Un milion de dolari este pentru mulţi o sumă magică, la care avem dreptul de a visa. În cât timp o persoană cu venit mediu poate transforma însă acest vis în realitate? Pentru a răspunde la această întrebare, The Economist a făcut un top al câştigurilor anuale ale gospodăriilor cu venituri medii din întreaga lume, înainte de impozitare. Clasamentul vizează veniturile persoanelor cu cel mai mare aport financiar în cadrul familiilor iar datele sunt preluate de pe Eurostat, OECD şi Banca Mondială. Conform studiului, americanii sunt cei care pot ajunge în cel mai scurt timp la o avere de 1 milion de dolari, în aproximativ 20 de ani. Cele mai multe familii care ating această performanţă sunt tot din America şi reprezintă 4% din totalul de gospodării analizate, respective 5 milioane. Pe poziţiile imediat următoare în clasamentul ţărilor în care o persoană cu venituri medii poate ajunge la o avere de un million de dolari, se află Norvegia şi Suedia.
Tag: roman
-
Gérard Depardieu a devenit nu doar rus, ci şi român/ de Daniel Nicolescu
Cetăţeanul francez generic se află în raporturi tensionate cu fiscul dinainte de afacerea Depardieu. Îmi amintesc amuzat cum, cu ani în urmă, Michel Houellebecq – probabil cel mai important prozator din Hexagon, la momentul acela – îi mărturisea lui Bernard Henri Lévy că a fugit, cu arme, vin şi bagaje, în Irlanda, nu de dragul brumelor romantice şi fascinaţiei pentru astm, ci doar ca să fenteze taxele şi impozitele copleşitoare din Franţa.
Iar exemplele de cetăţeni-artişti nedisciplinaţi pot continua, aşa cum va continua şi exodul franceilor. La jumătatea lui ianuarie, regizorul Mathieu Kassovitz anunţa că va părăsi Franţa. Raţiuni fiscale? Nicidecum. Exclusiv artistice. “Din punct de vedere creativ, declara el, mi-e greu să continui să lucrez într-o ţară care a sechestrat cinema-ul. Acesta a devenit o unealtă media, or, înainte de orice, este o artă.” Nu deciziile acestor oameni doresc, însă, să le aduc aici în discuţie, ci întreg circul mediatic pe care l-au iscat. Cum naţionalismul francez este cu mult mai vechi şi mai viguros decât anxietatea franceză în faţa impozitelor, era normal ca el să răbufnească violent, cu hăulituri, şi rimând obligatoriu cu “aux armes citoyens!” în mai toată presa.
O sfântă indignare, în numele unei minunante agregări de idealuri naţionale, a însoţit bunăoară gestul lui Depardieu de a accepta cetăţenia rusă. Un Edouard Tétreau, cronicar cu condei ascuţit (başca profesor la HEC), îşi întindea vituperările pe o pagină întreagă din Les Echos (“Afacerea Depardieu – o veste bună pentru Franţa anului 2013”). Deranjante nu erau (deşi…) sforăitoarele proorociri despre destinul ţărişoarei (“Franţa este, alături de Marea Britanie, singura ţară din Europa dotată cu capacităţi de apărare şi diplomaţie care vor conta pe zi ce trece mai mult în lumea periculoasă a secolului XXI”), nici comparaţiile de tipul “voi vorbiţi, care-i omorâţi pe negri”?: “Franţa este o ţară care rămâne o democraţie şi o ţară liberă unde nu sunt asasinate femeile-jurnalist, mame a doi copii, în casa scărilor, cu patru gloanţe de revolver”. Ci noianul de poveri, imaginare sau nu, pe care cronicarul le aşeza pe umerii lui Depardieu, şi, mai ales, maniera în care i se adresa: “le Mordve Depardieu” în sus, “le Mordve Depardieu” în jos.O trimitere grobiană (ba chiar mordoviană) la faptul că, după ce a primit paşaport din partea Federaţiei Ruse, a fost poftit să se stabilescă în Republica Mordovia (la 600 de km sud de Moscova, cu capitala la Saransk) şi să devină acolo ministru al culturii. După ce a cochetat oleacă cu ideea de a-şi petrece în tihnă bătrâneţile pe acele meleaguri cu climă blândă, Depardieu a declinat politicos oferta şi şi-a văzut de treburile lui. A fost o altă partitură, pe care actorul a interpretat-o cum a crezut de cuviinţă. Stârnind publicul, chemând reacţii şi nelăsând pe nimeni indiferent, aşa cum a făcut-o în mai toate nenumăratele sale roluri. A fost nu doar Obélix şi Balzac, ci şi Rasputin şi Molotov, a fost american şi italian, ar putea oricând fi cecen sau inguşet iar, de anul trecut, a devenit şi puţin român. A jucat în filmul “Condamnat la viaţă” (Convicted to Live), alături de adorabilul şi talentatul Bogdan Iancu şi de Harvey Keitel, interpretându-l pe Ipu, căruia îi dăduse viaţă, pe vremuri, Amza Pellea. Filmul, realizat de Bogdan Dreyer, după nuvela “Moartea lui Ipu” a lui Titus Popovici, va rula pe ecranele noastre începând cu data de 15 martie (foto 2).
