme.

COVID-19 a fost mai mult decât o potrivire pentru abilităţile de comunicare lăudate ale lui Lagarde. Dar asta nu însemna că franţuzoaica nu putea face o mulţime de pagube. Dezastrul a venit chiar la începutul pandemiei, la o conferinţă din 12 martie 2020, când ea răspundea la întrebările presei despre răspândirea alarmantă timpurie a COVID-19 în nordul Italiei. Întrebată dacă va acţiona pentru a reduce „spreadul” (decalajul) periculos de mare dintre yieldurile obligaţiunilor italiene, Lagarde a oferit un răspuns acum infam care a aruncat în aer economia italiană – şi o mare parte din credibilitatea ei.

Sunetul cataclismic? „Nu suntem aici pentru a închide spreadurile.” Poate că nu pare prea mult, dar în lumea ocultă a băncilor centrale e echivalent cu rostirea unei afurisenii. Cu ani înainte, Mario Draghi, predecesorul lui Lagarde, a „salvat zona euro”, anunţând că BCE va face „tot ce este nevoie” pentru a susţine miliarde de euro de datorii suverane aflate în pericol. Banca centrală se bazează pe un oarecare misticism enigmatic, pe care Draghi, tehnocratul sihastru, pregătit de iezuiţi, l-a avut din abundenţă. La simpla chemare a italianului, pieţele datoriilor s-au calmat. Draghi nici măcar nu a avut nevoie să-şi demonstreze harul divin, de a inunda zona euro cu bani – celebra “big bazooka”. Cuvintele lui au fost atotputernice.

Comentariul lui Lagarde a fost „orice este nevoie” al lui Draghi dar în sens invers – o bazooka întoarsă. „Am văzut spiritul lui Draghi părăsind încăperea”, îşi aminteşte Brzeski bântuit de ce a simţit atunci. „Ani de zile am fost răsfăţaţi de celebrul său har – omul putea calma pieţele financiare doar citind cartea de telefon – şi apoi Lagarde vine şi îl distruge în zece minute. Harul lui Draghi a fost exorcizat din BCE, iar Lagarde a fost exorcistul.”

Pieţele obligaţiunilor au explodat. Înainte de a se alătura băncii, Lagarde a fost prezentată ca un arbitru al cărui rol principal ar fi să creeze un consens între guvernatorii băncilor centrale care iau decizii la BCE. Dar fiascoul „spreadurilor” a fost un memento clar că ea era responsabilă în mod unic ca voce a politicii monetare din zona euro. Şi ea a dat-o în bară. Autoritatea ei s-a prăbuşit. „În trecut, ştiam că trebuie să-l ascultăm cu mare atenţie pe Draghi”, a povestit Brzeski. „Acum, pieţele ştiu că, în mod normal, nu Lagarde este cea care ia hotărârile.” În plus, se distra prea mult, mergând pe calea celor sfinte prin schimbările climatice şi justiţie sociale. „Ca bancher central nu improvizezi”, a spus Brzeski. „Eşti plictisitor, repeţi aceleaşi mesaje iar şi iar.” Odată, când s-a încheiat o întâlnire cu presa, şi-a amintit un analist, reporterii au copleşit-o pe şefa operaţiunilor de piaţă a BCE, pe Isabel Schnabel, lăsând-o pe Lagarde singură, luând notiţe.

Foştii colegi se întreabă dacă îi este dor de FMI, unde a reuşit să fie un finanţist vedetă, să propună fără să-şi facă griji pentru declaraţiile ei. „Vreau să spun că această slujbă este incredibilă, te conectează cu puterea globală la cel mai înalt nivel”, a spus Heller, membru al consiliului din partea Elveţiei. Presa franceză, ca de obicei, a speculat că ochii ei erau de fapt pe preşedinţie, un zvon care nu a dispărut niciodată.

„Poate că se uită de sus la ceea ce înseamnă bancă centrală”, spune Brzeski, părând rănit. „Poate că i se pare plictisitor.”

Tot ce rămâne de spus este că acum, când Lagarde spune ceva, este sigur să presupunem că o spune cu intenţie. „A avut o curbă de învăţare foarte abruptă, dar a urcat pe curba de învăţare foarte repede”, a spus Klaas Knot, guvernatorul băncii centrale olandeze. Chiar şi Brzeski a observat că experienţa îngrozitoare a inflaţiei de anul trecut a forţat o anumită seriozitate obositoare asupra lui Lagarde şi, recent, franţuzoaica s-a repezit la o jurnalistă de la Reuters care a pus sub semnul îndoielii părerile ei schimbătoare cu privire la politica monetară. Ea pare lipsită de viaţă la microfon, plictisită şi nu se mai distrează – o disperare tot mai mare, crede Brzeski, ceea ce a făcut-o cel puţin mai credibilă în faţa pieţelor.

Aşa cum şi-a oferit părerile despre schimbările climatice şi războiul din Ucraina, este posibil ca Lagarde, cu comentariile ei recente, să caute următoarea criză mare asupra căreia să-şi asume conducerea ceremonială. Pe lângă înăsprirea politicii monetare, echipa ei de publicitate suprasolicitată acordă prioritate brandingului politicii: sunet captivant, litere mari, explicaţii bazate pe desene animate. „Ea vede imaginea de ansamblu”, a spus guvernatorul băncii centrale din Letonia, Mārtiņš Kazāks. „Uitaţi-vă doar la CV-ul ei.” „Cred că este geloasă şi încă îşi caută momentul <<orice este nevoie>>”, a adăugat Kazāks, cumva mai puţin binevoitor.

Cu inflaţia lovind, aşa cum a menţionat însăşi Lagarde într-un discurs recent, publicul este din ce în ce mai atent la operaţiunile şi comunicarea băncii, ceea ce face ca economia, la rândul său, să fie mai sensibilă la atingerea lui Lagarde. Aceasta, a adăugat ea, oferă „o fereastră de timp valoroasă pentru a transmite mesajele noastre cheie”.

De asemenea, este foarte probabil ca ea să creadă cu sinceritate că lucrurile se înrăutăţesc şi, într-un fel, deplânge prăbuşirea sistemului globalizat pe care l-a modelat şi care, la rândul său, a modelat-o. Şi în lupta cu o lume dezechilibrată, este de ajutor ca un avocat să transmită veştile proaste. O politică monetară eficientă necesită sinteza unor volume planetare de date şi, după cum spun colegii ei, Lagarde are pregătirea pentru a inspira mari galaxii de astfel de lucruri, petrecându-şi o mare parte din viaţa ei străbătând materia densă de informaţii. „Citiţi notele de subsol din discursul ei”, a îndemnat Podolsky, veteranul. „Tot ceea ce face ea este să citească – sau să-şi pună personalul să citească – toate cercetările venite de la BCE, OCDE şi FMI şi să scoată de acolo elemente care susţin părerile ei.”

*

Ca o bufniţă înaintea unui cutremur, a spus Podolsky, Lagarde pare că prinde viaţă în preajma „unei lumi mai ostile”, a războiului şi a deglobalizării, a declinului chinezesc şi a inflaţiei care nu moare niciodată. O incertitudine haotică a lăsat consiliul guvernator al BCE divizat şi pieţele neliniştite înaintea anunţării deciziei luate în şedinţa de politică monetară din septembrie. Va continua BCE să majoreze ratele dobânzilor sau va lua o pauză, o recunoaştere a faptului că economia – şi în particular sectorul industrial sensibil politic — s-a răcit? Decizia a fost până la urmă de a creşte dobânzile, adică de a continua lupta cu molima inflaţiei.

Există, totuşi, o altă posibilitate. După cum a aflat Lagarde, previziunile unui bancher central important implică riscul de a se autoîmplini. „Dacă ar fi ministru de finanţe, nimeni nu ar fi acordat atenţie”, a remarcat un analist, vorbind sub condiţia anonimatului. Cu inflaţia lovind, aşa cum a menţionat însăşi Lagarde într-un discurs recent, publicul este din ce în ce mai atent la operaţiunile şi comunicarea băncii, ceea ce face ca economia, la rândul său, să fie mai sensibilă la atingerea lui Lagarde. Aceasta, a adăugat ea, oferă „o fereastră de timp valoroasă pentru a transmite mesajele noastre cheie”.

Mesaje cheie! Politica monetară este deja o formă slabă de control al minţii în masă – ar putea Lagarde să încerce să verbalizeze în existenţă o nouă paradigmă economică de care să-şi lege augurii profesionali? Ea a fost întotdeauna dispusă să spună, ei bine, orice ar fi nevoie, pentru supravieţuirea ei, chiar şi atunci când acest lucru depăşeşte nivelul ei de competenţă. O reputaţie de şef al BCE care a vegheat asupra unei ascensiuni a monedei euro ca o provocare la dominaţia dolarului ar fi o pană elegantă la pălăria ei.

Şi dacă Armaghedonul nu va veni niciodată? Ea va fi bine plasată pentru a-şi asuma meritul pentru evitarea sfârşitului lumii. Lagarde – ca majoritatea bancherilor centrali – a fost umilită de explozia bruscă a inflaţiei. După cum a spus Brad Setser, un fost economist la Trezoreria SUA, comentariile sale recente reflectă dorinţa de a sublinia riscurile ca formă de control al daunelor.

Numiţi asta managementul aşteptărilor apocaliptice. Dacă politica BCE nu reuşeşte să conducă Europa în siguranţă prin fragmentarea economică globală, Lagarde poate spune destul de confortabil că, ei bine, îmi pare rău, dar ea a avertizat întotdeauna că s-ar putea întâmpla acest rău. Şi apoi, ca de obicei, ea va ieşi din calamitate fără vină – cu siguranţă, teatrul se poate prăbuşi în flăcări, actorii se pot omorî unul pe celălalt şi scena arsă până devine cenuşă, dar ea a fost doar „dirijorul” până la urmă.

September 27, 2023
Daniel Băluţă, primarul Sectorului 4, promite un aeroport nou în zona de sud a Bucureştiului: „Va fi un aeroport internaţional, atât pentru transport de persoane, cât şi cu o importantă componentă cargo”

Daniel Băluţă, primarul Sectorului 4, spune că, împreună cu Consiliul Judeţean Giurgiu, a pornit demersurile pentru construcţia unui aeroport în zona de sud a Bucureştiului.

„Nu este o glumă, ci un lucru cât se poate de serios. Împreună cu preşedintele Consiliului Judeţean Giurgiu, am demarat procedurile premergătoare construirii unui aeroport în zona de sud a Capitalei. Va fi un aeroport internaţional, atât pentru transport de persoane, cât şi cu o importantă componentă cargo, întrucât în acest moment, Aeroportul Otopeni este depăşit din acest punct de vedere. Toate acestea le facem pentru că ne dorim ca Bucureştiul să devină cu adevărat un oraş occidental. Aerisit, verde, şi mai ales, conectat aşa cum trebuie cu restul Europei”, a transmis Băluţă.

Traficul aerian din România încă nu şi-a revenit la nivelul de dinainte de pandemie, arată datele e la Asociaţia Aeroporturilor din România (AAR). ficul de pasageri pe aeroporturile din România s-a ridicat la 21 de milioane de pasageri anul trecut, în creştere cu 87,5% faţă de anul 2021 şi aproape triplu faţă de anul 2020. Cu toate acestea, în anul de referinţă 2019, cel mai bun an din turism, aeroporturile erau tranzitate de 23 de milioane de pasageri.

Aeroportul Henri Coandă (Otopeni), cel mai mare din ţară, a avut anul trecut 12,5 milioane de pasageri, în creştere cu 80% faţă de anul anterior, potrivit datelor publice. Pe acest aeroport s-au înregistrat peste 120.000 de mişcări ale aeronavelor, în creştere cu 30%. Spre comparaţie, în 2019 aeroportul avea 14,7 milioane de pasageri.

Al doilea cel mai mare trafic s-a înregistrat pe aeroportul din Cluj-Napoca (2,6 milioane de pasageri, în creştere cu 81% faţă de anul anterior). Raportat la anul 2019, aeroportul a recuperat 90% din traficul de pasageri şi a reuşit să rămână cel mai mare aeroport din provincie şi al doilea cel mai aglomerat aeroport din ţară după cel din Capitală.

September 21, 2023
Cum a revigorat Putin idea extinderii Uniunii Europene fără să vrea

Extinderea Uniunii Europene a fost mereu o idee controversată pentru cei care iau deciziile la Bruxelles. Acum însă, Bruxellesul are un nou interes în această direcţie. Care sunt ţările ale căror steaguri ar putea să fluture în viitor în faţa instituţiilor cheie ale UE?

Acum douăzeci de ani, la întâlnirea de la Salonic dintre liderii UE şi liderii ţărilor din fosta Iugoslavie, se declara că „viitorul Peninsulei Balcanice se afla în Uniunea Europeană”. Un an mai târziu UE a înregistrat cea mai mare extindere din istoria sa, prin aderarea Ciprului, Republicii Cehe, Poloniei, Slovaciei, Ungariei, Sloveniei, Lituaniei, Letoniei şi Estoniei.

