BusinessMagazin

Tag: cristian hostiuc

  • Săptămâna de lucru de patru zile va veni inevitabil peste noua generaţie: lumea va fi plătită ca să stea acasă, dar să consume bunuri şi servicii, ceea ce aplicaţiile, roboţii şi chatboţii nu pot să facă

    Ideea săptămânii de lucru de (numai) patru zile a început să scoată capul la suprafaţă: companiile/multinaţionalele încep să experimenteze această idee pentru a se pregăti pentru viitor, pentru schimbarea lumii. Ceea ce părea o utopie – cum să munceşti numai patru zile pe săptămână, iar trei să le ai libere! – începe să fie luată în considerare. A cincea zi este liberă şi plătită integral – cum ar fi, în ziua de vineri stai acasă, nu mai deschizi calculatorul, nu munceşti în formatul hibrid, ci faci punte cu weekendul care vine. Cine nu ar vrea acest lucru, cel puţin din perspectiva angajaţilor, mai ales că noua zi liberă este plătită integral? Conform unui sondaj făcut în luna ianuarie de Best Jobs, al doilea site de recrutare online din România, angajaţii îşi doresc săptămâna de lucru de patru zile, dar şase din zece companii de pe piaţă sunt reticente, în ciuda succesului experimentat în afară. Conform acestor experimente, în Marea Britanie 92% dintre companiile care au testat formatul cu patru zile lucrate în loc de cinci, fără a creşte numărul de ore din programul zilnic, au de gând să continue cu această idee, în timp ce 30% vor să-l adopte definitiv. Conform sondajului Best Jobs, la care au răspuns pe internet 2.223 de angajaţi şi 254 de companii, doar patru companii din zece ar accepta această formulă de lucru.  Deşi 80% dintre angajaţi vor să lucreze doar patru zile pe săptămână, chiar şi într-o formulă cu 10 ore pe zi, adică redistribuirea celor opt ore de vineri în celelalte zile lucrătoare, 40% dintre companii se tem că acest program ar influenţa negativ capacitatea oamenilor de a se concentra, deci implicit ar fi afectată şi productivitatea muncii, spune Best Jobs. Aproape 35% dintre firme sunt preocupate că pe termen lung angajaţii ar ajunge la extenuare din cauza volumului zilnic de muncă în creştere, respectiv de la 8 ore la 10 ore. Nu ştiu ce se află în spatele acestei idei, dar cred că în lume actuală, printr-o organizare mai bună, printr-o normare mai bună,  printr-o supraveghere mai bună, ceea ce se face acum în cinci zile se poate face în patru zile. O parte dintre analişti spun că prin acordarea unei noi zile libere se îmbunătăţeşte starea psihică a angajatului, poate sta mai mult cu familia, poate susţine industria turistică, de city break, de entertainment. Cred că în timp se va ajunge la acest lucru, adică să muncim oficial numai patru zile din şapte, dar perspectiva va fi alta: automatizarea, tehnologizarea, digitalizarea vor înlocui inevitabil forţa de muncă, care şi aşa este deficitară, cel puţin ca număr. Toate companiile încearcă să acopere deficitele de forţă de muncă prin schimbarea fluxurilor, prin tehnologizare şi digitalizare. În timp vom vedea cum aplicaţiile, roboţii, chatboţii şi, mai nou, ChatGPT vor înlocui o parte din activităţile umane, chiar şi cele care necesită acum o educaţie superioară. ChatGPT poate face acum chiar o teză, poate scrie instantaneu lucruri care până acum necesitau cercetare şi analiză. Treptat, pe măsură ce roboţii, chatboţii, chatGPT ne vor înlocui, vom fi plătiţi să stăm acasă, aceasta fiind cea mai ieftină formă pentru o companie. Câştigurile în productivitate pe care le aduc şi le vor aduce procesele de automatizare, tehnologizare, digitalizare vor permite plata unor salarii fără ca persoana respectivă să fi muncit ceva. De ce ar face companiile acest lucru? Pentru ca oamenii să nu iasă în stradă, să nu răstoarne orânduirea capitalistă, să nu se revolte împotriva viitorului. Ca să nu se ajungă aici trebuie să se găsească modalităţi de a compensa „angajatul”. Statul va ajunge la un moment dat să taxeze apariţia aplicaţiilor, roboţilor, chatboţilor, pentru că nu va avea de unde să facă rost de alte resurse, care până acum se luau prin taxe şi impozite dintr-un salariu.

    Angajaţilor li se vor da bani să nu se revolte. O aplicaţie înlocuieşte sute, mii şi zeci de mii de angajaţi, nu cere majorare salarială, nu-şi ia zile de concediu, munceşte 25 de ore din 24. Dacă angajatul nu va mai avea de lucru va fi rău pentru societatea capitalsită.

    Aşa că trebuie găsite măsuri de compensare pentru ca lumea să fie liniştită, să muncească patru zile, iar trei zile să facă altceva. Conform sondajului Best Jobs, în această nouă zi liberă cei mai mulţi spun că ar face activităţi în familie – 59%, s-ar ocupa de sarcinile administrative de care nu se pot ocupa în timpul programului de lucru – 44%, ar dedica mai mult pasiunilor şi hobbyurilor – 40%, sau ar alege să se odihnească – 39%.

    Cred că ne îndreptăm, nu noi, ci cei care vor veni după noi, către o societate în care angajaţii vor fi plătiţi cel puţin încă o zi să facă altceva decât să muncească. Schimbările tehnologice vor fi atât de puternice încât câştigurile din productivitate vor acoperi încă o nouă zi liberă. Angajaţii trebuie să aibă bani ca să consume în continuare produse şi servicii, pentru că chatbotul Silvia sau Ion nu pot să facă acest lucru.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • De ce trebuie citită această carte

    Cea mai interesantă carte pe care am citit-o în 2022 a fost „Gorbaciov – viaţa şi epoca lui”, scrisă de William Taubman, un profesor american de ştiinţe politice. Am citit această carte cu ocazia, dacă pot să spun aşa, morţii lui Gorbaciov. Mai mult decât atât, am citit cartea, descoperită într-o librărie din Piaţa Romană, şi prin prisma războiului din Ucraina, ceea ce a făcut să fie şi mai interesantă. Războiul de lângă noi nu este altceva decât o istorie a prăbuşirii URSS, pe care Putin a denumit-o cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut, şi a ceea ce a urmat, respectiv eliberarea ţărilor foste comuniste din lagărul influenţei sovietice şi trecerea de partea NATO şi a UE. Pentru generaţia mea, a decreţeilor, intrarea României în NATO şi UE în 2004, respectiv 2007, a însemnat totul, după ce în primul deceniu de după prăbuşirea comunismului am ratat aceste obiective şi credeam că am fost lăsaţi/vânduţi de americani încă o dată a ruşilor, ca în anii ’40, când s-au stabilit zonele de influenţă. Pentru generaţiile actuale, născute după ’90 şi mai ales după 2000, faptul că România este în NATO şi UE nu înseamnă nimic. Cariera lor profesională a început când eram deja în aceste blocuri occidentale, când graniţele erau deja deschise, când multinaţionalele şi investiţiile străine erau deja în România, deci nu ştiau cum a fost înainte. Pentru generaţia părinţilor mei şi chiar a bunicilor, intrarea României în NATO şi în UE a fost împărţită. Nu au beneficiat de deschiderea economică şi nici de intrarea investiţiilor străine pentru că, după primul deceniu extrem de dur, în care mulţi au fost daţi afară prin închiderea întreprinderilor comuniste, au devenit pensionari, cu pensii mici, şi nu mai puteau să recupereze nimic. Citind cartea, care prin descrierea evenimentelor cu elemente unice aduce puţină lumină în desfăşurarea evenimentelor ulterioare, aş putea trage câteva concluzii:

     

    1. Noi am beneficiat de o şansă unică prin căderea URSS şi a sistemului sovietic şi prin intrarea în NATO, pe ultima sută de metri. Dacă se mai întârzia „un an”, Putin nu ar mai fi permis acest lucru, aşa cum s-a întâmplat în 2008, cu încercarea Urainei de a obţine intrarea în NATO la celebrul summit de la Bucureşti. România nu este o miză pentru nimeni din punct de vedere politic, economic, astfel încât americanii, britanicii, francezii să se bată pentru noi. Decizia de a intra în NATO a fost luată la finalul anilor ’90, în perioada preşedintelui Emil Constantinescu, datorită războiului din Iugoslavia. Putin de-abia preluase puterea, aşa că nu era la masa discuţiilor.

