BusinessMagazin

Tag: munca

  • Este oficial: Românii vor avea o nouă zi liberă! Senatul a votat încă o sărbătoare legală

    Senatorii au aprobat, miercuri, proiectul de lege pentru modificarea Codului Muncii, iniţiat de deputatul UDMR Szabo Odon, care prevede că Vinerea Mare – ultima zi de vineri înaintea Paştelui – să fie sărbătoare legală şi nelucrătoare.

    „Iniţiativa legislativă prevede stabilirea zilei de Vinerea Mare ca sărbătoare legală, nelucrătoare. Vinerea Mare sau Vinerea Patimilor este ultima zi de vineri înaintea Paştelui şi, astfel, ultima vineri din Postul Mare. Vinerea Mare în Europa este zi legală de sărbătoare în 16 ţări dintre cele 28 ale Uniunii Europene. În România, Codul muncii prevede 14 zile de sărbători legale, mai puţine faţă de alte ţări din Uniunea Europeană, de exemplu Belgia, Lituania sau Cipru, care au 16 – 17 zile de sărbătoare legală. Şi în România ar trebui introdusă Vinerea Mare ca zi de sărbătoare legală, fiind unul dintre cele mai semnificative evenimente religioase dintr-un an”, se arată în expunerea de motive semnată de deputatul UDMR Szabo Odon.

    Propunerea legislativă pentru completarea art. 139 din Legea 53/2003 – Codul muncii a fost adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, cu 86 voturi favorabile, unul împotrivă şi o abţinere.

    Iniţial, proiectul legislativ nu se afla pe ordinea de zi, fiind introdus la solicitarea liderului senatorilor UDMR, Cseke Attila. De asemenea, deşi legile organice sunt votate lunea, la solicitarea lui Cseke Attila, aceasta a fost aprobată în şedinţa de miercuri.

    Potrivit Codului Muncii, în prezent sunt 14 zile zile de sărbătoare legală şi nelucrătoare. Acestea sunt:

    – 1 şi 2 ianuarie;

    – 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române;

    – prima şi a doua zi de Paşti;

    – 1 mai;

    – 1 iunie;

    – prima şi a doua zi de Rusalii;

    – Adormirea Maicii Domnului;

    – 30 noiembrie – Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României;

    – 1 decembrie;

    – prima şi a doua zi de Crăciun;

    – două zile pentru fiecare dintre cele 3 sărbători religioase anuale, declarate astfel de cultele religioase legale, altele decât cele creştine, pentru persoanele aparţinând acestora.

  • Cine este şi ce avere are cel mai bogat CIOBAN din România

    În urmă cu trei ani, Agrointel a contactat APIA, Ministerul Agriculturii şi asociaţiile de profil în căutarea celui mai mare oier al ţării. Între primul şi următorul clasat era un salt imens. Liderul, Dumitru Andreşoi, avea la nivelul anului 2011 nu 2.000, nu 5.000, ci 8.600 de oi mame, 1.700-1.800 de mioare, 8.500-8.600 de miei şi 500 de berbeci. În total, 19.300-19.500 animale. 
     
    În 2014, acelaşi ciobani avea 24.000 de oi mame, 20.000 de miei, 1.000 de berbeci. Adică 45.000 animale, o creştere de 250% în trei ani. Şi numărul de animale auxiliare este pe măsură: “Nu ştiu exact câţi câini am, dar peste 200 în mod clar am. Şi măgăruşi tot peste 200. Sincer nu mă ştiu toţi câinii, că-s prea mulţi”.
     
     
    De asemenea, în 2011 lucra 7.000 de hectare de teren, din care 1.000 erau în proprietate, restul în arendă sau concesionate. În 2014, omul de afaceri declara: „Acum facem contracte încontinuu, în ultimele zile, şi de arendă şi de concesiune. În plus, cumpăr tot ce e la vânzare agricol: păşune, fânaţ, arabil. Ştiu doar că anul trecut am avut undeva la vreo 14.000 de hectare, din care mai mult de jumate au fost ale mele. Din Hunedoara până în Cluj, Satu Mare, Arad, am terenuri”. Preţul la care a achiziţionează în prezent este între 2.500 euro/hectar, cel mai mic preţ şi până la 3.500 euro. Totul din resurse proprii: “Nu am nici un credit”.
     
     „Pădure nu am. Din ce am eu cumpărat nu cred că am 50 de hectare de pădure. Am luat-o că era în continuarea celorlalte terenuri pe care le-am achiziţionat”. Oierul precizează că absolut tot terenul pe care-l deţine nu e lăsat să stea degeaba, ci e exploatat pentru desfăşurarea activităţii.
     

  • Dezvăluiri ŞOCANTE: prizonieri chinezi ar fi realizat produse pentru H&M şi C&A

    Închisoarea în care a stat “era o afacere. Deţinuţii lucrau pentru companii producătoare de haine”. Printre brandurile pe care le-a recunoscut se numără giganţii H&M şi C&A.

    “Prizionerii munceau în sala comună. Aceştia făceau părţi din ambalaje. Am cunoscut branduri precum 3M, C&A sau H&M. Asta este responsabilitate socială a companiilor? Sau poate firmele nu cunoşteau faptul că produsele sale erau realizate într-o închisoare din China?. Străinii care munceau erau fie africani, fie asiatici fără bani de la familie şi nicio altă metodă de strânge bani pentru a cumpăra produse igienice sau snacks-uri. Se lucra la bucată – 100 din asta, 1000 din altceva. Toată ziua lucrau şi câştigau în jur de 13,5 lire pe lună”, a scris Humphrey în FT.

    Munca în închisoare nu încalcă regulile Organizaţiei Internaţionale a Muncii. După cum indică Humphrey, deţinuţii străini au fost plătiţi pentru munca lor, însă nu este clar dacă şi deţinuţii chinezi erau plătiţi pentru aceeaşi muncă.

    Multe branduri internaţionale nu permit ca produsele lor să fie realizate în penitenciare. H&M le cere furnizorilor să semneze un contract care le spune explicit că “munca forţată, munca în închisoare sau cea ilegală nu este acceptată”. În aceeaşi situaţie se află şi C&A.