Dar de atunci numai trei ţări, Bulgaria, România şi Croaţia, au mai aderat la Uniune.

În Balcanii de vest, Serbia, Albania, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, şi Macedonia de Nord sunt de mult timp blocate într-o stare de aşteptare din cauza mai multor factori cum ar fi starea politică, disputele teritoriale saua neînţelegerile asupra numelui ţării. Ca să nu mai vorbim de Turcia, care are statutul de stat candidat încă din 1999. Un articol amplu publicat de Financial Times vorbeşte despre ţările care s-ar putea alătura în viitor UE, în condiţiile în care acum, după mulţi ani, la Bruxelles se discută din nou despre extinderea Uniunii, de data aceasta cu şanse reale la rezultate vizibile. Schimbarea este încă una dintre consecinţele invaziei Ucrainei de către Rusia lui Vladimir Putin.

În 2022, Consiliul European a acordat statutul de stat candidat Ucrainei, Bosniei şi Republici Moldova. În acelaşi an, Georgia a solicitat statut de ţară candidată. Ucraina şi Moldova sunt ţări vitale pentru planul UE de protejare împotriva Rusiei. În acelaşi timp, unele ţări membre sunt reticente în faţa ideii de extindere, invocând posibilul impact economic şi politic asupra Uniunii. Mulţi arată către Ungaria, şi într-o măsură mai mică înspre Polonia, drept exemple că ţările Europene încă sunt susceptibile forţelor antidemocratice.

În acelaşi timp, la Bruxelles mulţi consideră că România şi Bulgaria nu erau pregătite în 2007 să facă parte din Uniune. Unii oficiali au subliniat, de asemenea, că dacă Ucraina devine stat membru, atunci centrul UE se va schimba. Chiar de la începuturile organizaţiei care în timp avea să devină Uniunea Europeană, Germania şi Franţa au fost mereu ţările cu cea mai multă influenţă. Aderarea Ucrainei ar adăuga încă un membru în estul Europei, ceea ce ar însemna o schimbare a balanţei puterii în Uniune. Mai exact, într-un asemenea scenariu, statele din estul Europei cum ar fi Polonia, Lituania, România, Ucraina, ar deveni mult mai importante şi ar putea contrabalansa influenţele germano-franceze.

Extinderea UE se mai loveşte si de existenţa câtorva aşa-numite „Frozen Conflicts” (conflicte îngheţate n.red), zone de conflict în care nu mai sunt ostilităţi militare, dar nu s-a încheiat un tratat de pace. Regiunea Transnistria din Republica Moldova şi regiunile Abhazia şi Osetia de sud din Georgia, care sunt toate susţinute de Rusia, sunt exemple în acest sens. Totuşi, pe de altă parte, în 2004 s-a acceptat aderarea Ciprului la UE, deşi treimea de nord a insulei se află sub ocupaţie turcească, deci se poate spune că Uniunea deja a stabilit un precedent că existenţa unui conflict într-o ţară nu înseamnă ca aceasta nu poate adera la Uniune.

În zona Balcanică mai există însă şi alte probleme. În Bosnia şi Herţegovina încă se simt efectele războiului din 1992 -1995, iar minoritatea sârbă uneori declară că îşi doreşte separarea faţă de partea bosniaco croata. Aderarea Macedoniei de Nord este blocată de către Bulgaria, care susţine că nord macedonenii sunt de fapt bulgari. Serbia se confrunta cu situaţia din Kosovo, iar violenţele recente au arătat că acolo conflictul nu pare a dispărea în curând.

În ciuda tuturor acestor factori, se pare însă că Bruxellesul are de gând să considere abaterea de la regulă privind extinderea Uniunii Europene. „Trebuie să fim mai oneşti şi mai generoşi” spunea un oficial al Uniunii. Este anticipat că la timpul potrivit Ucraina va atinge cele şapte reforme care îi sau sau stabilit anul trecut pentru a începe negocierile de ascensiune. Dacă, cum devine din ce în ce mai probabil, Rusia este forţată să se retragă din Ucraina atunci va devenii mult mai dificil pentru Moscova să susţină separatişti din Moldova şi Georgia.

Un asemenea scenariu ar prezenta oportunităţi de a încheia conflictele din aceste ţări. O oportunitate importantă s-a ivit şi pentru Bosnia şi Herţegovina. Acum că are statutul de stat candidat, Bosnia are oportunitatea să efectueze reforme importante care o vor aduce mai în linie cu cerinţele de a aderare la Uniune. Situaţia în Serbia rămâne complicată totuşi. Belgradul mereu a fost considerat drept cel mai apropiat aliat al Moscovei din regiunea Balcanică şi mereu a privit UE cu scepticism. Însa în ultimele luni Serbia, condusă de controversatul preşedinte Alexander Vucic, a început să pivoteze încetul cu încetul spre vest şi spre UE, dar discuţiile dintre cele două tabere încă se impotmolesc la problema Kosovei.

Ce se va întâmpla în următoarea perioadă de timp este foarte greu de precizat. Poate ţările din Balcanii de vest se vor alătura României, Bulgariei, Greciei, Sloveniei şi Croaţiei ca state membre ale UE din Balcani. Poate Moldova şi Ucraina vor adera la Uniune mai repede decât se aşteaptă mulţi, iar poate UE ar căpăta prin Georgia cel mai estic stat membru la munţii Caucaz. Poate va adera în sfârşit şi Turcia la UE astfel încheind saga acestea care a durat mult prea mult.

Tradus şi adaptat de Vlad Nedelcu

September 18, 2023
Povestea tânărului care a reuşit să convingă cei mai bogaţi oameni din lume să investească în proiectul lui 800 de milioane de dolari

Un fost trader de la Goldman Sachs s-a mutat în zona Bay Area, San Francisco, pentru a căuta succesul în domeniul tehnologiei. Până aici, nimic nou. povestea lui a luat o turnură diferită după ce a decis să nu pună bazele unui start-up şi a ajuns să facă exact opusul: să cumpere cu banii giganţilor tech terenuri agricole. Scopul? Un vis californian atipic.

În ultimii cinci ani, o companie numită Flannery Associates a cheltuit peste 800 de milioane de dolari pentru achiziţionarea de teren în afara oraşului San Francisco – fără a explica cine se află în spatele acestui efort sau ce planuri are compania respectivă pentru acele terenuri. Acum, oficialii locali care investigau problema au primit în sfârşit un răspuns: un grup de lideri din industria tehnologică, bogaţi şi cunoscuţi, sunt implicaţi în această aventură şi speră să folosească terenul pentru a construi un oraş nou, potrivit relatărilor din The New York Times şi Bloomberg. Potrivit rapoartelor citate de cele două publicaţii, Reid Hoffman, cofondatorul LinkedIn, investitorii Marc Andreessen şi Chris Dixon de la Andreessen Horowitz, Nat Friedman, fostul CEO al GitHub, Laurene Powell Jobs, fondatorul Emerson Collective, şi alţi lideri şi investitori din domeniul tehnologiei au investit în acest proiect. Liderul Flannery Associates pare să fie Jan Sramek, un fost trader al Goldman Sachs.

Imigrant european impresionat de energia start-up-urilor americane, fostul trader s-a mutat în zona San Francisco Bay Area pentru a reuşi în domeniul tehnologiei. La scurt timp după, a început să facă excursii de pescuit în comitatul Solano, de pe marginea estică a golfului San Francisco. Un colţ rural al comitatului a devenit în cele din urmă centrul unui plan conceput de Sramek pentru a construi un oraş de la zero. A creat compania numită Flannery Associates şi a petrecut ultimii ani folosind bani de la unele dintre cele mai bogate persoane din Silicon Valley pentru a-şi transforma ideea ambiţioasă în realitate, potrivit surselor citate de New York Times. Povestea despre cum Sramek a convins câţiva dintre cei mai bogaţi oameni din lume să investească peste 800 de milioane de dolari în ferme şi terenuri neamenajate pentru visul unui oraş nou pare să devină o legendă a Silicon Valley care îmbină idealismul – sau aroganţa – cu capitalismul de modă veche.

Ideea de a crea un oraş în care maşinile sunt autonome şi reglementarea este lejeră a fost discutată în întâlniri şi petreceri ale elitei tehnologice din Silicon Valley timp de ani de zile, scrie New York Times. Cu toate acestea, Sramek avea un plan exact despre cum investitorii ar putea să achiziţioneze proprietăţile, au declarat persoane care cunosc planurile sale. După ce a prezentat ideea la aproximativ o duzină de potenţiali finanţatori, a primit primul său cec de la Patrick Collison, directorul executiv al Stripe, o companie de plăţi cu o evaluare în creştere, care îl transformase pe Collison într-un miliardar pe hârtie.

„California Forever este compania mamă a Flannery Associates. În ultimii ani, Flannery a achiziţionat peste 20.000 de hectare Solano, California. Până în prezent, compania noastră a păstrat tăcerea cu privire la activităţile noastre. Aceasta a creat, pe bună dreptate, interes, îngrijorare şi speculaţii. Acum, că nu mai suntem limitaţi de confidenţialitate, suntem dornici să începem o conversaţie despre viitorul comitatului Solano, o conversaţie cu voi toţi. Aşa cum se întâmplă în multe părţi ale statului nostru, comitatul Solano se confruntă cu numeroase provocări, dar are şi numeroase oportunităţi. În ultimii ani, am efectuat sondaje şi interviuri cu aproximativ 2.000 de rezidenţi de aici, iar vocile voastre au fost clare. Locuitorii doresc mai multe oportunităţi de a cumpăra case în comunităţi sigure şi prietenoase pentru pietoni. Locuri de muncă locale bine plătite, astfel încât să poată locui şi lucra în comitat. Mai multe resurse pentru îmbunătăţirea şcolilor, promovarea siguranţei publice şi reducerea persoanelor fără adăpost, precum şi resurse pentru investiţii în infrastructura pentru transport, apă şi protecţia împotriva incendiilor forestiere.”

Sursa: site-ul californiaforever.com

În câteva luni, acele discuţii au evoluat în Flannery Associates. Ceea ce a început cu obiectivul relativ modest de a cumpăra 4 hectare s-a transformat acum într-o achiziţie de terenuri pe scară largă, conform documentelor judecătoreşti şi unei prezentări pentru investitori examinate de The Times. Cu cei 900 de milioane de dolari, a cumpărat aproape suficiente parcele pentru a acoperi de două ori suprafaţa San Franciscoului.

Flannery Associates a început recent să facă sondaje printre rezidenţii comitatului Solano, zona din nord-estul San Franciscoului unde se află terenul lor, cu privire la planurile de construire a unui „oraş nou cu zeci de mii de locuinţe noi, o fermă solară mare, livezi cu peste un milion de arbori noi şi peste zece mii de acri de parcuri şi spaţii deschise noi”, conform SFGate.

Cu toate acestea, proiectul se confruntă cu o problemă semnificativă: reglementările privind zonele de dezvoltare urbană, scrie The Verge. Terenul este în mare parte destinat utilizării agricole, nu rezidenţiale, ceea ce înseamnă că Flannery Associates va trebui să obţină o schimbare de reglementare, lucru care nu este uşor de realizat în California. Compania pare să încerce să supună la vot prin referendum o iniţiativă la în comitatul respectiv anul viitor pentru a încerca să facă proiectul să avanseze. Nu este foarte clar de ce investitorii au dorit să facă acest lucru, dar cel puţin unul dintre ei, VC Michael Moritz, un veteran al industriei, a prezentat efortul ca o modalitate de a scăpa de San Francisco. Figuri de marcă din industria tehnologică au criticat conducerea oraşului din cauza problemelor precum criminalitatea şi lipsa de adăpost, chiar dacă industria tehnologică a contribuit la agravarea crizei locuinţelor accesibile din oraş. „Acest efort ar trebui să elibereze o parte din presiunea pe care o simţim cu toţii în Silicon Valley – creşterea preţurilor la locuinţe, lipsa de adăpost, traficul aglomerat etc.“, a declarat Moritz unui investitor, conform New York Times.

Liderii din industria tehnologică au încercat anterior să creeze propriile oraşe ca o modalitate de a evada în locuri mai prietenoase sau de a-şi sprijini afacerile. Aşa cum a arătat Bloomberg, Elon Musk şi Larry Ellison au cumpărat amândoi suprafeţe mari de teren pentru a crea comunităţi dedicate – în cazul lui Musk, pentru angajaţii Tesla şi SpaceX în afara oraşului Austin, şi în cazul lui Ellison, pentru prietenii săi bogaţi din Hawaii.

Cine este Jan Sramek, europeanul care vrea să redeseneze visul american?