    Războiul de lângă noi nu este altceva decât o istorie a prăbuşirii URSS, pe care Putin a denumit-o cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut, şi a ceea ce a urmat, respectiv eliberarea ţărilor foste comuniste din lagărul influenţei sovietice şi trecerea de partea NATO şi a UE. Pentru generaţia mea, a decreţeilor, intrarea României în NATO şi UE în 2004, respectiv 2007, a însemnat totul, după ce în primul deceniu de după prăbuşirea comunismului am ratat aceste obiective şi credeam că am fost lăsaţi/vânduţi de americani încă o dată ruşilor, ca în anii ’40, când s-au stabilit zonele de influenţă.

    2. Căderea URSS, respectiv a sistemului sovietic, era doar o chestiune de ani, pentru că se prăbuşea din punct de vedere economic. Perestroika, modelul politic lansat de Gorbaciov, respectiv socialism cu faţă umană, trebuia să fie preluat de toate statele foste comuniste ca o supapă la tensiunile din blocul comunist şi la schimbarea de generaţii. Ceauşescu nu a înţeles acest lucru, iar după cum scrie William Taubman americanii nu aveau nimic împotrivă dacă ruşii invadau România ca să-l dea jos pe Ceauşescu. Marile puteri – americanii (Bush), britanicii (Margaret Thatcher), francezii (François Mitterrand) – îl lăsau pe Gorbaciov să extindă Perestroika în ţările foste comuniste ca o alternativă la sistemul politic de tip sovietic. Ideea era că trebuia să existe un singur partid, dar în interiorul acestuia să fie ceva mai multă democraţie politică, care să fie extinsă şi la nivel economic. Exact cum este modelul chinezesc actual. Nici vorbă ca americanii să impună modelul politic al ţărilor occidentale, aşa cum am crezut cu toţii că s-a luat decizia în anii ’80, odată cu alegerea unui papă polonez. Dar evenimentele au luat-o înainte şi toate ţările foste comuniste – Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România – s-au trezit peste noapte într-un capitalism pur şi într-o democraţie mai democrată decât în sistemul politic occidental. Aşa se face că marile puteri occidentale nu au fost pregătite din punct de vedere politic, social şi economic pentru deceniul ’90 în aceste state. FMI nu avea nicio idee cum să gestioneze prăbuşirea economică a ţărilor foste comuniste (într-o discuţie la BNR, Mugur Isărescu a spus acest lucru). Dar aceste ţări, în frunte cu cei care au preluat puterea, un amestec între comunişti-securişti-noii capitalişti, au reuşit cumva să treacă prin anii ’90 şi să se desprindă de URSS, care avea propriile probleme interne, mult mai mari decât ceea ce se întâmpla la Varşovia, Praga, Budapesta sau chiar la Bucureşti. A fost o şansă extraordinară, mai ales că ruşii nu s-au implicat militar, aşa cum cereau generalii vechi. Şi probabil cum ar fi făcut Putin dacă ar fi venit la putere mai devreme.

     

    3. Problema reunificării Germaniei trebuie privită în contextul actual. Americanii (Bush), britanicii (Margaret Thatcher), francezii (François Mitterrand) nu au fost de acord cu reunificarea Germaniei din motive istorice. Dar nu puteau ei să se opună public acestui lucru mai ales în contextul evenimentelor de atunci, în care toată lumea voia libertate, democraţie, un alt sistem politic. Aşa că i-au spus lui Helmut Kohl, cancelarul Germaniei, că dacă Gorbaciov este de acord cu retragerea trupelor sovietice din RDG, ei nu s-ar opune pe termen lung acestei reunificări, pentru că s-au gândit că niciodată ruşii nu vor fi de acord cu această idee, să plece militarii din Berlin. Dar Kohl a reuşit să-l convingă pe Gorbaciov în privinţa reunificării Germaniei, aşa că americanii, britanicii şi francezii s-au trezit în faţa unui fapt împlinit, pe care nu puteau să-l conteste public. Kohl a plătit peste 200 de miliarde de mărci germane ca preţ pentru reunificare, plus deschiderea către investiţiile tehnologice nemţeşti într-o economie rusească rămasă mult în urmă. Acest lucru a dus la cooperarea puternică între nemţi şi ruşi din punct de vedere economic, ceea ce a ridicat Germania, aducând-o la masa discuţiilor, punând-o faţă în faţă cu americanii.

    WILLIAM TAUBMAN este profesor emerit de ştiinţe politice la Colegiul Amherst. Biografia lui despre Hruşciov, apărută în limba română la Editura Meteor Publishing, a câştigat Premiul Pulitzer şi National Book Critics Circle Award. El trăieşte în Amherst, statul Massachusetts.

    4. Aripa militară din URSS, dar şi Gorbaciov nu au fost de acord cu independenţa Ucrainei şi a fostelor ţări sovietice parte din URSS. Gorbaciov s-a gândit că ucrainenii, pe care îi vedea sovietizaţi şi rusificaţi după deceniile de lagăr sovietic, nu vor susţine prin referendum independenţa Ucrainei. Dar votul copleşitor pentru acest lucru – peste 90% dintre ucraineni au votat pentru independenţă şi crearea unui stat propriu – a năruit  modelul politic sovietic. Aşa se explică de ce Putin a încercat şi încearcă să întoarcă istoria la anii ’90, atunci când Moscova controla Kievul.

     

    Chiar dacă această carte are 880 de pagini, merită să o citiţi.

    Repet, pentru noile generaţii, Gorbaciov, epoca lui şi deciziile luate atunci, catastrofale din punctul de vedere al ruşilor dar bune pentru fostele ţări comuniste, inclusiv pentru România, nu înseamnă nimic. Aşa că, din când în când, trebuie să scoatem la iveală această istorie, pentru a nu considera intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană ca pe un dat. În orice moment lucrurile se pot schimba, iar istoria şi desfăşurarea evenimentelor să fie împotriva noastră. Dacă Putin ar fi ajuns la Kiev şi ar fi schimbat regimul politic şi militar, în mod cert ar fi încercat acelaşi lucru şi cu o ţară NATO. Măcar ca un test, ca să vadă până unde poate să meargă.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Ce model politic şi economic preferaţi? Cel al lui Viktor Orban din Ungaria, cu retorica lui naţionalistă, împotriva Bruxelles-ului şi remaghiarizarea economiei, sau modelul românesc, cu Iohannis absent, cu cumetria politică de la noi, cu guvernele de la Palatul Victoria fără nicio strategie?

