BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Îmi iau jucăriile şi plec!

    Din păcate, acest fenomen este destul de prezent prin organizaţii. Dacă atunci când l-am observat iniţial am avut senzaţia că este o manifestare a unor convingeri competitive, cum ar fi dorinţa de a câştiga cu orice preţ, corelate cu teama de a nu reuşi, m-am înşelat. Am decodificat plecarea ca o retragere din faţa posibilităţii de a nu fi pe primul loc. În mod interesant, nu am văzut oameni tineri manifestându-se aşa, ci adulţi copţi, pe ultima sută de metri în carieră sau foarte buni specialişti. Imediat ce am analizat aceste demografice organizaţionale am realizat că, de fapt, fenomenul este mult mai bine mascat şi mai profund. Este o atitudine premeditată şi antrenată riguros pe care cel care o cunoaşte o foloseşte cu cel puţin trei scopuri precise.

    Primul este că vrea să creeze un moment de dezbinare pentru că în astfel de momente oamenii se pierd şi sunt bulversaţi. Ce reacţie poţi să ai, repede, atunci când vezi că cel cu care eşti împreună la masă să rezolvaţi o problemă te abandonează subit, dar vehement? Nu ai timp pentru viteză de reacţie şi exact asta este ceea ce urmăreşte: să te lase cu gura căscată, fără vorbe şi să îţi mute gândurile de la problemă la el.

    În paralel cu acest scop este şi cel de-al doilea: vrea să se poziţioneze ca autoritate supremă pentru că doar o autoritate poate spune “eu plec”. Evident, doar un copil care are jucării poate să şi le adune şi să plece, deci şi noi vorbim despre resurse autentice. Felul cum creează însă acest moment este un construct îngrijit în care vrea să îşi ocupe un rol în care să creeze, pe deasupra, şi impresia unei aparente generozităţi. Ţi-a tot dat, acum nu mai meriţi, el pleacă! Acest mic moment când “pleacă” este partea scenariului în care devii conştient că “el are şi poate”.

    Tu nu ştii sigur însă dacă ai nevoie de el, de ce are el sau de ce poate el. De fapt, dacă ai avea timp să răspunzi repede la întrebarea: “Dar, în fond, cine este acest om? Cine sunt eu în prezenţa lui?”, cu siguranţă perspectiva situaţiei s-ar schimba. El ştie, şi tocmai din acest motiv nu acordă timp. Timpul în astfel de situaţii este duşmanul lui, iar el ştie cum să contracte timpul. Singura cale prin care ceilalţi pot dilata timpul este lipsa lor de reacţie conştientă. Al treilea scop este acela de a genera un moment în care revenirea lui înapoi să “disciplineze” şi, cu o viteză de reacţie uluitoare, profită repede şi pune condiţii.

    De ce face asta? Din păcate, pentru că poate şi pentru că s-a antrenat din copilărie doar la acest joc. Este singurul fel în care ştie să se facă văzut atunci când chiar nu se distinge într-un grup şi când, poate, chiar nu e nimic de văzut la el, ci este mai mult de văzut la alţii din jurul lui. Singurul moment în care nu va reacţiona este atunci când, în mod direct şi evident, are şi el vreun beneficiu, altminteri, nimic nu îl împiedică să dezbine orice poate fi dezbinat pentru ca, îmbinând la loc, să mai creeze un loc pe care să îl poată tutela. Orice dezbinare presupune re-îmbinare şi el vrea să re-îmbine după regulile lui.

    Despre ce aste vorba, aşadar? Este vorba, la nivel profund, de o dorinţă de manifestare a superiorităţii, mai mult decât ar părea că este o nevoie de control sau de putere. Copilul care “poate” să îşi ia jucăriile şi să plece nu vrea să controleze nimic sau să fie numărul unu, el vrea să îşi arate superioritatea şi îşi imaginează că ceilalţi îi vor duce lipsa, că fără el nu se poate. Parţial este adevărat, în sensul că ceilalţi ar putea duce lipsa jucăriilor, dar nu vor duce şi lipsa caracterului lui.

    Ce nu ştiu ceilalţi este că acolo unde cineva se manifestă astfel este pentru că el vede că există o lipsă de coeziune unde îşi poate face loc după bunul-plac. Dacă la reacţia “îmi iau jucăriile şi plec”, copiii reacţionează infinit mai sănătos decât adulţii, pentru că majoritatea lor privesc miraţi la copilul care pleacă, lăsându-l să plece, în mediul organizaţional regulile de politeţe şi de bun-simţ elementar fac ca un om din grup cel puţin să îl cheme înapoi pe cel care e în drum spre uşă. Cea mai sănătoasă reacţie este însă să îl laşi să plece.