♦ Jan Sramek, fondatorul California Forever, este un geniu financiar în vârstă de 36 de ani care şi-a făcut un nume şi o avere în prima parte a anilor ’20 ca trader pe pieţe emergente în biroul londonez al Goldman Sachs.

♦ În 2009, când avea doar 22 de ani, Sramek a devenit cel mai tânăr finanţator inclus vreodată în lista anuală a celor 100 de Stele în Ascensiune a Financial News.

♦ El a fost şi campion la handbal în echipa naţională a Cehiei şi a coscris o carte despre secretul succesului său, afirmând că, dacă i s-ar fi oferit şansa de a-şi sfătui versiunea mai tânără, ar cita-o pe Ayn Rand: „Întrebarea nu este cine mă va lăsa; este cine mă va opri.“

♦ La câteva zile după împlinirea vârstei de 24 de ani, Sramek a părăsit misterios Goldman Sachs şi a dispărut din lumina reflectoarelor.

♦ De atunci, s-a mutat în zona Bay Area şi pare că a lucrat în tăcere la planul său pentru California Forever începând din 2017.

Sursa: DailyMail.com

Reid Hoffman, cofondatorul LinkedIn, investitorii Marc Andreessen şi Chris Dixon de la Andreessen Horowitz Nat Friedman, fostul CEO al GitHub, Laurene Powell Jobs, fondatorul Emerson Collective, şi alţi lideri şi investitori din domeniul tehnologiei au investit în acest proiect.

September 16, 2023
De ce familiile europene tot mai restrânse preferă maşinile tot mai mari – un adio automobilelor mici, emblematice pentru reînvierea industriei europene

A pune un Peugeot 208, cel mai bine vândută maşină din Europa anul trecut, lângă un Ford F-150, omologul său american, este ca şi cum ai compara un Chihuahua cu un dog german. De ce înclină europenii tot mai mult spre cel din urmă?

Ambele au patru roţi şi servesc de obicei aceluiaşi scop: de a transporta şoferul dintr-un loc în altul. Altfel, au puţine în comun. F-150 cântăreşte peste două tone, de două ori mai mult decât suplul Peugeot. Şoferul camionetei americane stă cu o jumătate de metru mai sus decât francezul, care zgârie asfaltul în compactul său de familie. Chiar şi ignorând bena ataşată la spate interiorul maşinii americane se simte mai încăpător decât întreaga maşină europeană. Un şofer parizian mereu încrezător în abilităţile sale de a parca ar putea foarte bine să încerce să-şi strecoare vehiculul în cabina mastodontului american, scrie The Economist.

Când vine vorba de automobilism, europenii au simţit mult timp că dimensiunea nu contează. Drumurile care leagă continentul au fost bătute de maşini zdravene, propulsate de motoare care ar fi fost făcute de ruşine chiar şi de maşinile de tuns iarba americane. Totuşi, ceea ce le lipsea maşinilor europene la capacitate cilindrică era compensat prin sex-appeal. Fiat 500, Volkswagen Beetle, Austin Mini, Citroën 2CV şi chiar şi bătrânele Trabanturi din Germania de Est au devenit toate icoane ale culturii pop, la fel de emblematice pentru ceea ce este Europa ca filmele din Nouvelle Vague sau o plimbare cu o Vespa trăgând în acelaşi timp din ţigară. Din păcate, aceste bijuterii industriale în curând vor mai defila doar până la depozitele de fier vechi. De la începutul secolului, maşinile vândute în UE au câştigat în medie peste 200 kg, o treime dintr-un Fiat 500 original. Au crescut în înălţime, în lăţime şi lungime, deşi legal nu pot transporta mai mulţi pasageri. Vehiculele utilitare sport (SUV-uri), piese de bărbăţie auto create special pentru preeriile americane, stăpânesc din ce în ce mai mult peisajele urbane europene, de la Helsinki la Atena.

Maşinile înghesuite ale Europei au fost o caracteristică a istoriei, geografiei şi economiei sale. În timp ce America a fost bucuroasă să remodeleze oraşe şi suburbii pentru a găzdui Chevroleturi încăpătoare, Europa a rămas cu străzile sale medievale şi şi-a construit maşinile pentru a se potrivi acolo. Taxele pe carburant erau mari în Europa (care importă cea mai mare parte a petrolului destinat rafinării), aşa că şoferii au preferat motoarele mai slabe. Americanii circulă pe distanţe mari pentru muncă şi timp liber; europenii se mulţumesc nu de puţine ori cu autobuze, biciclete şi trenuri. Poate cel mai important, Europa a îmbrăţişat automobilismul în masă în deceniile grele de după cel de-al Doilea Război Mondial. Oamenii tânjeau la libertatea oferită de autovehiculul personal şi nu îi deranja dacă le ieşeau capetele prin trapă atât timp cât îşi permiteau maşina. Europa a reuşit chiar să-şi transforme reputaţia de producător de motoare de buzunar într-un curent de marketing: în 1959, o reclamă pentru Volkswagen Beetle îi îndemna pe americani să „gândească mic”. (Adolescenţii de acolo care au început să cunoască plăcerile vieţii în spatele Cadillacurilor şi breakurilor încăpătoare au avut probabil alte idei: nici măcar contorsioniştii cu plăceri masochiste nu s-ar fi putut distra pe bancheta din spate a unei compacte europene.)

Timp de decenii, înlocuitorii acestor cutii cu roţi de dimensiunea unor halbe şi-au păstrat etosul. Dar nu mai este aşa. Vânzările de maşini mici din UE au scăzut cu aproape jumătate din 2011 până în prezent, chiar dacă cele de SUV-uri au crescut de trei ori. Mica Fiesta de la Ford, care i-a fermecat pe europeni timp de 47 de ani, a fost scoasă din producţie în vara aceasta. Volkswagen Golf, o maşină de început sensibilă, se spune că rulează şi ea pe ultimul drum. Mărcile populare de maşini mici care dăinuie, cum ar fi Fiat 500 sau Mini, vin acum în versiuni umflate. Mini-ul original, lansat în 1959, chiar a fost demn de acest nume. Cea mai recentă iteraţie a modelului reînviat în 2001 cântăreşte de două ori mai mult şi este cu peste un sfert mai lungă. Chiar şi producătorii de automobile de top s-au îndepărtat de a gândi mic: Porsche şi Ferrari şi-au făcut un nume cu maşini cu două locuri, dar acum vând şi SUV-uri grase.

Tendinţa de extindere în dimensiuni pare ciudată la început. Familiile europene devin din ce în ce mai mici: italienii au fost nevoiţi să înghesuie în medie 2,3 copii în spatele unui Fiat 500 când maşina a apărut în 1957. Acum pe banchetă se lăfăie doar 1,3 copii. (Fiat, ca şi Peugeot şi alte mărci, face parte în prezent din Stellantis, al cărui acţionar principal deţine o participaţie la compania-mamă a The Economist.) Străzile din Florenţa sau Köln nu devin mai largi. Iar Europa are ambiţia de a reduce emisiile de carbon. Cu toate acestea, maşinile mai mari, în general, poluează mai mult.

De fapt, reducerea emisiilor de carbon este unul dintre motivele pentru care maşinile mici suferă. Noua tehnologie care face modelele pe benzină să respecte regulile verzi este costisitoare, indiferent de dimensiunea maşinii: producătorilor le este mai uşor să transfere costurile către cumpărătorii modelelor mari scumpe decât către cei cărora le plac maşinile mici şi ieftine. Cumpărarea unui vehicul electric (Europa a interzis recent vânzările de maşini pe benzină şi diesel noi după 2035) înseamnă adesea limitarea la o călătorie de dimensiuni medii, având în vedere cât de puţine maşini electrice europene mici dar bune sunt pe piaţă. Reglementarea a redus, de asemenea, atractivitatea motoretelor. Copiii erau în trecut transportaţi oriunde încăpeau. În zilele noastre, scaunele speciale pentru ei sunt obligatorii, dar este o muncă titanică asigurarea unui bebeluş pe bancheta din spate a unei maşini cu două uşi. Cuplurile care aveau odinioară o maşină principală şi una de plimbare au înlocuit uneori autovehiculul cel mai mic cu o bicicletă electrică pentru a se plimba prin oraş, deoarece mulţi primari caută să descurajeze şofatul. Vehiculele care rămân pe drum sunt astfel mai mari – în ciuda încercărilor factorilor de decizie de a încetini explozia dimensiunilor cu taxe pentru modelele mai grele.

În cele din urmă, maşinile mai grase din Europa sunt o consecinţă a portofelelor mai grase. „Oamenii cumpără cât de mult îşi permit”, spune Pedro Pacheco de la Gartner, o firmă de cercetare a pieţei. „Atât timp cât se încadrează în bugetul lor, mai mare este întotdeauna mai bine.” Arcul de progres auto este lung, dar se îndoaie spre roţi mai plictisitoare şi mai mari.

Europa ar trebui să se uite în oglinda retrovizoare şi să-şi dea seama că îşi pierde o bucată din moştenirea ei, tocmai ceea ce a făcut continentul ceea ce este acum. O parte este nostalgie, o amintire a trecutului automobilistic. Autorul articolului din The Economist, a crescut certându-se cu fratele său pe locurile din spate ale Mini-ului familiei, în timp ce acesta îşi croia drum pe străzile Parisului. Mai târziu, un Peugeot 106 comic cu motor subdimensionat s-a chinuit să-l tragă pe el şi pe noua sa mireasă pe dealurile din Portugalia în luna de miere. Cu toate defectele lor, acele maşini aveau un anumit je ne sais quoi. În zilele noastre, astfel de călătorii s-ar face la bordul SUV-urilor lipsite de personalitate: încăpătoare, comode şi destinate să fie uitate.

July 28, 2023
Cum a pierdut China meciul cu ea însăşi pentru supremaţia în fotbalul mondial

Fotbalul este popular în China, iar preşedintele chinez, Xi Jinping, are pentru acest sport o slăbiciune atât de mare încât a vrut să facă din ţara sa o superputere fotbalistică mondială. Este o bucată din „visul chinezesc”, născut din aceeaşi ambiţie a liderului chinez şi a Partidului Comunist care a transformat China în cea de-a doua economie ca mărime a lumii şi concurentul principal al SUA la supremaţia globală. Dacă pe scena geopolitică Beijingul joacă deja în liga celor mari, în visul cu fotbalul ceva nu merge bine.

În 2011, cu un an înainte de a deveni liderul ţării, Xi Jinping şi-a prezentat viziunea de a transforma China, pe atunci aproape inexistentă în fotbalul mondial, sau cel mult o prezenţă exotică, într-o superputere a celui mai urmărit sport de pe planetă. El a pus ochii pe cel mai mare premiu dintre toate şi a schiţat un plan în trei etape pentru echipa naţională masculină: să se califice la o Cupă Mondială, să găzduiască o Cupă Mondială şi să câştige o Cupă Mondială. Pentru o ţară care la acea vreme se afla în afara topului 70 şi care s-a calificat pentru principala competiţie o singură dată de la prima încercare din 1957, greutatea sarcinii a fost imensă. Cu toate acestea, puţini s-ar fi putut îndoi de hotărârea lui Xi atunci când Asociaţia Chineză de Fotbal a dezvăluit în 2016 un plan pentru a face din China o „superputere mondială a fotbalului” până la mijlocul secolului. În susţinerea acestor planuri pe termen foarte lung a fost adusă o creştere a cheltuielilor care a atras spre China privirile jucătorilor şi fanilor din întreaga lume. Conglomeratele şi dezvoltatorii afiliaţi statului îmbogăţiţi de boomul imobiliar au inundat principala competiţie internă a ţării cu bani. Superliga Chineză (CSL) a devenit un focar de superstaruri străine care căutau contracte superprofitabile, jucătorii care se înrolau fiind la un moment dat unul mai renumit decât celălalt.

Brazilianul Alex Teixeira a semnat cu Jiangsu Suning pentru 54 de milioane de dolari; compatriotul său Hulk (Givanildo Vieira de Sousa) s-a orientat spre Shanghai SIPG pentru 60 de milioane de dolari; Oscar (Oscar dos Santos Emboaba) s-a dus tot la Shanghai, pentru 65 de milioane de dolari.

Astfel, CSL a putut să rivalizaze cu cele mai mari ligi ale Europei în ceea ce priveşte banii cheltuiţi. În sezonul de boom 2015-16, 451 de milioane de dolari au fost cheltuiţi pe transferuri, primul eşalon de fotbal chinez ajungând în topul primelor cinci ligi din lume la cheltuieli. Xi devenise cel mai puternic antrenor de fotbal al planetei. Dar la mai bine de un deceniu de când liderul comunist şi-a făcut cunoscut visul pentru prima dată, norocul Chinei în fotbal s-a dus la fel de repede cum a venit. Deciziile financiare proaste şi presupusa corupţie la nivel înalt, împreună cu o pandemie de trei ani, au făcut sportul franjuri.

