BusinessMagazin

Tag: comunism

  • Ce-am avut şi ce-am pierdut din epoca de aur a învăţământului românesc? „E incorect să ceri unui sistem să fie mai bun decât ţara în care se află”

    Pentru cei care nu ştiu: utopia nu s-a realizat niciodată. Parte din cei care au trăit aproape 50 de ani de comunism au dansat o întreagă epocă de aur, dar majoritatea au avut dreptul la distrugerea creativităţii, la anularea oricărei libertăţi de gândire. Interviu cu profesorul Carol Capiţa, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie.

    Reporter: Când începe “Epoca de aur”?

    Carol Capiţa: Sintagma de “epocă de aur”, tipică ultimului deceniu al perioadei comuniste, a fost folosită doar de propaganda oficială. Atunci, nimeni nu-şi făcea iluzii că trăieşte o epocă de aur. La nivelul cadrelor didactice, fie ele de învăţământ mediu sau universitar, nimeni nu avea iluzii cu privire la realitate – pornind de la calitatea dotărilor şi a logisticii, până la limitările şi coerciţiile impuse sistemului de educaţie.

    Frustrarea de acum te aruncă în raiul Epocii de Aur?

    Adevărat, memoria umană este selectivă (este puternic influenţată de sentimente) şi, adesea, rămân în urmă mai degrabă amintirile considerate a fi frumoase. În plus, biologia continuă să joace feste, în condiţiile în care “înainte” era, inevitabil, epoca tinereţii noastre. Pe o notă mai generală, toată istoria este marcată de percepţiile fiecărei generaţii despre o epocă de aur, cea trecută, aflată în contrast cu prezentul mai mult sau mai puţin degradat şi degradant. Este un mecanism al memoriei colective pe care se bazează multe din mecanismele care diferenţiază istoria de trecut.

    Cum s-a ajuns la gândirea aceasta tranşantă? Comunismul-epocă de aur, democraţia-haos.

    Când spunem: Înainte de ’89 am avut un sistem de învăţământ de excepţie, dar democraţia prost înţeleasă l-a distrus, de fapt, adevărul este undeva la mijloc.

    Într-adevăr, în ciuda epurărilor din primii ani de comunism şi al unor compromisuri cu sistemul făcute de unii mari intelectuali, în sistem au rămas, cel puţin în primele două decenii, cadre didactice (mai ales la nivelul învăţământului superior) formate adesea în universităţi occidentale sau măcar care avuseseră acces la literatura de ultimă oră. Această generaţie a format la rândul ei specialişti şi profesori foarte buni; dar poate că contribuţia lor a constat şi în faptul că au reprezentat o punte cronologică din 1945 până în perioada – prea scurtă – dintre 1968 şi 1972.

    Comunismul a eliminat analfabetismului, dar care era valoarea învăţământului?

    În egală măsură, trebuie să recunoaştem că preocuparea regimului pentru eliminarea analfabetismului a fost un lucru bun. La fel, existenţa unui acces mai liber la educaţie, bazat pe gratuitatea acestuia. Desigur, cineva ar putea comenta faptul că semnificaţia acestui acces este drastic alterată de calitatea învăţământului (dar am intra într-un argument circular) sau că, dimpotrivă, aceasta ar justifica sintagma metaliferă (dar, la fel, argumentul ar fi circular, căci ar folosi ca argument ceva ce de-abia urmează a fi demonstrat). Perioada comunistă a fost şi o perioadă de relativă încremenire tehnologică, ceea ce făcea ca sistemul de educaţie să intre într-o rutină ce poate fi uşor confundată cu calitatea. În momentul în care sistemul s-a confruntat cu o economie de piaţă (caracterizată de viteza şi amploarea schimbărilor), sistemul nu a mai făcut faţă: logistica îmbătrânită, legislaţia generală cu sincope (sunt legi din anii ’60 şi ’70 încă în vigoare), o relaţie strâmbă între locurile de muncă (de o piaţă a muncii nu putea fi vorba) şi oferta educaţională (facultăţi din cadrul Politehnicii aveau câte 500 de absolvenţi pe promoţie, în timp ce la istorie erau doar 50, iar pentru alte specializări numărul era chiar mai redus), de unde şi repartizări ciudate şi supranumerare dublate de lipsuri la fel de relevante (autorul a predat la un moment dat istorie, geografie şi o limbă străină).

     Omul cuminte, era realizat, nu?

