BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Cristian Tudor Popescu: Te iubesc – gen. Epic

    Cel mai bine spune asta o vorbă de-a lor, gen, pusă la capătul propoziţiei: “Da, şi Adi a zis ceva, te iubesc – gen”, “Carla e vreau să mă sinucid – gen”, “Nu vrea să meargă cu mine la mare – gen”. Tot ce se întâmplă nu poate avea nimic particular, unic, irepetabil, trebuie înscris într-o serie, într-o categorie fenomenologică, într-un gen.

    Apărare prin clasificare. Astfel, nu te poate afecta personal, nu te poate răni, tot aşa cum nu te poate răni un leu pus într-o cuşcă pe a cărei plăcuţă scrie în latineşte “Panthera leo”.

    A murit mama – gen. Această glaciaţie a sentimentelor provoacă distrugerea clasei mijlocii printre tineri în materie de sex. Sau invers. Mulţi devin hiperactivi sexual de la 13-14 ani, cu contacte multe şi la întâmplare, echivalate cu a fuma o ţigară sau a face un duş. Nematurizare afectivă, prematurizare sexuală. Alţii rămân blocaţi, complexaţi, retractili, viaţa lor sexuală fiind zero sau redusă la masturbare în faţa computerului.

    Cititi mai multe pe www.gandul.info

  • Cristina Roşca: În vremuri când totul scade, luxul devine mai strălucitor

    Acum însă, pe toate cele trei – imperiul în domeniul cosmeticelor, magazinele de lux şi chioşcul – le văd doar ca un motiv de griji, griji şi alte griji. Consumul a scăzut, scade şi nu se ştie dacă sau cât va mai scădea.

    Cum ştiu asta? Toţi executivii o spun, mai voalat sau mai puţin voalat şi toate coşurile o arată atunci când merg la cumpărături sau când merg să iau pulsul pieţei.

    Şi totuşi, chiar în aceste condiţii au existat “nebuni” care au “călcat în picioare” prudenţa mea şi bine au făcut.

    La deschiderea primelor magazinele H&M mii de oameni s-au aşezat la coadă. “Nu am mai văzut aşa ceva de pe vremea cealaltă când stăteam la coadă la ulei sau la zahăr. Şi cică nu are lumea bani”, constata o pensionară care se aşezase la coadă pentru un nepot care nu ajunsese la timp.

    Şi H&M este încă în liga mică. Anul acesta au venit şi jucătorii din liga mare, Burberry şi Valentino, unde preţurile sar bine de 2.000 de euro. De ce vin? Să plimbe luxul pe la nasul săracilor Europei, m-am întrebat eu. Ei bine, nu. În vremuri când totul scade, luxul devine mai strălucitor.

    Şi atunci, să vină şi Chanel şi Alexander McQueen pentru că de SH (second-hand) şi de Esprit ne-am săturat. (Esprit a închis în acest an toate magazinele de pe piaţa locală, ieşind astfel din România, după ce vânzările au scăzut puternic.) Până vin, ne mulţumim cu Zara şi H&M.

    Cristina Roşca este redactor ZF-BUSINESS Magazin.

  • Iulian Anghel, ZF: Cât costă democraţia în România – 20 de milioane de euro

    După trei ani de austeritate, dă bine la electorat să arăţi cât de econom eşti. Aşa s-a întâmplat şi în alegerile prezidenţiale din 2009 în timpul cărora a fost impus şi referendumul pentru Parlamentul unicameral – tot în numele economiilor care ar fi făcute. Ce s-a ales din referendum? Nimic. Dar tema a fost bună în campanie. Pentru ceva alegători lipsiţi de perspectiva de a vedea lucrurile îmbunătăţite în plan economic, ideea că cineva face economii spre binele lor ar putea prinde bine. Dar un lucru nu ar trebuie să scape aceştia din vedere. Că totul este o farsă electorală.

    O farsă electorală şi nimic mai mult este decizia de comasare a alegerilor. Pentru că nicăieri în lumea bună nu se întâmplă asta. În Franţa, oamenii vor veni la vot anul viitor de patru ori în două luni. Pentru alegeri prezidenţiale în două tururi şi alegeri legislative tot în două tururi, dar nimeni nu se gândeşte că sunt prea multe sau prea scumpe.

    Americanii au alegeri naţionale din doi în doi ani şi de “n” ori la nivel local şi nimeni nu s-a gândit să le comaseze. Recomandările Comisiei de la Veneţia sunt ca legislaţia electorală să nu fie schimbată cu 12 luni înainte de alegeri. Dacă lui Sarkozy i-ar trece prin cap să comaseze vreo prostie pentru un ce profit, la Paris ar începe revoluţia.

    Doar la Bucureşti Emil Boc şi Traian Băsescu cred că oamenii se hrănesc cu iluzii. Orice specialist în legislaţie electorală poate spune că alegerile trebuie clar delimitate pentru că vizează sfere diferite de competenţe şi putere.