„2019 a fost un an minunat în China. Familia mea a putut să o viziteze şi să experimenteze. Apoi a venit Covid. La un moment dat mi-am dat seama că nu îmi mai văzusem familia de un an şi regulile erau că nu poţi să-i aduci în China pe cei apropiaţi în timp ce graniţele sunt închise. Mulţi fotbalişti au plecat din cauza asta”, a povestit Roberto Siucho.

Când pandemia de Covid a lovit economia şi piaţa imobiliară s-a oprit din creşterea, finanţările de la firmele şi dezvoltatorii afiliaţi statului au secat. Reguli stricte de carantină au însemnat mai puţini fani care au urmărit meciurile pe stadion şi, de asemenea, mai puţini sponsori. Cluburile s-au chinuit să plătească salariile; mulţi dintre jucătorii şi antrenorii străini aduşi pentru a ridica standardele jocului intern s-au predat în faţa greutăţilor şi au renunţat, mulţi dintre ei spunând că politicile dure ale guvernului de combatere a pandemiei i-au împiedicat să-şi văd familiile.

Odată cu începerea sezonului 2023-24 în CSL pe 15 aprilie (ca un semn al haosului, data oficială de începere a fost anunţată cu doar o săptămână înainte), majoritatea echipelor încă mai caută frenetic înlocuitori. Mulţi cred că putregaiul s-a instalat cu mult înainte de izbucnirea pandemiei şi că virusul doar „a grăbit întregul scenariu financiar negativ al superligii chineze, accelerând căderea acesteia şi făcând aproape imposibilă obţinerea de venituri de la sponsorii şi radiodifuzorii ligii”, spune William Bi, un consultant sportiv din Beijing. Dar, în timp ce, ca la orice joc bun de fotbal, motivele din spatele destrămării aparente a visului lui Xi rămân subiect de dezbatere, rezultatele sunt clare. Marea majoritate a talentelor străine aduse pentru a construi acea viziune au dat bir cu fugiţii, iar aici statisticile spun totul: din primele 100 de transferuri ca valoare din toate timpurilei, conform bazei de date Transfermarkt, cel puţin 75 au fost străini. Doar trei dintre ei au mai rămas în China. Puţine lucruri ilustrează încercările şi necazurile fotbalului chinez la fel de bine ca afluxul de jucători vedete, născuţi şi crescuţi în străinătate, care au venit în CSL şi au dobândit cetăţenia chineză cu scopul de a deveni eligibili pentru echipa naţională masculină. Naturalizarea rapidă a jucătorilor de peste mări şi ţări care au legături de familie cu China a fost văzută ca o modalitate rapidă de a ridica standardele. Fostul mijlocaş de la Arsenal Nico Yennaris (cunoscut acum ca Li Ke) şi fostul jucător de la Everton Tyias Browning (Jiang Guangtai), ambii cu origini chineze, au fost printre primii care au făcut pasul.

Mai controversate au fost naturalizările a cinci brazilieni – Fernando (care a devenit Fei Nanduo), Aloisio (Luo Guofu), Elkeson (Ai Kesen), Ricardo Goulart (Gao Late) şi Alan Carvalho (A Lan) – niciunul neavând moştenire chineză. Dar scepticii vor arăta că toate aceste naturalizări au venit în anii de boom, când vremurile erau bune şi banii curgeau gârlă. În timpul pandemiei, toţi cei cinci brazilieni au părăsit China şi doar doi s-au întors. Goulart, care a plecat în 2021 după ce a susţinut că echipa sa, Guangzhou, nu i-a plătit salariul, a renunţat chiar şi la naţionalitatea sa chineză. Nu este singurul care face asta. Şi Roberto Siucho, care s-a născut şi a crescut în Peru, s-a răzgândit. Siucho a renunţat la cetăţenia peruană pentru a urma naturalizarea prin răposatul său bunic chinez, după ce s-a transferat la gigantul CSL Guangzhou Evergrande în 2019. „A fost o decizie cu adevărat dificilă, pentru că ştiam că odată ce voi deveni naţional chinez voi pierde şansa de a fi convocat pentru echipa de seniori din Peru”, a povestit fotbalistul, care şi-a schimbat oficial numele în Xiao Taotao. „Dar am simţit că este o opţiune bună. Cred că dacă bunicul meu ar fi fost în viaţă, ar fi fost nespus de bucuros.” După câţiva ani şi Siucho s-a renaturalizat ca peruan şi s-a întors la vechiul său club Universitario. Acum are ambiţii să joace la naţionala peruană. N-a fost o decizie luată pe baza unui singur aspect, spune el, ci mai degrabă s-a adunat câte „un pic din toate”. Chiar şi aşa, a existat un punct de cotitură clar.

„2019 a fost un an minunat în China. Familia mea a putut să o viziteze şi să experimenteze. Apoi a venit Covid”, a povestit Siucho. „La un moment dat mi-am dat seama că nu îmi mai văzusem familia de un an şi regulile erau că nu poţi să-i aduci în China pe cei apropiaţi în timp ce graniţele sunt închise. Mulţi fotbalişti au plecat din cauza asta.” Câştigătorul Cupei Mondiale Fabio Cannavarro – primul antrenor al lui Siucho la Guangzhou – a exprimat un sentiment similar atunci când a renunţat la 28 de milioane de dolari ca salariu şi bonusuri pentru a-şi părăsi postul în 2021, spunând presei de stat că „Covid a schimbat totul”. Alte nume străine sinonime cu anii de aur ai CSL, cum ar fi trioul brazilian format din Hulk, Paulinho şi Alex Teixeira – care împreună au costat peste 150 de milioane de dolari – au plecat şi ele prin transferuri gratuite sau prin reziliere amiabilă. Texeira a renunţat la cererea de naturalizare, iar Paulinho, considerat drept unul dintre cei mai mari jucători ai CSL din toate timpurile, a menţionat în mod explicit pandemia când şi-a motivat decizia sa a pleca. Politica strictă „zero Covid” a Chinei a însemnat că cluburile au fost obligate să se antreneze şi să concureze în locuri „bio-securizate” pe care jucătorii nu au putut să le părăsească luni întregi. În tumultul focarelor şi lockdownurilor, meciurile au fost adesea amânate, ceea ce a adus o frustrare suplimentară. Când se juca, meciurile se ţineau pe stadioane goale, lipsite de atmosferă. Dorul de casă s-a instalat în sufletele multor jucători. „Timp de trei ani nu m-am putut bucura de a fi soţ sau tată. Am ajuns să-mi văd familia după 9, 10 luni uneori. Nu este viaţa pe care mi-o doresc”, a spus John Mary Honi Uzuegbunam, un internaţional camerunez care a jucat pentru echipa din CSL Shenzhen FC şi pentru Meizhou Hakka din liga a doua din 2018 până în 2022. A ratat naşterea primului său copil, a gemenilor săi şi primele lor două zile de naştere. „Sentimentul a fost atât de îngrozitor, să mă întorc acasă de la antrenament singur. Te uiţi la poze cu familia ta pe telefon şi te gândeşti: «La naiba, sunt un bărbat căsătorit, am copii, ce naiba se întâmplă?».” Mary joacă acum pentru Caykur Rizespor în Turcia. În timp ce restricţiile impuse pentru stoparea pandemiei făceau viaţa mizerabilă pentru mulţi dintre jucători, criza făcea ravagii în rândul firmelor care le finanţau salariile. Grupul Evergrande, al cărui colaps în 2021 a declanşat cea mai gravă criză de pe piaţa imobiliară chineză, s-a prăbuşit sub represiunea guvernului chinez asupra sectorului. Echipa de fotbal masculină afiliată, Guangzhou Evergrande, nu a mai putut să plătească integral salariile jucătorilor, iar în 2022 clubul, de două ori campion asiatic, a fost retrogradat din superliga chineză. „Fotbalul chinez s-a schimbat, multe echipe au fost în criză financiară. Până şi Guangzhou, una dintre cele mai bune echipe din China, s-a confruntat cu situaţii dificile. A fost complicat”, a spus Siucho. Stadioanele goale nu lovesc doar încasările de la spectatori, ci şi ofertele de sponsorizare. Şi cu economia ţării nereuşind să-şi revină, conglomeratele de afaceri şi dezvoltatorii imobiliari pur şi simplu au mai puţini bani de aruncat. Nu toate problemele s-au datorat Covid-ului; unele au fost pur şi simplu decizii de afaceri proaste. În încercarea de a încuraja talentul local, Asociaţia Chineză de Fotbal (CFA) a crescut în 2017 impozitele pentru contractele de transfer din străinătate – orice club care a cheltuit mai mult de 7 milioane de dolari trebuie să plătească o sumă egală către CFA. Cluburile au răspuns printr-o austeritate drastică, ceea ce a redus prezenţa fanilor şi interesul de sponsorizare. Consecinţele tuturor acestor forţe combinate sunt greu de supraestimat. Unul după altul, cluburile de fotbal au fost forţate să se închidă în timp ce se chinuiau să echilibreze contabilitatea sau să plătească salariile superstarurilor. Printre cele mai importante eşecuri a fost Jiangsu Suning, care şi-a luat adio de la prima ligă în 2021 invocând probleme financiare la doar câteva luni după ce a fost încoronat campion al ligii. În anul următor, antrenorul principal al Chongqing Liangjiang, Chang Woe-ryong, şi-a cerut scuze emoţionate că clubul nu a putut să-şi plătească jucătorii. În ianuarie, Wuhan Yangtze a devenit prima echipă care s-a retras din ligă în 2023, fiind a şasea de la începutul pandemiei şi una dintre cele peste 35 din toate diviziile. În februarie, şapte foşti jucători şi antrenori din Shenzhen au depus contestaţii la FIFA cu privire la salariile neplătite. Şi în martie Guangzhou City nu a reuşit să îndeplinească cerinţele financiare pentru a juca în noul sezon CSL. Între timp, Hebei FC chiar a recunoscut că a avut probleme în a plăti facturile la apă şi electricitate, precum şi salariile.

Aducerea talentelor străine în CSL nu a însemnat doar naturalizarea vedetelor născute în străinătate, ci şi ridicarea nivelului jucătorilor locali care au luat contact cu acestea, în speranţa că acest lucru se va transmite şi la echipa naţională.

Aducerea talentelor străine în CSL nu a însemnat doar naturalizarea vedetelor născute în străinătate, ci şi ridicarea nivelului jucătorilor locali care au luat contact cu acestea, în speranţa că acest lucru se va transmite şi la echipa naţională. Analiza rezultatelor echipei naţionale masculine arată că acest lucru nu s-a întâmplat, chiar dacă un nou antrenor principal, sârbul Aleksandar Jankovic, a fost ales în efortul de a schimba lucrurile. Între timp, echipa feminină, comparativ subfinanţată, a devenit probabil singurul succes al fotbalul chinez; locul 14 mondial a câştigat anul trecut Cupa Asiei şi este considerată o posibilă surpriză pentru Cupa Mondială feminină din iulie. De asemenea, şansele Chinei de a găzdui Cupa Mondială par exagerate pentru moment, având în vedere diversele scandaluri de corupţie care au apărut în fotbalul chinez. Comisia anticorupţie a Partidului Comunist investighează în prezent o serie de personalităţi ale CFA, inclusive pe fostul preşedinte Chen Xuyuan, fostul vicepreşedinte Yu Hongchen, fostul antrenor principal Li Tie, fostul secretar general Liu Yi, fostul director general al CSL Dong Zheng, fostul şef al comitetului de disciplină din CFA Wang Xiaoping şi alţii. De parcă acest lucru nu ar fi suficient pentru a da FIFA de gândit atunci când va lua în considerare orice ofertă viitoare a Chinei, singurul reprezentant la FIFA al ţării, Du Zhaocai, şi-a pierdut recent funcţia. În aprilie, Du a devenit cel mai recent scos pe tuşa pentru o anchetă privind „încălcări ale disciplinei şi ale legii”, guvernul desemnând între timp un grup operativ format din şapte membri pentru a conduce CFA. Într-un semn că chiar şi fanii s-au săturat, un clip video în care un actor popular luptă împotriva echipei masculine postat pe platforma chineză de socializare Weibo a primit anul trecut sute de milioane de vizualizări.

Filmările au urmat unei serii de eşecuri ale echipei masculine, inclusiv o înfrângere cu 3-1 în faţa Vietnamului, care a pus capăt speranţelor decalificare la Cupa Mondială din 2022 şi îl prezentau pe Gong Hanlin ridiculizând fotbaliştii supraplătiţi într-un discurs îndreptat contra parlamentului chinez. „O echipă de fotbal cu un venit anual de 3 milioane, 5 milioane sau chiar zeci de milioane şi abia dacă vezi un gol pe teren”, spune Gong în clip. „Este o ruşine totală pentru poporul chinez.”

