BusinessMagazin

Tag: Vin

  • Comoara ”nedescoperită” a Moldovei, care se alfă la 20 de kilometri de Chişinău.

    Republica Moldova pare un tărâm mic, a cărui hartă seamănă la prima vedere cu un strugure, după cum îţi arată localnicii. Iar de aici, gândul te duce direct la licoarea lui Bachus: de pe dealurile ţesute cu viţă de vie ale Moldovei, ajung astăzi sticle de vin în peste 60 de ţări, de la România şi până la Canada şi China. 

    Prima interacţiune cu „oraşul din piatră albă”, după cum este supranumit Chişinăul datorită clădirilor deschise la culoare care îl împânzesc, te face să te simţi ca într-o capsulă în care prezentul este amestecat cu trecutul. Adevăratele comori ale Republicii Moldova – şi unul dintre principalele motoare ale economiei – se află însă la o distanţă de mai puţin de 20 km.

    Un drum de circa o oră este astfel suficient ca să poţi uita de agitaţia din cel mai mare oraş al ţării. Bijuterii arhitecturale, galerii subterane, dealuri împânzite cu viţă de vie şi crame care produc de la câteva mii de sticle la câteva milioane – acestea sunt comorile Moldovei, cele care au reuşit să pună ţara pe harta mondială a vinului, o hartă unde trioul Spania, Italia şi Franţa conduce detaşat.

    Republica Moldova se află pe locul 20 în lume şi pe 11 la nivel european în ceea ce priveşte cantitatea produsă de vin, cu un volum estimat pentru anul 2017 la 1,8 milioane de hectolitri, arată datele de la Organizaţia Internaţională a Vinului şi Viei (OIV). Comparativ, România se află pe locul 13 la nivel mondial şi şase în Uniunea Europeană, cu o cantitate de 4,3 miliarde de hectolitri, arată aceeaşi sursă. Însă, dacă ne uităm la suprafaţa cultivată cu viţă de vie, vedem că Republica Moldova este la un nivel similar cu România. Conform datelor OIV, ţara de peste Prut are 140.000 de hectare plantate cu viţă de vie (circa 110.000 conform celor mai recente date de la Biroul de Statistică), în timp ce România are peste 180.000 de hectare.

    Industria vinului este foarte importantă pentru economia Republicii Moldova, reprezentând 7,5% din exporturile totale şi 3,2% din PIB-ul acesteia, conform celor mai recente date. Însă, dacă România este aproape invizibilă pe harta exporturilor, Republica Moldova exportă anual 85% din producţia totală de vin, ceea ce înseamnă peste 85 de milioane de dolari (73 mil. euro), potrivit datelor comunicate anterior de autorităţile de peste Prut. Astfel, vecinii de la est au exporturi de vin de aproape patru ori mai mari decât România. Iar vinurile moldoveneşti ajung în ţări precum China, România, Polonia, Cehia, Rusia sau Canada.

    Practic, vinul reprezintă o adevărată industrie în Republica Moldova, iar acest lucru se vede cu ochiul liber în aproape fiecare colţ al ţării. Cea mai cunoscută cramă din Republica Moldova este Cricova, ale cărei galerii subterane pot fi asemănate cu ale unui oraş, cu străzi, bulevarde şi semne de circulaţie.

    Cricova se află la circa 20 de kilometri de Chişinău, adică la aproximativ 30 de minute de mers cu maşina. Ajungând în faţa cramei, puţine lucruri îţi indică ce urmează să descoperi în interiorul oraşului subteran.

    Un ghid bine îmbrăcat şi un mini-autobuz sunt primele indicii că o să ai parte de o călătorie într-un loc ce nu poate fi străbătut pe jos şi unde temperatura este mult mai mică decât cea de afară. Şi aşa şi este.