    Dar dacă prima dată a mers de ce nu ar merge şi a doua oară?

    “Prima dată” a fost când preşedintele a impus referendumul pentru Parlament, în 2009, şi i-a ieşit. Hodoronc-tronc Parlament unicameral, doar că dă bine la electorat. A doua oară, când preşedintele şi Guvernul au încercat regionalizarea pe care au scos-o din mânecă peste noapte, negândită, nejustificată, de parcă rezolvaseră deja toată birocraţia din România şi asta mai lipsea. Apoi s-a încercat să se schimbe legea Capitalei şi să se desfiinţeze sectoarele, doar-doar o ieşi ceva şi de aici, pentru că alegerile sunt aproape.

    Când Ion Iliescu era atotputernic, PD ţipa ca din gură de şarpe că alegerile prezidenţiale şi cele legislative care se desfăşurau în aceeaşi zi trebuie despărţite pentru este bine ca oamenii să judece proiecte şi programe şi nu să meargă după locomotive electorale ca Iliescu. Acum tronc. Hai să le lipim pentru că ele ne aduc câştig întrucât primarii noştri vor avea interesul să pună osul la treabă şi pentru parlamentari nu doar pentru ei.

    Până la urmă unde este democraţia pe care o invoci când tu schimbi legi în funcţie de interesul tău electoral?

    Unde este democraţia domnule Boc când dumneavoastră guvernaţi doar prin angajarea răspunderii (e drept prevăzută de Constituţie) fără nicio dezbatere parlamentară? Când PSD vă racola parlamentarii urlaţi că legea trebuie să-i spânzure pe traseişti. Acum îi pupaţi în bot pentru că vă sprijină!

    Vreţi economii? Faceţi cum a făcut Mario Monti în Italia şi renunţat la salariu, dacă vă dă mâna. Dispuneţi ca miniştri să vină la serviciu cu tramvaiul pentru că numai pe benzină ministerele cheltuiesc anual 45 de milioane de euro, o sumă nu mare, dar oricum dublă faţă de economia pe care o faceţi schilodind democraţia şi aşa vai de capul ei de pe aici.

    Uitaţi-vă cum faceţi ca în România să apară din nou locurile de muncă, să vină creştere economică, să vină speranţa în inimile oamenilor. Acestea sunt lucrurile importante în România, nu economia de 20 de milioane de euro. Aţi condus Guvernul în 2009 cu frâna trasă dintr-un considerent strict electoral. Uitaţi de asta. Pentru că nu Constituţia pe care vreţi să o modificaţi, nu lipsa parlamentului unicameral şi nu lipsa regionalizării sau faptul că alegerile sunt separate au condus economia la prăbuşire. Întrebaţi-vă dacă nu cumva aceasta are legătură şi cu modul în care conduceţi ţara şi cu deciziile pe care le luaţi. Gândiţi-vă că democraţia nu înseamnă dreptul celui de la putere de a face ce vrea. Nu fiţi zgârcit cu democraţia. Dacă nu o schilodiţi acum s-ar putea să vă prindă bine peste câţiva ani.

    Citiţi mai multe opinii ale jurnaliştilor Ziarului Financiar pe www.zf.ro/opinii

  • Domnilor, a fost o mare onoare să cânt cu voi în seara asta!

    “Orpheus in der Unterwelt” îl ştiţi? Nu suntem pe Titanic suntem în Uniunea Europeană.
    Iar dacă tot pregătim împreună sfârşitul lumii acum că m-am alăturat vouă, haide să ne uităm înapoi pentru un scurt examen de conştiinţă. Nu merită să lăsăm să moară o lume atât de frumoasă fără să ne amintim ce părinţi au făcut posibil ca ea să existe.
    Vă mai aduceţi aminte? “Democraţia este cea mai lină calea spre tiranie”: Aristotel, cu vreo 300 de ani înaintea naşterii lui Hristos. Două mii de ani s-a contorsionat istoria să-i dea dreptate unuia dintre cei mai celebri filosofi greci, călcând peste Thomas Morus, pest mii alţii, trecând prin “Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni” a lui Rousseau sau peste Hobbes care capitulează în faţa “luptei tuturor împotriva tuturor”.

    Mă obsedează de câteva zile “discursul asupra inegalităţii” a lui Rousseau pentru că mi se pare mai de actualitate astăzi decât oricând: fiecare progres conţine în el germenii decăderii.
    Să fi ajuns astăzi în acest punct?

    Lamentaţiile despre dispariţia monedei unice sau chiar a Uniunii Europene au ajuns la cer. Puzderie de apostoli ai dezastrului prevestesc sfârşitul. Ceea ce în urmă cu zece ani ar fi fost de neconceput să fie pronunţat în ungherul cel mai intunecat este strigat astăzi de pe acoperişurile caselor: piaţa este incompatibilă cu democraţia!
    Numărătoare inversă a început: mai sunt zece zile… mai sunt nouă zile… Zeul Timp îşi devorează propriii copii!