    Nu de puţine ori, în discuţiile/disputele economice, politice, geopolitice pe care le am sau la care asist este invocat Viktor Orban, premierul Ungariei, ca fiind un lider adevărat, un adevărat lider de stat, care apără interesele ţării, care are curajul să se ridice împotriva Bruxellesului şi, mai nou, împotriva sancţiunilor americanilor la adresa Rusiei din cauza invadării Ucrainei.

    Această admiraţie vine în opoziţie cu preşedintele Klaus Iohannis care nu vorbeşte deloc, care tot timpul este absent din spaţiul public şi din temele majore cu care se confruntă România, care nu are păreri şi care tot timpul pare că este în concediu.

    Ca să nu mai vorbim de faptul că Orban este liderul guvernului, faţă de premierii noştri, care sunt vai de mama lor (vezi Viorica Dăncilă, de care îşi amintesc toţi).

    Partenerii mei de discuţie cred că Viktor Orban are o strategie pentru ţara lui, faţă de liderii noştri politici care nu au nimic, care ascultă ordinele care vin de la Bruxelles şi, mai nou, din cauza războiului, de la americani.

    Vorba aia, noi ce treabă avem cu războiul din Ucraina, ce treabă avem cu ucrainenii, să nu-i supărăm pe ruşi că vin peste noi, nu mai bine stăm noi în banca noastră, ce ne trebuie baze militare americane în România?

    Aceste opinii sunt prezente în discuţiile de cafenea dar şi în cele publice.

    O parte din oamenii de afaceri români care au 60, 70, chiar 80 de ani, se uită cu ceva admiraţie către Viktor Orban, în comparaţie cu Iohannis, cu guvernul/guvernele de la noi, sau cu miniştrii de la noi.

    Ca să nu mai vorbim de cei din administraţia publică aproape de pensie, care sunt fanii lui Viktor Orban şi a modelului lui, în care statul, deci instituţiile de stat, deci cei care lucrează la stat conduc tot.

    Modelul lor de business este capitalismul de stat, un amestec între modelul lui Viktor Orban, modelul chinezesc şi chiar rusesc. Pentru oamenii de afaceri din prima generaţie, care au privatizat întreprinderile de stat, modelul lor ideal se bazează pe comenzile de stat, pe influenţa statului în economie, adică statul să le deschidă uşile în economia capitalistă, să le dea contractele, dar banii să rămână la ei. Şi dacă s-ar putea, capitalismul de stat să fie fără concurenţă. Uniunea Europeană, cu Bruxellesul, îi încurcă.

    Dacă te uiţi puţin în ADN-ul lor, unii chiar sunt admiratorii modelului lui Putin sau cel puţin erau, până la izbucnirea războiului din Ucraina. Pentru mulţi, faptul că Putin eşuează în cucerirea Ucrainei este o foarte mare surpriză, având în vedere imaginea pe care o avea în lume. Dintr-odată lumea realizează, în special admiratorii modelului rusesc, că armata rusească nu este ceea ce ne speria pe toţi. Poate nu a fost niciodată în realitate, aşa cum economia rusească, pe care mulţi o considerau puternică, de nivelul americanilor, nu este ceea ce părea, ci dimpotrivă.

    Revenind la Viktor Orban, la modelul lui, aşa cum este el perceput la nivelul publicului din România, nu de puţine ori am auzit afirmaţii de genul să ne luăm Petromul înapoi, să ne luăm BCR-ul înapoi, să ne luăm Banca Agricolă (Raiffeisen) înapoi, mai ales în contextul votului negativ dat de Austria la solicitarea noastră de a intra în Schengen.

    Am asistat la Palatul Victoria la o astfel discuţie, off the record, unde oameni de afaceri români cereau să ne luăm companiile şi băncile pe care le-am vândut străinilor înapoi.

    De ce am face acest lucru? Ca să luăm credite cu dobânzi mai mici, ca să avem benzină mai ieftină, ca să avem gazul mai ieftin, ca să nu mai ducă străinii/multinaţionalele profitul făcut în România în afară.

    Pe lângă companiile din energie şi bănci, care nu mai sunt ale noastre, toţi ochii sunt pe retailerii străini, care îi omoară pe furnizorii români, care nu pot să-şi vândă marfa în marile magazine.

    Cam aceasta este retorica care se discută câteodată la nivel înalt.

    Este modelul lui Viktor Orban, de conducere autocratică, de capitalism de stat, de remaghiarizare a economiei, un model la care să ne raportăm?

    Ce spun datele statistice?

    Din 2010, de când a preluat puterea în Ungaria, în al doilea mandat, fără să aibă deloc opoziţie, Orban a condus Ungaria cu o mână de fier. În comparaţie, în România puterea politică a trecut de la unii la alţii, dând senzaţia că România se îndreaptă într-o direcţie greşită, că românii sărăcesc, în timp ce ungurii se îmbogăţesc.

    Conform datelor de pe platformele economice – countryeconomy.com –, în 2010 PIB-ul Ungariei era de 131,9 miliarde de dolari, cu un PIB/capita de 13.173 de dolari. România avea un PIB de 166 de miliarde de dolari, cu un PIB/capita de 8.195 dolari.

    Salariul mediu brut era în Ungaria în 2010 de 724 de euro, în timp ce în România era de 452 de euro.

    În 2022, deci după 12 ani de conducere economică politică neîntreruptă şi, repet, fără opoziţie, atât politică cât şi civică, a lui Viktor Orban, PIB-ul Ungariei a ajuns la 182 de miliarde de dolari, deci o creştere de 37,8%. PIB/capita a ajuns la 18.732 de dolari, deci o creştere de 42%. România a ajuns la un PIB de 304 miliarde de dolari, deci o creştere de 83%. PIB/capita a ajuns la 15.751 de dolari, înregistrând o creştere de 92%.

    Dacă ne uităm la salariul mediu brut, Ungaria a ajuns la 1.686 de euro, o creştere de 132% faţă de 2010. România a ajuns la un salariu mediu brut de 1.440 de euro, deci am avut o creştere de 218%.

    Deci în 12 ani de guvernare Viktor Orban România a avut o creştere dublă faţă de Ungaria, cu un Iohannisperceput ca absent şi cu schimbări repetate de guvern şi de prim-miniştri încât am uitat cine a trecut pe la Palatul Victoria.

    Dacă mai dăm puţin timpul înapoi, noi am pierdut anii ’90, când am avut capitalism de stat, pe care o bună parte din oamenii de afaceri de 60-70-80 de ani şi-au clădit businessul.

    În 1990 Ungaria avea un PIB de 34 de miliarde de dolari, faţă de 38 de miliarde de dolari, cât a avut România.

    În 2000, PIB-ul României a fost de 37 de miliarde de dolari, deci în 10 ani nu am reuşit să ne îmbunătăţim condiţia economică, în timp ce Ungaria a ajuns cu PIB-ul la 47 de miliarde de dolari.

    În deceniul ’90 Ungaria a beneficiat de investiţii străine şi de prezenţa multinaţionalelor.

    Dar după 2000, de când au venit multinaţionalele la noi, creşterea noastră economică a fost mult mai susţinută. De la 37 de miliarde de dolari am ajuns la un PIB de 304 miliarde de dolari, deci o creştere de nouă ori, în timp ce Ungaria a crescut de la 47 de miliarde de dolari la 182 miliarde de dolari, deci o creştere de patru ori.