    Un reprezentant al H&M a spus că “din ceea ce ştim noi nu există nereguli. Oricum luăm foarte în serios informaţia publicată de Financial Times”. Acelaşi reprezentant al firmei a spus că a auzit zvonuri în trecut legate de munca în închisori, iar compania le-a readus aminte furnizorilor chinezi că termenii din contract sunt non-negociabili.

    Chiar dacă deţinuţii realizau produse pentru cele trei branduri, firmele s-ar putea să nu ştie asta din cauza faptului că acestea contractează firme din China care la rândul lor subcontractează alte firme ce ar putea avea practici neortodoxe.

    Humphrey a fost arestat în China pentru că a obţinut ilegal informaţii despre cetăţenii chinezi, au stabilit autorităţile. La vremea respectivă el lucra pentru GlaxoSmithKline.

  • Cobălcescu 45, cel mai nou concept store Mega Image

    “În 2017, am continuat să ne extindem: am deschis 69 de noi magazine, am renovat în acelaşi timp în jur de 200 de locaţii; dar momentul crucial pentru noi a fost intrarea pe piaţa din Cluj, al doilea cel mai mare oraş din România“, a declarat Vassilis Stavrou, director general al Mega Image, într-un discurs ţinut cu prilejul deschiderii noului concept store aflat chiar în inima Capitalei. Locaţia, situată într-o vilă interbelică, este ultima adăugată reţelei locale de supermarketuri Mega Image şi al treilea magazin adăugat reţelei anul acesta; 599 de spaţii numără în acest moment reţeaua controlată de retailerul care face parte din grupul Ahold Delhaize.

    În privinţa evoluţiei pieţei de profil de anul acesta, aşteptările grecului de la conducerea Mega Image nu sunt foarte mari, dar rămân, totuşi, optimiste: ”|n 2018 mă aştept ca, per total, piaţa să rămână în creştere, însă nu cu acelaşi avânt ca în ultimii doi ani, deoarece nu putem să avem aceleaşi creşteri an de an“, a spus Vassilis Stavrou. Compania a avut în 2016 o cifră de afaceri de 4,325 miliarde de lei, cu un profit de 134,8 milioane de lei profit; ambele valori marchează plusuri faţă de rezultatele din 2015, când cifra de afaceri a fost de 3,6 miliarde de lei şi profitul a fost de 102,8 milioane de lei. Deşi şeful Mega Image nu a dorit să dea detalii despre rezultatele din 2017, dat fiind că anul trecut retailul alimentat a marcat plusuri importante, cel mai probabil reţeaua belgiană a depăşit pragul de 1 miliard de euro.

    Pe plan local, Mega Image a deschis cinci supermarketuri de tip concept store, toate în Capitală: Piaţa Gemeni, Piaţa Sudului, Băneasa, Barbu Văcărescu şi, ultimul deschis, cel din strada Cobălcescu. Acestea diferă de magazinele Mega Image obişnuite prin suprafaţa extinsă, design, varietatea produselor şi gamelor premium, dar şi prin serviciile oferite; în plus, fiecare dintre aceste spaţii are o anumită tematică.
    Astfel, noutatea adusă pe piaţă de cel mai recent deschis concept store al reţelei Mega Image este serviciul de valeţi, care stau la dispoziţia clienţilor pentru un număr de 38 de locuri de parcare, din totalul de 68 de locuri disponibile. Parcarea însăşi este neobişnuită pentru un supermarket, fiind interioară, după modelul Ciclopului de pe bulevardul Magheru, o altă clădire istorică a Capitalei.

    O altă noutate este deschiderea chiar în incinta magazinului a unei pizzerii napoletane, Pane & Pomodoro, cu ingrediente aduse din Napoli, Italia. ”Ne-am gândit cum să avem, în centrul istoric şi în cartierul creativ al Bucureştiului, un magazin altfel“, spune Adrian Nicolaescu, VP marketing în cadrul Mega Image. Retailerul deţine pe piaţa locală brandurile Mega Image (supermarketuri), Shop & Go (proximitate), Gusturi Româneşti (magazine de brand). Cele 599 de unităţi sunt deschise în Bucureşti şi în Cluj-Napoca, Constanţa, Ploieşti, Braşov, Târgovişte şi alte oraşe din ţară. Încă de la început Mega Image a pariat pe Bucureşti şi judeţul Ilfov, cele două concentrând circa 80% din toate unităţile reţelei.

    Investiţiile de 14 milioane de euro pe care compania le-a făcut anul trecut au fost direcţionate în special pe deschiderea celor 69 de locaţii noi, dar şi pe modificări aduse unui număr de aproximativ 200 de magazine aflate în funcţiune. |n 2018, compania plănuieşte să se extindă cu un număr similar de supermarketuri. Prin numărul de deschideri de anul trecut (69) şi din 2016 (60), Mega Image, prezent pe piaţa româneasă din 1995, a fost al doilea cel mai activ chiriaş de pe piaţa de retail alimentar.

    Deschiderile de magazine implică şi creşterea numărului de angajaţi; în prezent, reţeaua are aproximativ 10.700, cu 1.300 mai mult decât la finalul lui 2016.

    |n ceea ce priveşte preferinţele consumatorilor, Vassilis Stavrou spune că observă unele schimbări: ”Clienţii preferă să achiziţioneze un tip de produse puţin diferit decât ce cumpărau în trecut, însemnând că sunt mai scumpe, iar calitatea acestora este mai ridicată“, spune grecul care a preluat funcţia de conducere a companiei locale în vara lui 2015. Când i s-a propus poziţia actuală, primul gând care i-a trecut prin minte a fost ”Da“, povestea el anterior pentru Business Magazin.