    În faţa lăcomiei “pieţelor” nu ne mai rămâne decât să scoatem tancurile. Din ce în ce mai des ni se aminteşte că “naţionalizarea” nu este un cuvânt necunoscut. Şi totuşi…
    Churchill se îndoia şi el de virtuţile democraţiei, dar admitea că nu cunoaşte o formă de guvernare mai bună. Aşa a mers înainte Uniunea Europeană, cu această idee. Nu există nimic mai bun decât imperfecţiunile democraţiei. Şi nimic mai “mobilizator” decât mâna invizibilă a pieţei.

    Dar… “Păcatele tale cele mai ascunse vor fi strigate de pe acoperişurile caselor”, când va veni “Sfârşitul”. Este un verset din Apocalipsa. Care sunt păcatele noastre ascunse?
    Democraţia a fost consolidată în UE de prosperitate. Nu ştiu ce va fi când aceasta va dispărea. Văd doar apariţia în Europa a unor curente pe care le credeam închise în minţile unui pumn de tembeli.

    Democraţia nu este un dat. În istoria lumii, democraţia este mai degrabă un accident. Să ne întoarcem, aşadar, de unde am plecat?
    Dacă este aşa, domnilor daţi-mi voie: A fost o mare onoare pentru mine să cânt cu dumneavoastră în seara asta!

    Cititi mai multe opinii scrise de Iuliana Anghel pe www.zf.ro

  • O autostradă şi 2013 basme

    Cel mai recent exemplu: anul acesta la reţeaua de autostrăzi trebuia să adăugăm 117 noi kilometri, potrivit promisiunilor din iarna trecută, dar spre final de an, când tragem linie, obţinem doar 21 de kilometri din autostrada Soarelui, pe care panglica s-a tăiat de două ori, o dată în vară şi o dată în toamnă, pentru fiecare bandă de pe cele două sensuri de mers. Urmează încă 32 de kilometri din Timişoara-Arad, ce ar trebui deschişi circulaţiei la mijlocul lunii decembrie. Şi cam atât. Concluzia: circa 50 de kilometri.

    Într-adevăr, 2011 nu a fost un al tăierilor de panglici, ci mai degrabă al atribuirilor de contracte şi al declaraţiilor răspicate de tipul: “vom avea 100, 200, 1.000 de kilometri de autostrăzi în 2012, 2013, 2020”.
    Partea bună este că, în sfârşit, după ce şi-au dat seama că ar putea pierde miliarde de euro de la Comisia Europeană, bani gratis, cei de la Ministerul Transporturilor au scos la licitaţie pe bandă rulantă tronsoane pe ruta Nădlac-Sibiu. Bila neagră însă este că până acum au început lucrări efective de construcţie doar pe 108 kilometri din cei 183 de kilometri atribuiţi în 2011, deşi ministrul Transporturilor Anca Boagiu spunea recent că în primăvara lui 2013 vom circula pe autostradă de la Nădlac la Sibiu.

    Şi, gândindu-ne că iarna care bate la uşă este un sezon mort pentru construcţii, iar câteva dintre tronsoanele de pe această autostradă nici măcar nu au fost scoase la licitaţie (spre exemplu, sectorul Dumbravă-Deva), întrebarea care se pune este: să mai credem sau să nu mai credem?

    Deranjant nu este neapărat faptul că nu au început lucrările pe toate tronsoanele, ci mai degrabă promisiunile autorităţilor cu privire la finalizarea acestor şosele. Altfel spus, verba volant, sripta manent.
    Ştim cu toţii că anul electoral bate la uşă şi investiţiile (nu numai cele în infrastructură) trebuie accelerate pentru a ghida electoratul unde să pună ştampila de vot, însă basmul cu autostrăzile deja nu mai este crezut nici măcar de copii.

    CNADNR spunea recent că, dintre autostrăzile din vestul ţării, pe Deva-Orăştie s-a lucrat cel mai mult până la finalul lunii octombrie, echivalentul a 14,75% din totalul lucrărilor (contractul pentru Deva-Orăştie a fost atribuit încă din toamna trecută, astfel că este normal ca lucrările să fie ceva mai avansate), în timp ce pe un tronson de 16,5 kilometri din Nădlac-Arad s-au executat deja 2% din lucrări. Despre celelalte autostrăzi deocamdată nu există o statistică privind stadiul fizic de execuţie, având în vedere că lucrările abia au demarat. Nu putem uita nici de cele opt şantiere începute în anii 2007-2008 şi care nici măcar nu au fost finalizate, deşi vorbim de tronsoane de 20-30 de kilometri. O situaţie specială are autostrada Moara Vlăsiei-Ploieşti, cu o lungime de 42 de kilometri şi care în primăvară a stat sub zodia rezilierilor, în condiţiile în care Ministerul Transporturilor i-a ameninţat pe cei patru regi ai asfaltului care o construiesc (Umbrărescu, Căşuneanu, Beşciu şi Vulpescu) că le va lua contractul. Ceruseră 100 de milioane de euro în plus ca să termine autostrada, dar după ce ministerul a pus piciorul în prag, constructorii s-au răzgândit şi au descoperit că pot face aceleaşi lucrări şi fără cei 100 de milioane de euro. Mai mult, şi-au asumat că autostrada va fi deschisă circulaţiei pe 15 decembrie. O altă promisiune deşartă, pentru că recent premierul Emil Boc a spus că cel mai probabil prin aprilie vom putea circula pe acest tronson. Plăteşte cineva penalităţi pentru întârzieri? Nu se ştie.