    Dacă este parte din aceeaşi echipă, va veni singur înapoi, dacă nu, chiar nu este nevoie de el. Un om cu adevărat aliniat la un scop comun are toate abilităţile şi dispune de toată forţa interioară de care este nevoie astfel încât, în momente mai dificile pentru echipă, să ştie cum să ţină cont de absolut toate individualităţile, dar şi de scopul comun. “Divide et impera” este doar un principiu interesant pentru el, nu un scop în sine.

    IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)

  • Opinie Emilian Duca: Despre încredere şi economie

    EMILIAN DUCA este managing partner al Tax & Business Solutions SRL.

    Evenimente precum insolvenţa Hidroelectrica şi cvasi-falimentul Oltchim au arătat cât de strânsă este legătura dintre economie şi politică. Poate că şi din această cauză ştiinţa economică poartă denumirea de economie politică.

    Dacă nu ai încredere în politicieni şi în stat, dacă nimeni nu este responsabil pentru promisiunile neîndeplinite, atunci de ce să votezi sau, mult mai radical, de ce să transferi o parte din venituri (impozite) către oameni în care nu ai încredere?

    Entuziasmul distructiv şi asaltul imposturii în aparatul de stat fac ca lipsa de viziune a guvernanţilor (foşti, actuali şi viitori) să pară o problemă minoră. Totuşi, cum poţi să ai încredere într-un politician care nu ştie încotro se îndreaptă? Dacă încrederea este liantul societăţii umane, cum poţi face să progreseze o societate ca a noastră? Încrederea în politicieni ar putea explica secretul datorită căruia unele state au tendinţa de a progresa în timp ce altele (ca România) ajung să involueze.

    Lipsa de încredere este extrem de dăunătoare şi pentru economie. Să ne imaginăm ce ar însemna, în acest moment, pierderea încrederii în sistemul bancar. Acest prim scenariu ar trebui să dea fiori oricărui politician responsabil, însă comportamentul majorităţii politicienilor arată că nu au înţeles mare lucru din criza în care, vrem-nu vrem, ne afundăm în loc să ieşim.

    Un alt scenariu care ar trebui să ne preocupe este acela în care companiile de stat ar pierde accesul la finanţarea bancară. De aici până la faliment nu este decât un pas…Exemplul cvasi-falimentului de la Oltchim (“ajutat” şi de insolvenţa Hidroelectrica) se poate replica în oricare dintre companiile naţionale pentru că băncile nu mai au încredere în acestea. Iar salvarea acestora prin finanţarea de la bugetul de stat este din ce în ce mai improbabilă. Chiar dacă scenariul părea imposibil la începutul anului, acesta a devenit dureros de realist deoarece bugetul de stat nu mai poate garanta pentru aceste companii.

    Care ar fi soluţiile pentru a evita astfel de scenarii? Nu sunt foarte multe şi, mai mult, depind de o schimbare de atitudine a politicienilor.

    În primul rând, este vorba de credibilitate. Aşa cum ştim cu toţii, încrederea se câştigă greu şi se pierde uşor. În general, încrederea se câştigă dacă promisiunile făcute sunt şi îndeplinite. De aceea este atât de important să promiţi doar ceea ce poţi face.

    În al doilea rând, este vorba de a oferi o viziune celor pe care îi conduci. Aici nu este loc de ezitări – vrem în UE şi NATO sau în spaţiul “gri” post-sovietic în care am stat până în 2007?

    În al treilea rând, oricare ar fi viziunea propusă, aceasta trebuie concretizată într-o strategie economică coerentă. În acest context, trebuie să fim drepţi şi să recunoaştem că politicienii nu pot fi experţi în macroeconomie, însă este responsabilitatea lor principală să îşi aleagă cei mai buni consilieri economici. Mai trebuie menţionat că apartenenţa unui consilier la mediul academic sau calitatea de membru de partid nu este nici necesară şi nici suficientă pentru a produce idei de valoare.

    În fine, toate promisiunile, viziunea economică şi strategiile sunt inutile dacă nu poţi avea încredere în instituţiile statului. Într-adevăr, lipsa de încredere în instituţiile statului este prezentă peste tot, iar soluţia pentru această problemă întârzie să apară în ciuda nenumăratelor reforme începute şi neterminate (ori anulate imediat după implementare). Poate că soluţia este să încetinim ritmul schimbărilor şi să trecem (în sfârşit!) la treabă, aşa cum ne-a îndemnat nu demult un român simplu, dar talentat. Sunt convins că după un an de stabilitate legislativă (fără ordonanţe de urgenţă sau asumări de răspundere), în care instituţiile statului ar lucra pe baza legilor existente (bune sau proaste), ne-am simţi cu toţii mult mai bine. Atunci am putea să evaluăm mai bine care sunt instituţiile care funcţionează bine şi care sunt cele care au nevoie de îmbunătăţiri. Aşadar, dragi concetăţeni, să trecem la treabă!