     Da, cel mai grav lucru este că se produceau absolvenţi de liceu sau de facultate care ştiau că nu au şanse să se realizeze profesioal decât dacă stăteau cuminţi sau, mai bine, pactizau cu sistemul. Selecţia era şi ea subiectivă: cei ce aveau rude condamnate politic sau în străinătate, sau erau copii de preoţi nu puteau candida la facultăţile ideologice (istorie, drept, filosofie).

    După 1989, nu democraţia (prost sau bine înţeleasă – formulă nefericită, căci un sistem nu poate fi “înţeles” bine sau rău, el poate fi doar prost sau bine pus în practică de oameni şi instituţii deopotrivă), ci oamenii au distrus bruma de lucruri bune.

    Ieri, se impunea respect elevilor. Azi,  de ce nu mai există respect nici pentru carte şi nici pentru profesori?

    Se confundă respectul cu teama, interesul cu preocuparea pentru dezvoltare personală. În ceea ce priveşte trierea, să ne aducem aminte de faptul că, vroiai sau nu, puteai sau nu, trebuia să termini (ca să vezi, la fel ca astăzi) cel puţin zece clase, după care (poate mai bine ca astăzi) făceai o şcoală profesională şi apoi continuai la seral (în treacăt fie spus, am avut privilegiul să lucrez cu doi astfel de absolvenţi de seral – unul a ajuns conferenţiar şi preţuit coleg al meu, iar altul este astăzi un avocat de succes, aşa că …).

    Nu cred că era vorba de respect, ci mai degrabă de teamă. Teama de note mici, de reacţia părinţilor (care vroiau ca odraslele să iasă din cercul limitat al fabricii sau al CAP-ului, pe un principiu precizat de Caragiale, anume că românul se naşte licean, trăieşte funcţionar şi moare pensionar), de posibile puncte slabe la dosar (mai ales dacă vroiai să candidezi la o facultate considerată a fi ideologică).

    Ieri, se triau la sânge absolvenţii, azi, de ce nu există criterii?

    Trierea era şi ea destul de subiectivă, căci era influenţată ideologic (şi la nivelul locurilor pentru învăţământul superior trebuia respectată balanţa procentuală de muncitori, ţărani şi intelectuali), de unde şi disproporţiile flagrante dintre diferitele specializări. În ceea ce priveşte selecţia actuală, ea nu lipseşte pentru un set de specializări foarte căutate sau care formează în domenii reglementate la nivel european. În cazul celorlalte specializări, există o obligaţie de a căuta o serie de elemente de departajare (de obicei notele de la bacalureat, un interviu şi sau o scrisoare de intenţie).  

    Citeşte continuarea pe Gândul
     

  • Ce-am avut şi ce-am pierdut din epoca de aur a învăţământului românesc? „E incorect să ceri unui sistem să fie mai bun decât ţara în care se află”

    Pentru cei care nu ştiu: utopia nu s-a realizat niciodată. Parte din cei care au trăit aproape 50 de ani de comunism au dansat o întreagă epocă de aur, dar majoritatea au avut dreptul la distrugerea creativităţii, la anularea oricărei libertăţi de gândire. Interviu cu profesorul Carol Capiţa, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie.

    Reporter: Când începe “Epoca de aur”?

    Carol Capiţa: Sintagma de “epocă de aur”, tipică ultimului deceniu al perioadei comuniste, a fost folosită doar de propaganda oficială. Atunci, nimeni nu-şi făcea iluzii că trăieşte o epocă de aur. La nivelul cadrelor didactice, fie ele de învăţământ mediu sau universitar, nimeni nu avea iluzii cu privire la realitate – pornind de la calitatea dotărilor şi a logisticii, până la limitările şi coerciţiile impuse sistemului de educaţie.

    Frustrarea de acum te aruncă în raiul Epocii de Aur?

    Adevărat, memoria umană este selectivă (este puternic influenţată de sentimente) şi, adesea, rămân în urmă mai degrabă amintirile considerate a fi frumoase. În plus, biologia continuă să joace feste, în condiţiile în care “înainte” era, inevitabil, epoca tinereţii noastre. Pe o notă mai generală, toată istoria este marcată de percepţiile fiecărei generaţii despre o epocă de aur, cea trecută, aflată în contrast cu prezentul mai mult sau mai puţin degradat şi degradant. Este un mecanism al memoriei colective pe care se bazează multe din mecanismele care diferenţiază istoria de trecut.