    Despre autostrăzile inexistente din România s-au scris poate mii de pagini de ziar, s-au realizat sute de ştiri şi emisiuni şi se discută permanent, fie în cercul oamenilor de afaceri sau al managerilor de top care îşi stabilesc strategiile în funcţie de infrastructura de transport, fie în rândul oamenilor care nu-şi doresc decât să ajungă mai repede la destinaţie. Şi mai frustrant este însă când citeşti în Times of India informaţii care par secvenţe dintr-un film de la Bollywood: în India se construiesc zilnic 11 kilometri de autostrăzi. ZILNIC. Într-adevăr, este o ţară cu o suprafaţă de 14 ori mai mare şi o populaţie de 53 de ori cât a României, însă dacă raportăm la ţara noastră, rezultă că şi noi ar trebui să construim măcar 200 de metri pe zi (raportând la populaţie). Adică 73 de kilometri pe an. România are în prezent însă doar 334 kilometri de astfel de şosele şi promisiuni. Multe la număr. Va schimba oare ceva anul electoral care se apropie cu paşi rapizi?

  • Sorin Pâslaru, ZF: Dacă aţi făcut un milion de euro şi mergeţi la golf în loc să intraţi în politică, să nu aveţi pretenţii despre cum este administrată ţara

    Ultimul exemplu de ilustrare a ravagiilor pe care le fac oamenii aduşi să conducă această ţară prin mecanismul alegerilor în business este selecţia oamenilor pentru Consiliul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA). CSA, care supraveghează o piaţă de 2 mld. euro, este echivalentul BNR pe piaţa bancară sau al CNVM pe piaţa de capital. Ca urmare, la vârful său ar trebui să fie oameni cu serioasă pregătire de specialitate, cu experienţă în finanţe, recunoscuţi în industria lor şi curaţi, adică neimplicaţi de-a lungul timpului în nicio afacere tenebroasă. Pe scurt, oameni cu prestigiu.

    Aşa ar trebui, dar nu este deloc aşa. În Consiliul CSA şi-au făcut loc un fost agronom, un absolvent de TCM, un fost poliţist, un fost şef de hotel care a urmat cursul de cadre al PCR. Alţi doi au lucrat în sectorul financiar, dar, ca un făcut, au fost amestecaţi în două dintre cele mai toxice afaceri financiare de care a avut parte România: SAFI şi Gelsor (adică FNI). Iar acum, culmea, cine a mai fost ales? Încă cineva din orbita SOV Invest, adică un om care a lucrat la Romexterra Leasing. Doar preşedintele CSA de până acum, Angela Toncescu, era un om cu experienţă directă în sector, fiind director general al Asirom timp de cinci ani.

    Încheierea mandatului său a dat startul la cea mai tensionată cursă de alegere a unor candidaţi pentru Consiliul CSA de până acum. După ce unul dintre veteranii industriei asigurărilor, recunoscut ca atare de piaţă, Cristian Constantinescu, a fost respins în comisiile de buget-finanţe, a fost scos peste noapte şi votat în comisii drept preşedinte al CSA un director al unei sucursale de asigurări în vârstă de 36 de ani. Singurul său atu, tinereţea. În rest, experienţa sa ca director de sucursală de companie de asigurări şi educaţia la o universitate destul de slab cotată, Spiru Haret, păreau insuficiente pentru anvergura unei asemenea poziţii. Păreau. Pentru că ieri aceiaşi membri ai Parlamentului au anunţat că îl aleg pe Constantin Buzoianu, 62 de ani, ca preşedinte al Comisiei. Fost poliţist ieşit la pensie în 1997, Buzoianu a intrat în asigurări în poziţia de consilier al fostului director al Omniasig, Constantin Toma, iar de cinci ani este membru al Consiliului CSA. Iată-l pe Mugur Isărescu al asigurărilor: Constantin Buzoianu.

    “Nu vreţi un director de sucursală că nu are anvergură? Atunci luaţi un fost poliţist”, parcă ar fi spus politicienii către industria de asigurări. Care industrie de asigurări, ca şi celelalte din România, nu are voce. Doar câţiva şefi de companii au acceptat să iasă şi să vorbească despre profilul celui care ar trebui să conducă o asemenea instituţie. Uniunea Asigurătorilor? Parcă nici nu ar exista. Toţi sunt cu capul în nisp. Profesioniştii acestei ţări cred că alţii trebuie să le rezolve problemele şi se ţin departe de politică, deşi mulţi au deja mijloacele şi timpul să se implice pentru a schimba viaţa comunităţii prin implicare în politică.