  • Opinie Dan Pascariu: De ce am acceptat să fiu administrator la Tarom?

    Optsprezece ani mai târziu, statul a rămas acelaşi prost administrator, preluând anual pierderi de miliarde de euro ale companiilor la care este acţionar integral sau majoritar, în condiţiile în care calitatea de membru în consiliile de administraţie la astfel de companii este considerată o sinecura de către politicieni sau înalţi funcţionari publici, care-şi numesc rudele sau apropiaţii în astfel de poziţii.

    Astfel că, nu este de mirare că FMI a condiţionat continuarea sprijinului financiar acordat României de stoparea hemoragiei, prin numirea de manageri privaţi la companiile cu probleme. De fapt, ceea ce-i interesează pe oficialii FMI este ca acele companii de stat să fie administrate după aceleaşi reguli de guvernanţă corporativă ca şi companiile private.

    Conceptul de guvernanţă corporativă nu este foarte nou, dar a căpătat o relevanţă deosebită, mai ales în urma scandalurilor de răsunet provocate de prăbuşirea unor mari corporaţii: Polly Peck, BCCI şi imperiul media al lui Robert Maxwell în Marea Britanie, Enron, Tyco şi WorldCom în SUA. Prăbuşirea acelor companii, soldate cu pierderi de zeci de miliarde de dolari pentru acţionari, angajaţi, clienţi şi, nu în ultimul rând, stat, a determinat autorităţile din cele două ţări să revizuiască conceptul de guvernanţă corporativă şi să recomande, iar în unele cazuri chiar să impună, reguli uniforme de administrare a companiilor.

    Astfel, în Marea Britanie, principiile de guvernanţă corporativă enunţate în Rapoartele Cadbury (1992), Greenbury (1995) şi Hampel (1998) au fost consolidate în Codul Combinat de Guvernanţă Corporatistă din 2003 şi revizuite în 2010. În SUA, legea Sarbanes-Oxley (SOX) din 2001 a stabilit noi standarde de administrare pentru toate companiile publice (cotate la o bursă). Ca răspuns la percepţia că este nevoie de o legislaţie mai strictă în materie de guvernanţă, legi de tipul SOX au fost adoptate ulterior în Africa de Sud, Australia, Franţa, Germania, India, Italia, Japonia şi Turcia.

    Mai multe pe zf.ro

  • Opinie Ionel Blănculescu: Şi totuşi Oltchim poate fi salvat!

    Această foarte importantă materie primă, etilena, era până în urmă cu ceva timp produsă la instalaţiile de piroliză din cadrul Arpechim, în baza produsului naftă, furnizat de rafinărie şi transportată prin conducte, la Râmnicu Vâlcea, transportul ei la suprafaţă fiind interzis ca urmare a pericolului de explozie. Cauza reală a căderii Oltchim o reprezintă lipsa acestei materii prime, etilena, care, pe lângă faptul că împiedică producerea PVC, limitează şi producţia de sodă caustică, excesul de clor, rezultat odată cu soda, neputând fi utilizat. În actualele condiţii, dacă rafinăria Arpechim ar funcţiona, ceea ce reprezintă o utopie, în accepţiunea mea, reluarea pro­ducţiei de etilenă pe platforma Piteşti ar putea fi o soluţie, însă numai după doi ani, necesari unui proiect de minimă modernizare, care ar presupune o investiţie de 100 milioane de dolari. Şi dacă nu ar mai funcţiona, mo­dernizarea Pirolizei ar fi necesară, deoarece materia primă furnizată de rafinărie poate fi suplinită cu alta, produsă după cum vom constata în acest material.

    Mai multe pe zf.ro

  • Opinie Cristian Hostiuc, ZF: Nu-l faceţi prost pe Dăianu. A fost doar naiv. A vrut să câştige mai mult şi a pierdut. Din păcate, intrarea lui în showbiz îi îngroapă toată reputaţia de economist