    Cum s-a ajuns la gândirea aceasta tranşantă? Comunismul-epocă de aur, democraţia-haos.

    Când spunem: Înainte de ’89 am avut un sistem de învăţământ de excepţie, dar democraţia prost înţeleasă l-a distrus, de fapt, adevărul este undeva la mijloc.

    Într-adevăr, în ciuda epurărilor din primii ani de comunism şi al unor compromisuri cu sistemul făcute de unii mari intelectuali, în sistem au rămas, cel puţin în primele două decenii, cadre didactice (mai ales la nivelul învăţământului superior) formate adesea în universităţi occidentale sau măcar care avuseseră acces la literatura de ultimă oră. Această generaţie a format la rândul ei specialişti şi profesori foarte buni; dar poate că contribuţia lor a constat şi în faptul că au reprezentat o punte cronologică din 1945 până în perioada – prea scurtă – dintre 1968 şi 1972.

    Comunismul a eliminat analfabetismului, dar care era valoarea învăţământului?

    În egală măsură, trebuie să recunoaştem că preocuparea regimului pentru eliminarea analfabetismului a fost un lucru bun. La fel, existenţa unui acces mai liber la educaţie, bazat pe gratuitatea acestuia. Desigur, cineva ar putea comenta faptul că semnificaţia acestui acces este drastic alterată de calitatea învăţământului (dar am intra într-un argument circular) sau că, dimpotrivă, aceasta ar justifica sintagma metaliferă (dar, la fel, argumentul ar fi circular, căci ar folosi ca argument ceva ce de-abia urmează a fi demonstrat). Perioada comunistă a fost şi o perioadă de relativă încremenire tehnologică, ceea ce făcea ca sistemul de educaţie să intre într-o rutină ce poate fi uşor confundată cu calitatea. În momentul în care sistemul s-a confruntat cu o economie de piaţă (caracterizată de viteza şi amploarea schimbărilor), sistemul nu a mai făcut faţă: logistica îmbătrânită, legislaţia generală cu sincope (sunt legi din anii ’60 şi ’70 încă în vigoare), o relaţie strâmbă între locurile de muncă (de o piaţă a muncii nu putea fi vorba) şi oferta educaţională (facultăţi din cadrul Politehnicii aveau câte 500 de absolvenţi pe promoţie, în timp ce la istorie erau doar 50, iar pentru alte specializări numărul era chiar mai redus), de unde şi repartizări ciudate şi supranumerare dublate de lipsuri la fel de relevante (autorul a predat la un moment dat istorie, geografie şi o limbă străină).

     Omul cuminte, era realizat, nu?

     Da, cel mai grav lucru este că se produceau absolvenţi de liceu sau de facultate care ştiau că nu au şanse să se realizeze profesioal decât dacă stăteau cuminţi sau, mai bine, pactizau cu sistemul. Selecţia era şi ea subiectivă: cei ce aveau rude condamnate politic sau în străinătate, sau erau copii de preoţi nu puteau candida la facultăţile ideologice (istorie, drept, filosofie).

    După 1989, nu democraţia (prost sau bine înţeleasă – formulă nefericită, căci un sistem nu poate fi “înţeles” bine sau rău, el poate fi doar prost sau bine pus în practică de oameni şi instituţii deopotrivă), ci oamenii au distrus bruma de lucruri bune.

    Ieri, se impunea respect elevilor. Azi,  de ce nu mai există respect nici pentru carte şi nici pentru profesori?

    Se confundă respectul cu teama, interesul cu preocuparea pentru dezvoltare personală. În ceea ce priveşte trierea, să ne aducem aminte de faptul că, vroiai sau nu, puteai sau nu, trebuia să termini (ca să vezi, la fel ca astăzi) cel puţin zece clase, după care (poate mai bine ca astăzi) făceai o şcoală profesională şi apoi continuai la seral (în treacăt fie spus, am avut privilegiul să lucrez cu doi astfel de absolvenţi de seral – unul a ajuns conferenţiar şi preţuit coleg al meu, iar altul este astăzi un avocat de succes, aşa că …).

    Nu cred că era vorba de respect, ci mai degrabă de teamă. Teama de note mici, de reacţia părinţilor (care vroiau ca odraslele să iasă din cercul limitat al fabricii sau al CAP-ului, pe un principiu precizat de Caragiale, anume că românul se naşte licean, trăieşte funcţionar şi moare pensionar), de posibile puncte slabe la dosar (mai ales dacă vroiai să candidezi la o facultate considerată a fi ideologică).