    Străzile şi bulevardele cu o lungime totală de 120 km şi care poartă nume precum Cabernet, Fetească sau Bulevardul Şampaniei sunt parte a unui adevărat labirint cunoscut centimetru cu centimetru doar de cei care străbat zilnic aceste galerii. Temperatura din interior se situează între 12 şi 14 grade, iar cel mai adânc punct al galeriilor este la minus 100 de metri adâncime. În afară de străzile ale căror nume te duc imediat cu gândul la licoarea lui Bachus, la fiecare pas întâlneşti butoaie mai mici sau mai mari în care vinul stă la maturat, iar mai apoi urmează să fie turnat în sticle. Cele mai mari butoaie au chiar opt tone şi sunt atât de mari încât parcă mai au puţin şi ating tavanul galeriilor.

    Crama Cricova a fost construită pe locul unei fostei mine şi are o capacitate de 30 de milioane de litri. Astăzi, în interiorul cramei sunt circa zece milioane de litri de vin liniştit şi spumant. Cele mai valoroase vinuri sunt însă cele de colecţie, adică peste un milion de sticle. În vinoteca cramei Cricova se găsesc vinuri de peste 100 de ani, aşa cum este cazul vinului Evreiesc de Paşti din anul 1902. De asemenea, tot aici se găsesc vinuri din toate colţurile lumii şi de toate vârstele, vinuri Cricova care au câştigat medalii internaţionale sau ediţii limitate, dar şi colecţii ale unor actuali şefi de stat precum Vladimir Putin, Klaus Iohannis, cancelarul Angela Merkel sau fostul secretar de stat american John Kerry.

    Cricova este şi unul dintre principalii exportatori de vin din Republica Moldova, din beciurile cramei ajungând vinuri în toată lumea. 
    O altă cramă care are galerii subterane este Mileştii-Mici, coridoarele de aici având o lungime de circa 200 de kilometri. Republica Moldova este cunoscută în România şi pentru vinurile unor crame precum Purcari sau Gitana, însă ţara vecină are mult mai multe crame, iar pe listă apar şi nume precum Asconi, Et Cetera sau Chateau Vartely.

    Dar cramă în Republica Moldova nu înseamnă doar galerii subterane, ci şi castele cu poveşti care ar putea deveni uşor scenarii de film. Tot în apropiere de Chişinău, de data aceasta la aproape 40-50 de minute de mers cu maşina, se află Castel Mimi din localitatea Bulboaca, una din cramele cu istorie din Republica Moldova, dar care era cât pe ce să fie uitată. Din stradă se observă greu că în spatele unor garduri înalte se află un castel. Însă, odată intrat în curte, te afli în faţa unui castel care are o istorie de peste 100 de ani şi a unor grădini care te duc cu gândul la Franţa. De altfel, Constantin Mimi, ultimul guvernator al Basarabiei şi cel care a clădit acest castel, a absolvit Şcoala Agricolă Superioară din Montpellier, Franţa, unde timp de doi ani a însuşit arta cultivării viţei de vie şi metodele franceze de producere a vinului.

    Castelul datează din 1901, iar 40 de ani mai târziu a intrat în proprietatea statului sovietic, fiind transformat la scurt timp în combinat de vin. Astăzi, castelul este deţinut de familia Trofim, care în 2010 a început un amplu proces de restaurare. În castel, antreprenorii au construit şi săli de degustare şi un restaurant, iar lângă, un mic resort.

    Beciurile castelului sunt cele care te întorc cu zeci de ani în timp. Tancuri mari în care se păstrau vinurile, beciuri unde temperaturile coboară la sub 15 grade celsius şi sticle de vin vechi pe care s-a pus mucegaiul sunt lucruri care te duc cu gândul la vremurile trecute. Crama Mimi produce anual peste un milion de litri, dar are o capacitate de peste 20 de milioane de litri.

