BusinessMagazin

Tag: Wall Street

  • Wall Street-ul jeleste bonusurile

    Daca n-ati lucrat niciodata pe Wall Strett, e greu de inteles ideea ca o companie care a pierdut aproape 19 miliarde de dolari intr-un singur an, cum a facut Citigroup in 2008, mai poate plati bonusuri de miliarde de dolari angajatilor. Este probabil si mai greu de crezut ca unii dintre acesti angajati se mai si plang de asta. “Ma simt de ca si cum as fi primit un bacsis, comparativ cu cat incasam in anii anteriori”, spune un asociat – in varsta de cam 30 de ani – de la birourile de investment banking din Manhattan.

    Acelasi tip de carteala se aude peste tot pe Wall Street, unde banul este etalonul, iar bonusurile telul final. Pentru bancheri si pentru traderi, bonusurile – cea mai serioasa felie a pachetului lor financiar – justifica acele zile lungi si nopti nedormite pe care le-au petrecut analizand cifre sau urmarind cotatii pe ecranul computerului. Insa acum, cand toata lumea, de la presedintele Barack Obama in jos, ii acuza pe bancheri ca si-au acordat bonusuri de miliarde intr-o perioada cand banii contribuabililor sunt cei ce sprijina industria financiara, intrebari altadata de negandit incep sa apara. Ar putea bonusurile, materia prima a visurilor de pe Wall Street, sa devina de domeniul trecutului? Ar putea fi inlocuit acest sistem de stimulente vechi de decenii, de pe vremea parteneriatelor private ce guvernau odinioara Wall Street-ul? Si daca da, cu ce anume?

    Cu toate miscarile tectonice care au redesenat peisajul financiar, un singur lucru nu s-a schimbat: cultura bonusului. Cei de pe Wall Street care aduc o gramada de bani angajatorilor lor se asteapta ca, intr-un fel, sa li se intoarca acesti bani. Ca sa ne exprimam in jargonul profesiei, se asteapta sa se infrupte din ceea ce vaneaza. Dar nemultumirile legate de bonusuri sunt in crestere. Senatorul democrat Claire McCaskill a propus o lege de plafonare la 400.000 de dolari a pachetelor financiare din bancile care au primit pachete de salvare; ulterior, presedintele Obama a decis ca plafonul sa ramana de 500.000 de dolari. Dar chiar si acum, cand Wall Street-ul abia se taraste, sunt cate unii care incaseaza bonusuri de milioane de dolari. “Pur si simplu este inacceptabil. Vorbim despre aceleasi banci care au provocat criza ipotecara, au primit in trecut bonusuri record si continua sa le primeasca”, spune George Goehl, director executiv la Centrul National de Training si Informare, un grup non-profit din Chicago ce promoveaza egalitatea de sanse a comunitatilor in domeniul accesului la credit.

    Unii politicieni cer bancilor sa renunte la bonusuri, pentru ca ele se bazau pe castiguri care au fost spulberate de criza financiara. Obama i-a numit “nerusinati” pe bancheri pentru ca si-ar fiacordat bonusuri de aproape 20 de miliarde de dolari pentru 2008. Multi executivi seniori din domeniul bancar, inclusiv Vikram S. Pandit, CEO al Citigroup, au fost de acord sa renunte la bonusurile pentru 2008. Dar legiuitorii de la Washington nu au limitat bonusurile pentru angajati atunci cand administratia a pus la cale planul de salvare de toamna trecuta. Asa ca bancile au fost libere sa plateasca cat au vrut pentru 2008 si chiar au platit.

    La Citigroup, Pandit avea in plan in noiembrie sa reduca pachetul de bonusuri cu 40% fata de nivelurile din 2007. Dar dupa ce compania a primit al doilea pachet de salvare de la Washington, executivii au redus si mai mult acest pachet chiar la jumatate, potrivit unor surse apropiate situatiei. Una dintre aceste surse a spus ca oficialii de la Trezorerie, pe atunci condusa de Henry Paulson, au aprobat dimensiunea si structura pachetului de compensatii. Platile pentru cateva zeci de senior manageri de la Citigroup au fost reduse cu 40-85%, iar banca a impus nou reglementari, pentru a lua inapoi bonusuri castigate pe nedrept si pentru a limita pachetele de plecare din companie. Aceasta ar fi putut pune bazele unui nou val de schimbari. In general, compensatiile de pe Wall Street – in particular, bonusurile – sunt tot mai atent monitorizate de legiuitori.

    Posibilele reforme includ limitari ale platilor, folosirea mai larga a compensatiilor prin acordarea de actiuni si obligatia de a oferi cat mai multi bani actionarilor si nu angajatilor. Chiar unii bancheri, atat de la Citigroup, dar si de la alte institutii, spun ca se simt putin rusinati ca primesc asemenea bonusuri in vremuri grele ca acestea. Dar niciunul dintre ei nu s-a oferit sa dea banii inapoi. “Cu siguranta nu-mi voi returna bonusul”, spune asociatul de la Citigroup citat la inceputul articolului, care, la fel ca alti cativa angajati ai companiei, a refuzat sa spuna dimensiunea bonusului si a cerut sa ramana anonim, ca sa nu-si supere sefii.

    Fiti siguri, bonusurile nu mai sunt ce erau in vremurile de aur ale pietei in expansiune. Potrivit unei estimari a autoritatilor din New York, platile pentru 2008 la companiile financiare au scazut la 40% fata de anul precedent. Dar bancherii tot primesc la fel de multi bani ca in 2004, cand industria statea bine pe picioare. O confluenta de forte puternice a dus bonusurile la niveluri record in ultimii ani. In mod traditional, bancile puneau deoparte jumatate din veniturile anuale pentru compensarea angajatilor. Dar incepand din anii ‘70, si in special in ultimul deceniu, industria financiara a explodat, si la fel si platile. In ultimii ani, cresterea infloritoare a unor afaceri rentabile, precum cele ale fondurilor speculative sau ale firmelor de private equity, a dezlantuit o adevarata goana dupa talente, umfland si mai mult platile si asteptarile angajatilor. Dar pentru multe banci si pentru angajatii lor, vechea formula a riscului si a castigului s-a schimbat. In cea mai mare parte a istoriei lor, bancile traditionale de pe Wall Street, precum Goldman Sachs si Lehman Brothers, erau parteneriate private. Partenerii isi bagau propriii bani in piete.