    Dezvoltarea fără precedent a pieţelor financiare din ultimii 30 de ani a dus la apariţia platformelor de tranzacţionare online, cu brokeri şi investitori care stau lipiţi de ecran 24 din 24 şi încearcă să câştige pariind pe diferite evoluţii de valute, de acţiuni, de falimente, de mărfuri etc. Nu e nicio diferenţă că pariezi pe faptul că Manchester United va bate Clujul cu 2 la 1 sau că săptămâna viitoare euro va câştiga 0,2% faţă de dolarul australian. În acest moment tranzacţiile financiare speculative, care merg pe aceste mişcări de curs, sunt de nouă ori mai multe decât cele tradiţionale, care au la bază raţiuni comerciale sau de acoperire a riscului. Apariţia acestor platforme de tranzacţionare online, la care s-a adăugat cea mai importantă invenţie modernă a pieţelor, respectiv posibilitatea democratică a oricui, din orice loc, de a tranzacţiona în marjă, adică dai numai un avans cash (10%-20%), iar restul sumei ţi-l dă brokerul, a deschis calea spre îndeplinirea unor visuri. Că poţi să arzi etapele şi că poţi să faci bani peste noapte, fără să fii specialist, oricine ai fi şi cu oricât de puţini bani. Cu 1.000 de euro cash poţi să tranzacţionezi de 100.000 de euro sau cu 100.000 de euro poţi să tranzacţionezi de 10 milioane de euro. În cel de-al doilea caz, dacă mişcarea de curs euro-dolar îţi este favorabilă, să spunem cu 0,5% într-o zi, sau într-o oră, câştigul tău este de 50.000 de euro. Raportat la suma investită, rezultă un randament de 50%. Dacă visezi mai mult şi petrolul scade cu 1%, cum ai pariat, poţi să câştigi 100.000 de euro. Adică un randament de 100%. Sunt pline site-urile de reclame la platforme de tranzacţionare online şi toate îţi vând împlinirea unor vise. Ceea ce nu se promovează este că poţi să şi pierzi bani şi, mai mult decât atât, dacă tu vrei să câştigi, atunci altul trebuie să piardă. Pentru că la finalul zilei toate aceste speculaţii se închid cu sumă nulă. Dacă tu câştigi 100.000 de euro, atunci un altul sau alţii trebuie să piardă aceşti bani. Dar poate să fie şi invers. Să pierzi tu şi alţii să câştige.

    Cristian Sima era bun de gură, convingător, ştia istorie şi vorbea despre mişcările financiare globale pe cursul euro-dolar, dolar-yen, căderea Americii etc. ca şi cum el ar fi cel care le-ar pune în practică. Trebuia doar să găsească oameni care să îi dea bani şi el le trimitea în cont câştigurile.

    Domnul Daniel Dăianu nu avea timp să stea el să urmărească secundă cu secundă toate aceste mişcări globale, aşa că apariţia domnului Sima a fost de bun augur. I-a dat bani, ca să-i înmulţească. Dobânzile oferite de bănci, plus randamentele de la titluri de stat, erau mici (conform declaraţiei de avere, domnul Dăianu are şi astfel de plasamente). Din depozite şi instrumentele financiare tradiţionale niciodată nu te îmbogăţeşti. O dobândă de 6% pe an la lei nu înseamnă mare lucru. Iar la dolar, dacă primeşti cel mult 1% pe an, nici nu se vede în cont. Un randament povestit de domnul Sima, de peste două cifre sau de o cifră, dar nu 1%, că poate fi adus prin tranzacţionarea pe pieţele financiare mondiale, i-a injectat mai multă lăcomie în venă. Nimic rău, pentru că lăcomia face parte din viaţa fiecăruia dintre noi. Cum a spus Gordon Gecko, în celebrul film “Wall Street”: greed is good.

    Cititi mai multe pe zf.ro

    Cristian Hostiuc este directorul editorial al ZF.

  • Opinie Ioana Mîţu, redactor-şef Premium: Ce este luxul?

    Atunci, ce este luxul? Un mare istoric de artă spunea că “Dumnezeu trăieşte în detalii”, şi se referea, printre altele, la atenţia pentru fiecare mişcare de pensulă executată pe pânză. Dacă începem de aici, luxul înseamnă atenţie la detaliu. De la prima cusătură executată manual într-un sacou “custom made”, la alegerea materialului realizat din lâna lamelor din Peru (eligibile tocmai pentru că locuiesc la înălţimi de peste 3000 de metri), până la livrarea ireproşabilă a sacoului către client.

    Însă obsesia pentru detalii, luată ea singură, nu înseamnă lux. Nu fără orele de muncă depuse, cu pasiune, de un om dedicat (până la irosire) de domeniul său de activitate. Şi iată un alt element ce aparţine luxului: pasiunea. Cineva, la un moment dat, a fost pasionat şi a crezut în ceva. Louis Vuitton a fost pasionat de genţI de voiaj, Antoni Patek şi Adrien Phillipe de mecanica timpului, Coco Chanel de haine, iar un exemplu recent, ca să nu cădem în păcatul de a atribui luxului doar ce are tradiţie de peste un secol, Christian Louboutin a fost (şi încă este) pasionat de pantofi. Lista poate continua…

    Dar am scris deja mult şi o să mi se reproşeze că nimeni nu mai are azi timp să citească atât. Nu-şi mai permit acest lux.

    Aşadar, las paginile revistei să vorbească mai departe, mai ales că despre exclusivism şi capricii după afaceri am întrebat chiar pe câţiva dintre oamenii de business care au adus branduri de lux în Bucureşti. Tot în paginile acestui număr aniversar aflaţi care sunt cele mai apreciate restaurante din capitală sau cum se pregătesc pasionaţii de iahting de încheierea sezonului. Vă urez să răsfoiţi revista în tihnă, cu un pahar de vin bun în faţă şi să vă bucuraţi de toamnă.