    Stavrou lucrează în cadrul afacerii de peste 24 de ani şi povesteşte că a fost în România de multe ori, având diverse roluri de-a lungul timpului. ”Nu locuiam aici, dar veneam o dată pe lună în România“, motiv pentru care a urmărit îndeaproape evoluţia afacerii, a pieţei de retail şi a ţării în general. Acum nu mai călătoreşte la fel de mult, dar spune că a petrecut mult timp în Indonezia şi în diverse ţări europene, ca Belgia, Grecia, Serbia, Muntenegru, România, Bosnia, Bulgaria şi Indonezia. Şi în SUA. Fără a include Grecia în această comparaţie, din pricina subiectivismului dat de faptul că e ţara sa natală, România este preferata lui Stavrou, spune el, din pricina faptului că se apropie cel mai mult de mentalitatea lui. Este născut în nordul Greciei şi spune că asemănările cu România sunt multe. Pe de altă parte, dacă ar fi să aleagă un loc din întreaga lume, spune că din punct de vedere profesional SUA este o destinaţie foarte interesantă.

    Upgrade-ul de consum menţionat de şeful Mega Image este un fenomen aflat, desigur, în relaţie directă cu puterea de cumpărare, care a crescut anul trecut la nivel naţional, fapt datorat în mare parte majorărilor salariale ale angajaţilor din sectorul public. Datele furnizate de Institutul Naţional de Statistică arată că, până în noiembrie 2017, vânzările în sectorul alimentar au crescut cu 6,1% faţă de primele luni ale anului 2016.

  • Cum poţi să-i mai ţii pe tineri în oraşele din provincie

    Cum mai poţi să-i ţii pe tineri pentru a nu închide oraşele de tot peste câteva decenii din lipsă de locuitori, aşa cum se întâmplă acum cu multe sate şi comune din România? Ce trebuie făcut şi de către cine?

    Dacă te uiţi la politicile publice ale primarilor, şefilor de consilii judeţene, şefilor locali ai partidelor, ei au politici mai mult pentru cei de peste 60 de ani, pentru pensionari. Parcă toţi îi încurajează pe tineri să plece de acolo, parcă toţi primarii încurajează familiile să facă sau să-şi crească copiii la Milano, Barcelona sau în Bucureşti ori Cluj.

    Bineînţeles că nu toate oraşele pot fi centre universitare, bineînţeles că nu toate pot atrage investiţii – nu ai oameni, dacă se poate tineri, nu vine nimeni să deschidă o fabrică. Dar cred că fiecare oraş îşi poate dezvolta o competenţă care să atragă interes în timp.

    Dar pentru asta trebuie să dezvolţi afacerile private mici şi mijlocii care să adune generaţii în jurul unui antreprenor, unei idei, unui business.
    Nu toate oraşele pot să aibă fabrici cu sute şi mii de angajaţi, dar undeva poate să existe un centru, un atelier de la care să pornească cel mai bun scaun din România, cea mai bună clanţă sau cel mai bun pantof pentru oamenii de peste 100 kg, de exemplu. La Paşcani se fac scaune de maşină pentru copii, iar în jurul acestei afaceri s-a putut crea ceva pentru acel oraş.

    Poate cineva din România vrea să facă cei mai buni ciorapi pentru bebeluşi la botez, pentru că la acel eveniment nu toată lumea vrea să cumpere de la Zara sau de la chinezi.

    În acest moment, toate autorităţile locale fac tot posibilul să-i descurajeze pe tinerii din zonă să-şi creeze la nivel local propriile afaceri.
    Tinerii care termină o şcoală sau facultatea într-un oraş mai mare revin în familie, dacă!, cu ideea de a se angaja la stat, la instituţiile deconcentrate sau la filialele locale ale companiilor de stat.

    Nimeni nu vrea să lucreze în firme private, unde se plăteşte mai prost şi toţi antreprenorii sunt văzuţi numai ca escroci.
    Dacă primarul sau şeful unui consiliu judeţean nu-şi bate capul – şi din păcate nu-şi bate capul! – să creeze un hub de mici afaceri, toată lumea ar fugi din acel oraş.

    După cum arată lucrurile, nu sunt foarte mulţi primari care să încurajeze businessul local românesc. Iar pe investitorii străini îi aşteaptă ca să-i pârlească.

    Firmele mijlocii şi mari care au sediul central în oraşele din afara topului 10 ar trebui să fie ţinute în palmă de către autorităţi şi comunitate, nu să fie vaci de muls de către cei din politic, de Fisc sau de toate instituţiile de control, aşa cum se întâmplă acum. Pur şi simplu trebuie să aibă protecţie locală, pentru ca în jurul acestei firme şi antreprenori să se adune tineri.

    Dedeman are sediul central în Bacău, un oraş în cădere economică, după ce Sechelariu şi Hrebenciuc au ieşit din decor, primul prin moarte, celălalt cu ajutorul DNA. Dedeman şi fraţii Pavăl ar trebui să fie intangibili pentru Bacău, pentru că au banii şi pot crea centre de calificare, centre de servicii pentru businessul lor, care depăşeşte 1 miliard de euro pe an, şi unde să vină tineri din toată ţara. Dedeman poate crea cel mai mare centru de servicii pentru industria de bricolaj din Europa Centrală şi de Est.

    Ikea a apărut de nicăieri acum 50 de ani dintr-un sat din Suedia, iar în timp s-a creat acolo o competenţă  în cercetare, design, dezvoltare şi branding care s-a răspândit în întreaga lume.

    Vrei să conduci un magazin de bricolaj, nu neapărat în reţeaua Dedeman, ci poate în Cehia sau Polonia? În Bacău trebuie să existe cea mai importantă academie din această industrie, nu în Bucureşti, Cluj sau Timişoara. |n mod cert, o bună parte din tinerii care vor veni la această academie vor pleca – aşa cum se întâmplă cu academia lui Hagi de lângă Constanţa – dar sigur câţiva tineri vor rămâne acolo pentru a lucra în cercetare-dezvoltare, îşi vor întemeia familii, vor face copii şi vor da cunoştinţele mai departe.

    Un alt exemplu care îmi vine în minte: când am fost la Craiova nu ştiam de ce sunt atât de multe magazine cu rochii de mireasă. O fată mi-a explicat că în Craiova există o tradiţie pentru rochii de mireasă, competenţă recunoscută la nivelul întregii ţări.
    Pe lângă fotbal şi talentul nativ de vânzători, în Oltenia s-ar putea crea cea mai mare competenţă în producţia şi designul de rochii de mireasă, aş zice.