    Dupa ce s-au listat, firmele au inceput sa foloseasca banii actionarilor. Bancilor le era permis, de asemenea, sa-si recompenseze angajatii atat prin plati in numerar, cat si cu pachete de actiuni, iar bonusurile au capatat un rol tot mai mare in pachetul compensatoriu total. Pana in 2007, chiar inainte de izbucnirea crizei financiare, angajatul mediu din industria financiara castiga cu 70% mai mult decat angajatii cu pozitii echivalente din alte domenii.

    Cultura bonusului este adanc inradacinata. Directorii si angajatii obisnuiti sustin ca legiuitorii si ceilalti care se plang de nivelul prea mare al bonusurilor nu inteleg cum functioneaza industria. Bonusurile, spun ei, sunt o parte cruciala a pachetului financiar total, fiind adesea tratate ca salarii acordate mai tarziu. Si in general bonusurile valorizeaza mai mult performantele individuale si mai putin rezultatele in ansamblu ale companiei. Cu alte cuvinte, oamenii care au adus o avere companiei, sa zicem din trading valutar, merita bonusuri chiar in situatia in care colegii lor din zona obligatiunilor ipotecare au adus pierderi ce au sugrumat banca.

    La Citigroup, spre exemplu, bonusurile pentru traderii valutari – care luati separat au avut un an bun – au scazut cu 40-50%. Bonusurile pentru bancherii seniori s-au diminuat cam tot cu atat. Dar bancherii juniori, ale caror bonusuri sunt mai mici, nu au avut tot atat de mult de suferit. Unii traderi de obligatiuni ipotecare nu au primit niciun fel de bonusuri. “Compensatiile vor varia in functie de performantele individuale, raportat la performanta in ansamblu a companiei”, spunea Pandit intr-un comunicat intern de la sfarsitul anului trecut, in care creiona principiile salariale ale bancii. Desigur, multi angajati de pe Wall Street nu s-au asteptat niciodata ca vremurile bune sa ia sfarsit. Au trait pe picior mare, crezand ca bonusurile vor fi intotdeauna acolo, asa ca acum sunt prost pregatiti, atat emotional, cat si financiar, sa faca fata unei scaderi masive a veniturilor.

    “Fara niciun dubiu, 18 miliarde este o suma imensa, dar este o picatura in oceanul Wall Street-ului”, spune Gustavo Dolfino, presedinte al WhiteRock Group, o companie de head-hunting pentru banci. “Bonusurile au scazut, iar salariile nu mai sunt suficiente pentru acesti oameni. Ei nu pot trai cu 150.000-180.000 de dolari pe an, asa ca nu aveau bani pusi deoparte. Traiau pe credit si cand era vremea bonusurilor credeau ca vor achita tot.”

  • Wall Street: Marturii complete

    Si Toni Iordache, si Christina Iancu fac parte din cei aproximativ 100.000 de oameni pe care criza financiara si caderile mai marilor sau mai micilor institutii financiare i-au lasat fara slujbe. Financiar vorbind, “practic, toata America si jumatate din Londra nu mai sunt. Si-au pierdut slujbele toti si vorbim pe Facebook si nu ne vine sa credem. Ma intreaba: Tu unde ai ajuns?”, “Pai eu am ajuns la Deloitte, in Romania”, “Lasa, stai acolo, eu am ajuns la coltul strazii”, spune Christina Iancu. Si sirul povestilor poate continua la nesfarsit, cu cuplul de americani, fosti colegi cu Christina Iancu, care au ales sa se mute in Bali, nu pentru exotism, ci pentru ca este foarte ieftin sa traiesti acolo, sau cu traderul bulgar despre care a citit ca s-a intors acasa si s-a calugarit.

    Cititi aici interviul complet cu Christina Iancu.

    Cititi aici interviul complet cu Tony Iordache.

     

  • Christina Iancu: Cea mai mica tranzactie, 600 mil. $

    Cum incepi pe Wall-Street

    BM: Ce faceti cu ocazia crizei? Ce faceti de criza?
    CI: Incerc sa nu intru in panica prea mult. Am avut momente cand am intrat in panica. Pe plan personal, investitiile mele au luat lovituri destul de spectaculoase. Adica, toate castigurile din ultimii trei ani au fost practic sterse in cateva zile si urmaresc, bineineteles, zilnic, ca toata lumea, actiunile Fed-ului si actiunile Trezoreriei si actiunile Bancii Centrale a Angliei pentru ca ne afecteaza global pe toti, la un nivel sau altul.

    BM: Ce ne-a atras pe noi a fost faptul ca ati mirosit Wall Street-ul la el acasa. Cat timp?
    CI: Eu lucrez pe Wall Street de cinci ani, de fapt, am lucrat. A fost, de fapt, primul meu job de dupa facultate. Eu sunt plecata de 14 ani. Am plecat impreuna cu familia si am terminat acolo liceul, am facut facultatea acolo, n-am lucrat niciodata in Romania, din luna martie sunt aici si mi-a fost un pic greu sa ma adaptez, dar, incet-incet, cred ca m-am mai obisnuit un pic si cu felul de a face business in Romania si cu sistemul bancar romanesc, care imi era, practic, strain. Experienta de pe Wall Street a fost unica si a fost fenomenala.

    BM: Christina se simte american sau se simte roman?
    CI: Ma simt ambele.

    BM: … un cetatean al lumii globalizate
    CI: … da, un cetatean al lumii. Am cetatenie dubla, dar asta nu inseamna nimic. De fapt, pasaport romanesc nici nu mai am ca a expirat de mult timp si nu l-am reinnoit. Dar ma simt destul de ciudat, ca sa va spun adevarul pentru ca nu sunt integrata 100% aici pentru ca nu am familie si e un sentiment destul de ciudat sa nu stii de ce parte apartii, de fapt. Dar cred ca asta ma face o persoana mai interesanta.

    BM: Ce ati terminat?
    CI: Am terminat Finante si Investitii la CUNY Univeristy of New York, in 2004.

    BM: Dar ati locuit chiar in New York?
    CI: In New York City.