July 20, 2023
Dacă inflaţia nu este ceea ce credem că este?

Pandemie, lockdownuri, revenge spending, blocaje pe lanţurile de aprovizionare, penurii, război, companii lacome, geopolitică, variabile şi necunoscute. Algoritmii care prezic inflaţia folosiţi de băncile centrale au dat greş. Consecinţa este că reacţia băncilor centrale la valul de scumpiri fără precedent a fost şi ea imprecisă. Poate că teoria inflaţiei trebuie rescrisă?

Unii economişti văd totuşi tipare în haosul inflaţionist şi propun soluţii mai neortodoxe. Isabella Weber este unul dintre ei. A plătit cu agonie pentru aceasta, dar acum este în extazul carierei, scrie The New Yorker. Renunţarea la Crăciun a fost, desigur, un dezastru. Crescută în Germania de Vest în timpul erei reunificării, Isabella Weber a lucrat ca economist când în Marea Britanie, când în Statele Unite timp de aproape un deceniu.

Un zbor pe an iarnă înapoi în Europa a fost cea mai importantă legătură rămasă cu prietenii vechi şi familia. În decembrie 2021, varianta Omicron se răspândea, iar călătoriile transcontinentale erau prea riscante. Weber şi soţul ei au condus din enclava academică din Amherst, Massachusetts, la o pensiune cu servicii limitate în Adirondacks, loc golit de turişti de pandemie, sperând să scoată totuşi ce e mai bun dintr-o situaţie tristă. Poate că ar putea în sfârşit să înveţe să schieze, se gândea ea.

În schimb, fără avertisment, cariera ei a explodat. Chiar înainte de Revelion, în timp ce se dădea pe pârtiile de începători, un scurt articol despre inflaţie pe care îl scrisese pentru The Guardian a devenit în mod inexplicabil viral şi controversat. Un profesor de la o şcoală de afaceri a numit-o „cea mai proastă” idee a anului. Experţi de cartier în Bitcoin au numit-o pur şi simplu „proastă”. Laureatul premiului Nobel Paul Krugman a numit-o „cu adevărat proastă”.

Conservatorii de la Fox News, Commentary şi National Review au continuat ocara, declarând ideea lui Weber „perversă”, „fundamental nefondată” şi „cu siguranţă greşită”. „A fost de-a dreptul îngrozitor”, povesteşte Weber. A renunţat la schi. Proprietarul hotelului a făcut o supă dublă pentru a o înveseli. Degeaba. De fiecare dată când economista îşi verifica telefonul, era batjocorită de un nou val de critici. „Urâţenia reacţiei la editorialul lui Weber este deprimantă”, a scris Adam Tooze, în popularul său buletin informativ „Chartbook”. „Deprimantă şi grăitoare.”

La prima conferinţă de presă a lui Joe Biden în calitate de preşedinte al SUA, el şi-a prezentat Planul de salvare american de 1.900 miliarde de dolari, anunţând că doreşte „să schimbe paradigma” în gândirea economică. El le-a spus reporterilor că intenţionează să recompenseze munca, nu doar bogăţia. Dar partea tehnică a acestei noi paradigme – ce set de instrumente ar folosi pentru a produce această schimbare şi cum ar funcţiona acele instrumente – a rămas neclară.

În câteva ore, Weber, care avea atunci treizeci şi trei de ani, se transformase dintr-un profesor obscur, dar respectat, de la Universitatea din Massachusetts Amherst, în cel mai urât economist – pur şi simplu pentru că a propus o „dezbatere serioasă despre controalele strategice ale preţului”. În mod clar, zarva ţinea de ceva mult mai profund decât o sugestie de politică economică. Weber contesta o credinţă, una încărcată emoţional în anii de încheiere a Războiului Rece şi rar disputată după acesta. Timp de zeci de ani, ideea ca un guvern să plafoneze preţurile a evocat cinismul nixonian sau incompetenţa comunistă. Iar Weber îşi prezenta cazul într-un climat de frică economică.

Deşi cele mai acute perturbări produse de pandemie păreau să fi trecut – afacerile se redeschideau şi fabricile reporneau producţia – lanţurile de aprovizionare au rămas fragile, iar preţurile au crescut mai rapid decât în ultimii patruzeci de ani. Fanteziile marginale despre hiperinflaţie şi apocalipsă economică începeau să devină mainstream. Însă argumentul lui Weber este bine fundamentat în istorie. Controalele preţurilor, susţine ea, au fost un element esenţial al strategiei de mobilizare a SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Şi există câteva asemănări izbitoare între economia anilor 1940 şi cea din zilele noastre, inclusiv cererea foarte mare de bunuri din partea consumatorilor, profituri record ale companiilor şi blocaje în producţie în sectoare importante. Pe atunci, Office of Price Administration pur şi simplu interzicea companiilor să ridice preţurile peste anumite niveluri. Cei care nu se conformau puteau fi daţi în judecată sau mai rău. În 1944, Montgomery Ward, lanţ de magazine universale, a refuzat să accepte termenii unui acord de negociere colectivă – un plafon aplicat preţului muncii – intermediat de guvern. Preşedintele Roosevelt a ordonat Gărzii Naţionale să confişte afacerea şi să-l înlăture pe Sewell Avery, preşedintele acesteia, din sediul companiei.

Programul O.P.A. s-a născut din necesitate. Tactica tradiţională de control al inflaţiei – creşterea ratelor dobânzilor – ar fi diminuat rata de ocupare a forţei de muncă şi activitatea industrială, făcând mai greu pentru armată să obţină proviziile de care avea nevoie pentru a lupta. Controalele de preţ specifice industriei au inclus costurile pentru consumatori, încurajând în acelaşi timp companiile să mărească profiturile printr-un volum mai mare de vânzări. Iniţiativa a funcţionat. În timpul Primului Război Mondial, inflaţia a crescut.

În cea mai mare parte a celui de-al doilea, a fost aproape de două procente. Şi totuşi fabricile funcţionau la niveluri maxime. Dacă factorii de decizie contemporani ar putea face acelaşi lucru, susţine Weber, ar putea limita inflaţia fără a induce disponibilizări şi reduceri de salarii. Astăzi, aşa se întâmplă mai mult sau mai puţin într-o serie de sectoare cheie. Uniunea Europeană reglementează preţul gazelor naturale, administraţia Biden reglementează preţul petrolului, iar G-7 impune un plafon global pentru preţul produselor petroliere vândute de Rusia. Inflaţia pare să se răcească şi, după aproape toate măsurile, piaţa muncii n-a fost niciodată mai viguroasă în ultimul sfert de secol.

Controalele preţurilor au fost un element esenţial al strategiei de mobilizare a SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Şi există câteva asemănări izbitoare între economia anilor 1940 şi cea din zilele noastre, inclusiv cererea foarte mare de bunuri din partea consumatorilor, profituri record ale companiilor şi blocaje în producţie în sectoare importante. Pe atunci, Office of Price Administration pur şi simplu interzicea companiilor să ridice preţurile peste anumite niveluri. Cei care nu se conformau puteau fi daţi în judecată, sau mai rău.

Weber, între timp, şi-a revenit din momentul ei de celebritate. Ea trăieşte acum ceva asemănător visului intelectualului public: să modeleze politica energetică germană într-o zi, să depună mărturie în faţa Congresului în următoarea. Portretul ei se află pe coperta unui număr recent al revistei în limba germană Institutional Money, Financial Times scrie despre munca ei academică, Washington Post îi cere articole de opinie, iar Bloomberg nu se poate opri din a o găzdui pe podcastul său emblematic. Analiştii de la banca de investiţii franceză Société Général şi de la Banca Centrală Europeană iau analizele lui Weber ca pe ceva demonstrat. În ianuarie, Krugman – care i-a cerut scuze lui Weber – a susţinut chiar că controlul preţurilor ar putea fi până la urmă un instrument util de gestionare a inflaţiei.

Această schimbare uluitoare dezvăluie o transformare în modul în care conceptualizăm economia globală. Dacă puteţi înţelege teoriile, cândva interzise, ale lui Weber, puteţi înţelege cât de dramatic s-au schimbat ipotezele economice ale Washingtonului şi Frankfurtului în ultimii doi ani – şi ce ar putea însemna această nouă gândire pentru viitor.

La prima conferinţă de presă a lui Joe Biden în calitate de preşedinte al SUA, el şi-a prezentat planul de salvare american de 1.900 miliarde de dolari, anunţând că doreşte „să schimbe paradigma” în gândirea economică. El le-a spus reporterilor că intenţionează să „recompenseze munca, nu doar bogăţia”. Dar partea tehnică a acestei noi paradigme – ce set de instrumente ar folosi pentru a produce această schimbare şi cum ar funcţiona acele instrumente – a rămas neclară. Agenda lui s-a rupt cu precedentul recent din Partidul Democrat, în primul rând din cauza dimensiunii. Biden dorea mai mult din orice: drumuri, poduri, locuinţe, îngrijire a copiilor şi sprijin direct în numerar pentru milioane de gospodării. Congresul a acceptat. În plus faţă de A.R.P., parlamentarii au aprobat, în august 2021, 500 de miliarde de dolari de noi cheltuieli pentru infrastructură – un val de investiţii publice care a urmat finanţării de aproape 4.000 de miliarde de dolari puse în mişcare de Trump cu un an înainte.

Atât Biden, cât şi Trump au cheltuit colosal pentru a evita şomajul ridicat şi salariile stagnante care l-au împiedicat pe preşedintele Barack Obama, ale cărui stimulente de 800 miliarde de dolari aplicate în urma crizei financiare din 2008 au fost suficiente pentru a opri o nouă Mare Depresiune, dar nu suficiente pentru a împiedica rata şomajului să depăşească două cifre. În raport cu dimensiunea generală a economiei Statelor Unite, programul lui Biden a fost aproape dublu faţă de cel al lui Obama şi a fost structurat pentru a oferi o mai mare parte a ajutorului direct oamenilor care lucrează.

Dar până la sfârşitul primului an al de mandate al lui Biden, sentimentul că se poate care însoţise iniţiativele mai timpurii a făcut loc unui pesimism profund. Inflaţia era deja la 7%, cel mai ridicat nivel din 1982. Cei care s-au opus politicii sale fiscale agresive – cel mai proeminent dintre ei fiind Larry Summers, arhitectul stimulului mai modest al lui Obama – au oferit o explicaţie. Încercarea preşedintelui de a „recompensa munca” a pus atât de mulţi bani în mâinile consumatorilor, încât aceştia se întreceau unul pe altul pentru produsele obişnuite de uz casnic, împingând preţurile în sus. Problema de bază, conform acestui diagnostic, a fost că publicului american i-a mers, în esenţă, prea bine şi că ar trebui să fie mai sărac – să cheltuiască mai puţin – pentru ca inflaţia să se retragă.

Soluţia pe care a insistat de Summers a fost de a induce milioane de concedieri. Prin creşterea ratelor dobânzilor, Fed ar putea îngreuna accesul la credit pentru întreprinderi, forţându-i pe mulţi să reducă costurile prin concedierea angajaţilor. Până în primăvara anului 2022, Summers a propus aducerea sub control a inflaţiei cu un an de şomaj de 10%, adică 16 milioane de oameni fără locuri de muncă. „Este un mod destul de dureros de a reduce inflaţia”, crede Weber. Această poveste nu i-a plăcut şi a început să găsească date care o contraziceau. SUA au cheltuit foarte mult pentru ajutor economic în timpul pandemiei, dar la fel au făcut şi alte ţări, inclusiv Japonia, unde inflaţia a atins un vârf de doar 4,3%. Dacă prea multe cheltuieli guvernamentale au fost problema, de ce nu au fost loviţi la fel de greu toţi cei care cheltuiesc cel mai mult? Şi dacă avuţia excesivă a gospodăriilor ar fi motorul cheie al inflaţiei, ar fi de aşteptat ca preţurile bunurilor de larg consum să crească mai mult sau mai puţin în tandem, deoarece oamenii cumpărau mai mult din orice. În schimb, cea mai mare parte a presiunii inflaţioniste a provenit din creşterile mari ale preţurilor anumitor produse şi mărfuri, cum ar fi gazele naturale. Să fi alocat gospodăriile fiecare cent din cecurile de stimulare creşterii temperaturii în casă?

Accentul ar trebui să fie pus pe vânzători, nu pe cumpărători. Pandemia a răsturnat lanţurile globale de aprovizionare, făcând mai greu pentru corporaţii să achiziţioneze lucrurile de care aveau nevoie pentru a-şi fabrica produsele. Acest lucru ar fi trebuit să le restrângă marjele de profit. În schimb, pe măsură ce economia a început să se deschidă, profiturile corporative au depăşit cu mult creşterea puterii de cumpărare a consumatorilor.