    Nu toate oraşele din România pot avea centre de IT care să fie recunoscute de toată lumea. Cunosc un antreprenor român care deţine o firmă de hackeri, oficială, care vrea să dezvolte la Râmnicu Vâlcea o şcoală de hackeri cu ajutorul primarului şi autorităţilor locale.
    Gigantul american Amazon a dezvoltat la Iaşi o competenţă locală în servicii IT, dar Iulian Dascălu, regele mallurilor, nu a creat o şcoală pentru România şi pentru alte ţări pentru dezvoltarea de competenţe în privinţa meseriilor specifice unui mall. Şi tot ne plângem că vin investitorii străini şi ne cumpără talentele!

    Dan Ostahie, patronul Altex, poate crea la Piatra Neamţ, de unde este el, o şcoală pentru magazinele de electrocasnice, unde să vină lume din Bucureşti, din Sibiu, din Constanţa să înveţe trei ani cum se conduce un magazin de acest gen.
    Senzaţia mea este că toţi aceşti antreprenori români care s-au ridicat din oraşele din afara topului 10 preferă să dezvolte business în altă parte, fără să mai întoarcă ceva la nivelul oraşului de unde au pornit.

    Bineînţeles că în Focşani nu este business ca în Bucureşti sau Cluj, dar pot fi dezvoltate centre de pregătire pentru toată reţeaua, cu masă, casă şi bani deasupra.

    Iar a treia idee – oricum niciuna dintre ele nu este ceva ieşit din comun – este ca autorităţile locale să ofere locuinţe gratis tinerilor care vor să se stabilească într-un oraş: dacă stai două decenii şi mai faci şi un copil, casa este a ta. La câte terenuri sunt libere, la câţi bani sunt la Ministerul Dezvoltării, se pot găsi câteva milioane de dolari pentru aceste locuinţe care să aibă 100 de metri pătraţi, nu 50.
    Fără tineri, fără familii tinere, nu doar satele şi comunele vor muri, ci şi oraşele.

  • Confesiunile unei angajate Facebook: am avut parte de cea mai toxică experienţă de muncă din viaţa mea

    Să lucrezi pentru Facebook pare o oportunitate pe care nu trebuie să o ratezi, însă lucrurile nu par a fi chiar aşa, potrivit unei foste angajate Facebook care a spus pentru The Guardian că acolo a avut parte de cea mai toxică experienţă de muncă.

    Sarcina ei în cadrul diviziei de “Trending” era să aleagă ce link-uri să apară în caseta „trending” a Facebook.  „În fiecare zi, analizam sute de subiecte (sau cuvinte cheie), despre care Facebook îmi spunea că sunt în tendinţe pe platformă. Apoi, alegeam o poveste, compuneam un titlu şi un scurt rezumat care apăreau în casetă”, mărturiseşte tânăra.

    Fosta angajată spune că în departamentul în care lucra tronau favoritismul, sexismul şi intimidarea. Mediul de muncă devenise inconfortabil, angajaţii erau nervoşi, deprimaţi şi nu aveau dreptul să îşi exprime opiniile. Părerile femeilor erau ignorate şi nu li se recunoşteau meritele şi competenţa în soluţionarea problemelor, spune fosta angajată. “Am constatat că, atunci când raportam o problemă sau o discrepanţă, raportul meu nu era luat în considerare. Numai că atunci când un bărbat făcea acelaşi lucru compania se mobiliza în a rezolva acele chestiuni. Această ignorare era devastatoare. Am ajuns la un punct în care nici nu mă mai oboseam să raportez probleme”, adaugă ea.

    O femeie a raportat o problemă cu pontarea la locul de muncă, dar supervizorul său a spus că nu este nicio problemă. Săptămâna următoare mai mulţi angajaţi au semnalat faptul că le lipsesc ore din program.

    Afirmaţiile acesteia sunt susţinute şi de faptul că din 2014 până acum, 15 din cei 45-50 de angajaţi ai departamentului Trending şi-au dat demisia, iar zece din 15 au fost femei.

    Salariile pentru asemenea poziţie se învârteau în jurul a 55.000 şi 65.000 de lire pe an

  • Nebunie sau strategie de geniu? Acest om le oferă angajaţilor MII DE DOLARI pentru a demisiona

    Compania Amazon le oferă angajaţlor sume de până la 5.000 de dolari dacă sunt de accord să îşi dea demisia, potrivit Business Insider.

    Strategia de a plăti oameni pentru a demisiona poate părea bizară, însă se poate dovedi eficientă, încât ajută compania să rămână doar cu oamenii dedicaţi.

    „Vrem ca oamenii care lucrează la Amazon să îşi dorească să fie aici”, a transmis purtătoarea de cuvânt a companiei, Ashley Robinson. „Scopul este să încurajăm oamenii să se gândească serios la locul lor de muncă şi la ceea ce îşi doresc. Pe termen lung, credem că dacă locul de muncă este un loc în care nu îţi doreşti să fii, impactul nu este pozitiv nici pentru angajat, nici pentru companie”.

    Robinson a spus că oferta le este prezentată angajaţilor o singură data pe an.

    Angajaţilor cu normă întreagă li se oferă sume cuprinse între 2.000 de dolari şi 5.000 de dolari, în funcţie de experienţă, potrivit The Atlantic.

    Strategia nu ajută doar la o structură organizaţională sănătoasă, ci ajută angajaţii să fie mai dedicaţi locului de muncă, scrie autorul Ian Ayres, care a descris efectele psihologice ale acestui concept în cartea lui „Carrots and Sticks: Unlock the Power of Incentives to Get Things Done.

  • Sclavie modernă: mâinile care-l hrănesc pe Kim Jong-Un

    În unele cazuri, lucrătorii aduşi din Coreea de Nord erau pur şi simplu sclavi, muncind 12 ore pe zi, şase zile pe săptămână, sub supraveghere strictă. Cea mai mare parte a salariilor lor era dată celor care i-au adus.