    BM: Ok, spuneti-ne de pe Wall Street. Ce face in prima zi un tanar absolvent? Uite un Wall Street mare. Ce facem cu el?
    CI: Pai, eu am inceput cu un internship neplatit la o companie. Compania mea a inceput ca un hedge fund, detinut de Bear Stearns si din hedge fund s-a imprastiat in mai multe directii. Aveam trei linii mari de business: bond insure, structure credit si CDO-urile, care sunt niste vehicule structurate pe baza de subprime mortgages. Acolo lucram eu. Si din cauza ca aceste trei linii de business au avut de suferit, compania mea a dat faliment in decembrie 2007 si in ianuarie ne-a dat pe toti afara si asa am ajuns eu in Romania.
    Produsele care s-au structurat pana acum pe Wall Street sunt (au fost, de fapt, ca acum nu mai sunt) deosebit de complexe. Atat de complexe incat, la un moment dat, nici noi, care le structuram nu le intelegeam 100%.
    Ajunsesem in acel stadiu de a pasa riscul. Riscul ca acea ipoteca sa intre in default. Am intors riscul acela si l-am vandut de atatea ori incat nici nu mai stiam la cine e.
    Vorbim de o ipoteca. Joe Schmoe vrea o casa si se duce la o banca sa ceara o ipoteca. Zice "vreau sa-mi dai 500 de mii ca sa-mi cumpar casa, dar eu n-am nici venit, n-am nici istorie de credit prea buna, n-am nici un coplatitor". Dar, pentru ca este acest bubble imobiliar, care, apropo, este si in Romania si toata lumea traieste in lalaland si se dau ipoteci in stanga si in dreapta, inclusiv imigrantilor ilegali, deci, fara acte, banca ii da lui Joe Schmoe 500 de mii, dar il clasifica ca high risk sau subprime. Dar banca nu vrea sa stea pe riscul ca Joe Schmoe sa default on his mortgage si atunci ma duc eu la banca si ii spun ca nu trebuie sa stea ea pe riscul asta, ca i-l cumpar eu. Si merg la banca si cumpar nu numai ipoteca lui Joe Schmoe, ci milioane de ipoteci. Cumpar ipoteci in valoare de un miliard de dolari, sa zicem. Si eu ce fac cu ipotecile, ca nici eu nu vreau sa stau pe riscurile acelea. Ipotecile acelea mie imi produc venit foarte mare pentru ca rata de dobanda este foarte ridicata. Si atunci, eu iau toate ipotecile astea si le reimpachetez intr-un produs care se numeste CDO, care este un vehicul bazat pe aceste ipoteci. Eu am acest CDO care valoreaza un miliard, sa zicem si il impart pe felii de risc. Aceste felii au o cotatie. Cine le coteaza? Cele trei agentii de cotare care au fost infiintate de Guvernul SUA: S&P, Moody’s si Fitch. Felia aia care este la varful piramidei este AAA. Aia n-o sa cada niciodata, iar tu, ca investitor, ai un apetit de risc foarte scazut, pe aia sa o cumperi pentru ca eu iti promit ca si asset manager ca nu o sa default niciodata.
    Sub AAA, vine AA, apoi, BBB si, pe masura ce mergi spre baza piramidei, riscul devine din ce in ce mai mare, dar si risk return-ul. Deci depinde de tine, ca investitor, unde anume, pe aceasta piramida, vrei sa te plasezi. In momentul in care mi-am vandut toata piramida am scapat de riscul ca ipotecile de sub linie sa intre in default si riscul acum e la tine, ca investitor. Dar eu te platesc pentru riscul ala. Care sunt investitorii mei? Banci, institutii financiare, persoane fizice foarte bogate – majoritatea din Orientul Mijlociu, Kuweit, Bahrein, Arabia Saudita. Tu, ca investitor, nu esti 100% confortabil cu asta pentru ca e un vehicul foarte complicat, nu il intelegi s.a.m.d. Asa ca te duci la altcineva si cumperi protectie. Asta se numeste Credit Default Swap. Deci, tu cumperi protectie de la mine, imi platesti o suma lunara si eu iti garantez ca daca investitia ta intra in default, eu ti-o platesc. Daca tu ai 10 milioane default, eu iti dau tie 10 milioane, dar pentru asta tu imi dai o suma lunara.
    Asta s-a intamplat: bancile care au avut aceste CDO-uri (deci, ele nu numai ca au cumparat CDO-uri de la money managers, cum era compania mea, dar si ele, la randul lor au structurat aceste CDO-uri) au avut voie, din punct de vedere legal, sa aiba aceste investitii pe foaia de bilant, pentru ca au avut statut de banca de investitii, nu au avut statut de banci comerciale. Si atunci au avut voie sa faca toate aceste nebunii si produse si structuri. Trebuie sa intelegeti ca pe Wall Street se securizeaza inclusiv biletele de loterie, inclusiv politele de asigurari de viata. Absolut tot ce poti securiza, se securizeaza pentru ca sunt niste inginerii financiare absolut uimitoare si cand le vezi stai si te uiti si zici "Dumnezeule, cum de cineva a stat si a conceput o chestie asa de uimitoare?".
    Dupa cum stiti, in ultimele doua saptamani, Goldman si Morgan au cerut sa fie schimbate din banci de investitii in banci comerciale. Asta are niste implicatii enorme pentru ca nu numai ca acum, ele, devenind banci comerciale, vor fi foarte puternic regularizate, ceea ce reprezinta un dezavantaj, dar avantajul este ca vor avea acces la fondurile Trezoreriei, ca orice alta banca comerciala. Dar nu mai au voie sa faca ce au facut pana acum, adica structuri din astea super complicate.

    "Banii veneau, stilul de viata era fabulos"

    Cu toate acestea, chiar daca pe parcursul acestor ani le-a fost permisa inovatia asta financiara, pur si simplu in numele inovatiei financiare, hai sa vedem cat de departe putem sa mergem cu acest produs. Li s-a impus o singura conditie: sa aiba destul capital incat sa poata acoperi pierderile daca se intampla ceva. Si asta ce inseamna? Inseamna ca daca vrei sa scrii 100 de dolari de business, trebuie sa ai 102 dolari, just in case. Si bancile au zis "da, nicio problema". Aveau capital. Aveau atat de multi bani pentru ca faceau atat de multi bani din produsele astea.
    Pe la mijlocul lui 2007, cand au inceput primele ipoteci sa o ia razna pentru ca Joe Schmoe si vecinul lui s.a.m.d nu si-au mai platit ipoteca, toate vehiculele astea de investitii care se bazau pe acele ipoteci au fost considerate ca avand un grad de risc foarte crescut si au fost retrogradate de S&P si Moody’s. Si a fost un fel de efect de domino. A pornit de la Joe Shmoe care nu si-a platit ipoteca, asta mi-a afectat CDO-ul care a fost retrogradat, de aici, riscul s-a dus pe foaia de bilant a bancii. Ei au incercat sa-si vanda din assets, au incercat sa aduca investitori de afara care sa pompeze peste noapte niste capital. Nu s-a putut si in consecinta s-au declarat faliti.
    Noi am asistat de-a lungul anilor la nebuniile astea.
    Banii veneau, stilul de viata era fabulos. Munceam foarte mult, dar nu ne pasa pentru ca faceam bani si aveam o viata… Aproape saptamanal incheiam tranzactii, se facea o petrecere. Cel mai mic deal pe care l-am facut vreodata a fost de 600 de milioane de dolari si cel mai mare de 1,2 miliarde de dolari. Si pentru ca era un volum mare de business, juniorilor ca mine li se dadea sansa sa se afirme. Aveai pe ce sa te afirmi.