Şi, dincolo de toate astea, trebuie spus că namila sublimă va rămâne cel mai francez dintre actorii francezi ai acestui timp. Restul e fiscalitate.
-
Un debut literar halucinant
Prin intermediul plimbărilor (citeşte “rătăcirilor”) Tatianei, romanul ne prezintă visele unei femei însingurate, care pare că pluteşte pe propriul nor de fantasme, înaintând – între râs şi plâns – printr-un oraş bântuit de spectre. Cel dintâi care i se arată este chiar… Hitler. “Da, era Hitler, Hitler deghizat într-o femeie bătrână”. Băbătia avea “aceeaşi formă a feţei, aceiaşi ochi negri, fruntea înaltă… iar apoi, privind-o din nou, am observat chiar şi un pătrat adumbrit, acolo unde ar fi fost mustaţa”.
În cele din urmă, Tatiana ajunge să se angajeze în slujba unui istoric (Weiss), căruia îi transcrie reflexiile. Acest job îi va îngădui să înveţe o sumedenie de lucruri noi despre Berlin, să descopere locuri tainice şi să întâlnească personaje care îi vor schimba viaţa.
Chloe Aridjis, “Cartea norilor”, Editura Allfa, Bucureşti, 2012
-
Romanul scandalos al lui Sofi Oksanen
Cartea, cea de-a treia a tinerei autoare finlandeze (n. 1977), a avut un succes răsunător, a fost tradusă în zeci de limbi şi a fost copleşită de premii. Locul de desfăşurare a romanului este Estonia anului 1992, ţară recent devenită independentă şi ieşită de sub influenţa URRS. Personajele în jurul cărora se ţese povestea sunt Aliide Truu, o bătrână care trăieşte ascunsă, deşi ţara fusese eliberată, şi Zara, nimerită ca din întâmplare în grădina celei dintâi.
Zara, plecată din Vladivostok ca să câştige bani, a fost obligată de soţul său să se prostitueze (scenele care descriu această experienţă sunt la limita suportabilului), iar Aliide, la rândul ei, a îndurat, după cel de-al Doilea Război, cumplite umilinţe corporale. Încet-încet, relaţia de compasiune reciprocă dintre cele două femei va dezvălui o legătură mai veche, absolut surprinzătoare.
Sofi Oksanen, “Purificare”, Editura Polirom, Bucureşti, 2011
-
Viziunea erotică a lumii
De-a lungul paginilor veţi simţi luminile şi umbrele provocatoare ale acestei pânze, în mod direct sau prin intermediul permanentelor referiri la ea făcute de doctorul Patricio Illanes, un chilian exilat la Paris. Acolo, în extazul cromatic şi al liniilor lui Courbet, Patricio nu se poate împiedica să descopere voluptuoasa frumuseţe a propriei sale soţii, de care este iremediabil îndrăgostit.
Printre prietenii săi parizieni (de origine chiliană) se află însă şi Felipe Diaz, un ziarist sexagenar care este şi un incorigibil Don Juan.