    PS: Iar la întrebarea pe care o aud uneori – la ce foloseşte luxul? – am un singur răspuns: la nimic vital. Dar e minunat.

  • Opinie Anca Arsene-Bărbulescu: Opt ani în 500 de cuvinte

    Deceniul în curs vine cu vremuri tumultuoase şi o perspectivă diferită asupra economiei care a încetat, de altfel, să mai duduie. Nu înseamnă însă că epoca de aur s-a încheiat. Prin anul întâi de facultate, într-un amfiteatru din clădirea Moxa a ASE-ului, am răsfoit pentru prima dată o revistă săptămânală de business. N-a fost vorba însă despre vreun număr din Time sau Business Week, din care citeam doar pe internet, ci, întâmplător sau nu, chiar BUSINESS Magazin.

    Pe copertă scria mare “Lecţia bursei”, dacă îmi aduc bine aminte, un articol pe care l-am citit pe nerăsuflate pentru că pentru mine chiar era o lecţie, prima lecţie practică predată nu de vreun profesor universitar, ci de un simplu jurnalist. Ştiu că mi s-a părut atunci fabulos să scrii la o revistă şi i-am invidiat sincer pe cei care semnau articole de business pentru că reuşiseră cumva să păcălească sistemul şi, în loc să petreacă opt ore în fiecare zi făcând acelaşi lucru – o bucăţică mică-mică din activitatea unei companii -, priveau afacerea din toate unghiurile, ajungeau în culise şi vorbeau cu unii dintre cei mai puternici oameni de afaceri din economie şi apoi povesteau mai departe.

    Luna aceasta se împlinesc opt ani de când a apărut BUSINESS Magazin (şi şapte de când fac şi eu parte din echipa din spatele revistei). Opt ani de boom economic şi mai apoi de criză, opt ani zbuciumaţi, cu bune şi cu rele, care pentru noi, redactorii, au însemnat o sursă nesecată de informaţie. Dar înainte de toate, sunt opt ani de dispute aprinse pe tema subiectelor care ajung sau nu în paginile revistei, de nenumărate ore petrecute în interviuri cu antreprenori şi executivi, pentru documentare şi în căutarea unei a treia surse care să confirme o informaţie încă nepublicată în presă, dar şi de cine mai ştie câte nopţi albe petrecute în redacţie ca să ne încadrăm în deadline şi revista să plece la timp. N-am să uit niciodată cum, într-o vineri seara, cu puţin timp înainte de închiderea ediţiei, s-a semnat o tranzacţie care a dat peste cap toate planurile editoriale pentru că însemna o schimbare de cover story, ca să nu mai vorbesc despre cele de a pleca acasă la o oră rezonabilă (lucru care, cel puţin pe vremuri, se întâmpla destul de rar în ziua trimiterii revistei la tipar). Iar exemplul nu este nici pe departe singular.

    Nu în ultimul rând, aş completa peisajul cu şedinţele uneori interminabile din fiecare săptămână, cu o echipă care, deşi nu mai seamănă aproape deloc cu cea de la începuturi, şi-a păstrat entuziasmul şi pasiunea pentru scris, cu mutări şi schimbări redacţionale şi editoriale, dar mai ales cu prietenii care au depăşit graniţele revistei. În fond, meseria de jurnalist are o componentă sentimentală puternică, iar viaţa de zi cu zi a BUSINESS Magazin nu face excepţie.

    Anca Arsene-Bărbulescu este redactor al revistei BUSINESS Magazin.

  • Opinie Cristian Hostiuc: Dar dacă poporul român nu vrea să cumpere/să investească la Oltchim?

    Liderul Partidului Poporului – Dan Diaconescu, asta ca să se înţeleagă direct din titlu cine este şeful, şi-a luat dreptul politic de a cumpăra şi a investi în numele poporului român la Oltchim pentru a salva combinatul de la faliment şi a nu-l lăsa să cadă fie în mâna ciocoilor locali, fie în ghearele investitorilor străini. Dar dacă poporul român nu vrea să investească la Oltchim? Ca un vot care nu costă nimic şi în empatie cu discursul lui Dan Diaconescu, poporul român cred că nu ar spune nu. Dar dacă ar trebui să scoată bani din buzunar şi să plătească ca să investească la Oltchim?
    Toată lumea vorbeşte şi are idei în numele poporului român. Parlamentarii sunt aleşi de popor, prin vot şi iau decizii în numele lor. O bună parte dintre ei au votat pentru măsurile de austeritate, respectiv tăierea cu 25% a salariilor sau creşterea T.V.A. de la 19% la 24%. Pe lângă votul la legi, alţi parlamentari au afacerile lor, combinaţiile lor. Tot în numele poporului român. Tot în numele poporului român se achiziţionează de către stat, adică de reprezentanţii lui, echipamente cu preţuri de două-trei ori mai mari decât în realitate, începând de la softuri, medicamente, drumuri şi autostrăzi, fregate etc. În numele poporului român cam 2-3 miliarde de euro pe an pleacă în conturile altora numai din buget. În numele poporului român, de la Hidroelectrica au plecat 1,5 miliarde de euro în 10 ani. În numele poporului român se ia comision de 10-25% din fondurile europene. În numele poporului român s-au luat fabrici la privatizare şi apoi au fost tăiate şi vândute ca fier vechi.