    BM: Te simteai motivat, nu?
    CI: Foarte motivat si nu numai financiar. Pe Wall Street se lucreaza pentru bonusuri, nu pentru salarii. Salariul oricum nu-mi convine sa fie prea mare pentru ca nu-mi convine sa platesc prea multe taxe, dar bonusul e baza. Si asa a fost si la noi. Dar am fost foarte motivata si intelectual. Eu am considerat ca a fost un privilegiu sa ma invart printre cele mai luminate minti, oameni pe care, in alte circumstante, nu i-as fi intalnit niciodata. A fost foarte stimulant din punct de vedere intelectual.
    Ne-am extins si in Londra si in Singapore. Eu ajunsesem sa zbor la Londra o data la doua saptamani si cand ti se da chestia asta si pe urma ti se ia, asa cum ne-a fost luata noua, peste noapte… (realmente, noi n-am putut sa credem nici in cele mai rele cosmaruri ca se va ajunge pana aici). A fost un soc pentru toti, pentru ca, imaginati-va, cum e sa te trezesti intr-o dimineata si sa nu mai fie cum a fost cu o zi in urma. Ti s-a luat tot: cariera, bani, viata sociala, tot. Sunt oameni care au avut caderi nervoase, eu am ales sa plec si sa vin in Romania pentru ca trebuia sa plec de acolo.
    Am prieteni care nici in ziua de astazi nu si-au gasit de lucru, deci situatia este rea. Exista un trend acum intre fostii "Wall Street people" – ori sa se reintoarca la scoala, deci sa-si faca MBA-ul sau sa-si dea doctoratul ori sa duca in piete cum ar fi Dubai sau Singapore, piete care, totusi, nu au fost afectate chiar pana in punctul asta. Daca vorbesti cu head-hunteri, se observa un influx inspre piete emergente, cum ar fi Romania sau, ma rog, estul Europei.

    Un dolar vandut pe 22 de centi

    BM: Era o stare generala de panica?
    CI: Toata lumea a intrat in panica, toti au inceput sa vanda din ce aveau si se vindeau produse la 22 de centi pe dolar. Deci, preferau sa ia pierderi enorme decat sa mai stea pe produsul ala. Mai era o panica si la nivel personal. Eu altceva nu stiu sa fac decat ce am facut pana acum, deci unde sa ma duc, unde sa ma reprofilez? Sa-mi deschid o ferma si vand produse organice? A fost un articol, acum doua zile, despre un trader de pe Wall Street, bulgar de origine, care a pierdut ce-a avut, s-a intors in Bulgaria si s-a calugarit. Cand ti se intampla o chestie din asta, te retragi si incepi sa-ti regandesti toata viata. Doi prieteni de-ai mei in luna ianuarie pleaca in Bali. O sa stea 6 luni acolo, unde e foarte ieftin sa traiesti, pentru ca au spus ca au 30 de ani si nu mai stiu ce sa faca si incotro s-o ia, sa ramana in America, sa plece in Africa. Si eu ma confrunt cu asta.

    BM: Traderii au fost niste victime in jocul asta?
    CI: Traderii nu fac tranzactii de capul lor. Li se spune ce sa faca. Ei oricum ar fi devenit niste victime pentru ca oricum se trecea la sistemul electronic si traderul pe care il stim noi din filme nu mai avea multi ani de trait. Ei au fost niste victime la fel cum au fost loviti toti. Au fost loviti de aceeasi tragedie de care am fost loviti toti.

    BM: Constat ca acum se poarta sa cauti vinovatii si sa le carabanesti suturi in fund.
    CI: Da, dar vinovatii nu se cauta la nivel de trader. Traderul ia niste comenzi de la seful lui, care, si el, ia comenzi de la cineva. Traderii nu fac de capul lor nimic. Vinovatii trebuie sa se caute la nivel de CEO si CFO si toti acei oameni care au structurat produsele astea si si-au asumat riscurile pe care si le-au asumat si care, in mod ironic, nu au fost facuti responsabili sau trasi la raspundere in niciun fel. Au plecat cu pachete compensatorii de zeci de milioane de dolari. Inclusiv CEO-ul companiei la care am lucrat eu. Asta e, cand e sa cauti tapi ispasitori nu cauti la astia de jos.

    "Pentru cineva care n-a trait in Romania, e destul de socant"

    BM: Cand ati venit in Romania, aveati amintiri despre Romania?
    CI: Da.

    BM: Ati gasit-o schimbata?
    CI: Da, din pacate, da. Inainte sa vin in martie, eu nu mai fusesem in Romania din 2003 si in 2003 am venit doar pentru cateva zile. Dar, din pacate, eu am gasit-o schimbata si eu observ o degenerare din generatie in generatie. Parca am innebunit toti. Vad pe strada si in magazine niste comportamente care ma socheaza. Nu e pentru ca n-am mai vazut in viata mea, pentru ca de aici am plecat.

    BM: Si in New York sunt destul de multi excentrici.
    CI: Da, sunt, normal ca sunt. Sunt si in Londra si in Berlin, dar sunt exceptii, pe cand in Romania, daca mergi pe strada si zambesti sau ai o fata mai senina se uita la tine de parca tu esti cel anormal. Si simt o atmosfera incarcata, negativa si oamenii sunt agitati, nervosi, epuizati, confuzi si transmit niste vibratii negative pe care le simt. Eu sunt mult mai stresata din luna martie decat eram in State. Pe de alta parte, poate trecem printr-o tranzitie. Consider ca oamenii sunt asa de confuzi pentru ca se intampla niste lucruri care nu sunt normale, dar oamenii au ajuns sa priveasca anormalul ca pe normal. Eu vad niste chestii pe care nu le inteleg si e destul de trist. Pentru cineva care n-a trait in Romania, e destul de socant.