    Coreea de Nord este o naţiune în care peste 70% din cetăţenii săi nu au acces constant la energie electrică, în care peste 125.000 de oameni sunt în detenţie, unde procurarea alimentelor este problematică, iar locurile de muncă sunt rare. Cu economia izolată de fluxurile comerciale internaţionale, administraţia nord-coreeană trimite oameni la muncă în străinătate să câştige bani pentru a-şi susţine guvernul. Aceştia lucrează în semisclavie şi nu au altă opţiune decât să facă cum le spun oficialii guvernamentali. La apogeul programului de muncă, în 2015, Coreea de Nord avea 150.000 de cetăţeni în străinătate, conform estimărilor Washingtonului. Din munca acestora, guvernul a primit aproximativ 2 miliarde de dolari.

    Europa, cândva o destinaţie lucrativă pentru mii de aşa-zişi muncitori străini din Coreea de Nord, se închide efectiv în faţa imigranţilor exportaţi. De ani de zile, nord-coreenii au cusut textile în Bulgaria şi au prelucrat piese auto în fabricile cehe.

    De decenii, Coreea de Nord şi-a trimis zeci de mii de cetăţeni în diferite locuri ale lumii să muncească la cele mai de jos niveluri din industria lemnului, a mineritului şi în construcţii. SUA, care duce o campanie de izolare a regimului nord-coreean, a încercat să închidă această afacere şi să elimine astfel o sursă de valută forte pentru economia nord-coreeană.

    Şi în Polonia, cea mai mare economie est-europeană, la şantierele navale de la Gdansk în ultimii zece ani a existat un flux constant de sudori nord-coreeni. Perioada de lucru era de doi ani, în schimburi de 12 ore, şase zile pe săptămână. Muncitorii locuiau în cămine în care patru până la cinci muncitori împărţeau o cameră cu un singur pat pentru toţi. Lucrătorii îşi găteau peşte uscat şi orez. Rezervele de mâncare erau ascunse sub trepte. De cele mai multe ori, sudorii de pe şantier lucrau şi trăiau izolaţi.

    Ironic, şantierele navale din Gdansk au fost locul în care liderul sindical polonez Lech Walesa a condus celebrele greve anticomuniste de la sfârşitul anilor 1980. Astăzi, Poarta 2 a şantierului naval este un monument al revoltei care a declanşat prăbuşirea blocului sovietic.
    În drama muncitorilor nord-coreeni, Polonia este un caz special pentru The New York Times. Anchetele ziarului american au avut un ecou puternic asupra publicului polonez şi a administraţiei de la Varşovia.

    La un şantier naval izolat pe coasta baltică a Poloniei, bărbaţi în salopete folosesc torţe de sudură sub o ploaie rece. Ei lucrează la un petrolier pentru un client din Olanda. Scena nu atrage atenţie, ceea ce nu se poate spune despre naţionalitatea muncitorilor, vreo 12 la număr.

    ”Da, suntem din Republica Populară Democrată Coreeană“, a spus unul dintre ei. ”Suntem de ceva timp aici.“ Se îndepărtează în grabă. Pe faţă i se citeşte neliniştea.

    Patru alţi sudori au confirmat că sunt tot din Coreea de Nord, un stat care ameninţă Statele Unite şi o mare parte din Asia de Est cu arme nucleare. Apoi, şi aceştia şi-au făcut de lucru grabnic în altă parte.

    Prezenţa lor continuă în Polonia, un aliat al NATO şi membru al UE, subliniază cât de greu este de izolat economia nord-coreeană de economia globală, chiar dacă această ţară face eforturi pentru creşterea capabilităţilor de atac nuclear.

    În decembrie, Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) a adoptat o rezoluţie prin care solicită tuturor ţărilor să expulzeze lucrătorii nord-coreeni în termen de doi ani. Rezoluţia, care a urmat lansării în noiembrie a unei noi rachete balistice intercontinentale nord-coreene, a impus şi o reducere semnificativă a livrărilor de petrol către această ţară.

    China şi Rusia, unde lucrează majoritatea muncitorilor nord-coreeni trimişi în străinătate, rezistă de mult timp eforturilor americane de a impune un embargo global asupra naţiunii. Chiar şi Uniunea Europeană a convenit abia în luna octombrie să nu mai reînnoiască permisele de muncă pentru nord-coreeni.

    Polonia a trimis soldaţi să lupte alături de americani în Irak, dar este una dintre puţinele ţări care încă găzduiesc muncitori nord-coreeni, în pofida obiecţiilor Washingtonului.

    Inspectoratul de Stat al Muncii, care reglementează condiţiile de muncă în companiile poloneze, a anunţat că probabil 450 de nord-coreeni rămăseseră în ţară la jumătatea anului 2017, angajaţi la cel puţin 19 companii, inclusiv un complex de sere unde se cultivă tomate la sud de Varşovia.

    Însă The New York Times a găsit anul trecut muncitori nord-coreeni la alte două întreprinderi – la şantierul naval din Police, lângă graniţa cu Germania, şi la o fabrică care face containere pentru transport maritim în oraşul Czluchow, la 100 de kilometri sud-vest de Gdansk.
    În Polonia, administraţiile regionale eliberează permise de muncă lucrătorilor străini, iar coordonarea cu agenţiile naţionale este redusă. Drept urmare, nimeni nu pare să ştie exact cât de mulţi nord-coreeni sunt în Polonia şi nici ce fac ei.

    Ministerul de Externe a cerut administraţiilor locale să nu mai aprobe permise de muncă pentru nord-coreeni, iar o nouă legislaţie intrată în vigoare în ianuarie obligă la acest lucru. |ncăpăţânarea cu care provincia rezistă presiunilor de la centru ilustrează durabilitatea relaţiilor comerciale făurite în timpul Războiului Rece, când Polonia era un membru al blocului comunist.

    Relaţiile dintre Polonia şi Coreea de Nord s-au răcit după căderea Uniunii Sovietice, însă Polonia rămâne una dintre cele şapte naţiuni europene care păstrează ambasade în Phenian.