    Toată lumea are grijă de poporul român. Dacă s-ar putea să-i vândă un produs sau un serviciu la cel mai mare preţ posibil, acelaşi ca pe piaţa vestică, ar fi cel mai bun popor. Nimeni nu l-ar mai critica. Poporului român i s-a vândut şi FNI-ul, numai să doarmă liniştit şi să scoată banii. La alegeri i se vinde o viaţă mai bună, taxe şi impozite mai mici, autostrăzi în toate direcţiile, locuri de muncă bine plătite, pensii mai mari, strategii naţionale de educaţie, sănătate, apărare, pentru resursele naturale pentru decenii, care însă se schimbă cu fiecare ministru de a ajuns educaţia şi sănătatea la pământ.

    Nu ştiu cum se face că cei mai vocali şi cei care vor să aibă grijă de poporul român sunt milionari fără ca în jurul lor să construiască ceva pe care să-l identifici cu ochiul liber. Gigi Becali moare de grija poporului român, aruncă cu banii în dreapta şi în stânga, dar numai dacă este în direct la televiziune, dar afacerile lui, nu cele cu terenuri, miros a putrefacţie. Dumitru Dragomir, fascinantul şef al ligii de fotbal, plânge pe seama poporului român şi constată că este sărac, că economia lui Ceauşescu s-a distrus şi nu s-a pus nimic în loc. Dar el a făcut bani în toată această sărăcie a poporului. Iar toţi patronii din fotbal se plâng că pierd bani, dar aproape niciunul nu renunţă.

    Dar cine este poporul român? Ţiriac face parte din el? Becali? Băsescu? Oprescu ? Eu fac parte? Cei 2 milioane de Ion fac parte din poporul român? Dacă Ţiriac, cel mai admirat om de afaceri român, nu investeşte în Oltchim, împreună cu Diaconescu, eu sau eternul domn Popescu de ce am face-o? Ştim noi mai bine să facem afaceri decât Ţiriac? Este problema poporului român să cumpere Olchim? Sau este problema Guvernului în funcţie să găsească o soluţie?

    Dar dacă cei care investesc în Oltchim îşi pierd banii din decizia lui Dan Diaconescu. Cine plăteşte? La FNI, poporul român a pierdut şi tot poporul român a plătit. Un manager a luat decizia să implice CEC-ul în afacerea FNI, iar pe baza acestui lucru, noi toţi am plătit, în cazul în care nu ştiţi. Despăgubirile se dau într-un fel sau altul din buget, tot din banii noştri.

    Eu lucrez în acelaşi grup de foarte mulţi ani. Şi nu mi-am dorit niciodată să investesc şi să fiu acţionar. Când lucrurile merg bine îţi invidiezi proprietarul şi ai vrea să ai o parte din câştig. Dar când vine criza şi totul cade, sigur nu-ţi doreşti să împarţi pierderile.

    Cred că preluarea unor companii reprezintă o decizie individuală şi nu trebuie “împărţită” cu poporul român, nici măcar ca retorică.

    La adăpostul acestui slogan, că acţionezi în numele poporului şi împarţi totul cu poporul, se desfăşoară cele mai mari drame naţionale, aşa apar dictatorii, aşa încep războaiele, aşa se naţionalizează economii întregi, aşa se tâlhăresc bugete naţionale şi se încheie cele mai mari afaceri prin care se transferă active. Totul în numele poporului.

    Cristian Hostiuc este directorul editorial al ZF. Mai multe pe zf.ro/opinii

  • Opinie Cristian Hostiuc, director editorial: Ce înseamnă BUSINESS Magazin

    Ca ziarist care scrie despre business, înfrân-gerile se măsoară în ştirile pe care le-ai pierdut, în interviurile pe care le-ai ratat, în întrebările şi temele economice pe care le-ai lăsat baltă – şi oricum ştiai sigur că nu au niciun efect – sau în personajele despre care ai crezut că pot schimba ceva, dar nu s-a întâmplat acest lucru. Dar sunt şi victorii atunci când descoperi tendinţe care schimbă economia şi comportamentul oamenilor, în informaţiile din “celebrele” surse, pe care le dai primul şi care se confirmă peste câteva zile sau săptămâni, în interviurile cu personaje celebre, ce apar foarte rar în spaţiul public. Nu în ultimul rând, sunt victorii cu tinerii pe care îi descoperi în eşaloanele doi, trei sau patru din firme locale, multinaţionale sau bănci şi care în ani urcă treaptă cu treaptă şi devin lideri.