    Dacă ai făcut un milion de euro, te duci la golf sau intri în politică? Nu funcţionează piramida nevoilor şi în România? Nu au oamenii nevoie de recunoaştere în comunitatea lor după ce şi-au satisfăcut nevoile de securitate şi hrană? Şi comunitatea este numai familia, nu ţara?

    Pentru că altfel, singura soluţie ca această contraselecţie din politică să nu ţină România în loc va fi ca Parlamentul să fie făcut din 300 de oameni aleşi întâmplător, decupaţi într-o seară din publicul unui stadion de fotbal. Probabil că ar fi o soluţie mai bună decât ce avem în prezent.

    Sorin Pâslaru este redactorul-şef al Ziarului Financiar.

  • Elogiul fandacsiei

    Procesul descris de conu Leonida, in jurul anului de gratie
    1880, e un indreptar cat se poate de util de cunoastere a semenilor
    nostri din jurul anului de gratie 2011. Atat de util, incat are un
    echivalent aproape perfect in descrierea plastica facuta de
    guvernatorul Mugur Isarescu spaimei obsesive fata de evolutia
    cursului de schimb, care functioneaza dupa principiul “Cand se
    depreciaza leul intram in panica si ne tremura capul, ne luam de
    par in fata televizorului, iar cand se apreciaza nu ne revenim si
    atunci ni se pare ca e ceva rau”.

    Inainte de a fi caraghioasa, asa cum corect o descriu conu
    Leonida si Mugur Isarescu, fandacsia e un fenomen parsiv, pentru ca
    se poate reproduce la infinit, combatandu-si orice posibil adversar
    cu argumente care creeaza iluzia logicii. De pilda, daca afara se
    aud pocnete si haulituri, iar noi citim Aurora Democratica unde
    scrie despre revolutie, inseamna ca urmeaza revolutia si furia
    poporului, nu ca au iesit niste cheflii sa se distreze (cazul lui
    conu Leonida). Daca inflatia masurata de Statistica e brusc mai
    mica in iunie in Romania, iar noi stim ca Guvernul si BNR si-au
    dorit ca maximul de inflatie al anului, din mai, sa nu fie depasit,
    inseamna ca Guvernul si BNR au cosmetizat statisticile. Ce conteaza
    ca inflatia s-a redus la fel de brusc si in tarile vecine?

    Daca noi stim de la televizor ca vine “omul negru” (de
    preferinta rus sau evreu) care fura copii si-i casapeste pentru
    organe, iar politia vine si dezminte, inseamna ca politia minte,
    fiindca toate institutiile statului mint. Ce conteaza ca mitul
    strainului si al veneticului care ucide ritual copii si le mananca
    inima i-a infricosat pe europeni inca din Evul Mediu? Daca are loc
    o eclipsa si ulterior apare o stire despre un cutremur undeva in
    lume, iar noi stim din Biblie ca asa arata Apocalipsa, inseamna ca
    se apropie sfarsitul lumii. Ce conteaza ca eclipse insotite de
    cutremure s-au intamplat la tot pasul in istoria cunoscuta a
    planetei?

    Fandacsia si Apocalipsa, ambele cuvinte de origine greceasca,
    rezuma bine atmosfera momentului, in care totul conspira spre a ne
    ucide, de la agentii de rating, banci si grupul Bilderberg pana la
    E-urile din alimente, vaccinuri, carduri cu cip si atacuri cu
    HAARP. Stirile care au in titlu cuvantul “apocalipsa” (daca se
    poate si cu semnul exclamarii in coada) fac trafic mare pe toate
    site-urile, fie ca e vorba de o furtuna cu grindina, de o corectie
    a bursei din New York, de un razboi zis iminent care va rezolva
    criza sau de o depreciere a leului care dureaza doua zile.

    Cel mai in voga economist al momentului e poreclit “Dr. Doom”,
    iar tema anului 2012 a inlocuit in filme si in discutiile de pe net
    gluma milenarista a lui Y2K (daca o mai tine minte cineva). Iar
    toate acestea sunt foarte bune, asa cum e indeobste fandacsia
    atunci cand se manifesta: alunga banalitatea unei vieti lipsite de
    evenimente, inlatura frica reala de necunoscut si de ziua de maine
    (orice fictiune coerenta, fie ea joc video sau Zeitgeist, e mai
    buna decat o realitate incoerenta) si eventual trezeste speranta
    unei schimbari radicale, care sa termine odata cu nedreptatea din
    lume, cu fiat money, cu clasa politica ticalosita, cu zona euro
    sau, dupa caz, cu milioanele de trantori ce traiesc din ajutoare
    sociale.

