Tag: 10 ani

Cresterea importanta a vanzarilor de autoturisme obliga importatorii fie sa deschida reprezentante proprii, fie sa caute dealeri parteneri. Care sunt insa conditiile pentru a te inscrie in cerintele lor?

La inceput a fost fuziunea dintre o idee si capitalul initial, ca in orice afacere, povesteste directorul general George Balan cum a luat fiinta Cardinal Motors, dealer constantean de autoturisme. Ideea pe care s-a bazat afacerea, inedita la acea vreme, a fost aceea de a deveni dealer monomarca. Capitalul initial, 500 de mii de dolari. De ce dealer monomarca? Pentru ca, atunci cand te concentrezi pe specificul unei singure marci de automobile, poti atinge mai repede o calitate a serviciilor care sa te diferentieze de ceilalti competitori. Poti fideliza clientela. Poti cunoaste mai in amanunt pro-blemele cu care se confrunta clientii tai.  

Dupa 11 ani, Cardinal Motors isi propune pentru 2005 o cifra de afaceri de 15 de milioane de euro din vanzarea a circa 1.200 de autoturisme VW, Audi si utilitare VW si din activitatile de service conexe. Profitul net estimat de Balan se cifreaza in jurul valorii de 700.000 de euro.

Firma este unul dintre cei 65 de dealeri agreati ai firmei Porsche Romania, liderul pietei importurilor auto. „Pana la sfarsitul lunii iunie am vandut deja 500 de automobile, cat in tot anul 2003. Crestem cu 93% anul asta“, spune Balan.

E o superafacere in ziua de azi sa fii dealer auto? Vanzarile au crescut in ultimii ani constant, dar ceea ce s-a intamplat in acest an a surprins pana si cele mai optimiste aprecieri. Cifra de 130.000 de autoturisme vandute in primele sase luni ale anului inseamna o crestere de 63% fata de perioada similara a anului trecut si echivaleaza vanzarile pe intreg anul 2004.

Cresterea i-a surprins intrucatva pe importatori. Meridian, cel mai mare concesionar al Dacia Groupe Renault, a inregistrat pe primul semestru al anului o cifra de afaceri de 16 milioane de euro, cu 78% mai mare fata de aceeasi perioada a anului trecut. Profitul companiei pe primele sase luni ale anului curent a atins 2,1 milioane de euro, cu 75% mai mult fata de perioada similara a anului 2004.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din septembrie 2005.

Au dat lumii valsul, strudelul si cristalele Swarovski iar Californiei un guvernator. Romaniei i-au dat ceva mai putin emblematic poate, dar cu siguranta mai necesar: oameni de afaceri si bani. An de an, austriecii au ocupat redute bine pozitionate in petrolul romanesc, in sistemul bancar, asigurari, afaceri imobiliare si industria alimentara, punandu-si, discret si eficient, amprenta pe afacerile romanesti.

Fara indoiala, investitiile austriece in Romania se pot masura cel mai corect in euro: circa 3 miliarde, potrivit Ambasadei Austriei. Dar se pot masura si altfel: in recorduri, de exemplu. Cea mai importanta privatizare din istoria Romaniei ramane cea prin care un grup austriac, OMV, a preluat SNP Petrom. Sau in numar de tranzactii – un criteriu care ar plasa Austria pe primul loc in topul investitorilor din 2004, cu aproape un sfert din tranzactii, potrivit firmei de audit Pricewaterhouse-Coopers. Un alt record austriac a fost stabilit saptamana trecuta, cand s-a semnat acordul preliminar pentru cea mai mare tranzactie din istoria asigurarilor romanesti.

Dar dincolo de bani, recorduri si premiere, prezenta austriaca in Romania se poate vedea si cu ochiul liber. Un angajat al Austrian Airlines nu are nevoie de cifre pentru a spune ca austriecii fac afaceri bune in Romania. „Bucharest“ – asa a fost botezat, toamna trecuta, un Airbus 319 din flota companiei. Deja exista curse directe Timisoara-Viena, respectiv Cluj-Viena. Iar saptamana trecuta de pe aeroportul Sibiu a decolat primul avion direct spre Viena, un parteneriat Austrian Airlines-Tarom. S-au schimbat multe din 1959, cand compania austriaca isi trasa pentru prima data pe harta ruta Viena-Bucuresti.