    BM: La nivel de business, puteti face o comparatie?
    CI: La nivel de business, piata romaneasca nu este nici pe departe, nici macar nu se apropie de nivelul de sofisticare al pietei din New York si din Londra.

    BM: Ceea ce traiesc acum SUA si Marea Britanie se va regasi si in Romania?
    CI: Nu prea curand pentru ca Romania, din cauza ca nu a absorbit aceste produse toxice si a fost destul de izolata, singurul efect negativ pe care il vad este piata de credit. Conditiile de creditare vor deveni mult mai dure si chiar si persoanelor care merita sa ia un credit le va fi greu pentru ca bancile au intrat intr-o panica. Nu-si mai imprumuta bani nici ele intre ele, cu atat mai putin mie sau tie sau tie. Piata romaneasca este un pic primitiva, nu are nici macar ceea ce in afara se numeste commercial paper, care este un vehicul foarte simplu, de baza, prin care pe banca, care are nevoie de 100 de milioane, sa zicem, se duce la o alta banca si ii ia, peste noapte. Nici macar produsul asta nu exista in Romania, deci, din punctul de vedere al sofisticarii… Pe termen lung, s-a dovedit a fi un lucru bun. Aceste produse se vor dezvolta. Exista deja echipe in Romania, in diferite banci, in diferite fonduri de investitii care stau si gandesc aceste produse si se gandesc cum sa le aplice pe piata locala. Si noi, aici, la Deloitte, ne gandim cum sa securizam si sa ridicam un pic nivelul si sofisticarea produselor de pe piata. Din pacate, nu avem priza la public. Publicul investitor romanesc nu intelege produsele astea si eu consider ca datoria noastra este sa-i educam. De asta, pana la sfarsitul anului vrem sa organizam un work-shop in care sa explicam lucrurile astea.
    Ideea in sine de a pasa riscul de la unul la altul nu e rea. Cu cat imprastii riscul in mai multe directii, cu atat socul, daca e sa fie, e mai usor de absorbit. Daca tii riscul numai tu, cand o sa intre in default ipoteca aia, o sa ne afecteze rau de tot. Ideea in sine a fost foarte buna.
    Vedem din ce mai multi investitori straini pe piata asta si nu vorbesc de real estate, ca real estate-ul in Romania reprezinta un animal separat. Acolo nu vad bine lucrurile. Nu se poate sa ramana asa. Orice piata se corecteaza singura dupa un anumit timp. Nu se poate ca pe tine sa te coste 600 de euro pe mp sa construiesti un apartament si sa mi-l vinzi cu 1.600 euro. Nu se poate pentru ca in nicio piata nu exista un asemenea profit pentru mult timp. Eu nu am niciun dubiu ca bubble-ul asta imobiliar se va sparge. Unul dintre simptomele pe care le-am vazut pe piata americana in sistemul imobiliar le vad acum, aici. Eu consider ca este cel mai prost moment acum sa-ti cumperi un apartament in Romania. Nu numai din cazua situatiei creditelor, ci din cauza ca apartamentele clar vor scadea si atunci o sa te trezestti cu o ipoteca de 200 de mii euro pe un apartament care in doi ani iti garantez ca o sa scada la 120 de mii. Deci, tre’ sa fii prost sa platesti 200 de mii pe ceva ce valoreaza 120. In America ti se da sansa sa te declari falit, ceea ce s-a si intamplat: a venit banca, ti-a luat inapoi apartamentul si asta e. In Romania, din punct de vedere legislativ, nu exista falimentul individual, ci doar la nivel de corporatie. Dar asta s-a intamplat in America, piata s-a corectat, desi lucrurile erau ca aici. Erau asa de supraevaluate proprietatile, incat devenise ridicol. Erau oameni care luasera ipoteca de 500 de mii si casele lor cazusera la 300 de mii. Pai, normal, ca la 200 de mii pe negativ te declari falit.

    BM: Aveti investitii facute in Romania?
    CI: Nu, toate investitiile mele sunt, din pacate, … acasa.

    "Am citit contracte de ipoteca si mi-am facut cruce"

    BM: Presupun ca Romania e numai o statie pe parcurs. Nu vreti sa va stabiliti aici.
    CI: Nu stiu daca vreau sa ma stabilesc pentru ca nu stiu daca vreau sa o iau de la inceput. Am 30 de ani si simt ca nu mai pot. Casa mea e in New York, familia, prietenii. Aici nu am pe nimeni. Am o singura prietena cu care am fost la scoala, in clasele I-IV. In plus, nu stiu daca voi putea sa traiesc in societatea asta care e asa de abuziva. Nu stiu daca as putea sa ma duc la banca si sa cer un imprumut pentru un apartament si sa-mi puna niste clauze absolut abuzive. Eu am citit contracte de ipoteca si mi-am facut cruce. Nu se poate sa i se permita unei banci sa abuzeze de clientul ei in felul acesta, dar clientul nu are ce sa faca si saracul om da si 2% comision de acordare, da si nu stiu cate comisioane, dobanda variabila de la o luna la alta, nu ai absolut niciun fel de control, esti la discretia bancii. Aici nici nu cunosc sistemul asa de bine. In State, il cunosc, stiu sa lucrez cu sistemul respectiv. Acolo m-am maturizat si m-am format ca om si ca gandire.
    Dar sunt foarte multi expatriati care vin in Romania si stau 10-20 de ani si le place. Cred ca depinde si de om. Lor li se pare exotic. Eu am foarte multi prieteni expatriati si toti folosesc acelasi cuvant despre Romania: "exotic". Pentru ei este o experienta unica. Pentru mine nu e.
    Eu nu vreau sa zic ca vad intorsul asta in Romania ca pe un esec, dar cred ca nu exista zi, ora din fiecare zi in care sa nu ma intreb ce naiba se intamplat, cum de am ajuns aici, locul meu nu e aici si imi fac singura curaj si imi spun ca nu e chiar asa de rau. Nu e usor sa ti se intample chestia asta. Viata mea s-a schimbat cu 180 de grade. Am zile in care parca traiesc viata altcuiva. Unde eram acum un an si unde sunt acum…
    Credeam ca ne-am luat masuri ca sa ne protejam, dar se pare ca masurile pe care ni le-am luat au fost absolut apa de ploaie, nu ne-au protejat deloc si nimeni n-a putut sa creada ca se va ajunge chiar in halul asta. Absolut nimeni, asta v-o spun clar! Acum, practic, toata America si jumatate din Londra nu mai este. Si-au pierdut job-urile toti si stam asa pe Facebook si vorbim si nu ne vine sa credem. Ma intreaba "Tu unde ai ajuns?", "Pai, eu am ajuns la Deloitte, in Romania", "Lasa, stai acolo, eu am ajuns la coltul strazii".
    Va dati seama, 100 si ceva de mii de oameni si-au pierdut locurile de munca, numai de pe Wall Street. Oamenii aia ce fac? Sunt oameni la 40-50 de ani pentru care eu nu mai vad nicio perspectiva.