    Iar binefacerile fandacsiei nu se opresc aici. Emotie pura
    fiind, hranita din ea insasi (cum spune guvernatorul Isarescu: “ne
    speriem singuri si introducem in comportamentul pietelor si
    sperietura noastra”), ea da intensitate vietii si il izoleaza pe
    individ inclusiv de consecintele faptelor lui sau de raspunderea de
    a le motiva. Cei picati la bac s-au emotionat si nu s-au mai putut
    concentra la subiecte; pietele financiare se panicheaza la cel mai
    marunt zvon despre Italia, Grecia sau, de ce nu, Franta; cand omul
    e furios si nu are ce pune pe masa copiilor, normal ca iese in
    strada si da cuiva in cap sau da cu un cocteil Molotov prin
    Syntagma, fiindca asa nu se mai poate; cand banii nu-ti mai ajung
    sa traiesti, faci orice ca sa prinzi o promotie la ulei, chiar daca
    te intorci acasa cu nasturii smulsi; cand te calca pe nervi semenii
    lenesi care asteapta pomana statului, e firesc sa-ti doresti sa-i
    dobori pe toti cu mitraliera, sa vina un faliment national, sa se
    termine odata cu Romania.

    O seama de oameni au produs inclusiv o justificare nationala
    situatiunii, acuzandu-l pe Caragiale ca, indesand exemplarele umane
    ale epocii sale in chihlimbarul lui literar, ar fi impiedicat cumva
    evolutia natiei, facandu-ne sa ne intoarcem si sa ne recunoastem
    mereu asemanarile cu eroii lui, generatie dupa generatie, de parca
    am fi blestemati. In realitate, acuzatia da seama de aceeasi
    fandacsie, deloc specific romaneasca: numele ei englezesc,
    intalnibil in multe texte cu aer mai cosmopolit de la noi, este
    “self-fulfilling prophecy”.

  • Cloud Computing si sfarsitul istoriei

    Ceea ce se desemna odinioara printr-un norisor, folosind in fata managementului superior (CEO, actionar, board) o reprezentare rapida, pragmatica, desigur simplificatoare: seria aceea intreaga de servicii foarte specializate despre care acel CEO sau actionar nu si-a imaginat vreodata, pe vremea cand isi construia micul imperiu, ca va avea nevoie… ei bine, norisorul acela a devenit mainstream.

    Webserver, mail, server de aplicatii, server de fisiere, server de tiparire, firewall, proxy, ftp, baza de date, etc. etc. etc. (iti amintesti desigur de baiatul acela simpatic, febril in lingo-ul lui bizar plin de bash, fstab, mount points, switch-uri, distributii, crontab si alti daemoni, usor dezabuzat, arogant si desigur socialist): toate astea nu mai sunt doar reprezentari grafice simplificatoare pe un whiteboard, intr-o sala de consiliu, ci un mod de a consuma servicii IT.
    Este victoria simplificarii, devenita model de business.

    Ca Manager IT, poti in sfarsit jubila: toate acele servicii se pot externaliza, te poti baza pe Service Level Agreements clare, poti delega responsabilitati de care in fapt nu ai vrut niciodata sa te preocupi. Poti, in sfarsit, sa te concentrezi pe strategii reale, care aduc valoare reala afacerii, de pilda: cum sa oferi capacitate de procesare imensa la inchiderea lunii sau a semestrului sau in alte momente critice, dar sa nu platesti pentru ea in rest (atunci cand 10% pe procesorul instantei productive e un varf de incarcare), cum sa oferi actionarului acele dashboarduri analitice ale afacerii pe care stii ca intotdeauna si le-a dorit, fara sa ceri buget pentru o masina scumpa, pentru un proiect lung de implementare si pentru acei consultanti externi, multinationali si deloc ieftini. Poti, in sfarsit, sa nu te mai sinchisesti de jargonul bash al colegului socialist de mai sus, de care, desi e incorect politic sa o spui cu voce tare, intotdeauna ai fost un pic iritat. La dracu, esti doar un om.

    Serviciile IT ar trebui sa fie doar o utilitate, au spus unii (Nicholas Carr: “The Big Switch: rewiring the World, from Edison to Google”, http://www.amazon.com/exec/obidos/ASIN/0393062287/routyp-20) pe vremea cand totul parea ca se invarte in jurul carei distributii de Linux ti-ai pus pe server, sau pe vremea cand furnizorul tau de aplicatii de salarizare iti cerea taxe anuale de mentenanta pe care nu stiai de ce le platesti. Ar trebui sa fie ceva asemanator retelei electrice. Vrei sa iluminezi o camera, aprinzi o veioza. Vrei sa inunzi in lumina un intreg stadion, aprinzi o mie sau zece mii sau o suta de mii de becuri de mare putere. S-a terminat competitia sportiva de pe arena ta privata? Nu uita sa folosesti intrerupatorul. Fii econom.
    In fine. Sunt multe promisiunile Cloud Computing.