    Revenind în timpurile noastre, mulţi dintre cei care invocă dobânzile mari din România şi ce face Isărescu la Banca Naţională, că nu ne susţine deloc, nu ştiu că dobânda de referinţă în Ungaria este de 13%, în timp ce la BNR este de 7%. Deci cu toată puterea pe care Orban o are, de a stabili inclusiv dobânda, acolo dobânzile sunt mai mari.

    Inflaţia este în Ungaria de 25,7% – ianuarie 2023, în timp ce noi avem o inflaţie de 15,07%. Cum de nu a putut Viktor Orban, care conduce cu o mână forte ţara, să stopeze creşterea preţurilor, aşa cum se cere în România de la guvern şi de la Isărescu?

    Nu ştiu care a fost un model economic mai bun – cel de la noi, cu un preşedinte ca Băsescu şi cu un preşedinte ca Iohannis, considerat absent, cu premierii pe care i-am avut la Palatul Victoria, cu miniştrii pe care îi avem, cu clasa politică pe care toată lumea o înjură, cu multinaţionalele care ne-au cucerit şi care scot profitul din ţară, dar cu care am avut o creştere economică de 92%, sau modelul politic şi economic al lui Viktor Orban, unde nimeni nu a putut să îl contrazică, unde a remaghiarizat tot ce a putut din economie, şi unde creşterea economică este la jumătate faţă de a noastră.

    Acum 20-30 de ani românii de la graniţa de Vest se duceau în Ungaria să cumpere produse şi să muncească. Acum, ungurii vin în România să cumpere produse, care sunt considerate mai ieftine, şi chiar să muncească, având în vedere că pentru anumite poziţii salariile sunt mai mari decâ la ei. Cine ar fi crezut acest lucru?

    Joi, Ionuţ Dumitru, economistul-şef al Raiffeisen, a prezentat într-o conferinţă organizată la BNR un grafic extrem de interesant legat de evoluţia economică a României comparativ cu celelalte ţări din regiune, în care se vede cel mai bine evoluţia României şi evoluţia Ungariei.

    Citiţi analiza lui ionuţ Dumitru, prezentată la conferinţa de la BNR organizată de Curs de Guvernare.

  • Poate este mai bine să iei un credit ipotecar acum, când dobânzile sunt mari şi poţi să-ţi testezi rezistenţa la plata unor rate mai mari

    Acum două săptămâni, o declaraţie a lui Alexandru Păunescu, director în cadrul Băncii Naţionale şi reprezentant al BNR în cadrul Centrului de Soluţionare Alternativă a Litigiilor Bancare, a stârnit rumoare. El a recomandat românilor să îşi amâne intenţia de a lua credite, cel puţin pentru 2023, având în vedere că suntem într-o perioadă tulbure. „Având în vedere că suntem într-o perioadă de dobânzi extrem de ridicate, recomandarea noastră pentru consumatori este să îşi amâne investiţia într-un imobil cu credit sau achiziţionarea unor bunuri de folosinţă îndelungată, măcar pe parcursul acestui an. Există situaţii în care oamenii care se calificau la un credit acum câteva luni, ca urmare a creşterii destul de însemnate a dobânzilor nu se mai califică. Mai bine să mai aştepte o perioadă. Dacă aş fi în locul consumatorilor nu aş face un credit în această perioadă, cel puţin pe parcursul anului 2023”, a spus el. La prima vedere toţi am fi de acord cu acest lucru. ROBOR-ul a crescut la 7,1%, în timp, ce IRCC-ul, dobânda de referinţă pentru creditele ipotecare este de 5,71%, iar de la 1 aprilie va creşte la 6 şi ceva la sută. Dacă adăugăm marja băncii de 2 pp, rezultă o dobândă efectivă de peste 9% pentru cei care au ca indice ROBOR, sau peste 8% pentru cei care au ca referinţă IRCC.

    Aceasta este situaţia statică. Dar dacă ar fi să credem prognoza BNR, care mizează pe o scădere a inflaţiei de la 15% în ianuarie la o inflaţie cu o singură cifră începând din al doilea trimestru, ne-am putea aştepta că şi dobânzile la lei vor scădea. De fapt, ROBOR a scăzut de la finalul anului trecut de la 8,2% la 7,1%. Pe piaţa monetară dobânzile s-au cam stabilizat, iar din partea a doua a anului analiştii cred că dobânzile de pe piaţă vor scădea. IRCC-ul, care se calculează pe baza dobânzilor efectiv tranzacţionate de pe piaţa interbancară, cel mai probabil va începe să scadă din iulie. De aceea, tocmai acum, când nu îţi vine să iei credit pentru că dobânzile sunt mari, este cel mai bine să iei credit. Dacă ai venituri suficiente, dacă banca îţi dă credit conform simulărilor pe care le face, atunci când dobânzile vor scădea vei începe să plăteşti mai puţin.  Acum un an şi jumătate, când IRCC-ul era la cel mai redus nivel, de 1,08%, toate băncile te îndemnau să iei credit ipotecar. Totul părea extrem de luminos. Numai că între timp a venit inflaţia peste noi, mai avem şi un război la graniţă, iar dobânzile au crescut spectaculos şi mult într-o perioadă redusă de timp. Aşa că mulţi s-au trezit că au luat un credit ipotecar/imobiliar cu o rată de 1.900 de lei pe lună, iar acum trebuie să plătească peste 3.000 de lei, având în vedere creşterea IRCC. Nu ştiu câte bănci au prezentat clienţilor cum ar arăta un grafic de rambursare dacă dobânzile efective – DAE – ajung la 8-10% de la 3-4%. Dacă băncile ar fi făcut simularea pe o dobândă mai mare, mulţi s-ar fi gândit de două ori dacă să se înhame sau nu la acest credit. Aşa că este mai bine varianta actuală, cu dobânzi mari, în care îţi testezi capacitatea de plată a unui credit, iar dacă te încadrezi ar putea să fie o decizie foarte bună luarea unui împrumut pentru achiziţia unui apartament. Când piaţa va simţi că lucrurile s-au liniştit şi că urmează scăderea dobânzilor, preţurile apartamentelor  vor creşte instantaneu, ceea ce va însemna în realitate o pierdere pentru client, pentru că a ratat să cumpere acel apartament la un preţ mai mic, cînd dobânzile erau mai mari. Salariul mediu a crescut anul trecut cu 13%, iar la o inflaţie de 16,4% nu este o mare tragedie în scăderea puterii de cumpărare. Când românii vor reveni la bancă pentru un credit ipotecar, preţurile la apartamente vor fi mai mari. De asemenea, dacă salariile cresc poţi să te încadrezi mai bine în plata ratei la bancă, pentru că principalul nu se schimbă. Aşa că părerea mea este că atunci când sunt dobânzile mari îţi testezi rezistenţa la credit şi capacitatea de rambursare, nu atunci când dobânzile sunt mici şi au unde să crească. Eu cred că nu ne vom mai întâlni curând cu un deceniu de dobânzi mici şi ultramici, aşa cum a fost în ultimii 10-15 ani. Aşa că ratele actuale de plată, cu dobânzi mai mari, reprezintă nivelul de referinţă pentru un client. Aşa că poate este mai bine să iei credit acum, cât dobânzile sunt mari, iar preţurile apartamentelor încă nu au început să crească. 