    The New York Times a solicitat informaţii privind permisele de muncă eliberate nord-coreenilor de la cele 16 guverne provinciale din Polonia. Nouă au răspuns, declarând că au dat 124 de permise noi pentru nord-coreeni în 2017 şi 253 în anul anterior.

    Washingtonul a intensificat presiunea asupra ţărilor pentru a opri primirea muncitorilor nord-coreeni, iar lista ţărilor care au făcut acest lucru a scăzut de la aproximativ 40 la 16, printre care Austria şi câteva state din Golful Persic, potrivit grupurilor pentru drepturile omului şi rapoartelor Organizaţiei Naţiunilor Unite.

    Guvernul polonez s-a angajat în mod repetat să elimine treptat permisele de muncă pentru nord-coreeni după ce a primit din această cauză o atenţie negativă în lucrările academice şi la ştiri.

    |nsă Uniunea Europeană nu a insistat pe această problemă, temându-se să nu amplifice tensiunile legate de suveranitate după votul britanicilor de a ieşi din blocul comunitar. Guvernul de dreapta al Poloniei a înfruntat critica europeană la adresa acţiunilor sale de a exercita un control mai mare asupra instanţelor.

    ”Uniunii Europene i-a fost frică să nu îndepărteze Polonia şi mai mult“, a declarat Remco Breuker, istoric la Universitatea Leiden din Olanda.
    Într-o îngrămădeală de străzi din apropierea râului Oder din Police, un oraş mohorât cu 40.000 de locuitori, muncitorii nord-coreeni sunt adesea văzuţi mergând pe lângă şinele de tren dinspre şantierul naval Partener la un magazin alimentar.

    Uneori se ghemuiesc pe trotuarele din faţa dormitoarelor lor, fumând ţigări în timp ce se feresc de vântul muşcător. Seara, îşi cumpără produse de patiserie sau legume. |n zilele de duminică se adună la o şcoală elementară locală pentru a juca fotbal.

    ”Este ceva neobişnuit“, spune Pawel Wieczorkowski, director adjunct al biroului local de şomaj. ”Este ceva exotic.“
    Lucrătorii par să încerce să se facă cât mai puţin remarcaţi. Cu câteva excepţii, guvernul totalitar din Coreea de Nord interzice cetăţenilor să se amestece cu cei din afară. Cei care trezesc suspiciuni pot fi arestaţi.

    ”Suntem aici legal. Plătim impozite guvernului local“, a spus un muncitor nord-coreean când a fost abordat în afara căminului. |ntrebat despre ştirile care spun că muncitorii au fost maltrataţi, a izbucnit: ”Toate sunt minciuni!“. Apoi a intrat într-o camionetă şi a plecat în jos pe o alee murdară.

    Şi nord-coreenii care lucrează în alte părţi ale Poloniei preferă tăcerea. La complexul de sere care angajează nord-coreeni, căminul muncitorilor este înconjurat de un zid de beton de 7 metri înălţime; însă printr-o fisură se poate vedea cum un bărbat masiv, într-o pufoaică groasă, dă instrucţiuni la şase femei să spele o dubă Ford albastră. Afară este frig. Este iarnă.

    În Koldowo, un sat la 200 de kilometri nord-vest de Varşovia, de la locuitori s-a putut afla că un grup de nord-coreeni a sosit la începutul anului 2017 pentru slujbe la Remprodex, un producător de containere de transport maritim din oraşul apropiat Czluchow.
    |n timpul primelor luni, oamenii au dormit în interiorul containerelor goale, în pofida frigului, au spus locuitorii. Mai târziu, muncitorii au închiriat jumătate dintr-o casă, mascată în interiorul unui perimetru înconjurat de ziduri.

    Remprodex nu a răspuns la întrebări, iar reporterii de la The New York Times nu au fost primiţi pe proprietatea familiei Kociszewscy, care deţine serele.

    Ţările care găzduiesc lucrătorii nord-coreeni şi-au apărat aranjamentele, argumentând că nu vor să îi expună pe muncitori la lumea exterioară şi că îi ajută să-şi susţină familiile. Condiţiile de acasă pot fi atât de disperate încât unii nord-coreeni sunt dispuşi să plătească mită pentru a obţine aceste locuri de muncă.

    Organizaţiile pentru drepturile omului, fugarii nord-coreeni şi monitorii ONU au descris situaţia ca muncă forţată, deoarece muncitorii sunt izolaţi fizic, sub supraveghere constantă şi privaţi de cea mai mare parte a salariilor.

    Un număr de 147.000 de nord-coreeni lucrează acum în străinătate, potrivit unei estimări recente a Institutului Coreean pentru Unificare Naţională din Seul, iar Partidul Muncitoresc din Pyongyang se pare că încasează de 60% până la 80% din câştigurile fiecărui muncitor.
    Aceste salarii reprezintă o sursă importantă de venituri pentru un regim care este din ce în ce mai afectat de sancţiunile internaţionale – între 200 şi 500 de milioane de dolari pe an, potrivit celor mai mulţi experţi.

    Cecylia Kowalska îşi aminteşte că telefonul care a pus-o în afaceri cu Coreea de Nord a venit în 2007. La acea vreme, conducea o companie din oraşul port Gdansk, care furniza sudori sectorului maritim şi construcţiilor.

    Un şantier din Gdansk avea nevoie de cineva pentru a se ocupa de zece sudori nord-coreeni care au mai lucrat acolo, spune ea. Sudorii fuseseră angajaţi printr-o altă firmă, care se chinuia să le plătească salariile la timp.
    Doamna Kowalska, acum în vârstă de 67 de ani, a explicat că firma sa, Armex, şi-a asumat responsabilitatea pentru lucrători şi a stabilit o relaţie cu partenerii nord-coreeni care i-au adus în Polonia.

    Mai târziu a început să furnizeze servicii de sudură altor două şantiere navale, conduse de Crist SA şi Nauta SA, ambele companii care fabrică nave de război pentru membrii NATO.

    ”Erau muncitori calificaţi şi harnici“, a spus ea despre nord-coreeni.