    In afara de cele amintite mai sus, probabil cea mai mare este promisiunea costului. Nu mai investesti in toata aceea infrastructura sofisticata (procesor, retea, personal) care sa stea 90% din timp subutilizata, ci pur si simplu inchiriezi infrastructura (Infrastructure-as-a-Service) si software (Platform-as-a-Service, Software-as-a-Service) exact atunci cand ai nevoie de ele, contra unui cost previzibil, lunar (in SaaS, modelul de preturi se bazeaza pe abonamente lunare per utilizator – de pilda SAP cu suita Business ByDesign ori Salesforce cu produsul CRM) sau, si mai granular, orar (ora de server folosit, cum e cazul cu Amazon Elastic Compute Cloud, Microsoft Azure sau Google AppEngine). Cu cateva calcule simple, poti deduce cheltuielile lunare pentru IT ale organizatiei tale si poti realiza economii substantiale. Poti stima un buget previzionat stabil si controlabil, in sus sau in jos! Asta trebuie sa fie muzica pentru urechile oricarui antreprenor.
    Alta mare promisiune este aceea a flexibilitatii. Ai nevoie de 5 TB de spatiu de stocare, pentru o foarte scurta perioada legata de redundanta unui sistem productiv ce trebuie upgradat? Ori poate de o masina cu 64 de core-uri de la Intel, pentru o analiza de business intelligence foarte importanta si consumatoare de resurse, insa singulara si nerepetitiva? Foarte bine, inchiriaza-le din Cloud. Foloseste-le, realizeaza-ti obiectivul esential, impresioneaza-ti CEO-ul, apoi nu uita sa stingi lumina.

    Barierele investitionale la inceputul unei afaceri! Sa nu uitam de ele. Vrei sa pornesti un mic business de inchiriere de filme pe Internet, dar ai bani exact cat iti trebuie ca sa cumperi licentele de difuzare, sa iti platesti contabilul si cei trei dezvoltatori web? Nici vorba sa cumperi servere, switch-uri si terrabytes de stocare si sa iti construiesti un data center, te-ar ruina. Inchiriaza-le de la Amazon sau de la Microsoft sau de la Google.
    Alte promisiuni pe care le amintesc sumar:
    – inlocuirea software-ului On-Premise (de pilda suita ERP ori CRM or SCM) cu variante On-Demand ieftine, cu costuri previzibile (cum am spus mai sus, abonamente lunare) si costuri de instalare, mentenanta si upgrade zero;

    – externalizarea departamentul IT, inlocuirea cu servicii profesionale (pentru ca repetitive) dedicate;
    – folosirea intotdeauna a celor mai recente release-uri de sisteme de operare, baze de date,
    servere de aplicatii, aplicatii software in sine, pentru ca upgrade-ul e mentionat ca atare si e inclus
    in Service Level Agreement cu furnizorul tau de servicii Cloud.

    Cloud Computing nu inseamna insa, ca sa ii citez din nou pe analistii de la Gartner, o “schimbare fundamentala” (“fundamental shift”) doar pentru mediul corporate, ci influenteaza deja in mare masura si stilul de viata al consumatorilor individuali. Eu unul gasesc o utilizare imediata si cotidiana serviciilor de Storage-as-a-Service precum Dropbox (sincronizez fisiere intre laptopul de la serviciu, iPad-ul mobil si desktop-ul de acasa), si astept cu nerabdare oferta iCloud de la Apple.
    Google Music, Netflix, Pandora sunt din pacate servicii inca indisponibile in Romania. Amazon Cloud Drive pun pe masa o oferta interesanta cu cei 5 GB gratuiti, din pacate nu ofera inca o aplicatie nativa pentru iPad.

    S-ar putea ca Gartner sa aiba dreptate si IT-ul sa devina, intr-un final, doar o comoditate. Cand asta se va fi intamplat, vom asista probabil la sfarsitul istoriei in IT, asa cum profetea Francis Fukuyama in 1992 in privinta evolutiei ideologice a umanitatii, in optimismul sfarsitului razboiului rece si al victoriei liberalismului (http://www.amazon.com/End-History-Last-Man/dp/0380720027).

    Vom asista de asemeni si la sfarsitul visului meu de pustan pasionat, ce programa si visa pe un HC-91, dar asta este, sa admitem cu jumatate de gura, mai putin important la scara istorica.

    Liberalismul ascunde insa inca multe surprize, dupa cum istoria ultimei crize din 2008 – 2010 ne-o dovedeste… iar Fukuyama probabil isi contempleaza critic sintagma ce a facut cariera in anii ’90.

    La fel si Cloud Computing, ascunde multe riscuri semnificative, pe care jucatorii mari din corporate nu sunt inca dispusi sa si le asume.
    Vom vorbi, poate, despre aceste riscuri, intr-un articol viitor.