Pentru Weber era clar că oameni precum Summers priveau situaţia din partea greşită. Accentul ar trebui să fie pus pe vânzători, nu pe cumpărători. Pandemia a răsturnat lanţurile globale de aprovizionare, făcând mai greu pentru corporaţii să achiziţioneze lucrurile de care aveau nevoie pentru a-şi fabrica produsele. Acest lucru ar fi trebuit să le restrângă marjele de profit. În schimb, pe măsură ce economia a început să se deschidă, profiturile corporative au depăşit cu mult creşterea puterii de cumpărare a consumatorilor.

Iată un exemplu. Cipurile semiconductoare sunt elementele de bază ale echipamentelor electronice. Când lockdownurile din timpul pandemiei şi un şir de închideri temporare de fabrici au cauzat penurie la nivel mondial, preţul fiecărui cip a început să crească, la fel ca şi preţul a tot ce le folosea. Acest lucru s-a dovedit deosebit de îngrijorător pentru piaţa auto – un vehicul nou poate necesita până la 3.000 de cipuri. După cum v-aţi aştepta, maşinile noi au devenit mai scumpe. La fel a făcut şi alternativa, maşinile uzate, care în primele şase luni ale anului 2021 au crescut în preţ cu aproape 30%. Dar Weber spune că producătorii de maşini creşteau preţurile cu mult peste ceea ce era necesar pentru a acoperi cipurile mai costisitoare. În 2022, deficitul de cipuri a dus la cele mai puţine vânzări anuale de maşini noi din mai bine de un deceniu. Cu toate acestea, profiturile au crescut – producătorii de maşini au înregistrat cele mai bune rezultate financiare din ultimii şase ani. Într-o lucrare recentă, Weber scrie că deficitul de cipuri a creat un „monopol temporar” care le-a permis producătorilor de automobile „să crească preţurile fără să se teamă de pierderea cotei de piaţă”. Şi nu au fost doar cipurile. Analizând rapoartele financiare ale companiilor, Weber ajunge la concluzia că firmele dintr-o varietate de industrii ştiau că pot ridica preţurile nejustificat de mult deoarece clienţii derutaţi de haosul pandemiei se aşteptau la creşteri de preţuri. În mod esenţial, firmele nu erau îngrijorate de pierderea clienţilor în faţa concurenţilor; din cauza blocajelor de aprovizionare, şi concurenţii ar creşte preţurile. Weber numeşte această dinamică „inflaţie a vânzătorilor”, spre deosebire de modelul tradiţional de inflaţie, în care de vină este un exces de putere de cumpărare a consumatorilor.

Cu cât întreruperea aprovizionării este mai mare, a remarcat Weber, cu atât impactul final asupra consumatorilor este mai mare. Creşteţi preţul la electricitate sau petrol, de exemplu, şi dintr-o dată totul devine mai greu de produs sau de transportat. Acelaşi lucru este valabil şi pentru substanţele chimice, metale, cherestea sau oricare dintre mărfurile de bază necesare pentru a fabrica produse mai complexe. Dacă un guvern ar putea împiedica preţurile să scape de sub control, ar putea frâna inflaţia.

În februarie 2022, Weber a încercat din nou piaţa academică cu argumentul de control al preţurilor. Ea a prezentat o schemă detaliată pentru reglementarea preţului gazelor naturale în Germania: gospodăriilor şi întreprinderilor li se va garanta o aprovizionare limitată la un preţ accesibil, controlat de guvern. Orice ar fi ars peste această cotă ar fi supus creşterii preţului pieţei. (Producătorii de gaze naturale ar primi subvenţii guvernamentale pentru a compensa profiturile pierdute.) Ea a fost din nou pusă la zid online. Dacă producătorii au capacitatea de a creşte preţurile, indiferent de cererea consumatorilor, de ce nu au făcut-o tot timpul? Weber susţine că uneori o fac, dar că pandemia a determinat pe aproape toată lumea să o facă deodată.

„Am primit o reacţie uriaşă din partea economiştilor din Germania, covârşitor de negativă, chiar şi din partea oamenilor care au fost vocal de stânga şi au devenit ulterior susţinători”, a amintit Weber. „Dar am fost invitaţi să prezentăm planul în Parlament şi a fost o prezenţă foarte mare, inclusiv din partea Partidului Social Democrat – aceşti oameni au spus că primesc multe feedback de la alegători şi aceasta este o propunere serioasă pe care ar trebui să o luăm în considerare. ” Sindicatele germane, în special, au început să apară. Un program funcţional de control al preţurilor, au recunoscut liderii sindicali, ar fi mai bun pentru muncitori decât o rundă de majorări ale dobânzilor, care echivalează cu un atac direct asupra salariilor.

Şi apoi Vladimir Putin a invadat Ucraina. Aproape peste noapte, infrastructura energetică a lumii a trebuit să fie rerutată. SUA au impus sancţiuni economice, investitorii occidentali au fugit din Rusia, iar Putin a întrerupt fluxul de gaz natural rusesc către Europa. Preţul futures al energiei a explodat. Preţul gazelor naturale era deja ridicat, dar în 2022 costul pentru o familie tipic germană pentru a-şi încălzi casa aproape s-a triplat.

Debutul războiului în Europa a marcat începutul unei noi etape pentru economia globală. Weber susţinea de luni de zile că şocurile de aprovizionare din pandemie sunt asemănătoare cu cele observate de obicei în război. Acum a venit un război adevărat, iar dislocarea economică rezultată a fost greu de interpretat ca un caz în care consumatorii surexcitati arunca in aer economia cu cheltuielile lor.

Debutul războiului în Europa a marcat începutul unei noi etape pentru economia globală. Weber susţinea de luni de zile că şocurile de aprovizionare din pandemie sunt asemănătoare cu cele observate de obicei în război. Acum a venit un război adevărat, iar dislocarea economică rezultată a fost greu de interpretat ca un caz în care consumatorii surescitaţi aruncă în aer economia cu cheltuielile lor. Era greu de crezut că abordarea ortodoxă – creşterea şomajului prin rate mai mari ale dobânzilor – ar ajuta la rezolvarea problemei. La mijlocul lunii septembrie, Weber a primit o notă urgentă de la ministerul german al afacerilor economice. Ar fi interesată să facă parte dintr-o comisie oficială guvernamentală care să limiteze preţurile la gaze şi încălzire? Ea a acceptat misiunea şi, în câteva săptămâni, comisia a stabilit planul ei de control al preţurilor ca soluţie. „Frâna de preţ” germană este programată în prezent să funcţioneze până în aprilie 2024. După aproape patru luni de funcţionare, inflaţia din Germania a scăzut sub 8% pentru prima dată într-o jumătate de an. Iar exemplul Germaniei pare să fi încurajat şi alte iniţiative. În februarie, Uniunea Europeană a început să implementeze un plafon separat de preţ pentru gazele naturale. Punctul fundamental al lui Weber, conform căruia profiturile corporative sunt un factor cheie al inflaţiei actuale, este acum acceptat în mod deschis de către establishmentul de pe mai multe continente. Cercetătorii de la Rezerva Federală din Kansas City au concluzionat recent că marjele de preţ corporative ar fi putut reprezenta mai mult de jumătate din inflaţia din SUA în 2021. Ideile lui Weber au trecut de la o practică economică „cu adevărat proastă” la o practică economică solidă, susţinută de o coaliţie largă din punct de vedere ideologic.

Pe hârtie, frâna germană de preţ este o iniţiativă modestă. (Conform estimărilor actuale, va costa mai puţin de 50 de miliarde de euro.) Totuşi, o cheltuială relativ mică care schimbă modul în care sunt produse mărfurile poate avea efecte uriaşe în aval; dacă este redus preţul energiei, poate fi scăzut preţul a tot ceea ce este produs folosind energie. Programe similare ar putea fi dezvoltate pentru orice material durabil esenţial proceselor de fabricaţie, cum ar fi oţel, cupru sau litiu pentru baterii.

Factorii de decizie nu trebuie să aştepte până când lucrurile merg prost pentru a încerca să le stabilizeze – ar putea, în schimb, să ia măsuri proactive pentru a izola de şocuri sectoarele importante. În SUA, administraţia Biden şi Congresul au decis să nu lase interesul individual, alegerile consumatorilor sau concurenţa de pe piaţă să determine cursul politicii energetice şi de producţie. Prin legea antiinflaţie şi folosirea petrolului din rezerva naţională, ei încearcă destul de simplu să remodeleze un sector industrial de dragul altor obiective democratice. Părţi ale economiei au funcţionat întotdeauna în acest fel, în grade diferite. Guvernul SUA a subvenţionat agricultura încă din anii 1930 şi dezvoltarea energiei încă din Primul Război Mondial. Guvernul a ajutat la construirea căilor ferate şi la dezvoltarea internetului timpuriu. Deţine Amtrak şi a construit autostrăzile care transportă maşinile şi garantează banii pe care oamenii obişnuiţi îi depozitează în bănci. Dar, începând cu sfârşitul anilor 1970, economiştii şi factorii de decizie politică au început să vadă aceste eforturi ca pe nişte valori aberante şi jenante. „Viziunea investiţiilor publice care a dinamizat proiectul american în anii postbelici – şi într-adevăr pentru o mare parte a istoriei noastre – a dispărut”, a spus recent Jake Sullivan, consilierul pentru securitate naţională al lui Biden. „A făcut loc unui set de idei care susţin reducerea şi dereglementarea impozitelor, privatizarea în dauna acţiunii publice şi liberalizarea comerţului ca scop în sine. A existat o ipoteză în centrul acestei politici: că pieţele alocă întotdeauna capitalul în mod productiv şi eficient.” Timp de aproape o jumătate de secol, Rezerva Federală a întruchipat aceste idei. Dacă banca centrală ar putea gestiona economia prin mişcări ale ratei dobânzii, atunci factorii de decizie ar putea lăsa piaţa să se ocupe de orice altceva. Nu ar fi nevoie să decidem ce resurse energetice să dezvoltăm sau ce industrii să consolidăm. Procesul de potrivire a ofertei cu cererea în funcţie de curentele de alegere ale consumatorilor ar asigura că economia se va adapta automat la preferinţele publicului.

Acest deznodământ fericit nu a sosit, ceea ce face ca munca lui Weber să fie atât de critică. Ea le arată factorilor de decizie politică cum ar putea trece dincolo de Fed şi, prin aceasta, să deschidă noi căi de a aborda diferite tipuri de probleme. La sfârşitul anului trecut, G-7 a implementat un plafon global pentru preţul petrolului rusesc – un efort de a lăsa energia rusă să curgă către ţările în curs de dezvoltare care se bazează pe ea limitând în acelaşi timp capacitatea guvernului rus de a profita. În primele luni ale anului 2023, veniturile din petrolul rusesc au scăzut cu 40%. Weber admiră în mod deosebit mecanismul de aplicare: orice navă care achiziţionează petrol rusesc peste preţul impus de G-7 nu mai este eligibilă pentru asigurare. „Acesta este exact principiul corect”, a spus ea.”Lucrezi cu infrastructura de piaţă existentă.”

Ea este, de asemenea, entuziasmată de o propunere din partea biroului procurorului general din New York de a consolida reglementările privind manipularea preţurilor. Noile reguli ar atrage o atenţie deosebită asupra creşterilor de preţ cu 10% sau mai mult în timpul unei perioade de „perturbare anormală a pieţei”. În mod esenţial, acest prag s-ar aplica nu numai preţurilor de consum, ci şi creşterilor de preţuri apărute mai sus pe lanţul de aprovizionare. În cazul în care o astfel de întrerupere provoacă o penurie de lapte praf, de exemplu, comercianţii cu amănuntul ar putea fi amendaţi pentru creşterea preţului de la rafturi, iar producătorii ar putea fi, de asemenea, daţi în judecată pentru creşterea preţului cu ridicata perceput comercianţilor cu amănuntul. Zephyr Teachout, avocatul antitrust care a condus iniţiativa, a invitat-o pe Weber să trimită comentarii formale pentru a o îmbunătăţi, iar Weber a promovat-o în turneele ei de discursuri în întreaga Europă ca un experiment promiţător de îmblânzire a inflaţiei cauzate de şocul ofertei. Dacă fiecare şoc este întâmpinat cu dobânzi ridicate şi şomaj ridicat, rezultatul va fi o instabilitate politică mai mare şi o dislocare economică şi mai mare. „Vor mai fi şocuri”, spune Weber. „Şi cercetarea a devenit imposibil de ignorat. În sfârşit, încercăm să dezvoltăm o politică de stabilizare care să se confrunte cu ceea ce se întâmplă cu adevărat în economie – în loc de ceea ce spun vechile manuale că ar trebui să se întâmple.”