Concluzia celor 15 ani de investitii in Romania o trage atasatul comercial al Ambasadei Austriei la Bucuresti, Johannes Becker. „Romania e una dintre cele mai atractive piete“ pentru oamenii de afaceri austrieci, spune el, „in primul rand pentru ca este o piata mare, dar care are si un potential inca neexploatat“.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din mai 2005.

Intelepciunea populara spune ca Romania, desi scumpa pentru locuitorii ei, e o tara ieftina pentru straini. Judecata, care porneste de la o comparatie de bun-simt – cea dintre salariile noastre si salariile lor – merita analizata dintr-o alta perspectiva: cea a comparatiei dintre preturile noastre si preturile lor. S-ar putea sa descoperim ca iesim mai ieftin daca ne facem cumparaturile la Amsterdam

Zara, un magazin spaniol care si-a castigat faima ca vinde haine stilate la preturi mici, si-a deschis anul trecut o reprezentanta in Bucuresti. Daca insa te uiti pe etichete, vezi ca bluza pe care o poti lua cu 20 de euro in Spania o cumperi in Romania cu 1.900.000 lei, adica 52,7 euro. Perechea de pantofi barbatesti care in Amsterdam costa 29,95 euro face in Romania 2.200.000 lei, adica 61 de euro. Iar puloverul de lana pentru care in Germania dai 15 euro e aici cam 40 de euro. O masa cu trei feluri la un restaurant parizian, cu tot cu vin sau bere, costa cam 20 de euro – cam cat intr-un restaurant bun de la noi. De ce oare spunem ca ne-ar placea preturile romanesti daca am avea si noi salarii occidentale? Comparatii punctuale, ca acestea, face orice roman care ajunge in strainatate.

Una dintre concluziile vacantelor in Grecia, Spania ori Italia e ca „preturile sunt cam ca la noi“ – auzi frecvent chiar ca anumite lucruri sunt „mai ieftine ca la noi“. Pe un forum pentru expatriati, www.expat-links.com, un binevoitor ii avertizeaza pe cei care vin in Romania in privinta preturilor – „asteptati-va sa platiti preturi occidentale“, spune el – adaugand ca totusi tigarile si vinul sunt ieftine. Iar pe forumul de discutii libere www.cafeneaua.com exista un topic despre preturile din Romania, in care un participant comenteaza la un moment ca, daca o masa de doua persoane la restaurant poate costa 40 de euro, cum spusese cineva, atunci mai bine „emigrezi in capitalism, ca iesi mai ieftin, zau – nu se face sa dai bani aiurea, chiar daca ai de unde“. De ce sunt oare mai scumpe la noi hainele „de eticheta“?

De ce costa mai mult dulciurile? Si de ce hamburgerii nostri sunt mai scumpi decat ai polonezilor?

Fara nici o indoiala, Romania e scumpa pentru romanii obisnuiti, dar a devenit scumpa si pentru expatriati ori pentru romanii cu salarii de top. Intr-un clasament Mercer Human Resource Consulting pe 2005, care ia in calcul un cos standard de produse si servicii din 144 de capitale ale lumii, Bucurestiul figureaza, cu un indice de 71,4, pe acelasi loc cu Seattle, fiind cu doar patru sutimi in urma Detroitului si mai scump decat Montrealul ori Clevelandul.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din noiembrie 2005.

Exista un capitol de negociere cu Uniunea Europeana care nu se incheie niciodata: fericirea membrilor. In 2010, romanii vor fi deja de doi-trei ani in UE – suficient ca sa vada deja o diferenta pe fluturas, desi salariile lor vor fi tot in lei romanesti. Vor fi fericiti? Depinde de asteptarile pe care le au acum si de statul de plata pe care-si vor regasi atunci numele.