    Bogdan CIOC este Senior Consultant, Integration Services & Technology Team Manager la Global Delivery Center Bucharest, SAP Romania SRL

  • Iulian Anghel: Romania are de astazi un nou prim-ministru

    Tantos ca un cocos, premierul a refuzat, in doua episoade
    succesive, sa raspunda intrebarilor presei referitoare la starea
    economiei: “Trebuie sa va obisnuiti cu un alt fel de prim-ministru
    care nu mai da declaratii in orice loc, in orice moment, despre
    orice si oricum. Asa ca v-as ruga sa intelegeti ca asta este
    rigoarea functiei pe care o am”.

    In aceeasi vreme, premierul a continuat si astazi sa numere precum
    Pristanda steagurile, contractele de munca care i-au ajuns, la 25
    mai a.c., la 250.000, de la 200.000 mai zilele trecute. Care sunt
    companiile care au facut noi angajari, a fost intrebarea pe care a
    pus-o ZF saptamana trecuta atat Guvernului cat si inspectoratelor
    de munca. Nimeni nu a dat un raspuns, dar premierul o tine pe a
    lui: am depasit numarul contractelor de munca pe care le aveam in
    2008! Ceea ce vrea sa spuna ca premierul vorbeste, dar incepand de
    astazi doar despre ce vrea el, nu despre ce vor altii.

    Incepand cu februarie trecut, partidul de guvernamant si
    presedintele Basescu o tin una si buna cu schimbarea imaginii
    Guvernului care sa readuca increderea populatiei in actul
    guvernamental, acum cand economia da semne sa iasa din amortire.
    Dincolo de ce se carcoteste pe la colturi si de ce spune opozitia,
    nimeni nu i-a sugerat mai direct lui Emil Boc sa plece de la
    Palatul Victoria in afara presedintelui Traian Basescu si nimeni nu
    a evocat cu ceva sanse o remaniere guvernamentala in afara
    partidului pe care dl. Boc il conduce.

    Premierul ingroapa astazi subiectul si pare ca spune: schimbarea
    s-a produs; incepand de astazi sunt un om nou; mi-am adus aminte de
    rigoare functiei si de responsabilitatile mele; sunt de azi, 25
    mai, un nou om, deci un nou premier.

    “Sunt nou domnule!” A bon entendeur, salut!

    Iulian Anghel este redactor al Ziarului Financiar.

    Cititi mai multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro

  • Opinie Iulian Anghel, ZF: Cum a ajuns “SRI-istul” Ivaschescu sef peste Ministerul Muncii

    Functia de sef al AJOFM a ocupat-o in urma aranjamentelor de
    partid pentru ca CV-ul sau nu arata atunci ca ar fi avut calificare
    sau experienta pentru o astfel de pozitie. Dar Ivaschescu asta de
    unde a aparut? Boc l-a numit interimar la Ministerul Muncii pe
    secretarul de stat Nicolae Ivaschescu (foto). Acesta a venit in
    Ministerul Muncii in mai 2010 din pozitia de director al unei firme
    de constructii. Nimic in CV-ul lui nu arata ca ar avea experienta
    in legislatia muncii, in relatiile de munca sau in dialogul cu
    partenerii sociali. Ivaschescu care are 44 de ani a terminat o
    prima facultatea la 34 de ani – o facultate particulara, Biottera.
    La 38 de ani a terminat o alta facultate in cadrul Universitatii
    Nationale de Aparare (care functioneaza pe langa MApN), la 39 a
    facut o specializare la un colegiu de pe langa SRI, iar la 41 a
    obtinut un doctorat in stiinte militare. In tot acest timp a lucrat
    in sistemul privat la diferite firme. De unde pana unde a ajuns
    direct in conducerea Ministerului Muncii – unul dintre cele mai
    dificile portofolii din Guvern?

    Secretarul general al PDL, Vasile Blaga, sustine ca partidul are
    cadre pentru patru guverne, nu unul: “PDL e un partid cu aproape
    400.000 de oameni care este in stare sa puna patru guverne, nu un
    ministru la Munca”. Atunci ce cauta un om cu pregatire militara la
    Ministerul Muncii? Este deajuns experienta in partid (deh, partid
    cu 400.000 de membri!) pentru a ocupa orice pozitie in
    administratie?

    Scandalul de la Vami a scos la iveala – daca mai era ceva de
    scos – ca pentru pozitiile, chiar si pentru cele minore in
    administratie, iti trebuie recomandare de partid. Politizarea
    administratiei a fost facuta de Emil Boc in forta, in 2009, cu
    largul concurs al PSD, pe cand cele doua formatiuni guvernau
    impreuna. Atunci au fost inlocuiti oamenii vechi de partid cu
    oameni noi de partid. Asa au aparut de-alde Ivaschescu prin
    ministere si agentii guvernamentale. In timpul mandatului sau de
    secretar de stat, legislatia muncii a fost modificata din temelii.
    Pot crede ca Ivaschescu a lucrat la ea? Poate. Dar ce garantie am
    atunci ca ce s-a facut este un lucru bun atata vreme cat el abia
    invata “abecedarul”?

    Cititi mai multe
    articole scrise de Iulian Anghel     pe www.zf.ro