  • Criza vazuta de pe Wall Street

     

    In decembrie 2006, un bond emis de Bear Stearns a inregistrat brusc o scadere a valorii; era un fapt fara precedent si a fost un semnal pentru Toni Iordache, pe atunci Structured Credit Desk Risk Manager la Fortis Bank New York, ca se va intampla ceva. A fost primul semn, perceput de Iordache, al crizei financiare care a inceput in Statele Unite ale Americii si care a trecut acum oceanul, dand mari batai de cap europenilor. La aproape doi ani de la “prima picatura de sange”, Fortis este acum o institutie financiara in deriva, sprijinita de trei guverne europene, iar Toni Iordache este Senior Manager Enterprise Risk Services la Deloitte Romania.
     
    Toni Iordache, 41 de ani, are o voce puternica si initial pare putin dur; mai tarziu, prima impresie se distileaza: trei picaturi de fermitate, un strop de cinism, o doza de matematica, un “low profile” asumat si cumva surprinzator. Spunem cumva surprinzator pentru ca, intr-un Bucuresti unde etaloanele reusitei sociale sunt cele stiute, Toni Iordache nu are masina si prefera metroul si a depasit perioada in care banii exercitau vreun stres asupra sa.
     
    Acelasi Bucuresti a marcat-o si pe Christina Iancu, care pana in ianuarie a fost CLO and CDS Portfolio Manager la ACA Capital, companie financiara care a gestionat active de 18 miliarde de dolari (CLO inseamna “collateralized loan obligation”, CDS inseamna “credit default swap” – e vorba de titluri de valoare, respectiv de instrumente financiare avand la baza portofolii de credite). Ca atare, Christina Iancu, acum Senior Associate Financial Advisory la Deloitte Romania, considera New Yorkul “acasa” si spune despre ea ca este mai degraba cetatean al lumii decat romanca sau americanca. Un cetatean al lumii putin trist, pentru ca viata i s-a schimbat cu 180 de grade si pentru ca trebuie sa se impace cu ceea ce strainii veniti aici numesc “exotismul” capitalei Romaniei. 
     
    Si Toni Iordache, si Christina Iancu fac parte din cei aproximativ 100.000 de oameni pe care criza financiara si caderile mai marilor sau mai micilor institutii financiare i-au lasat fara slujbe. Financiar vorbind, “practic, toata America si jumatate din Londra nu mai sunt. Si-au pierdut slujbele toti si vorbim pe Facebook si nu ne vine sa credem. Ma intreaba: Tu unde ai ajuns?”, “Pai eu am ajuns la Deloitte, in Romania”, “Lasa, stai acolo, eu am ajuns la coltul strazii”, spune Christina Iancu. Si sirul povestilor poate continua la nesfarsit, cu cuplul de americani, fosti colegi cu Christina Iancu, care au ales sa se mute in Bali, nu pentru exotism, ci pentru ca este foarte ieftin sa traiesti acolo, sau cu traderul bulgar despre care a citit ca s-a intors acasa si s-a calugarit. Fost olimpic la matematica, prima alegere a lui Toni Iordache a fost Politehnica, in 1987. “Pe vremea aceea nu aveai prea multe optiuni, si am facut Politehnica, sectia lui Petre Roman. In ‘90 am schimbat macazul, pentru ca mi-am dat seama ca lucrurile se vor strica”, spune Iordache, care a terminat Politehnica in 1992 si Cibernetica in 1995.
     
    In 1996 lucra la Procter & Gamble si a primit o bursa pentru un MBA in Statele Unite. “Am terminat cu 3,95 din 4. Am avut o singura nota de B si in rest am avut numai A. Era, de fapt, singura optiune pentru a prinde un job acolo. Fiind matematician si placandu-mi finantele, nu mi-am dorit decat sa ajung pe Wall Street”, spune Iordache. Visul i se implineste si, in iunie 1998, ajunge trader la Citibank. Lucreaza pentru banca americana la New York si Londra pana in 2001, chiar inainte de 11 septembrie. Trece apoi la ICAP, un fond speculativ (hedge fund) care ii permite ca ia contact cu zona instrumentelor financiare de risc si unde traieste criza . Apoi ajunge la Deutsche Bank, pentru putin timp, unde se ocupa de gestiunea riscurilor, iar pe urma intra in “spatiul credit”, la JP Morgan, penultimul loc de munca pe Wall Street. “Eram vicepresident, dar ca nivel profesional, nu executiv. Eu administram riscuri, nu conduceam oameni”, spune Iordache. Evolutia carierei l-a pus in situatia de a alege intre management si tehnica. A ales componenta tehnica, intrucat “cine stie face, cine nu stie face powerpoint sau scrie e-mail-uri”. Pe Wall Street a fost si prima slujba a Christinei Iancu, plecata impreuna cu familia in SUA in urma cu 14 ani. Acolo a facut liceul si facultatea, a terminat Finante si Investitii la City University of New York, in 2004. “Am inceput cu un internship neplatit la o companie. Compania mea a inceput ca un hedge fund detinut de Bear Stearns si apoi s-a extins in mai multe directii. Aveam trei linii mari de business, printre care si CDO bazate pe credite ipotecare subprime. Fiindca aceste trei linii de business au avut de suferit, compania mea a dat faliment in decembrie 2007”, rezuma Christina Iancu perioada dintre decembrie 2004 si finele anului trecut.
     