    Dacă ar fi să credem prognoza BNR, care mizează pe o scădere a inflaţiei de la 15% în ianuarie la o inflaţie cu o singură cifră începând din al doilea trimestru, ne-am putea aştepta că şi dobânzile la lei vor scădea. De fapt, ROBOR a scăzut de la finalul anului trecut de la 8,2% la 7,1%. Pe piaţa monetară dobânzile s-au cam stabilizat, iar din partea a doua a anului analiştii cred că dobânzile de pe piaţă vor scădea. IRCC-ul, care se calculează pe baza dobânzilor efectiv tranzacţionate de pe piaţa interbancară, cel mai probabil va începe să scadă din iulie. De aceea, tocmai acum, când nu îţi vine să iei credit pentru că dobânzile sunt mari, este cel mai bine să iei credit.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • De la o anumită vârstă încolo, cu toată experienţa pe care o ai, îţi va fi greu să îţi găseşti un alt job dacă eşti dat afară

    Suntem într-o criză care se pare că nu a fost cuprinsă de niciun manual de economie.

    Inflaţia este la cel mai ridicat nivel din ultimele 3-4 decenii din lumea occidentală, dobânzile sunt la cel mai ridicat nivel din ultimii 20 de ani, economiile scad, am avut doi ani de pandemie şi încă nu s-a terminat, avem război în Ucraina, în mijlocul Europei, dar cu toate acestea piaţa muncii este în cea mai bună formă din ultimele decenii, şomajul este la un nivel extrem de scăzut, chiar foarte scăzut, există o presiune pe creşterea salariilor, iar companiile sunt într-o căutare permanentă de personal. Companiile din tehnologie dau oameni afară, dar dau din surplusul de oameni pe care i-au angajat în pandemie. Mai mult decât atât, multinaţionalele restructurează anumite poziţii, dar angajează în alte departamente. Spre exemplu Boeing, constructorul american de avioane, dă afară 2.000 de oameni din financiar şi HR, dar are un plan de a angaja 10.000 de oameni în sectorul tehnic, de producţie.

    În România, într-o perioadă în care ne confruntăm cu o inflaţie de 16%, cât a fost în 2022, cu dobânzi care ajung la două cifre, piaţa muncii funcţionează din plin, cererile de angajaţi sunt la cel mai ridicat nivel din ultimii ani. Statistic, rata şomajului a ajuns la finalul lunii decembrie la 5,6%, în scădere faţă de decembrie 2021. Dacă te uiţi în dreapta şi-n stânga, în marile oraşe peste tot găseşti afişe cu „Angajăm personal”, alături de afişe pe magazine „For sale/for rent”. Este chiar un paradox.

    Dar aici vine un mare DAR.

    Depinde ce se caută. În lumea occidentală, dar şi la noi, se caută oameni în retail, oameni în logistică, ospătari, chelneri, bucătari, şoferi, curieri, vânzători etc. Foarte rar apar joburi mai specializate.

    Într-un articol din Wall Street Journal de la finalul lunii ianuarie, „Unemployment lasts longer as hiring cools”, se menţionează că pentru poziţiile mai calificate de middle management, cu ceva experienţă, viaţa devine destul de grea. Una dintre persoanele citate în articol menţionează că a fost dată afară dintr-o companie de tehnologie financiară în august, a crezut că se va reangaja imediat şi deja intră în a şasea lună şi nu-şi găseşte un job. A mers la toate interviurile, dar se pare că pentru o anumită categorie de personal numărul de joburi disponibile este extrem, extrem de redus.

    În America se găsesc joburi de entry-level în HoReCa, în logistică, în retail, dar se găsesc mai greu joburi în sectoarele mai calificate şi în poziţiile mai calificate. Şi mai ales pentru persoanele care trec de o anumită vârstă, care poate să fie 40, 45, 50 şi peste de ani.

    În România, conform unui studiu BestJobs, a doua platformă de recrutare online de pe piaţă, vârsta reprezintă în continuare un criteriu important în procesul de recrutare. Experienţa contează doar pentru anumite poziţii specializate şi superspecializate: conform sondajului, 80% dintre candidaţii de peste
    45 de ani pentru un job simt că există o reticenţă a recrutorilor privind persoanele mai în vârstă, iar 60% susţin că au participat la cel puţin un interviu de angajare la care au fost discriminaţi din cauza vârstei. De cealaltă parte, unu din trei recrutori recunoaşte că a refuzat cel puţin o dată un candidat din cauza vârstei.

    Când vine vorba de candidaţii mai în vârstă, 34% din recrutori spun că sunt îngrijoraţi de lipsa candidaţilor în ceea ce priveşte experienţa cu tehnologia, 14% de rezistenţa lor la schimbare, alţii 14% de lipsa de deschidere privind învăţarea de lucruri noi şi de riscul crescut al apariţiei unor probleme de sănătate – 14%, menţionează Best Jobs.

    Concluzia pe care am putea să o tragem este că, de la o anumită vârstă încolo, dacă ai neşansa de a fi restructurat, disponibilizat, de a fi dat afară, cu toată experienţa pe care o ai îţi va fi foarte greu sau din ce în ce mai greu să îţi găseşti un post similar, pe acelaşi salariu şi în aceleaşi condiţii. Aici este adevărata criză.  

    Această opinie a apărut prima dată pe Business Magazin.

  • De ce cursul valutar nu creşte, cum ar justifica inflaţia dublă din România şi imensul deficit comercial? După ce au scăzut presiunile pe inflaţie şi pe creşterea dobânzilor la lei, acum principala problemă a lui Isărescu este cum să facă să nu lase cursul leu/euro să scadă

    Vineri, 10 februarie 2023, BNR a afişat un curs valutar de 4,9045 lei pentru un euro. Pe 10 februarie 2020, cursul valutar a fost de 4,7668 lei/euro, pe 10 februarie 2021 cursul a fost de 4,8744 lei/euro, iar pe 10 februarie 2022 cursul a fost de 4,9450 lei/euro. Deşo de trei ani suntem în criză, cursul valutar leu/euro aproape că nu s-a mişcat deloc.

    De luni bune, BNR face eforturi să ţină cursul valutar nu să nu crească, cum s-ar aştepta lumea, cum ar justifica creşterea inflaţiei, dar mai ales deficitul comercial imens raportat de România pentru anul 2022, de nu mai puţin de 34 de miliarde de euro, ci să nu scadă.

    Ca o dată istorică, în 2008, când am intrat în criză, deficitul comercial ajunsese la 23,9 miliarde de euro.

    Acest deficit comercial din 2022, rezultat al unor exporturi de 92 de miliarde de euro dar al unor importuri de 126 de miliarde de euro, se duce mai departe în deficitul de cont curent, care va fi publicat în următoarele zile pentru anul 2022, dar care va arăta un nivel extrem de îngrijorător, de peste 9% din PIB.

    După cum ar arăta anumiţi indicatori macro ai României – deficitul comercial, deficitul de cont curent, deficitul bugetar şi inflaţia, dublă faţă de Europa -, chiar ar fi trebuit să avem creşterea cursului valutar leu/euro, deci o depreciere a monedei naţionale, dar în schimb avem presiuni pentru scăderea cursului, deci aprecierea monedei naţionale.

    Dacă dăm timpul înapoi cu trei ani în urmă, în 10 februarie 2020, cu o săptămână înainte de izbucnirea oficială a pandemiei şi închiderea economiilor, cursul era cotat la 4,7668 lei pentru un euro.