    Lângă castel se află şi unitatea de producţie a vinului, iar în spatele clădirii construite de Mimi actualii proprietari au făcut un labirint „viu” şi o grădină cu legume. Dincolo de vinuri, poveşti despre galerii subterane şi castele vechi de secole, Republica Moldova reprezintă şi un adevărat paradis pentru gurmanzi. Aşa că bucatele făcute de bucătarii moldoveni nu trebuie să lipsească de lângă paharele pline cu licoarea lui Bachus. 

  • TOPUL celor mai bune vinuri româneşti, conform ghidului Gault & Millau 2019: Vinul cu cel mai mare punctaj

     Mulţi consumatori de vin nu ştiu prea multe despre România şi locul său în industria licorii lui Bacchus, iar cei care ştiu, percep piaţa locală ca pe un producător ieftin şi de volum. Prea puţini sunt cei care ştiu istoria vinului românesc sau faptul că în ultimii ani au apărut tot mai multe crame butic, cu vinuri premium, vinuri ce pot sta la aceeaşi masă cu nume internaţionale. România face parte din lumea foarte veche a vinului, alături de state precum Georgia care şi-a creat deja un renume mondial.
     
    Pentru a duce vinurile româneşti dincolo de graniţe şi pentru a promova licorile locale peste hotare, compania franceză Gault & Millau a lansat un prim Ghid – “2019 Ghid de vinuri româneşti”.
     
    Gault & Millau este în lumea gastronomică o etichetă similară numelui Michelin. Compania lansează ghiduri atât pentru restaurante, dar şi pentru vinuri, ciocolată sau rom, în funcţie de specificul pieţei pe care activează. În România grupul a intrat în acest an şi a lansat atât ediţia celor mai importante restaurante, cât şi un ghid al vinurilor româneşti. 
     
    Era începutul anilor ’60 când jurnaliştii francezi Henri Gault şi Christian Millau de la Paris-Presse puneau primele pietre la temelia ghidului gastronomic care le poartă astăzi numele. În 1962, cei doi au scos pe piaţă primul lor ghid gastronomic. Şapte ani mai târziu, cu o echipă extinsă, în trei camere dezor­donate de pe strada Montmartre din Paris, printre sticle goale de vin, a luat naştere ideea unei reviste gastronomice lunare, ca o extensie a catalogului. În 1972, a apărut primul ghid sub numele actual de Gault & Millau, care a scos gastronomia franceză din starea de letargie.
     
    Treptat, ghidul a devenit cunoscut în jurul lumii, fiind lansate ediţii similare celei din Franţa şi în Ungaria, Australia, Polonia, Canada. În total, douăzeci de ţări din toată lumea s-au înscris pe harta Gault & Millau, iar România este printre cele mai noi nume.
     

  • TOPUL celor mai bune vinuri româneşti, conform ghidului Gault & Millau 2019: Vinul cu cel mai mare punctaj

     Mulţi consumatori de vin nu ştiu prea multe despre România şi locul său în industria licorii lui Bacchus, iar cei care ştiu, percep piaţa locală ca pe un producător ieftin şi de volum. Prea puţini sunt cei care ştiu istoria vinului românesc sau faptul că în ultimii ani au apărut tot mai multe crame butic, cu vinuri premium, vinuri ce pot sta la aceeaşi masă cu nume internaţionale. România face parte din lumea foarte veche a vinului, alături de state precum Georgia care şi-a creat deja un renume mondial.
     
    Pentru a duce vinurile româneşti dincolo de graniţe şi pentru a promova licorile locale peste hotare, compania franceză Gault & Millau a lansat un prim Ghid – “2019 Ghid de vinuri româneşti”.
     
    Gault & Millau este în lumea gastronomică o etichetă similară numelui Michelin. Compania lansează ghiduri atât pentru restaurante, dar şi pentru vinuri, ciocolată sau rom, în funcţie de specificul pieţei pe care activează. În România grupul a intrat în acest an şi a lansat atât ediţia celor mai importante restaurante, cât şi un ghid al vinurilor româneşti. 
     