    Anii de inceput ai lui Iancu pe Wall Street au fost “o experienta unica si fenomenala”. Mai exact, un stil de viata fabulos, o perioada in care muncea foarte mult, “dar nu ne pasa, pentru ca faceam bani si aveam o viata. Aproape saptamanal incheiam tranzactii, se facea o petrecere. Cel mai mic deal pe care l-am facut vreodata a fost de 600 de milioane de dolari si cel mai mare de 1,2 miliarde de dolari”.
     
    Volumul mare de business facea ca juniorilor sa li se dea sansa sa se afirme. Iar juniorii se simteau motivati, si nu numai financiar. “Pe Wall Street se lucreaza pentru bonusuri, nu pentru salarii. Salariul oricum nu-mi convine sa fie prea mare, pentru ca nu-mi convine sa platesc prea multe taxe, dar bonusul e baza. Si asa a fost si la noi”, spune Christina Iancu. Dar nu banii au fost totul, motivatia intelectuala fiind considerabila: “Eu am considerat ca a fost un privilegiu sa ma invart printre cele mai luminate minti, oameni pe care in alte circumstante nu i-as fi intalnit niciodata”.
     
    De aceeasi motivatie intelectuala vorbeste si Toni Iordache, dar aceasta dupa ce a eliminat stresul generat de bani. “Am fost stresat si a fost o perioada cand din cauza asta luasem in greutate. Cred ca atunci a fost momentul in care am decis sa ma mut din
    in , sa o iau mai usor.” Mergea acasa dupa ce se inchidea piata, lua cina si cand se ducea la culcare lasa televizorul deschis pe CNBC, ca sa auda in timpul noptii (“aud foarte bine cand dorm”) ce se intampla in Asia, in Europa. “Si daca aparea ceva, ma trezeam, aveam Blackberry si dadeam mesaje sa-mi inchida niste pozitii. Nici azi nu e zi in care sa nu citesc tot ce se intampla pe lumea asta, pentru ca trebuie sa stii tot despre tot. Cu cat stii mai mult, cu atat mai bine.”

     

  • O bula, doua bule, trei bule

     

    Luna trecuta, oricum ati privi-o, a fost extraordinara pentru economia SUA si pentru sistemul sau financiar. Merrill Lynch a fost de acord sa fie cumparata pentru un pret modic, iar Lehman Brothers s-a prabusit pur si simplu. Guvernul federal intentioneaza sa cumpere cu sute de miliarde de dolari instrumente financiare pe care nicio banca nu le vrea. Se pare ca aceasta este cea mai mare interventie fiscala de la Marea Criza, menita sa faca sistemul financiar sa functioneze din nou si sa evite ca o criza a creditului sa trimita economia intr-o adanca recesiune.
     
    In viitorul apropiat, cel mai previzibil rezultat va fi o incetinire a cresterii economice, cu castiguri tot mai firave pentru lucratori, iar pentru investitori profituri dezamagitoare de pe urma portofoliilor de actiuni si a celor imobiliare. Daca si consumatorii incep sa-si reduca cheltuielile alimentate de credite, atunci lucrurile ar incepe sa mearga si mai prost.
     
    Dar, oricat de istorica ar fi fost aceasta luna, exista ceva familiar in ceea ce s-a intamplat. Inca o data, am vazut spargerea unui balon, a unei bule speculative care a fost rezultatul cresterii mult peste valoarea reala a cotatiilor activelor. De cand exista pietele, bule s-au tot format. Si oricand o astfel de bula incepe sa rasufle, de obicei ii trebuie ani ca sa se dezumfle, provocand daune economice imense in acest timp.
     
    Abia acum, spre exemplu, incep sa dispara efectele bulelor din ultimele 15 ani, prima din piata de capital si urmatoarea din real estate. Este usor sa ne gandim la framantarile din piata din ultimele 13 luni ca neavand legatura cu bula bursiera din anii ‘90, care a parut sa se incheie in 2000 si 2001 cu crahul dot-com al “noii economii”. Acel crah a prabusit piata bursiera cu peste o treime, cea mai dramatica scadere de la criza petrolului din anii ‘70. Cheltuielile pentru tehnologizare ale companiilor s-au prabusit, iar somajul a crescut trei ani la rand.
     
    Dar oricat de dramatica a fost, criza dot-com nici macar n-a fost aproape de a sterge excesele anilor ‘90. Intr-adevar, dupa unele dintre cele mai pertinente evaluari, Wall Street-ul de dupa crah arata mai degraba ca fiind intr-o alta bula decat intr-un recul.
     
    La sfarsitul lui 2004, firmele de servicii financiare obtineau 28,3% din totalul profiturilor in America, potrivit portalului Economy.com al companiei Moody’s. Era o pondere ceva mai scazuta decat in anii anteriori, insa dubla fata de castigurile medii ale sectorului financiar din anii ‘70 si ‘80. Pana in 2007, aceasta pondere scazuse destul de putin, pana la 27,4%.
     
    Intre timp, media beneficiilor si a salariilor obtinute de angajatii companiilor de servicii financiare a continuat sa urce si a atins punctul culminant anul trecut. Pentru fiecare dolar platit angajatilor din SUA in 2008, aproape 10 centi s-au dus catre lucratorii din bancile de investitii si alte companii financiare, de la sase sau sapte centi, cat era in anii ‘70 si ‘80. Cum de a fost posibil asa ceva? Pe de o parte, populatia SUA (si a unei mari parti din lumea industrializata) este in curs de imbatranire si a strans rezerve de bani. Aceasta a generat o mai mare nevoie de servicii financiare. In plus, cresterea economica a Asiei si – in anii din urma – cresterea pretului petrolului au oferit guvernelor din lumea intreaga mai multi bani pentru investitii. Multi dintre acesti bani s-au dus spre Wall Street.
     
    Asa se face ca o parte semnificativa din boom-ul financiar pare sa nu aiba legatura cu performantele economice si prin urmare pare nesustenabila. Benjamin M. Friedman, autorul volumului “Consecintele morale ale cresterii economice”, isi aminteste ca, pe cand lucra la Morgan Stanley la inceputul anilor ‘70, rapoartele anuale ale companiei erau pline de fotografii ale fabricilor si ale altor bunuri tangibile. Mai recent, rapoartele anuale de pe Wall Street au tins sa evidentieze insa nu acele companii cu care lucrau grupurile financiare, ci arta finantelor ca scop in sine, prezentand grafice a caror curba ascendenta e menita sa impresioneze si fotografii ale traderilor.
     