La un an de la aderarea din 1 mai 2004, polonezii au ajuns la concluzia ca asteptarile le-au fost depasite – in ambele sensuri. Pe de o parte, PIB-ul lor a crescut in 2004 cu 5,3%, rata somajului a scazut, iar indicele bursier a crescut, stimulat de influxul de capital strain. Pe de alta parte, si inflatia a depasit estimarile (a fost de 3,6% in 2004, alimentele scumpindu-se cu 5,2% in intervalul februarie 2004 – februarie 2005). Mai mult, inflatia a devansat cresterea salariala in sectorul industrial (1,5%), ceea ce a insemnat castiguri reale mai mici pentru polonezi. Totusi, cei mai multi polonezi se simt multumiti dupa aderare, fiind convinsi ca pe termen lung nivelul lor de trai va creste.

Morala? Ai grija la ce te astepti, pentru ca in functie de asta iti negociezi fericirea de membru al Uniunii Europene.

Conform unui studiu realizat anul acesta de IRSOP asupra valorilor romanesti si a celor europene, 85% din romani cred ca principalele avantaje ale aderarii sunt cresterea nivelului de trai pe termen lung, libertatea de a calatori si munci in strainatate si crearea de noi locuri de munca. Cu alte cuvinte, locuri de munca mai bune si salarii mai mari. Sunt asteptarilor lor intemeiate?

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din noiembrie 2005.

Cati potentiali clienti are un om de afaceri care decide sa investeasca aici? Circa 22 de milioane, potrivit statisticilor. Teoretic e corect. Dar practic e fals. Pentru ca intre aceleasi granite coexista doua Romanii – una urbana, vizibila, curtata de oamenii de afaceri si alta nevazuta, ocolita de companii si neglijata de advertiseri. Aceasta Romanie nevazuta numara insa 10,1 milioane de locuitori si „stapaneste“ 89% din teritoriul tarii.

Cea mai scurta definitie de afaceri a Romaniei, in cifre: o tara cu 22 de milioane de locuitori, care va intra in Uniunea Europeana in 2007, fiind a doua piata ca marime din centrul si estul Europei, dupa Polonia. Succinta descriere de mai sus e una din mantrele analizelor economice despre Romania si a inlocuit-o pe cea cu „tara fosta comunista care a rasturnat regimul printr-o revolutie sangeroasa“ – o sintagma care se regasea, fara prea multe modificari sau nuante, in mai toate analizele politice pana acum cativa ani.
Privita dintr-un cabinet vest-european de consultanta pentru investitii, asa si arata Romania: o tara mare dupa standarde europene, scapata de cele mai grele dintre tarele tranzitiei, tocmai potrivita pentru investitii.

Cand insa potentialul investitor ajunge in Romania si trece de bariera oraselor, imaginea sumara pe care o avea isi schimba consistenta. Romania, cu cei 22 milioane de potentiali clienti, arata de fapt precum soselele ei: portiuni ca-n palma intrerupte de kilometri intregi cu gropi, pe care inainteaza de-a valma, cu viteze diferite, incurcandu-se unele pe altele, masini de lux si carute deselate, manate de oameni care-si cara fanul pentru vitele din grajd. Vite care le vor da laptele din care vor face branza, pe care apoi o vor vinde la piata, si cu banii capatati vor plati scoala copiilor trimisi la oras.

Pitorescul naucitor al soselelor romanesti expresia unei trasaturi importante a tarii in care traim: cei 22 de milioane de locuitori isi duc viata in doua Romanii paralele, care se suprapun si coexista pasnic intre aceleasi granite. Doua Romanii contrastante, comparabile ca numar de locuitori: una urbana, receptiva, dinamica, proeuropeana si una rurala, saraca si traditionalista.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din august 2005.