June 29, 2023
Fantezii de 55 de milioane de dolari pe an: Pentru Brandon Sanderson, cunoscut pentru interminabilele sale serii de poveşti fantasy, a scrie este o afacere foarte bună

Pentru Brandon Sanderson, cunoscut pentru interminabilele sale serii de poveşti fantasy, a scrie este o afacere foarte bună. Anul trecut i-a adus 55 de milioane de dolari. Într-o campanie pe Kickstarter, platforma de crowdfunding care încearcă să încurajeze creativitatea, a strâns în doar câteva zile 41 de milioane de dolari. Faima vine însă cu un preţ – nu toată lumea îl place pe Sanderson şi nu tuturor le place ce scrie acesta, iar cu cât celebritatea creşte, cu atât cresc şi resentimentele.

Dar pentru Sanderson, tot răul spre bine. Un interviu aproape batjocoritor realizat de o revistă de renume cu scriitorul american a devenit viral, aducând-i acestuia şi mai multă popularitate. Este o întorsătură de situaţie demnă de poveştile sale. Iar renumele şi, mai ales milioanele de dolari pe care le câştigă anual au adus în prim plan meseria de scriitor. Prin urmare, de ce autorii de fantasy nu sunt luaţi în serios? se întreabă ziarul britanic The Telegraph. Poate că a venit timpul lor. Pentru cine n-a auzit de Sanderson, acesta este un scriitor care a imaginat un întreg univers, cu legi fizice, principii magice, zei, populaţii şi istorie proprii. Trilogiile au elemente comune, iar o poveste nu poate fi înţeleasă pe deplin fără a fi citite celelalte. Cititorul devine captiv în universul Cosmere, visul oricărui brand de renume din orice domeniu.

Într-un lung interviu, de 4.000 de cuvinte, revista Wired îi face scriitorului un „profil”, dar lovind acolo unde doare mai tare. „Poate că nimeni nu scrie despre dumneavoastră… pentru că nu scrieţi bine”, spune un citat scos mai în faţă în articol. Subtextul ar fi că Sanderson este un autor îngrozitor şi, mai rău, un tocilar. Descoperim că şi cititorii săi sunt tocilari atunci când revista vizitează o convenţie a fanilor Sanderson şi râde de imitaţiile de săbii ale participanţilor şi de faptul că aceştia îşi numesc copiii după personajele autorului.

Atât vitriol împrăştiat cu atâta neruşinare poate să pară ciudat pentru cititorii non-americani. O altă parte a articolului spune: „Stă vizavi de mine într-un restaurant gol, cam impozant şi sigur de cunoştinţele sale, într-un tricou cu desen şi cu un sacou nepotrivit despre care spune că îl poartă pentru că îl face să arate ca un profesor. Nu îl face să arate aşa. El nu este profesor. Cu excepţia cazului în care cuvântul înseamnă doar: a crede că tot ce spui merită spus. Sanderson vorbeşte mult, dar aproape nimic nu este utilizabil, citabil. Încep să mă gândesc, pentru asta am condus tot drumul de la San Francisco până în suburbiile Salt Lake City, îngheţat bocnă de frigul iernii?” Dacă nu-ţi place de cineva – aşa cum lasă impresia ediţia americană a Wired – atunci de ce să scrii despre el? Un astfel de comportament poate provoca şi daune de durată – reputaţia cântăreţei MIA nu şi-a mai revenit niciodată după un profil vicios realizat în 2010 de revista New York Times, în care i s-a reproşat că vorbea despre justiţie socială în timp ce lua în râs cartofii prăjiţi. În mod similar, au fost multe hohote la adresa lui Jeremy Strong, actorul din seriei HBO „Succesiunea”, după ce a fost abordat amăgitor de New Yorker în decembrie 2021. Crima lui? Că a luat actoria mult prea în serios. În cazul lui Sanderson, efectul a fost opus – cel puţin judecând după reacţia reţelelor sociale. Chiar şi cititorii care n-au citit cu prea mult entuziasm nesfârşitele cărţi ale scriitorului au strâns rândurile în jurul său după măcelul din interviul Wired. „Este un tip minunat care şi-a câştigat cu adevărat dreptul să se scrie despre el mai respectuos”, a scris Grimdark Magazine pe Twitter. „Articolul Wired este repetitiv, prea lung, structural dezordonat şi agresiv peste tot. Nu sunt sigur că acesta este individul care să judece un alt scriitor”, a spus şi autorul de fantasy Justin Lee Anderson.

Nu este o surpriză faptul că atât de mulţi se adună să-l susţină pe Sanderson. Este cel mai popular scriitor de ficţiune escapistă din lume şi un urmaş larg recunoscut al lui Tolkien şi al lui George RR Martin. De asemenea, cărţile lui sunt foarte distractive. Sunt uriaşe şi în continuă expansiune, dar întotdeauna extrem de complexe. Luaţi, de exemplu, saga sa în desfăşurare, Arhiva luminii de furtună (Stormlight Archive): alternativa sa plină de acţiune la Stăpânul Inelelor sau la A Song of Ice and Fire a lui George RR Martin (din care este adaptat Game of Thrones). Stormlight este în esenţă Tolkien dacă Tolkien ar fi crescut cu benzi desenate de la Marvel. La începutul primei cărţi, există o piesă fantastică în care un asasin foloseşte magia pentru a modifica gravitaţia: el aleargă de-a lungul unui perete cu o sabie deosebită în mână şi luptă cu paznici îngroziţi la un unghi de 45 de grade. Secvenţa este cinematografică şi palpitantă. Sanderson ştie să îmbine acţiunea desprinsă ca din filmele moderne ale Marvel – sau din jocurile video – cu descrieri cuprinzătoare şi introspecţii şi conflicte interioare profunde. Sanderson este un uriaş al publishing-ului. A vândut 20 de milioane de romane de-a lungul carierei sale (şi nici măcar nu este bătrân): Rhythm of War, al patrulea volum al Stormlight Archives, a ocupat primul loc în topul celor mai vândute bestselleruri din întreaga lume când a fost publicat la sfârşitul anului 2020.

De asemenea, a „virusat” industria editorială: cea mai mare parte a vânzărilor sale de cărţi se face prin comercianţii tradiţionali. Cu toate acestea, Sanderson are ediţii limitate de lux publicate de propria tipografie, Dragonsteel. Procedând astfel, el a valorificat puterea fandom-ului (a lumii fanilor) într-o măsură stelară. Anul trecut, a finanţat prin crowdfunding patru romane nepublicate scrise în timpul lockdown-urilor pentru puţin peste 41 de milioane de dolari. Ulterior, el a spus că va folosi o parte din venituri pentru a cumpăra cărţi rare pentru jocul Magic the Gathering, al cărui fan este. Popularitatea l-a făcut pe Sanderson o ţintă a gurilor rele. Cea mai populară ţintă este stilul său de scris – în mod conştient curat şi nepretenţios, astfel încât cititorul să treacă de la punctul A la B cu efort minim. Wired a făcut tot posibilul să-i caute nod în papură pentru proza sa, spunând că foloseşte prea multe adverbe şi că are o slăbiciune şi o vulnerabilitate pentru tautologie. Acestea, desigur, au fost şi plângerile împotriva lui JK Rowling – un alt traficant maniac de adverbe, se spune. Şi, desigur, cam acelaşi lucru s-a spus despre Stephen King de-a lungul deceniilor. „Propoziţiile pe care le scrie sau scenele pe care le construieşte sunt plictisitoare”, se arată într-o recenzie a lui King din LA Review Of Books din 2012. „Părerea mea este că King se adresează adolescentului oprimat sau adolescentului tocilar oprimat.” Acele idei ar fi putut veni foarte uşor de la Wired în atacul asupra lui Sanderson. Ceea ce este ciudat la această ură este că vine într-un moment în care fantezia nu a fost niciodată mai larg acceptată. Lord of the Rings este pe Amazon Prime. House of the Dragon a fost un succes pentru HBO. Al doilea sezon din Shadow and Bone al lui Leigh Bardugo tocmai a debutat pe Netflix. Bardugo, ca şi Sanderson, este o autoare de cult căreia i-a mers bine din fantezie: tocmai a semnat un contract de „opt cifre” cu editorul ei. Şi, ca şi Sanderson, ea preferă proza neîmpopoţonată – pentru ca povestea să curgă mai bine. Diferenţa este că nimeni nu scrie articole de succes despre ea. Cu siguranţă că nimeni nu o acuză de însuşire culturală pentru că a folosit folclorul rus în munca ei (vrăjitorii ei se numesc „Grişa” – forma prescurtată rusă a lui Grigore). Acest lucru este în contrast cu Sanderson, care se presupune că s-a bazat pe credinţa sa mormonă în scrisul său. El nu a negat niciodată acest lucru – şi trebuie să vă întrebaţi dacă este vreo crimă aici. Stăpânul Inelelor a fost scufundat în catolicismul lui Tolkien. His Dark Materials a lui Philip Pullman este impregnat cu ateismul său în care nu ia prizonieri. Sanderson face ceva diferit? Concluzia evidentă este că fiind bogat, de vârstă mijlocie şi creştin, Sanderson este o ţintă prea tentantă. În America, anumite categorii sunt încă predispuse la ridiculizare. Acestea includ oameni albi săraci şi mormoni. Sanderson este un tocilar recunoscut – iubeşte Magic the Gathering şi este un maniac al jocului video Elden Ring. De asemenea, deţine un home cinema unde el şi familia sa se bucură de proiecţii frecvente ale filmului The Greatest Showman. Sanderson a răspuns la articol, spunând că nu ia personal loviturile. Totuşi, a recunoscut un deja vu. „Sunt îngrijorat de felul în care tratează întreaga noastră comunitate. Înţeleg că nu a vorbit doar despre mine, ci despre voi”, a scrie el pe Reddit. „Aşa cum se întâmplă cu fanii fantasy de ani de zile, atitudinea generală a oricui scrie despre noi este că ar trebui să ne fie ruşine că ne bucurăm de ceea ce ne bucură. În asta, tonul pare ca a fost scris în anii optzeci. «Uitaţi-vă la tocilarii ăştia proşti, cum le plac lor lucrurile astea! Cum îndrăznesc să le placă! Nu ştiu ei că ceea ce le place este prost?»”

Dar rezultatul loviturilor din Wired are un aspect pozitiv – l-a popularizat şi mai mult pe Sanderson. Şi mai multă lume a aflat despre cărţile sale. După cum a sugerat Wired, aceste romane nu vor fi confundate cu cele ale James Joyce sau ale David Foster Wallace. Sunt, totuşi, foarte distractive. Şi nu asta, până la urmă, contează? Sanderson trăieşte din ce scrie şi trăieşte bine. Pentru el, a fi scriitor este un job şi o afacere de zeci de milioane. ■

Brandon Sanderson

Pare că a „virusat” industria editorială. Cea mai mare parte a vânzărilor sale de cărţi se face prin comercianţii tradiţionali. Cu toate acestea, are ediţii limitate de lux publicate de propria tipografie, Dragonsteel. Procedând astfel, el a valorificat puterea fandom-ului (a lumii fanilor) într-o măsură stelară. Anul trecut, a finanţat prin crowdfunding patru romane nepublicate scrise în timpul lockdown-urilor pentru puţin peste 41 de milioane de dolari.

June 17, 2023
Cât de mult s-a schimbat modul de a lucra. „Am lucrat în secret de pe alte meleaguri, iar şeful meu nu s-a prins niciodată; anul trecut abia dacă mi-am luat câteva zile de concediu, pentru că în fiecare zi era vacanţă ori de câte ori ieşeam pe uşa casei de la ţară”

Am lucrat în secret de pe alte meleaguri, iar şeful meu nu s-a prins niciodată; anul trecut abia dacă mi-am luat câteva zile de concediu, pentru că în fiecare zi era vacanţă ori de câte ori ieşeam pe uşa casei de la ţară; azi nu mai pot concepe să muncesc fără să am pisica pe birou.

Flexibilitatea adusă de pandemie programului de lucru a îmbunătăţit pentru mulţi echilibrul muncă – viaţă privată, scrie Financial Times. Sau, după cum spune mai simplu Paul Krugman, munca de acasă i-a ajutat pe mulţi să realizeze ce contează în viaţă. Krugman este profesor şi laureat al premiului Nobel pentru economie, un avid iubitor de pisici şi un înverşunat oponent al austerităţii. El este şi comentator pentru The New York Times, unde a tratat chestiunea muncii de acasă, din perspectivă americană şi economică.

Economia Statelor Unite a cunoscut o redresare remarcabilă după recesiunea produsă de pandemia de COVID în 2020, scrie Krugman. Efectele mult temute ale pandemiei nu s-au materializat niciodată: ocuparea forţei de muncă, participarea la forţa de muncă şi Produsul Intern Brut mai au un pic şi se realiniază la proiecţiile făcute înainte ca dezastrul să lovească.