Jorge Edwards, “Originea lumii”, Editura Art, Bucureşti, 2012 -
O tragedie evreiască
Eroina romanului, Ora (recent divorţată) se hotărăşte să-şi părăsească locuinţa din Ierusalim şi să plece într-o lungă şi fără ţintă călătorie pedestră prin Galileea, însoţită de Avram, un iubit din tinereţe. Alegerea ei este determinată de dorinţa de a scăpa de zgomotul şi furia războiului în care fiul ei de douăzeci de ani, Ofer, fusese târât. E apăsată de presentimentul că acesta va muri şi că, dispărând din teatrul de război, îi va putea schimba destinul şi va înfrânge astfel moartea. O convingere iraţională (“câtă vreme nu-l pot atinge, Ofer nu riscă nimic”) care îi va hrăni determinarea de a rătăci prin peisajele consolatoare ale Galileei.
În tot răstimpul acestei umblări prin pustii, Avram povesteşte atrocele suferinţe pe care le-a îndurat în temniţele egiptene, iar “Ora” deapănă întreaga viaţă a fiului său, copilăria, adolescenţa, plecarea în serviciul militar, încercând ca, prin magia cuvintelor, să întârzie moartea, precum Şeherezada.
David Grossman, “Până la capătul pământului”, Editura Polirom, Iaşi, 2012
-
Lecturi de duminică. O dramă portugheză de familie
António Lobo Antunes, unul dintre cei mai importanţi scriitori portughezi contemporani, se “joacă” în toate operele sale romaneşti cu stilul tradiţional, cu naraţiunea liniară şi cu ordinea naturală a lucrurilor, perturbându-le, potrivit propriilor mărturisiri, printr-un exerciţiu de “delir controlat”. Obişnuit să desacralizeze valorile societăţii portugheze şi să judece, fără concesii, tabuurile morale ale lumii contemporane, Antunes continuă şi în acest “roman” să demaşte trivialitatea, meschinăria şi ipocrizia.
Iar ecourile nu se opresc aici: găsim, în acest labirint de obsesii care este “Arhipelagul insomniei”, multe dintre personajele şi temele precedentelor sale romane, îmbogăţite, rafinate, cu un plus, parcă, de profunzime. Ne aflăm pe o moşie din zona Alentejo, unde asistăm la tragedia extincţiei unei familii, pe vremuri prosperă, şi la un întreg cortegiu de eşecuri, determinate de lipsa dragostei şi de însingurare.
António Lobo Antunes, “Arhipelagul insomniei”, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2012
-
Tragedia unei lovituri de stat eşuate
Cei 58 de soldaţi vinovaţi că au ascultat de ordinele ofiţerilor sunt deportaţi în mijlocul deşertului marocan, în temniţa de la Tazmamart, unde vor fi lăsaţi să putrezească în nişte celule imunde (de fapt morminte, unde statul în picioare era cvasi-imposibil), aproape lipsiţi de oxigen, de apă, de hrană şi de lumină. Noaptea lor infernală va dura optsprezece ani şi va fi însoţită de accese de nebunie, de disperare mută şi de boli chinuitoare.
Tahar Ben Jelloun (laureat, în 1987, al premiului Goncourt) povesteşte această cumplită perioadă de detenţie folosind mărturia unui supravieţuitor al acestui calvar, Aziz Binebine, care a izbutit să rămână în viaţă doar prin forţa spiritului: “Trupurile noastre putrezeau lent, membru cu membru. Singurul lucru care îmi rămăsese era capul, mintea, raţiunea mea.”
Fără să vrea răzbunare, dispus să ierte şi să înţeleagă, Aziz vrea să arunce doar un strop de lumină asupra atrocităţilor puse la cale de regimul lui Hasan al II-lea.
Tahar Ben Jelloun, “Această orbitoare absenţă a luminii”, Editura Art, Bucureşti 2012
-
Aventuri de pomină la Calcutta
În prezentul volum suntem transportaţi în Calcutta anului 1916. Un soldat britanic fuge prin labirintul de umbre neliniştitoare ale oraşului alb, ţinând la piept doi gemeni nou-născuţi, pe care i-a smuls din mâinile unui criminal. Lăsaţi iniţial în grija bunicii lor, cei doi – frate şi soră – sunt în curând despărţiţi. În 1932, când gemenii împlinesc 16 ani, se reîntâlnesc. Ben şi-a format între timp un grup de prieteni – Chowdar Society – care are întâlniri nocturne într-o clădire ruinată, “Palatul de la miazănoapte”.