    Doamna Kowalska a fost, de asemenea, reprezentant legal al unei companii numite Wonye, înfiinţată pentru a furniza lucrători fabricilor, şantiere navale şi comercianţilor de fructe şi legume, potrivit documentelor companiei poloneze.

    Registrul comercial îl identifică pe preşedintele firmei Wonye drept un nord-coreean pe nume Jo Chol-yong.

    La mijlocul anilor 1990, un bărbat cu acelaşi nume şi dată a naşterii a lucrat pentru o companie nord-coreeană controlată de departamentul partidului de guvernământ care supraveghează programele nucleare şi de rachete ale naţiunii, potrivit unui registru al rezidenţilor din Phenian sustras din Coreea de Nord.

    Vicepreşedintele Wonye ar fi Kang Hong-gu, care anterior pare să fi fost comandant al unei unităţi implicate în construcţii, Brigada a 8-a Sokdojon, potrivit registrului.

    Doamna Kowalska spune că a ajutat la înfiinţarea Wonye în 2015 ca o favoare pentru unul din partenerii săi din Coreea de Nord, dar nu şi-a asumat niciodată un rol activ şi a vândut acţiunile în anul următor.

    Potrivit cercetărilor lui Breuker şi ale colegilor săi, Armex a primit lucrătorii de la Rungrado General Trading Corporation, un furnizor nord-coreean de forţă de muncă, sancţionaţi de Statele Unite în 2016 şi acuzat de finanţarea departamentului care supraveghează programul de arme nucleare.

    Întrebată despre partenerii săi, doamna Kowalska a declarat că nu cunoaşte exact numele lor şi a promis că le va căuta. |nsă mai târziu a refuzat să le divulge, spunând că acest lucru ar însemna să transmită ”secrete comerciale“.
    Odată, şi-a amintit ea, unul dintre nord-coreeni i-a sugerat să cumpere un cadou pentru oficialii din Phenian – o sabie. ”Un semn al mulţumirilor noastre pentru acest parteneriat. Mă gândeam că este ca şi cum aş fi cumpărat cuiva flori.“

    Sabia a fost ulterior expusă într-o sală cu cadouri pentru liderii Coreei de Nord şi a fost subiectul unui videoclip propagandistic nord-coreean în care a fost menţionat numele Armex.

    Parteneriatul a continuat fără probleme până acum trei ani, povesteşte doamna Kowalska, când un sudor nord-coreean fără echipament de siguranţă adecvat a murit ars la şantierul naval Crist. Accidentul a alarmat clienţii Crist, printre care un constructor de nave danez care a angajat şantierul naval polonez să lucreze la un vas de război pentru Danemarca, un alt membru al NATO.

    Curând după aceea, doamna Kowalska a încetat să angajeze lucrători nord-coreeni ”pentru că a devenit o problemă atât de delicată“, spune ea, adăugând că acum este pensionară şi că nu se mai ocupă cu angajarea acestor muncitori. |nsă partenerii nord-coreeni par a fi activi în continuare în Polonia.

    Recent, într-o după-amiază, reporterii de la The Times au văzut două vehicule cu plăcuţe de înmatriculare poloneze parcate în faţa căminului muncitorilor de la serele de roşii: duba spălată şi un sedan Mercedes negru.
    Potrivit unor documente văzute de The Times, duba este înregistrată pe numele vicepreşedintelui Wonye, domnul Kang, iar Mercedesul pe numele preşedintelui firmei, domnul Jo.

    Deşi Uniunea Europeană menţine o protecţie extensivă a muncii, nord-coreenii care au lucrat acolo descriu o realitate paralelă.
    ”Fetele noastre trăiesc ca şi cum ar fi în închisoare“, a declarat Kim Tae-san, un fugar nord-coreean care a lucrat în Republica Cehă în perioada 2000-2002 supervizând 200 de femei tinere nord-coreene într-o fabrică de încălţăminte.

    El povesteşte că atunci când nu lucrau, femeile erau nevoite să rămână în dormitoarele lor, unde participau la sesiuni de studiu ideologic; puteau viziona numai filme şi documentare propagandistice trimise de acasă.

    O dată pe săptămână li se permitea să meargă în piaţă – dar numai în grup.
    Nord-coreenii trimişi la muncă în străinătate sunt verificaţi pentru loialitate politică, dar guvernul trimite şi supraveghetori să-i urmărească. Şi muncitorii ”se supravegheau reciproc“.    

    Femeile lucrau şase zile pe săptămână, câştigând 150 de dolari pe lună, din care păstrau doar aproximativ 25 de dolari pentru alimente şi pentru a pune deoparte. Supraveghetorii lor luau restul, spune domnul Kim, cheltuind o parte din bani pentru locuinţe, dar trimiţând cea mai mare parte către autorităţile din Coreea de Nord.

    Polonezii care au lucrat cu nord-coreeni descriu condiţii similare. Spre exemplu, un muncitor la şantierul naval de la Crist şi-a amintit cum un coleg nord-coreean s-a îmbolnăvit la locul de muncă şi a fost sfătuit de un medic să nu mai lucreze. Omul a devenit nervos, insistând că trebuie să continue.

    ”Aceasta este muncă de sclavi“, a declarat Agnes Jongerius, membru olandez al Parlamentului European, care a cerut autorităţilor europene să forţeze Polonia să nu mai accepte muncitori nord-coreeni.
    Doamna Kowalska a scăpat de acuzaţiile de abuz şi a declarat că nord-coreenii ei se bucurau de ”o viaţă normală“.
    ”Ne cereau chiar sfaturi despre ce să le cumpere soţiilor şi copiilor lor“, a spus ea. ”Le plăcea să cumpere lenjerie pentru soţiile lor. Era un cadou popular şi ne întrebau unde găsesc magazine ieftine.“

    Ea spune că nord-coreenii erau plătiţi de compania ei cu aproximativ 780 dolari pe lună. La început a recunoscut că Armex a trimis o parte din salarii unei companii din Coreea de Nord, dar mai târziu a revenit explicând că nu asta a vrut să zică şi că nimeni nu a primit mai puţini bani.