    A venit pandemia, iar două-trei săptămâni BNR a vândut valută cu toate mâinile pentru a nu lăsa cursul să crească prea mult, având în vedere presiunile care erau atunci când lumea îşi scotea leii din bănci ca să-i schimbe în valută. De altfel, pe piaţa caselor de schimb au fost câteva zile în care cursul depăşise 5 lei pentru 1 euro la vânzare.

    După trei ani, timp în care am avut o pandemie, am avut apoi explozia preţurilor la energie, războiul militar din Ucraina, învierea inflaţiei – care a ajuns la cel mai ridicat nivel din ultimii 30-40 de ani în lumea occidentală, iar la noi la cel mai ridicat nivel din ultimii 20 de ani -, cursul valutar a crescut cu numai 2,88% (în 2021 am avut 0,6% având ca reper 10 februarie, în 2022 s-a înregistrat o apreciere de 0,8%).

    În cei trei ani – 2020, 2021, 2022 – inflaţia adunată în România a fost de 26,4%, iar în Europa a fost de 12,25%. Deci ar fi trebuit să avem o creştere a cursului de 14,15%.

    Dacă adunăm creşterile economice, în România am avut în trei ani o creştere cumulată de 6,7% iar în Europa de 3,01%, ar rezulta un avantaj în favoarea României de 3,7%. Dacă scădem acest avantaj din diferenţialul de inflaţie, rezultă 10,35%, cât ar fi trebuit să crească cursul, măcar să nu pierdem competitivitate. În schimb, avem o creştere a cursului de numai 2,88%, deci avem o supraapreciere a leului de 7,47%.

    Aceste cifre ar reclama o creştere a cursului valutar, dar presiunea este în sens contrar.

    De la finalul anului trecut, de când Banca Naţională a lăsat mai multă lichiditate în piaţă pentru ca Ministerul Finanţelor să aibă de unde să se împrumute iar băncilor să nu li se taie respiraţia, România a fost invadată de investitori de portofoliu cu miliarde de euro, pe care le-au schimbat în lei şi au cumpărat titluri de stat.

    Dacă în primele luni de la izbucnirea războiului din Ucraina investitorii de portofoliu, care speculează mişcările de curs valutar  şi de dobândă, şi-au retras banii având în vedere că suntem la graniţă cu războiul, ceea ce a creat mari probleme Ministerului de Finanţe în a găsi bani pentru finanţarea deficitului şi a datoriilor care ajungeau la scadenţă, acum investitorii au revenit pe piaţă să cumpere titluri de stat româneşti. Aşa se face că randamentul titlurilor pe 10 ani a scăzut de la peste 9% la 7,5% în prezent, iar ROBOR a scăzut de la 8,2% la 7,1%, cât a fost cotat pe 10 februarie. Această scădere de dobândă la titluri de stat şi la ROBOR a fost în contradicţie cu creşterea de dobândă de referinţă operată de Banca Naţională a Românei în acelaşi interval.

    Revenirea investitorilor de portofoliu are legătură şi cu îmbunătăţirea perspectivelor legate de evoluţia inflaţiei, în lume şi în România.

    În comunicatul de după şedinţa de politică monetară în care a păstrat dobânda de referinţă la 7%, BNR a anunţat că inflaţia va ajunge la o singură cifră cu două trimestre în avans faţă de estimările anterioare. Imediat, analiştii economici şi-au schimbat prognozele, ultimele date indicând o inflaţie în jurul a 8% pentru acest an faţă de 10-12% estimările anterioare. Chiar BNR avea o prognoză de 10,59% pentru 2023, dar asta înainte de ultimele evenimente. Săptămâna aceasta Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, va prezenta ultimele date legate de evoluţia inflaţiei şi ceea ce se întâmplă pe piaţa monetară şi valutară.

    Dacă Isărescu s-a luptat în ultimul an şi jumătate cu inflaţia şi cu creşterea dobânzilor la lei, acum se luptă mai mult cu cursul valutar, în sensul scăderii, nu creşterii lui, având în vedere miliardele de euro care intră pe piaţa titlurilor de stat, pe piaţa monetară din fondurile europene şi din investiţiile străine.

    Aşa se face că deşi avem o explozie a deficitului comercial şi a deficitului de cont curent, rezerva valutară a BNR nu scade, ci chiar creşte. În ultimii trei ani rezerva valutară a crescut cu 13,7 miliarde de euro, de la 32,9 miliarde de euro la 46,6 miliarde de euro. BNR cumpără valută de pe piaţă pentru a evita o apreciere şi mai mare a cursului valutar, dar asta înseamnă că injectează şi mai multă lichiditate în lei în piaţă, ceea ce ar contribui la scăderea mai mare a dobânzilor la lei, lucru pe care BNR ar vrea să-l evite ca să nu apară din nou presiuni inflaţioniste.

    Când dobânzile la lei vor mai scădea iar cele la euro vor creşte, pentru că Banca Centrală Europeană anunţă o nouă creştere a dobânzii de referinţă de la 2,5% la 3%, investitorii de portofoliu vor ieşi de pe piaţă repede, la fel cum au intrat, pentru că se anulează diferenţialul de dobândă între leu/euro şi leu/dolar.

    Atunci să vedem cum va evolua cursul valutar.

  • De la o anumită vârstă încolo, cu toată experienţa pe care o ai, îţi va fi greu să îţi găseşti un alt job dacă eşti dat afară

     

    Suntem într-o criză care se pare că nu a fost cuprinsă de niciun manual de economie.

    Inflaţia este la cel mai ridicat nivel din ultimele 3-4 decenii din lumea occidentală, dobânzile sunt la cel mai ridicat nivel din ultimii 20 de ani, economiile scad, am avut doi ani de pandemie şi încă nu s-a terminat, avem război în Ucraina, în mijlocul Europei, dar cu toate acestea piaţa muncii este în cea mai bună formă din ultimele decenii, şomajul este la un nivel extrem de scăzut, chiar foarte scăzut, există o presiune pe creşterea salariilor, iar companiile sunt într-o căutare permanentă de personal. Companiile din tehnologie dau oameni afară, dar dau din surplusul de oameni pe care i-au angajat în pandemie. Mai mult decât atât, multinaţionalele restructurează anumite poziţii, dar angajează în alte departamente. Spre exemplu Boeing, constructorul american de avioane, dă afară 2.000 de oameni din financiar şi HR, dar are un plan de a angaja 10.000 de oameni în sectorul tehnic, de producţie.

    În România, într-o perioadă în care ne confruntăm cu o inflaţie de 16%, cât a fost în 2022, cu dobânzi care ajung la două cifre, piaţa muncii funcţionează din plin, cererile de angajaţi sunt la cel mai ridicat nivel din ultimii ani. Statistic, rata şomajului a ajuns la finalul lunii decembrie la 5,6%, în scădere faţă de decembrie 2021. Dacă te uiţi în dreapta şi-n stânga, în marile oraşe peste tot găseşti afişe cu „Angajăm personal”, alături de afişe pe magazine „For sale/for rent”. Este chiar un paradox.

    Dar aici vine un mare DAR.

    Depinde ce se caută. În lumea occidentală, dar şi la noi, se caută oameni în retail, oameni în logistică, ospătari, chelneri, bucătari, şoferi, curieri, vânzători etc. Foarte rar apar joburi mai specializate.