    Ieri, se triau la sânge absolvenţii, azi, de ce nu există criterii?

    Trierea era şi ea destul de subiectivă, căci era influenţată ideologic (şi la nivelul locurilor pentru învăţământul superior trebuia respectată balanţa procentuală de muncitori, ţărani şi intelectuali), de unde şi disproporţiile flagrante dintre diferitele specializări. În ceea ce priveşte selecţia actuală, ea nu lipseşte pentru un set de specializări foarte căutate sau care formează în domenii reglementate la nivel european. În cazul celorlalte specializări, există o obligaţie de a căuta o serie de elemente de departajare (de obicei notele de la bacalureat, un interviu şi sau o scrisoare de intenţie).  

    Citeşte continuarea pe Gândul
     

  • Ziarul oficial al Partidului Comunist din China – puzzle obscen pe contul său social media FOTO

    Cum arată puzzle-ul obscen care a devenit viral în scurt timp

  • Ţara unde filmele sunt gratuite, iar actorii sunt angajaţi de stat – GALERIE FOTO

    Fostul lider suprem al Koreei de Nord, Kim Jong II, considera că cea mai productivă metodă de a-şi educa poporul sunt filmele, motiv pentru care întrega ţară este acum înconjurată de teatre şi săli de cinema, unde accesul este gratuit.  

    Fotograful Eric Lafforgue a obţinut accesul într-un astfel de loc – Korean Film Studio, principalul studio al ţării – descoperind modul în care era produsă propaganda.

    „Filmele Nord – Koreene au tendinţa de a evidenţia în principiu teme comuniste şi revoluţionare, sacrificiu pentru naţiune, patrioţi şi eroi care luptă cu duşmanii (precum japonezii şi americanii) sau monştrii. Poveştile gravitează adesea în jurul unui lider remarcabil, care ghidează o naţiune puternică în timpuri grele”, a scris Lafforgue.

  • Dorin Oancea, editorialist MEDIAFAX: Democraţia în ghilimele şi noul contract social

    Ani de zile, editorii publicaţiei au fost convinşi că regimul comunist din fosta Republică Democrată Germană va cădea, şi de aceea au pus inţialele RDG în ghilimele. La un moment dat, în vara anului 1989, editorii Die Welt au renunţat la ghilimele, obosiţi să tot aştepte o cădere de regim care nu mai venea; comuniştii fuseseră mult prea mult timp la putere în RDG şi păreau încă şi mai bine ancoraţi.

    La 2 august 1989, reporterii Die Welt au fost înştiinţaţi că publicaţia renunţă la ghilimelele infame.

    Trei luni mai târziu, Zidul Berlinului cădea, iar pe 3 octombrie 1990 RDG îşi înceta existenţa.

    Am luat această istorie dintr-un articol al sociologului Roberto Foa şi al profesorului universitar Yascha Mounk de la Harvard, care sunt preocupaţi de ceea ce ei numesc deconectarea de la democraţie. Ei spun că editorii de la Die Welt au refuzat să interpreteze corect semnalele primite şi că au abandonat exact în momentul în care ar fi trebuit să fie convinşi că ideea care i-a condus atâta vreme va izbândi. Şi că, de fapt, colective întregi de specialişti în ştiinţe sociale şi în politică sau de jurnalişti ar trebui să renunţe la ideea că trecutul apropiat prezice viitorul şi că anumite evenimente nu se pot petrece.

    În prezent, democraţia trece printr-un proces asemănător cu comunismul din RDG, spun Foa şi Mounk, şi, pentru a-şi susţine ideea, cei doi invocă o serie de studii făcute pe plan mondial. Astfel, pentru mai mult de 70% dintre americanii şi pentru mai mult de 50% dintre europenii născuţi în anii ʼ30 era esenţial să trăiască într-o ţară democratică. Tendinţa a fost, de-a lungul decilelor, de scădere abruptă, astfel încât pentru generaţia născută în anii ʼ80 trăitul într-o ţară democratică mai este important pentru doar trei americani şi patru europeni din zece.