    Deoarece presiunile internaţionale s-au intensificat, Inspectoratul de Stat al Muncii a promis să investigheze acuzaţiile de abuz. Până în prezent, agenţia nu a găsit ”semne de muncă forţată“, a declarat Dorota Gorajska, funcţionar responsabil pentru companiile care angajează lucrători străini.

    Funcţionarii au recunoscut, totuşi, că inspecţiile au fost, în general, limitate la documente şi că la audieri anchetatorii se bazează de obicei pe traducătorii furnizaţi de angajatori.

  • Când ar trebui ca un angajat să plece dintr-o companie?

    Totuşi, noua generaţie de angajaţi începe să schimbe mentalităţile, iar în viitor pe piaţa forţei de muncă vor activa candidaţi cu experienţe profesionale multiple şi diverse, care pleacă dintr-o companie când simt primele neajunsuri.

    Specialiştii din resurse umane sunt de părere că angajaţii nefericiţi la locul de muncă sunt un pericol pentru restul colegilor din cauză că pot ajunge să îi demotiveze şi pe aceştia. Printre cele mai importante motive pentru care angajaţii ajung să fie nemulţumiţi şi să îşi dorească să părăsească locul de muncă se numără pachetul salarial, relaţia cu şeful sau lipsa timpului liber.

    ”Dacă ne uităm la statisticile din ultimii ani, motivele pentru care angajaţii vor să renunţe la job sunt banii, relaţia cu şeful, posibilităţile de dezvoltare, siguranţa jobului, distanţa faţă de casă sau condiţiile fizice de lucru“, afirmă Oana Botolan Datki, SEE managing partner în cadrul firmei cu activităţi în domeniul resurselor umane Consulteam. Ea mai spune că motivele pentru care angajaţii vor să plece de la job sunt în principal vârsta şi poziţia pe care o ocupă persoanele respective în cadrul companiei. Astfel că pentru un angajat senior sau sau care se află într-o funcţie de management va conta mult relaţia pe care o are cu şeful direct, în timp ce pentru un angajat dintr-un post de execuţie beneficiile salariale vor cântări mai mult. De asemenea, este deja cunoscut că angajaţii tineri sunt tentaţi să renunţe mai uşor la un loc de muncă decât angajaţii cu o experienţă profesională mai vastă.

    ”Tinerii se pot adapta mult mai uşor unor astfel de schimbări, integrându-se şi adaptându-se cu lejeritate în diverse culturi organizaţionale. |n acelaşi timp, nu au răbdare să treacă prin toate etapele unei cariere profesionale şi atunci sunt mult mai fluctuanţi în joburi“, explică Raluca Peneş, HR coordinator în cadrul companiei de externalizare de servicii de resurse uname Smartree România. Cu alte cuvinte, ea spune că lipsa răbdării şi uşurinţa cu care tinerii reuşesc să se integreze în cadrul unei companii îi determină pe aceştia să fie mai flexibili şi să poată renunţa mai uşor la un loc de muncă.

    În cazul tinerilor aflaţi la primul job, specialiştii în resurse umane chiar recomandă ca aceştia să încerce şi alte locuri de muncă pentru a experimenta. Perioada de experimentare îi ajută pe tineri să acumuleze experienţă, ca mai apoi să poată avansa şi să îşi poată clădi o viaţă profesională aşa cum şi-o doresc. ”Dinamica de personal este în mod natural mai accentuată pentru cei tineri, până în 25-27 de ani, pentru că este o perioadă de experimentări şi căutări. Această dinamică se mai stabilizează, oamenii vor să îşi construiască o carieră şi să evolueze. Unii schimbă doar jobul, urcând pe scara ierarhică, alţii schimbă şi compania dacă nu au oportunităţi de creştere“, a spus Sorin Faur, fondator al Academiei de HR.

    Dacă motivele pentru care un angajat îşi doreşte să demisioneze de la locul de muncă sunt uşor de stabilit, cauzele pentru care unii dintre ei rămân totuşi în companie deşi şi-ar dori să plece trebuie atent descoperite şi sunt dintre cele mai diverse.

    Sorin Faur este de părere că multe persoane care sunt tentate să plece de la actualul job, dar nu o fac încă, fie nu au găsit încă jobul potrivit, fie au aplicat şi nu au fost acceptate în altă companie, fie se tem de cum o să fie la un alt loc de muncă. ”Motivele pentru care oamenii rămân deşi ar vrea să plece sunt multe şi trebuie atent descoperite. În acest sens se pot folosi intrumente specifice de tipul interviurilor de retenţie care detectează motivele pentru care oamenii vor să plece înainte ca aceştia să o facă efectiv“, a explicat Sorin Faur.
    Piaţa forţei de muncă se confruntă în ultima perioadă cu ample fluctuaţii de personal şi din cauza faptului că în piaţă există un deficit de personal, iar angajaţii de valoare sunt ”curtaţi“ cu oferte de alte companii. Astfel că identificarea motivelor şi cauzelor pentru care angajaţii se gândesc să plece din cadrul companiilor este foarte importantă şi poate diminua fenomenul fluctuaţiei de personal.

    În ceea ce priveşte domeniile cel mai afectate de fluctuaţia de personal, acestea sunt IT&C-ul, industria hotelieră, retailul, dar şi industria textilă. Totodată, Sorin Faur mai atrage atenţia că în situaţia în care un mare angajator vine pe piaţa locală cu o ofertă de 500 de locuri de muncă, atunci generează o migrare de personal în cadrul majorităţii companiilor din domeniu sau din regiune. ”Fluctuaţia de personal ţine mult şi de conjunctura economică, uneori de o anumită regiune. Spre exemplu, dacă vine o mare companie şi face 500-700 de angajări, generează o fluctuaţie masivă tuturor companiillor din jur“, subliniază Faur.

  • S-a TERMINAT cu programul de lucru de 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână! Decizie CRUCIALĂ luată de cea mai puternică economie din Europa

    Liderii sindicatului IG Metall au avut şase sesiuni de negocieri cu federaţia angajatorilor din landul Baden-Württemberg.