Dupa 15 ani de capitalism, Romania isi adjudeca primul miliardar in euro. Adevarat. Cu acte in regula. Demonstrabil. Aparitia lui marcheaza sfarsitul unei epoci – cea a miliardarilor “de carton”. Fostul mare tenisman roman, Ion Tiriac, a dezvoltat dupa 1990 afaceri a caror valoare depaseste acum un miliard de euro. Urmatorul candidat la statutul de miliardar este Dinu Patriciu. Pe “lista de asteptare” mai figureaza si alte nume.

Cel mai bogat om din lume sau dintr-o tara nu este nimic altceva decat un reper. In sine, miliardul de euro sau de dolari reprezinta doar o cifra rotunda, un prag psihologic, in definitiv o conventie. Dincolo de numere, interesanta este povestea. Or, modul in care Ion Tiriac a ajuns primul miliardar roman chiar merita povestit.

Un om bogat este un om celebru. In cazul fondatorului Microsoft, Bill Gates, cel mai avut om din lume, bogatia i-a adus notorietatea si nu invers. Daca revista Forbes nu l-ar fi scos an de an cel mai bogat din lume, Gates ar fi ramas cunoscut doar in lumea inginerilor software careia ii apartine, de altfel, in continuare prin atitudine, mod de a se imbraca si preocupari.

Tiriac al nostru, un fel de Bill Gates al romanilor, insa cu o avere de aproape 40 de ori mai mica decat cea a parintelui Microsoft, a fost celebru inainte de a fi bogat. Inainte de 1990, tot poporul il stia drept un mare tenisman plecat in strainatate, castigator al Cupei Davis si reputat manager al unor alti mari tensimeni precum Boris Becker, Guillermo Villas sau Ilie Nastase.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din octombrie 2005.

Cine cauta o reteta de vanzare a firmei nu va gasi. Exista, insa, cateva jaloane. In incercarea de a le identifica, BUSINESS Magazin a selectat un grup de antreprenori romani din domenii diferite care si-au vandut companiile atat in primul val de investitii, care a avut loc in perioada 1996-2000, cat si in cel de-al doilea, care inca nu s-a incheiat. Iata concluziile.

Daca ne luam dupa aparente, Florin Andronescu e un antreprenor traditionalist, din categoria celor cu gust pentru afaceri asezate, de familie. O privire in istoria de 15 ani a afacerilor sale, Flanco si Credisson, releva insa altceva: o mobilitate antreprenoriala aparte si un instinct de om de afaceri care cu greu putea fi anticipat acum 14 ani, cand inginerul Andronescu, pe atunci in varsta de 33 de ani, cara televizoare NEI de colo-colo. Dar Andronescu a inteles repede ca distributia de televizioare color aduce mai putini bani decat vanzarea lor, asa ca si-a facut propriul magazin de electronice in 1992.

L-a botezat Flanco. Dupa cinci ani, prin 1997, Andronescu si-a dat seama ca nu mai poate sustine, singur, dezvoltarea a ceea ce intre timp devenise o retea de magazine, asa ca si-a cautat un partener. A gasit un investitor financiar, fondul de investitii Oresa Ventures, care i-a stat alaturi in anii care-au urmat nu in una, ci in doua afaceri: Flanco si Credisson.

Dezvoltarea Flanco se putea face, din 1997 incolo, doar cu bani multi – bani pe care Andronescu stia ca nu are de unde sa-i ia fara sa renunte la ceva. Asa ca a lasat la o parte romantismele si a pornit in cautarea capitalului: a vandut mai intai 40% catre Oresa Ventures. „Anul 1999 a fost un an prost“, spune el, piata a scazut cu 70% si a fost nevoit sa vanda din nou. Din toamna trecuta, Andronescu a mai ramas in afacerea pe care a fondat-o cu doar 15% din actiuni, restul de 85% fiind detinut de fondurile Oresa si DGB. Care e pasul urmator, pentru Flanco? Fireste, reteaua ar merita un investitor strategic – toti antreprenorii isi viseaza unul. Sau poate, spune Andronescu, pasul urmator ar fi listarea Flanco la Bursa: „Ambele scenarii sunt valabile“.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din aprilie 2005.