Odată cu regăsirea lor, peste capul celor doi pare să năvălească o forţă malefică. Scormonind în arhivele oraşului, membrii grupului Chowdar descoperă adevărata personalitate a tatălui celor doi, Jawahal, un arhitect de geniu posedat de o furie ucigaşă.
Carlos Ruiz Zafón, “Palatul de la miazănoapte”, Editura Polirom, Iaşi 2011
-
Mândria de a fi român, tragedie în patru acte
Într-o perioadă când sentimentul de a fi român este, cred, la cote destul de joase, simţim, pare-se, nevoia de a ne raporta la succesele oricui are o cât de mică legătură cu noi; ultima reuşită este a celor doi români care au creat o cameră video specială, care a fost pomenită la Oscar, dar premiată cu două săptămâni înainte. Astfel de abordări, interesante şi generatoare de inspiraţie în anumite condiţii, au început să mă obosească, pentru că periodic descoperim de fapt aceiaşi şi aceiaşi oameni. Nu înţeleg de ce unu, nu căutăm să realizăm aici, în România, un loc cu care să ne mândrim şi la care să se raporteze cei care au plecat şi au reuşit în străinătate şi doi, de ce nu ne raportăm la valorile reale româneşti.
Căutaţi pictura lui Victor Brauner şi veţi descoperi un pictor excepţional, ale cărui opere sunt plătite cu sute de mii şi milioane de dolari la licitaţii.Şi povestea picturii pe care o vedeţi, “Autoportret cu ochiul enucleat”, este excepţională, o măsură a capacităţilor sale premonitorii; veţi vedea ce şi cum.
Victor Brauner s-a născut la Piatra Neamţ, în 1903. Este un avangardist care a cochetat intens cu suprarealiştii şi care a îmbinat imaginaţia debordantă cu ocultul şi simbolistica, fie şi religioasă, alături de influenţe folclorice. Ani de zile România l-a ignorat şi aşa a rămas, chiar într-o epocă în care recuperarea altor exilaţi, precum Cioran, Ionescu sau Eliade s-a făcut într-un mod sistematic.
Să-l reţinem pe Brauner drept un june febril, talentat, care studiază artele şi se apropie de suprarealism, poate şi din cauză că a crescut într-o casă în care marea distracţie erau şedinţele de spiritism care umpleau nopţile.
Actul unu. Pleacă la Paris în 1930 şi se ataşează de Brâncuşi, omul care îi pune în mână un aparat de fotografiat, o unealtă capabilă să reţină – spune sculptorul – insolitul. Brauner străbate bulevardul Montparnasse şi fotografiază un cuplu de magicieni, spectatorii, împrejurimile. Ultima fotografie din set reţine o casă – numărul este vizibil clar, este casa unde îşi va pierde, peste ani, ochiul.
Actul doi: în 1931 îşi pictează autoportretul; într-un interviu televizat îşi aminteşte, în 1960, că se simţea “vidat”. A decis să îşi facă un autoportret minuscul, pe lemn, şi, pentru a-l “anima puţin, pentru a-l face mai extravagant…am scos un ochi”.
Actul trei: “Peisaj mediteranean”, pictat în 1932, o compoziţie onirică şi violentă, găzduieşte în prim-plan un chip care are înfipt în orbită un stilet pe care stă scrisă litera D, iniţiala celui care avea să-l lovească mai târziu.
Actul patru: mutilări apar în tablouri din 1932 (“Uşa”), 1937 – “Moartea lunii”, “Adrianopole”, “Ultima călătorie”.Actul cinci: 28 august 1938, data mutilării. Un cerc de prieteni şi cunoştinţe din boema Parisului, o ceartă între doi spanioli focoşi pentru o femeie, o încăierare, un pahar masiv de vin care zboară, aruncat cu furie. Brauner se prăbuşeşte, prietenii îl ajută să se ridice, pictorul îşi zăreşte faţa desfigurată într-o oglindă.
Accidentul îl transformă pe Brauner irevocabil; devine obsedat de fantastic, de vis şi de mistic. Căutaţi excepţionala “Prelude to a civilization” din 1954, tablou aflat la Metropolitanul din New York şi veţi înţelege şi veţi mai căuta. Firesc, Brauner a oferit lumii spiritualitate românească pură, tragică, misterioasă.