    Într-un articol din Wall Street Journal de la finalul lunii ianuarie, „Unemployment lasts longer as hiring cools”, se menţionează că pentru poziţiile mai calificate de middle management, cu ceva experienţă, viaţa devine destul de grea. Una dintre persoanele citate în articol menţionează că a fost dată afară dintr-o companie de tehnologie financiară în august, a crezut că se va reangaja imediat şi deja intră în a şasea lună şi nu-şi găseşte un job. A mers la toate interviurile, dar se pare că pentru o anumită categorie de personal numărul de joburi disponibile este extrem, extrem de redus.

    În America se găsesc joburi de entry-level în HoReCa, în logistică, în retail, dar se găsesc mai greu joburi în sectoarele mai calificate şi în poziţiile mai calificate. Şi mai ales pentru persoanele care trec de o anumită vârstă, care poate să fie 40, 45, 50 şi peste de ani.

    În România, conform unui studiu BestJobs, a doua platformă de recrutare online de pe piaţă, vârsta reprezintă în continuare un criteriu important în procesul de recrutare. Experienţa contează doar pentru anumite poziţii specializate şi superspecializate: conform sondajului, 80% dintre candidaţii de peste
    45 de ani pentru un job simt că există o reticenţă a recrutorilor privind persoanele mai în vârstă, iar 60% susţin că au participat la cel puţin un interviu de angajare la care au fost discriminaţi din cauza vârstei. De cealaltă parte, unu din trei recrutori recunoaşte că a refuzat cel puţin o dată un candidat din cauza vârstei.

    Când vine vorba de candidaţii mai în vârstă, 34% din recrutori spun că sunt îngrijoraţi de lipsa candidaţilor în ceea ce priveşte experienţa cu tehnologia, 14% de rezistenţa lor la schimbare, alţii 14% de lipsa de deschidere privind învăţarea de lucruri noi şi de riscul crescut al apariţiei unor probleme de sănătate – 14%, menţionează Best Jobs.

    Concluzia pe care am putea să o tragem este că, de la o anumită vârstă încolo, dacă ai neşansa de a fi restructurat, disponibilizat, de a fi dat afară, cu toată experienţa pe care o ai îţi va fi foarte greu sau din ce în ce mai greu să îţi găseşti un post similar, pe acelaşi salariu şi în aceleaşi condiţii. Aici este adevărata criză.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Unde este mai bine/mai rentabil să fii corporatist? La Roma sau la Bucureşti?

    Ani de zile, cu toţii am visat să lucrăm ca un corporatist undeva într-un oraş mare din această lume. Întrebarea este dacă acum mai are sens/rost, având în vedere reducerea decalajului faţă de Uniunea Europeană înregistrat de România. FMI spune că România este ţara care a avut cea mai spectaculoasă recuperare faţă de Uniunea Europeană: dacă în 2007, la aderarea noastră la UE, eram la 34% din media europeană, în 2022 am ajuns la 71% faţă de media europeană. Datele arată că zona Bucureşti-Ilfov este chiar peste media Uniunii Europene.

    Dacă ne uităm la un caz concret, putem trage concluzia că este mai bine să fii corporatist în Bucureşti decât la Roma, de exemplu. Cineva câştiga în Bucureşti, corporatist, 1.500 de euro pe lună net. S-a dus la Roma, unde a primit o ofertă cam pe aceeaşi poziţie, unde câştigă 2.000 de euro net pe lună. În Roma, conform datelor statistice de pe site-urile de profil, salariul mediu este de 1.450 de euro pe lună, adică corporatistul meu câştigă peste 30% faţă de salariul mediu. În Bucureşti salariul mediu este de 1.000 de euro, deci aici câştiga 50% peste salariul mediu.

    În Roma nu te poţi apropia să cumperi un apartament, aşa că a trebuit să stea cu chirie, iar cea mai bună ofertă pe care a găsit-o pentru o garsonieră într-o zonă semi-semicentrală a fost de 800 de euro (apropo de asta, capitala Itaiei este considerată una dintre cele mai scumpe zone din lume ca raport între chirie şi salariu).  În România plătea 300 de euro rată la bancă pentru un apartament. Deci după ce scădem chiria, respectiv rata bancară, vedem că salariile s-au egalizat – 1.200 de euro la Roma şi 1.200 de euro în România.

    De aici urmează diferenţele. Conform site-urilor italiene, costul de trai în Roma este de 780 de euro pe lună, iar în Bucureşti ar fi un cost de trai de 400 de euro pe lună. În Roma transportul – metrou şi autobuz – te costă 100 de euro pe lună, în timp ce în Bucureşti te costă 35 de euro (160 de lei). Dacă ieşi la o trattoria, diferenţele sunt destul de mari: în Roma o pizza margherita este 9 euro, în timp ce în Bucureşti este 33 de lei, adică 6,6 euro; o porţie de spaghetti carbonara în Roma, de care mănâncă foarte mult italienii, are un preţ de 12 euro (bineînţeles, poţi să găseşti şi la 9-10 euro), în timp ce în Bucureşti are un preţ de 36 de lei, adică 7,3 euro; un risotto la Roma costă 18 euro, în timp ce la Bucureşti este 43 de lei, adică 8,6 euro; o porţie de lasagna în capitala Italiei este 14 euro, iar la Bucureşti este 39 de lei, adică 7,8 euro; o pizza prosciutto crudo este la Roma 13 euro, iar la Bucureşti 36 de lei, adică 7,3 euro.

    Dacă tragem linie, vedem că preţurile la o trattorie echivalentă din Roma versus una din Bucureşti sunt cu 50-70% mai mari. Singura diferenţă este la espresso, care la Roma este de 1,25 euro, în timp ce la noi este între 1,8 şi 2 euro. Bineînţeles, espresso-ul de la Roma este de departe mai bun decât cel de la Bucureşti. Bineînţeles că nu ai bani să mergi în fiecare zi la trattorie. La supermarket diferenţele nu sunt atât de mari – pe acelaşi Carrefour Express de la Roma versus unul de la Bucureşti preţurile ar fi cu 20% mai mari. 

    La haine, în perioada de reduceri, ca acum, preţurile ar fi cam aceleaşi în cele două capitale, cu diferenţa că la Roma varietatea este mult mai mare, în timp ce la Bucureşti oferta este limitată. Aici mă refer în general la produsele din malluri. Bineînţeles că Bucureştiul nu se poate compara cu Roma din punctul de vedere al ofertei culturale sau al unei anumite stări de bine, că locuieşti şi munceşti într-un mare oraş european. Dar la un moment dat şi aceste lucruri dispar şi se trage linie: unde este mai bine să fii corporatist, unde este mai rentabil, unde îţi rămân mai mulţi bani la finalul lunii?  Iar pe acest exemplu este mai bine să fii corporatist la Bucureşti decât la Roma. Acesta este doar un exemplu simplist, pe un caz concret. Dacă mai aveţi alte exemple, sunt binevenite. 

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Discuţiile din spatele procesului de recrutare a corporatiştilor: Ce înseamnă când un candidat pentru un job tot insistă să primească oferta salarială în scris?

    În sondaje, mulţi corporatişti se declară nemulţumiţi de actualul loc de muncă şi ar vrea să-şi schimbe jobul.

    Conform BestJobs, trei din patru angajaţi vor să schimbe jobul în 2023, cei mai mulţi fiind îngrijoraţi din cauza volumului crescut de muncă dacă angajatorul va recurge la reduceri de personal (74%). Alţii – 17% – se tem că veniturile vor scădea, iar 9% se tem că vor ajunge la burnout sau că angajator le va impune întoarcerea completă la birou.