Încă aşteptăm să vedem dacă politicienii vor face inutilă această realizare împingând America într-o criză a datoriilor doar pentru că pot. Aceasta este o sursă de anxietate care maschează ceva mai important. Economia SUA se descurcă chiar mai bine decât o sugerează secile cifre statistice. Un lucru bun făcut de pandemie este că a provocat o schimbare majoră în modul în care lucrează americanii; oamenii pierd mult mai puţin timp şi mai puţine resurse pentru a se deplasa la lucru.

Acum câteva zile, colegul meu Farhad Manjoo a scris un articol excelent despre beneficiile reducerii timpului spre locul de muncă. Analiza m-a inspirat să aprofundez această problemă. Deşi are dezavantaje – şi ce pe lumea asta nu are? — trecerea la munca de la distanţă şi hibridă este, în general, un lucru foarte bun, chiar dacă (sau poate mai ales dacă) miliardarul Elon Musk o urăşte.

Economia SUA se descurcă chiar mai bine decât o sugerează secile cifre statistice. Un lucru bun făcut de pandemie este că a provocat o schimbare majoră în modul în care lucrează americanii; oamenii pierd mult mai puţin timp şi mai puţine resurse pentru a se deplasa la lucru.

Trecerea la munca de la distanţă este, de asemenea, un subiect de reflecţie în cel puţin două moduri. În primul rând, este o lecţie prin faptul că a profita de noile posibilităţi tehnologice presupune adesea schimbări majore în modul în care funcţionează afacerea. În al doilea rând, este o reamintire a faptului că cifrele economice precum PIB, deşi sunt utile, pot fi uneori indicatori înşelători a ceea ce contează cu adevărat în viaţă.

Să le luăm în ordine: reducerea timpului de navetă este o problemă serioasă. Înainte de pandemie, adultul american mediu petrecea aproximativ 30 de minute pe zi, sau mai mult de 100 de ore pe an, pe drumul spre muncă. (Deoarece nu toţi adulţii sunt angajaţi, cifra pentru salariaţi este considerabil mai mare.) Până în 2021, acest număr a scăzut cu aproximativ un sfert.

A calcula valoarea în dolari a beneficiilor de pe urma reducerii timpului de navetă este dificil. Nu poţi pur şi simplu înmulţi timpul economisit cu salariul mediu, deoarece oamenii probabil nu consideră timpul petrecut pe drum (majoritatea americanilor conduc spre locul de muncă) ca fiind complet pierdut. Pe de altă parte, există multe alte cheltuieli, de la combustibil până la uzură şi efort psihologic asociate cu naveta. În al treilea rând, opţiunea de muncă la distanţă sau hibridă tinde să fie disponibilă în principal angajaţilor cu studii superioare, cu salarii peste medie şi, prin urmare, cu o valoare ridicată asociată timpului lor.

Nu este greu de argumentat că beneficiile generale aduse de faptul că salariatul nu mai trebuie să facă zilnic drumul până la muncă sunt echivalente cu un câştig în venitul naţional de cel puţin unul şi poate mai multe puncte procentuale. Este mult: există foarte puţine propuneri de politică economică cu puterea de a produce câştiguri la această scară. Şi da, acestea sunt beneficii reale. Directorii executivi pot povesti despre muncitorii leneşi sau (după cum spune Musk) „imorali” care nu vor să se întoarcă în birourile lor, dar scopul unei economii nu este să-i facă pe şefi fericiţi.

Ceea ce este interesant este că această transformare a modului în care lucrează mulţi americani nu a fost condusă de vreo nouă tehnologie. Adevărat, nu ar fi fost posibilă dacă mulţi oameni nu ar fi avut conexiuni rapide la internet, dar marea creştere a conexiunii în bandă largă a avut loc între 2000 şi 2010, apoi piaţa s-a echilibrat. Abia sub presiunea pandemiei companiile au învăţat să profite de posibilitatea oferită de tehnologie de a munci de la distanţă.

Oricine face comparaţii internaţionale ştie că America are un PIB pe cap de locuitor mai mare decât multe din ţările europene, dar nu oricine ştie că o mare parte a diferenţei nu reflectă o productivitate mai mare în SUA; reflectă faptul că europenii beneficiază de mult timp de vacanţă, în timp ce americanii au devenit „naţiunea fără vacanţă”.

În timp ce economia pandemiei a devenit trecut, schimbarea modului în care lucrăm pare permanentă. În general, munca de acasă arată ca un exemplu clasic de industrie incipientă – o industrie iniţial necompetitivă propulsată de un impuls temporar (de obicei dat de tarife sau subvenţii, dar în acest caz de un virus) care învaţă din practică şi câştigă competitivitate chiar şi după ce sprijinul este înlăturat. Dacă ascensiunea muncii la distanţă se dovedeşte a fi permanentă, va avea efecte economice profunde, cu unii perdanţi (cum ar fi imobilele comerciale şi bazele fiscale ale multor oraşe) dar şi mulţi câştigători. Un lucru pe care nu îl va face, totuşi, este să se arate ca o creştere economică măsurată: timpul pe care americanii îl pierd în ambuteiaje nu este scăzut din venitul naţional, iar timpul pe care îl petrec cu familiile lor nu este adăugat. Nu sunt unul dintre acei critici care spun că PIB este un număr inutil; este o statistică informativă şi nu este uşor de înlocuit. Dar poate fi înşelător atunci când societăţile fac alegeri diferite. Oricine face comparaţii internaţionale ştie că America are un PIB pe cap de locuitor mai mare decât multe din ţările europene, dar nu oricine ştie că o mare parte a diferenţei nu reflectă o productivitate mai mare în SUA; reflectă faptul că europenii beneficiază de mult timp de vacanţă, în timp ce americanii au devenit „naţiunea fără vacanţă”. Deci cui îi este mai bine, americanului sau europeanului? Acum vedem câştiguri majore acasă care nu sunt capturate de PIB. Adevărat, aceste câştiguri aparţin în mare parte angajaţilor cu venituri mai mari, ceea ce este regretabil; cu toate acestea, am observat şi câştiguri salariale mari în partea de jos, atenuând oarecum nedreptatea. O implicaţie este că, dacă ne uităm la ceea ce este o economie – şi anume un mecanism care să satisfacă nevoile umane, nu de a genera statistici favorabile – revenirea Americii din pandemie a fost chiar mai impresionantă decât vă puteţi da seama. Sarah O’Connor, comentator la Financial Times, este şi ea încântată de munca de acasă, până nu de mult ceva de care beneficiau doar elitele. Munca a primit o publicitate proastă în ultima vreme, scrie O’Connor, de data aceasta din perspectiva unui britanic. Am avut tendinţe ca „marea demisioneală”, mişcarea „anti-muncă”, „demisia silenţioasă” şi gălăgioase valuri de greve. Totul pare să se adauge la un sentiment că munca se înrăutăţeşte şi oamenii sunt sătui de ea. S-a spus că acesta este sfârşitul muncii aşa cum îl cunoaştem noi. Dar asta nu este neapărat ceea ce spun datele, cel puţin în Marea Britanie. Când Alan Felstead şi Rhys Davies de la Universitatea Cardiff au organizat un test online în 2018/19 şi apoi din nou în 2022, au adunat aproximativ 100.000 de reacţii de la oameni din toată ţara care au răspuns la întrebări detaliate despre locurile lor de muncă.

Cercetătorii au descoperit că în 2022 oamenii au raportat mai multă capacitate de a decide când să înceapă şi când să oprească munca, posibilitate mai mare de a-şi lua concediu în caz de urgenţă, manageri mai receptivi, mai puţină presiune în muncă, putere mai mare în deciziile legate de locul de muncă, perspective mai bune de promovare şi securitate mai mare a locului de muncă. În dezavantaj, ei au avut mai puţină discreţie asupra sarcinilor lor de serviciu. Rezultatele testului online pot fi privite cu o oarecare precauţie, aşa cum recunosc şi autorii.

Dimensiunea eşantionului a fost uriaşă, dar respondenţii s-au autoselectat, majoritatea au fost femei, oameni care lucrează în sectorul public şi cu locuri de muncă profesionale (însă cercetătorii au încercat să ţină seama de acest lucru când au tras concluziile). Dar şi un sondaj separat privind calitatea locurilor de muncă din Marea Britanie, realizat anual de Chartered Institute of Personnel and Development, înclină împotriva ideii că munca s-a înrăutăţit: majoritatea parametrilor au rămas destul de stabili, cu o oarecare îmbunătăţire a echilibrului dintre viaţa profesională şi viaţa privată. Dacă se simte o îmbunătăţire în calitatea muncii, care ar putea fi cauza?

Tendinţa de penurie de forţă de muncă i-a ajutat pe oameni să se simtă mai puţin nesiguri – şi ar fi putut foarte bine să-i determine pe angajatori să facă schimbări pentru a recruta şi păstra personalul. Apoi, este trecerea provocată de pandemie către munca la distanţă sau hibridă, pe care Felstead o numeşte „o schimbare radicală, un moment de importanţa inventării becului, o ruptură în istorie”. Nicholas Bloom, profesor de economie la Universitatea Stanford din SUA, mi-a spus că nivelul muncii de acasă s-a dublat la fiecare 15 ani până la pandemie. Apoi am avut „echivalentul a 40 de ani de accelerare în decursul a doar trei ani”. Felstead şi Davies au descoperit că cel mai mult calitatea locului de muncă s-a îmbunătăţit la acele ocupaţii care implică lucrul de acasă cel puţin o zi pe săptămână. Câştigătorii nu au fost doar profesionişti bine plătiţi, care aveau cele mai bune condiţii de lucru încă de la început.

Acest lucru pune un semn de îndoială deasupra ideii că munca hibridă a lărgit prăpastia dintre locurile de muncă „îndrăgite” şi cele „proaste”. „Înainte de pandemie, cei care lucrau de acasă erau printre cele mai înalte eşaloane, dar acest beneficiu s-a extins”, a spus Felsted. La oameni precum lucrătorii din centrele de apeluri, personalul administrativ, consilierii pentru locuinţe şi juriştii probabilitatea de a putea lucra de acasă cel puţin o zi pe săptămână este mai mare decât înainte de pandemie. Iar acest lucru pare să fi îmbunătăţit calitatea locurilor de muncă: sunt mai flexibile şi există mai puţină presiune.

June 16, 2023
Philip Morris International lansează în România IQOS ILUMA, un nou dispozitiv din categoria produselor care încălzesc tutunul “Aproape jumătate de milion de români au ales IQOS”

Philip Morris International (PMI) lansează în România IQOS ILUMA, cel mai recent produs din portofoliul de alternative fără fum al PMI pentru adulţi. Practic, noul dispozitiv foloseşte o tehnologie de încălzire, care nu utilizează lamelă şi nu necesită curăţare.

“Astăzi adaugăm un nou capitol în istoria Philip Morris România. În 2016 am lansat IQOS în România, care a fost a patra piaţă unde PMI a lansat acest produs. Lansarea s-a făcut după mulţi ani de cercetare şi inovare. Iar în aceşti ani de la lansare am continuat să inovăm. În acest moment, aproape jumătate de milion de adulţi români aleg IQOS în fiecare zi. Practic, unu din zece adulţi fumători a ales să facă această schimbare, către alternativa fără fum”, a spus Mircea Scăunaşu, director general Philip Morris România. El are o experienţă de 19 ani în cadrul PMI.

Citiţi povestea integrală a lui Mircea Scăunaşu în Business MAGAZIN.

Mircea Scăunaşu, prezent la evenimentul de lansare a IQOS ILUMA, a vorbit şi despre investiţiile făcute de PMI în România.

“Philip Morris International a investit un miliard de dolari un cei 30 de ani de prezenta in Romania. Iar cea mai mare parte a acestor investiţii a mers către unitatea de producţie din Otopeni”, a mai spus Mircea Scăunaşu. Fabrica din Otopeni este una dintre cele trei din Uniunea Europeană şi şapte de la nivel global unde PMI produce consumabile pentru dispozitivele IQOS.

“Peste 90% din producţia fabricii din Otopeni merge la export în 54 de ţări pe cinci continente. În ultimii doi ani, exporturile de consumabile pentru dispozitive care încălzesc tutunul au depăşit exporturile de ţigări ”, a precizat Mircea Scăunaşu. În România, PMI are peste 1.500 de angajaţi.

„IQOS ILUMA este cel mai inovator dispozitiv dezvoltat de PMI. Tehnologia sa de încălzire prin inducţie încălzeşte tutunul din interior. Dar, spre deosebire de sistemele noastre anterioare de încălzire a tutunului, IQOS ILUMA nu are lamelă. Asta înseamnă că nu va mai fi niciodată nevoie de curăţarea dispozitivului deoarece nu există reziduuri de tutun şi nici riscul ruperii lamelei. Produsul va fi disponibil în două variante şi vine cu o varietate de accesorii care permit multiple moduri de personalizare”, a spus Denys Strobykin, director marketing & digital, Philip Morris Romania. Cele două dispozitive sunt IQOS ILUMA PRIME şi IQOS ILUMA.

June 13, 2023