    Mai mult, un american din patru şi doi europeni din zece cred că un sistem politic bazat pe democraţie este rău sau foarte rău pentru a conduce o ţară. De aici puteţi continua ideile şi singuri – negarea valorilor democratice, ascensiunea ideologiilor populiste sau extremiste, impunerea unor anume lideri, nu insist.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Acesta este unul dintre cele mai misterioase locuri de pe Pământ. Ce se întâmplă în cel mai bogat sat din China

    Huaxi este cel mai bogat sat din China. A fost fondat de Wu Renabo, fost secretar în cadrul reprezentanţei din Huaxi a Partidului Comunist. Povestea evoluţiei pe care a cunoscut-o acest sătuc este incredibilă.

    Huaxi era un mic sat sărac axat pe activităţi agricole. În prezent, este considerat un conglomerat înfloritor în industria metalelor grele şi a transporturilor şi o utopie a comunismului. 

    Are o suprafaţă de 97 de hectare şi 2000 de locuitori în registrele oficiale care beneficiază de servicii medicale şi educative gratuite, au maşini şi case de lux şi cel puţin câte 250.000 de dolari în conturile lor bancare. Totuşi, lor le este interzis să vorbească cu reprezentanţii presei. 

    În 2011, pentru celebrarea a 50 de ani de existenţă, în Huaxi a fost construit un zgârie-nori de 328 de metri, despre care se spune că poate găzdui toţi oamenii care au trăit vreodată în micul sat din China. 

    Jocurile de noroc şi drogurile sunt interzise în Huaxi. 

    Toată lumea munceşte şapte zile din şapte şi dacă lipseşte o singură zi, pierde tot ce a câştigat şi toate bunurile pe care le are. Nimeni nu poate părăsi satul cu bunurile pe care le-a obţinut cât timp a stat acolo, scrie gandul.

  • Reacţia simplă a lui Donald Trump în faţa morţii lui Fidel Castro – FOTO

     

  • “Micuţa Picaso” din Vaslui: la 11 ani vindea tablouri cu 100.000 de dolari

    Alexandra Nechita s-a născut la Vaslui, la 27 august 1985, la trei luni după ce tatăl său, Niki Nechita, s-a refugiat din România comunistă, în Statele Unite ale Americii. Viorica Nechita, şi mica Alexandra au reuşit să se alăture soţului, respectiv tatălui, abia după doi ani. Părinţii Alexandrei fuseseră persecutaţi sub regimul comunist din România.

    Alexandra Nechita a fost invitată la mai multe emisiuni cunoscute, precum Oprah Winfrey Show, şi a stat la masă cu personalităţi ca Bill Clinton. Talentul său extraordinar i-a făcut pe cei din jur să o numească “micuţa Picasso.”

    La începutul acestei luni, Oprah a realizat un nou interviu cu Alexandra în cadrul seriei “Where are they now” (Unde au ajuns – n.r.). „Cea mai mare sumă pe care am încasat-o pe o pictură de a mea a fost undeva în jur de 400.000 de dolari. Am fost norocoasă să–mi construiesc o viaţă atât de bună din munca mea, şi nu doar pentru mine, dar şi pentru familia mea. Acesta chiar a fost unul dintre cele mai daruri”, a spus Alexandra.

    Lucrările sale au fost vândute în toată lumea, printre colecţionari numărăndu-se Ellen DeGeneres, Alec Baldwin, Calvin Klein şi Whoopi Goldberg.

    În 1999, Nechita a fost selectată de către ONU pentru a conduce o iniţiativă de artă în peste 100 de ţări. Ea locuieşte în Los Angeles şi s-a măritat, la începutul lui 2014, cu designerul Dimitri Tcharfas.

  • FOCUS 9/11: Cetăţenii americani de origine română care au pierit în urma atacului din 11 septembrie

    Cel mai mare atac terorist din Statele Unite, comis în urmă cu 15 ani, s-a soldat cu moartea a aproximativ 3.000 de oameni, printre ei numărându-se şi cinci cetăţeni americani de origine română: Eugen Gabriel Lazăr, Corina şi Alexandru Liviu Stan, Joshua Poptean şi Ana Fosteris.

    Eugen Gabriel Lazar s-a născut în anul 1974 şi a emigrat în New York în anul 1985, împreună cu familia sa, din cauza opresiunilor regimului comunist din România acelei perioade. Copil curios, elev şi student merituos, acesta a absolvit Summa Cum Laude Universitatea Coper Union din statul New York, obţinând titlul de inginer. El era angajat ca programator al firmei de software eSpeed, ce avea sediul într-unul din Turnurile Gemene.