    Conform BestJobs, pentru a-şi menţine stilul de viaţă şi în 2023, 75% dintre cei care au participat la sondaj declară că ar avea nevoie de o creştere salarială. În eventualitatea căutării unui nou loc de muncă, cele mai importante criterii vizate de candidaţi sunt salariul – 80%, mediul de lucru – 40%, volumul de muncă – 22% şi, atenţie, dimensiunea companiei şi implicit potenţialul acesteia de a rezista în faţa unei crize economice – 21%.

    Aceasta este partea oficială a răspunsurilor la sondaje. O bună parte dintre corporatiştii care declară că ar vrea să schimbe compania se duce la un interviu la concurenţă mai puţin pentru a-şi schimba jobul şi numele companiei unde lucrează, ei vizând mai degrabă obţinerea unei oferte scrise în urma interviului, pentru a se întoarce la propria companie şi a cere un salariu mai mare.

    În ultimul timp companiile, cei de la HR, nu vor să intre într-un război al ofertelor, al creşterilor salariale care să le afecteze bugetele de salarii, aşa că cer să vadă o ofertă scrisă de la un angajat dacă acesta spune că a primit o ofertă superioară din altă parte, dar nu ar pleca dacă ar primi aceeaşi ofertă de acolo de unde lucrează.

    Multe firme au ajuns să fie nervoase de acest joc al ofertelor, aşa că încearcă să evite războiul creşterilor salariale. Pe de altă parte, angajaţii care sunt căutaţi la interviuri într-un mod serios nu prea ar vrea să schimbe jobul şi nici compania, pentru că dacă ar face acest lucru ar fi în bătaia vântului crizei.

    De la un anumit nivel încolo, când salariile puse pe masă sunt ridicate, peste 2.000 de euro pe lună plus beneficii, nimeni nu ar vrea să rişte o mutare greşită. Nu sunt foarte multe companii, nici multinaţionale, nici româneşti, care oferă astfel de pachete salariale, iar în cazul în care fac o mutare greşită prin acceptarea unei alte oferte iar lucrurile nu merg, se pot trezi „în stradă”. Aşa că preferă mai degrabă să obţină o ofertă superioară scrisă în urma discuţiilor, cu care să se întoarcă în propria companie şi să obţină o majorare salarială.

    Piaţa românească rămâne în continuare tensionată, se caută în continuare oameni, dar mai degrabă pe poziţiile de entry-level. Pentru poziţiile superioare cererea nu este atât de mare, pentru că foarte multe locuri sunt deja date şi este greu să schimbi oamenii de acolo. În aceste condiţii, mulţi directori din HR, ştiind ce se întâmplă, preferă să nu mai facă oferte scrise, pentru a nu fi apoi „jucaţi” de angajaţi. În acel moment, fiecare parte riscă.

    Cu oferta verbală te poţi întoarce la locul de muncă cerând un salariu mai mare, pe care poţi să îl primeşti sau nu. În cazul în care nu-l primeşti, trebuie să te întorci la cel care ţi-a făcut oferta superioară şi să aştepţi să te angajeze. În cazul în care se întâmplă ceva în acest circuit, rămâi în aer.

    Specialiştii în recrutare spun că dacă cei care insistă la interviu la concurenţă să primească o ofertă salarială scrisă, mai degrabă vor să se ducă cu ea la propriul angajator pentru a forţa o majorare salarială decât să accepte jobul de la concurenţă.   

    Această opinie a apărut prima dată pe Business Magazin.

  • Ce înseamnă când un candidat pentru un job insistă să primească oferta salarială scrisă?

    În sondaje, mulţi corporatişti se declară nemulţumiţi de actualul loc de muncă şi ar vrea să-şi schimbe jobul. Conform BestJobs, trei din patru angajaţi vor să schimbe jobul în 2023, cei mai mulţi fiind îngrijoraţi din cauza volumului crescut de muncă dacă angajatorul va recurge la reduceri de personal (74%). Alţii – 17% – se tem că veniturile vor scădea, iar 9% se tem că vor ajunge la burnout sau că angajator le va impune întoarcerea completă la birou. Conform BestJobs, pentru a-şi menţine stilul de viaţă şi în 2023, 75% dintre cei care au participat la sondaj declară că ar avea nevoie de o creştere salarială. În eventualitatea căutării unui nou loc de muncă, cele mai importante criterii vizate de candidaţi sunt salariul – 80%, mediul de lucru – 40%, volumul de muncă – 22% şi, atenţie, dimensiunea companiei şi implicit potenţialul acesteia de a rezista în faţa unei crize economice – 21%. Aceasta este partea oficială a răspunsurilor la sondaje. O bună parte dintre corporatiştii care declară că ar vrea să schimbe compania se duce la un interviu la concurenţă mai puţin pentru a-şi schimba jobul şi numele companiei unde lucrează, ei vizând mai degrabă obţinerea unei oferte scrise în urma interviului, pentru a se întoarce la propria companie şi a cere un salariu mai mare. În ultimul timp companiile, cei de la HR, nu vor să intre într-un război al ofertelor, al creşterilor salariale care să le afecteze bugetele de salarii, aşa că cer să vadă o ofertă scrisă de la un angajat dacă acesta spune că a primit o ofertă superioară din altă parte, dar nu ar pleca dacă ar primi aceeaşi ofertă de acolo de unde lucrează. Multe firme au ajuns să fie nervoase de acest joc al ofertelor, aşa că încearcă să evite războiul creşterilor salariale. Pe de altă parte, angajaţii care sunt căutaţi la interviuri într-un mod serios nu prea ar vrea să schimbe jobul şi nici compania, pentru că dacă ar face acest lucru ar fi în bătaia vântului crizei. De la un anumit nivel încolo, când salariile puse pe masă sunt ridicate, peste 2.000 de euro pe lună plus beneficii, nimeni nu ar vrea să rişte o mutare greşită. Nu sunt foarte multe companii, nici multinaţionale, nici româneşti, care oferă astfel de pachete salariale, iar în cazul în care fac o mutare greşită prin acceptarea unei alte oferte iar lucrurile nu merg, se pot trezi „în stradă”. Aşa că preferă mai degrabă să obţină o ofertă superioară scrisă în urma discuţiilor, cu care să se întoarcă în propria companie şi să obţină o majorare salarială. Piaţa românească rămâne în continuare tensionată, se caută în continuare oameni, dar mai degrabă pe poziţiile de entry-level. Pentru poziţiile superioare cererea nu este atât de mare, pentru că foarte multe locuri sunt deja date şi este greu să schimbi oamenii de acolo. În aceste condiţii, mulţi directori din HR, ştiind ce se întâmplă, preferă să nu mai facă oferte scrise, pentru a nu fi apoi „jucaţi” de angajaţi. În acel moment, fiecare parte riscă. Cu oferta verbală te poţi întoarce la locul de muncă cerând un salariu mai mare, pe care poţi să îl primeşti sau nu. În cazul în care nu-l primeşti, trebuie să te întorci la cel care ţi-a făcut oferta superioară şi să aştepţi să te angajeze. În cazul în care se întâmplă ceva în acest circuit, rămâi în aer. Specialiştii în recrutare spun că dacă cei care insistă la interviu la concurenţă să primească o ofertă salarială scrisă, mai degrabă vor să se ducă cu ea la propriul angajator pentru a forţa o majorare salarială decât să accepte jobul de la concurenţă.   ■

    (cristian.hostiuc@zf.ro)