    Avantajul meu este că am intrat de mult în presă, din 1993 şi am o istorie văzută şi scrisă a ceea ce s-a întâmplat în economie. Pot să spun că sunt un privilegiat, un câştigător al acestor 22 de ani în care am întâlnit multe persoane din business, am văzut multe lucruri şi bune şi rele, am ascultat poveşti incredibile din “subteran”, am văzut măriri şi căderi de oameni de afaceri, de companii sau pur şi simplu de pieţe. Am văzut milionari făcuţi peste noapte şi care ulterior nu au ştiut decât să arunce banii în dreapta şi stânga ca la lăutari, în speranţa că aşa îi vor înmulţi din nou.

    Am simţit puţin că vine criza, dar nu mi-am putut închipui că va dura atât de mult şi mai ales cât de dur se va reflecta în economie şi în viaţa multor oameni. Mi-a fost teamă să spun cu voce tare şi apăsat în scris că imobiliarele nu au susţinere în venitul oamenilor, că nu poţi să ai majorări salariale duble pentru că PIB nu s-a dublat peste noapte. Şi sunt multe alte lucruri pe care nu le-am scris, cum e atunci când ţi-e şi frică să te gândeşti că se pot întâmpla. Silviu Brucan, având în spate o istorie proprie fabuloasă, începând cu intrarea pe tancurile sovietice în Bucureşti şi terminând cu împuşcarea lui Ceauşescu, a avut curajul în 1990 să spună că României îi va trebui 20 de ani să înţeleagă democraţia. A suportat apoi tot oprobriul public timp de două decenii, până când i s-a dat dreptate.

    În toamna lui 2004 s-a lansat BUSINESS Magazin, o revistă care-şi propusese să aducă în lumina reflectoarelor evenimente şi fapte, trenduri, lideri din business cu ideile, afacerile şi gândurile lor, toate povestite frumos şi interesant; cu opinii cu tâlc, înţelese doar dacă sunt citite de două ori (vezi cazul lui Dorin, redactorul-şef), cu idei de afaceri ale tinerilor antreprenori şi care au prins viaţă, cu branduri noi, româneşti, care au forat în portofelele consumatorilor şi au câştigat bătălia cu timpul şi concurenţa. Dar nu în ultimul rând, cel mai important proiect al BUSINESS Magazin este 100 Tineri Manageri de Top. Pentru mine nu există satisfacţie mai mare decât să vezi cum tineri, până în 40 de ani, pe care BUSINESS Magazin i-a selectat acum 7, 6, 5… ani, când nu erau în lumina reflectoarelor, ajung sus, preiau conducerea unor companii, au afacerile lor şi chiar sunt lideri în domeniu, devin “şefii de promoţie ai unei generaţii”. Acesta este pariul cu timpul făcut de BUSINESS Magazin, că poate scoate la lumină executivi încă de pe când nu sunt mari şi le poate urmări cariera. România nu înseamnă numai Iliescu, Băsescu, Diaconescu, Becali, Ţiriac, Patriciu, Copos, Popoviciu, Isărescu, Negriţoiu, Pascariu etc. România noastră înseamnă şi Drăgan, Pătrăhău, Radu, Sporiş, Ţucă, Anghel, Armean, Bâtlan, Tătar, Iavorschi, Baciu, Şeitan, Ciurtin, Apostolescu şi ceilalţi 686 care au apărut în catalogul anual 100 Tineri Manageri de Top.

    Dacă Ziarul Financiar – pentru că suntem într-un fel sau altul aceeaşi redacţie – vorbeşte despre evenimentele economice la zi, despre impactul deciziilor politice în viaţa de business, despre industrializare şi dezindustrializare, despre afirmaţiile liderilor mari de business, BUSINESS Magazin scrie despre cei care vin din spate şi care vor prelua puterea într-un fel sau altul. Fiecare generaţie are liderii ei, ce ies la iveală prin poziţiile pe care le ocupă, prin afacerile şi deciziile lor. BUSINESS Magazin vrea să fie locul de întâlnire al acelora care vor să conducă şi vor să-şi pună în aplicare ideile atunci când vor prelua puterea.
    Şi pentru că ziariştii sunt buni în a spune ce trebuie făcut (pentru că nu trebuie să facă ei), sfatul meu către tinerii mana-geri, dar nu numai, este să citească.