    “Mi se pare ca in multe dintre aceste firme munca a devenit tot mai indepartata de activitatile economice propriu-zise”, spune Friedman.
     
    Aceasta ne-ar putea servi ca o metafora pentru cum a ajuns sa se intample actuala criza. Traderii de pe Wall Street au inceput sa creada ca evaluarile pe care ei le atasasera diferitelor tipuri de active erau si rationale, pentru ca, bineinteles, evaluarile fusesera facute de ei. Traderii au feliat ipotecile in bucatele atat de mici, incat au uitat pana la urma ce tranzactionau: contracte bazate pe imprumuturi tot mai riscante. Pe masura ce criza s-a extins, alte imprumuturi au ajuns si ele sa fie neperformante. Hyun Song Shin, economist la Princeton, estimeaza ca pana la acest moment bancile au suportat deja cam o treime din pierderile pe care vor fi nevoite pana la urma sa le accepte.

  • O bula, doua bule, trei bule

     

    Luna trecuta, oricum ati privi-o, a fost extraordinara pentru economia SUA si pentru sistemul sau financiar. Merrill Lynch a fost de acord sa fie cumparata pentru un pret modic, iar Lehman Brothers s-a prabusit pur si simplu. Guvernul federal intentioneaza sa cumpere cu sute de miliarde de dolari instrumente financiare pe care nicio banca nu le vrea. Se pare ca aceasta este cea mai mare interventie fiscala de la Marea Criza, menita sa faca sistemul financiar sa functioneze din nou si sa evite ca o criza a creditului sa trimita economia intr-o adanca recesiune.
     
    In viitorul apropiat, cel mai previzibil rezultat va fi o incetinire a cresterii economice, cu castiguri tot mai firave pentru lucratori, iar pentru investitori profituri dezamagitoare de pe urma portofoliilor de actiuni si a celor imobiliare. Daca si consumatorii incep sa-si reduca cheltuielile alimentate de credite, atunci lucrurile ar incepe sa mearga si mai prost.
     
    Dar, oricat de istorica ar fi fost aceasta luna, exista ceva familiar in ceea ce s-a intamplat. Inca o data, am vazut spargerea unui balon, a unei bule speculative care a fost rezultatul cresterii mult peste valoarea reala a cotatiilor activelor. De cand exista pietele, bule s-au tot format. Si oricand o astfel de bula incepe sa rasufle, de obicei ii trebuie ani ca sa se dezumfle, provocand daune economice imense in acest timp.
     
    Abia acum, spre exemplu, incep sa dispara efectele bulelor din ultimele 15 ani, prima din piata de capital si urmatoarea din real estate. Este usor sa ne gandim la framantarile din piata din ultimele 13 luni ca neavand legatura cu bula bursiera din anii ‘90, care a parut sa se incheie in 2000 si 2001 cu crahul dot-com al “noii economii”. Acel crah a prabusit piata bursiera cu peste o treime, cea mai dramatica scadere de la criza petrolului din anii ‘70. Cheltuielile pentru tehnologizare ale companiilor s-au prabusit, iar somajul a crescut trei ani la rand.
     
    Dar oricat de dramatica a fost, criza dot-com nici macar n-a fost aproape de a sterge excesele anilor ‘90. Intr-adevar, dupa unele dintre cele mai pertinente evaluari, Wall Street-ul de dupa crah arata mai degraba ca fiind intr-o alta bula decat intr-un recul.
     
    La sfarsitul lui 2004, firmele de servicii financiare obtineau 28,3% din totalul profiturilor in America, potrivit portalului Economy.com al companiei Moody’s. Era o pondere ceva mai scazuta decat in anii anteriori, insa dubla fata de castigurile medii ale sectorului financiar din anii ‘70 si ‘80. Pana in 2007, aceasta pondere scazuse destul de putin, pana la 27,4%.
     
    Intre timp, media beneficiilor si a salariilor obtinute de angajatii companiilor de servicii financiare a continuat sa urce si a atins punctul culminant anul trecut. Pentru fiecare dolar platit angajatilor din SUA in 2008, aproape 10 centi s-au dus catre lucratorii din bancile de investitii si alte companii financiare, de la sase sau sapte centi, cat era in anii ‘70 si ‘80. Cum de a fost posibil asa ceva? Pe de o parte, populatia SUA (si a unei mari parti din lumea industrializata) este in curs de imbatranire si a strans rezerve de bani. Aceasta a generat o mai mare nevoie de servicii financiare. In plus, cresterea economica a Asiei si – in anii din urma – cresterea pretului petrolului au oferit guvernelor din lumea intreaga mai multi bani pentru investitii. Multi dintre acesti bani s-au dus spre Wall Street.
     
    Asa se face ca o parte semnificativa din boom-ul financiar pare sa nu aiba legatura cu performantele economice si prin urmare pare nesustenabila. Benjamin M. Friedman, autorul volumului “Consecintele morale ale cresterii economice”, isi aminteste ca, pe cand lucra la Morgan Stanley la inceputul anilor ‘70, rapoartele anuale ale companiei erau pline de fotografii ale fabricilor si ale altor bunuri tangibile. Mai recent, rapoartele anuale de pe Wall Street au tins sa evidentieze insa nu acele companii cu care lucrau grupurile financiare, ci arta finantelor ca scop in sine, prezentand grafice a caror curba ascendenta e menita sa impresioneze si fotografii ale traderilor.
     
    “Mi se pare ca in multe dintre aceste firme munca a devenit tot mai indepartata de activitatile economice propriu-zise”, spune Friedman.
     
    Aceasta ne-ar putea servi ca o metafora pentru cum a ajuns sa se intample actuala criza. Traderii de pe Wall Street au inceput sa creada ca evaluarile pe care ei le atasasera diferitelor tipuri de active erau si rationale, pentru ca, bineinteles, evaluarile fusesera facute de ei. Traderii au feliat ipotecile in bucatele atat de mici, incat au uitat pana la urma ce tranzactionau: contracte bazate pe imprumuturi tot mai riscante. Pe masura ce criza s-a extins, alte imprumuturi au ajuns si ele sa fie neperformante. Hyun Song Shin, economist la Princeton, estimeaza ca pana la acest moment bancile au suportat deja cam o treime din pierderile pe care vor fi nevoite pana la urma sa le accepte.