    În momentul atacului, Eugen se afla în biroul său de la etajul 103 şi astepta un răspuns prin e-mail din partea iubitei sale, Siu.

    Potrivit caracterizării realizate de cotidianul The New York Times, Eugen a fost o persoană curioasă. ”Mereu îşi punea întrebarea cum funcţionează lucrurile, era în mod continuu în căutarea cunoaşterii”, spune Siu, prietena sa, designer grafic, pe care o cunoscuse cu ani în urmă, în timpul unei excursii cu cortul în munţii Catskills.

    Era fascinat de muzică şi de felul în care aceasta este percepută de către oameni. Bucătar şi brutar priceput, obişnuia să gătească mereu clătite împreună cu Siu. În ultimul weekend petrecut împreună, cei doi au fost la o cină la restaurantul lor preferat din cartierul Soho.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Quartz: România, una dintre cele mai sărace ţări din UE, ar putea fi următorul hub pentru start-up-uri

    De-a lungul celor aproape trei decenii trecute de la căderea comunismului ţara a stat în umbră la nivel internaţional, relatează Sarah Shearman în publicaţia Quartz. Cu toate acestea, un alt tip de revoluţie, unul mai tăcut, s-a dezvoltat în spatele scenei. Datorită culturii, istoriei, sistemului de educaţie, infrastructurii, Bucureştiul a “născut” o nouă generaţie de antreprenori în tehnologie care speră să pună ţara pe harta start-up-urilor, continuă jurnalistul american.

    În articol se menţionează faptul că România este a doua economie din Europa cu cea mai rapidă creştere, după Irlanda, că o combinaţie de studenţi bine educaţi, salarii mici şi costuri de operare mici a transformat ţara într-un loc atractiv pentru companiile mari să facă outsourcing. Însă în ultimii cinci ani, tot mai multe start-up-uri au început să apară în peisaj, ajungând la 170 la nivel naţional, potrivit European Digital City Index.

    Unul dintre factorii care au dus la acest boom în tehnologie din România identificaţi în articol este viteza internetului. Potrivit raportului “State of the internet” al companiei Akamai, ROmânia are cel mai rapid internet din Europa şi se clasează pe locul şase la nivel global la acest aspect, cu o viteză medie de 57,7 Mbps înregistrat în al treilea trimestru din 2015.

    Chiar dacă industria IT este încă un domeniu al bărbaţilor, de notat este faptul 29% din forţa de muncă din ITC sunt femei, ceea ce înseamnă că România este a trea ţară din lume la acest capitor, doar în Bulgaria sau Estonia lucrează mai multe femei în IT, potrivit Eurostat. “Aceasta este o moştenire din comunism când femeile trebuia să muncească şi multe femei, pe lângă faptul că aveau grijă de familie, aveau şi o slujbă”, a declara Alexandra Anghel, co-fondator şi CTO al Appticles.

    Puteţi citi aici cum arată viaţa în Sillicon Valley de România (Cluj-Napoca)

    Sarah Shearman notează că cea mai mare provocare pentru industria locală este accesul la finanţare. Startup-urile din România au primit 13,1 milioane de euro finanţare de-a lungul ultimilor 10 ani, pe când start-up-ruile londoneze au primit 8,3 miliarde de euro, în aceeaşi perioadă, potrivit European Digital City Index.

    O altă problemă este faptul că încă există o diferenţă majoră între populaţia urbană şi cea rurală din România ceea ce îi face pe antreprenori să se uite către Occident pentru extindere. Un exemplu dat de Shearman este Aliens by Daria şi robotul lor Woogie, despre care am scris aici. Ţintesc piaţa SUA deoarece acolo există potenţial mai mare (30 milioane de potenţial clienţi, estimează Bogdan Coman, co-fondator al Aliens by Daria) deşi îl promovează şi îl testează în România.

    Un alt element semnalat este faptul că românii pot pleca uşor şi munci în alte ţări din UE ceea ce îi face pe antreprenori să-i reţină cu greu pe angajaţi, care pot fi “furaţi” de companiile mari.

    Articolul se încheie într-o notă optimistă datorită faptului că Londra nu mai pare să fie locul ideal pentru start-up-uri din cauza Brexitului, iar în alte oraşe precum Berlin, Barcelona sau Amsterdam  costurile cresc, iar acest lucru ar putea fi o oportunitate pentru  Bucureşti.