    Dincolo de rapoartele zil-nice şi bugetele care trebuie citite, BUSINESS Magazin trebuie să fie o lectură săptămânală obligatorie. Nu pentru că aici ai găsi o soluţie pentru afacerea ta care şi-ar produce efectul peste noapte şi ar curge bani. Ci pentru a vedea ce se întâmplă în jurul tău, care sunt tovarăşii de generaţie şi ce cred ei, pentru a citi despre trenduri care-ţi vor afecta propria afacere peste ani, despre evenimente interne şi externe ce-ţi vor folosi ca bază de discuţie la o masă, într-o şedinţă sau la golf. Şi nu în ultimul rând despre lifestyle, care face parte obligatoriu din lumea afacerilor. Un costum bun, o cămaşă care se potriveşte, un model de ceas în vogă, un anumit tip de whisky sau un vin dintr-un anumit an despre care ai citit în BUSINESS Magazin, o carte interesantă, te pot ajuta să câştigi puncte într-o afacere. Despre asta este BUSINESS Magazin. O poveste, un om, un trend, o idee care te ajută când nici nu-ţi dai seama.

    Cristian Hostiuc este directorul editorial al BUSINESS Magazin.

  • Opinie Dorin Oancea, redactor-şef: Puterea jurnalistului

    Am mai scris despre asta: cu ceva ani în urmă, pe vremea când eram începător în gazetărie, jurnalist de agenţie de presă, trăiam, pe drumul spre redacţie cu vreo ştire mai deosebită, un sentiment ciudat: priveam lumea, în tramvai sau pe stradă, gândindu-mă că eu ştiam ceva ce oamenii aceia încă nu aflaseră. Pe urmă ştirea pleca, era preluată de radiouri, televiziuni sau ziare, şi modifica un pic existenţa celor din tramvai sau de pe stradă. Spun că era un sentiment ciudat pentru că amesteca o stranie senzaţie de putere cu un pic de responsabilitate şi cu o superioritate blândă; dacă era vorba de o scumpire de ceva, de exemplu, îmi părea bine că o anunţ, dar îmi părea rău că stric seara oamenilor informându-i că vor primi facturi mai scumpe.

    Aceasta era şi este manifestarea puterii jurnalistului. Jurnalismul nu este pe hârtie sau online, aceasta este o falsă dispută, ci este despre ce scrii, despre cum scrii, despre cum îţi respecţi interlocutorul şi cititorul, despre normalitatea unei societăţi. Timp de opt ani BUSINESS Magazin a încercat să fie o revistă normală şi a cultivat o normalitate binevoitoare chiar şi atunci când a criticat.

    A adunat o comunitate importantă de tineri manageri în şapte ediţii de cataloage “Tineri manageri de top”. Veţi regăsi în paginile următoare povestea cataloagelor, experienţe de afaceri şi poveşti despre reuşitele acestor tineri.

    A prezentat experienţele şi sfaturile celor mai importanţi lideri din comunitatea de afaceri în evenimentele “Meet the CEO”. Şi veţi regăsi în paginile următoare un grupaj excepţional de sfaturi din partea celor puternici, un compendiu de business semnat de cele mai importante nume din domeniu.

    A pus în discuţie temele actualităţii în întâlnirea lunară “Club BM”. A găzduit opiniile comunităţii de afaceri.

    A încercat mereu să aducă politicul cu picioarele de pământ. A fost o sursă de inspiraţie pentru cei ce vor să realizeze ceva şi să se realizeze. Am scris despre cariere, învăţătură, energie, chimie, bănci, afaceri imobiliare, despre aviatori şi metalurgişti, despre medici şi despre comercianţi. Am anunţat criza într-o perioadă în care ochelarii tuturor erau aburiţi. Am scris despre cum tehnologia ne modifică viaţa şi îi schimbă pe cei tineri. Am scris despre tineri antreprenori care au pornit afaceri şi au câştigat bani buni. Am scris despre români care conduc afaceri din străinătate şi am scris despre lideri din provincie. Am emis previziuni despre cursul leului şi am scris despre bani şi stăpânii acestora.

    Vom scrie în continuare despre toate acestea.

    Acest număr special al revistei prefaţează un BUSINESS Magazin schimbat la faţă, dar nu şi în spirit. Vom rămâne vocea comunităţii de afaceri, căreia îi vom prezenta succesele şi opiniile. Vom oferi tinerilor pagini şi apartenenţa la o comunitate aparte. Vom oferi informaţie relevantă, eliberată de balast şi interese.

    Vom şti mereu ceva ce restul lumii nu ştie încă, iar cititorii noştri vor fi mai aprigi, mai iuţi, mai îndrăzneţi. Într-o lume care se schimbă în fiecare zi, aceasta a fost, este şi va fi puterea jurnalistului.

    Dorin Oancea este redactorul-şef al revistei BUSINESS Magazin.