    Era începutul anilor ’60 când jurnaliştii francezi Henri Gault şi Christian Millau de la Paris-Presse puneau primele pietre la temelia ghidului gastronomic care le poartă astăzi numele. În 1962, cei doi au scos pe piaţă primul lor ghid gastronomic. Şapte ani mai târziu, cu o echipă extinsă, în trei camere dezor­donate de pe strada Montmartre din Paris, printre sticle goale de vin, a luat naştere ideea unei reviste gastronomice lunare, ca o extensie a catalogului. În 1972, a apărut primul ghid sub numele actual de Gault & Millau, care a scos gastronomia franceză din starea de letargie.
     
    Treptat, ghidul a devenit cunoscut în jurul lumii, fiind lansate ediţii similare celei din Franţa şi în Ungaria, Australia, Polonia, Canada. În total, douăzeci de ţări din toată lumea s-au înscris pe harta Gault & Millau, iar România este printre cele mai noi nume.
     

  • Vinurile româneşti vor să cucerească europa

    BUSINESS MAGAZIN: Cum arată, în prezent, piaţa românească a vinului?
    Ionuţ Roman, director relaţii cu clienţii la Selgros: Pentru noi, piaţa de vin este extrem de importantă. În ultimii ani am investit foarte mult în gastronomie, am încercat şi am demonstrat competenţa în aşa ceva. Nu poţi să fii bun în carne, în peşte sau în legume fără să le asociezi cu vinul. Am investit foarte mult în acest domeniu, începând de la traininguri către echipele de vânzare şi până la asocieri şi organizări de festivaluri de vinuri. Noi credem în această piaţă, ţine foarte mult de centrul businessului nostru şi de dezvoltarea pe care a avut-o piaţa în ultimul timp. Cred că atingem în jur de 1.000 de etichete, majoritatea româneşti; vânzările au crescut cu aproximativ 10% faţă de anul precedent şi ponderea este de 95-98% vinuri româneşti. De la noi cumpără şi restaurantele, HoReCa, având o varietate mare de produse, de la vinuri mai ieftine până la unele foarte scumpe.

    Cătălin Păduraru, preşedinte, IWCB: Progresul este evident şi cine nu recunoaşte lucrul ăsta probabil e rău intenţionat. Dincolo de asta, din nefericire operăm în continuare cu foarte multe aproximări, ştim foarte puţine despre situaţia reală în conjuncţie cu celelalte ţări. Nu avem un proiect pentru următorii 20 de ani, să avem o ţintă pentru a putea avea şi un parcurs. Suntem în situaţia în care figurăm cu o balanţă deficitară import-export, mai mult importăm decât exportăm; mai mult, apar şi anomalii în aceste raportări internaţionale – noi importăm inclusiv din Cehia, conform rapoartelor OIV, ceea ce evident că este o anomalie, dar una care este înregistrată oficial. Pe de altă parte, consumatorii sunt cumva victimele unor mesaje care vin exclusiv din partea producătorilor, şi evident că fiecare are în spate impulsul comercial – şi câteodată involuntar – să vicieze cumva acest mesaj de educare, în sensul în care trage consumatorul către el. Prin urmare, nu e o comunicare absolut obiectivă. În urma Concursului Internaţional de Vinuri Bucureşti (IWCB), ţinut anul acesta la Iaşi, am putut coagula mediul academic şi confirma o afirmaţie făcută tot aici, în această conferinţă, anul trecut, şi anume să ajungem la o fundamentare ştiinţifică legată de faptul că pe acest teritoriu vorbim de o viticultură cu vitis vinifera de 7.000 de ani. Inventarul de specialitate, o serie de dovezi comportamentale stabilite de antropologi, chiar o serie de datări ne arată că vorbim de 7.000 de ani. Prin urmare, pentru prima dată în istoria ţării noastre avem rădăcina brandului viticol al României. Este foarte important. Putem construi un brand viticol şi apoi, eventual, să contribuim la construirea unui brand de ţară prin asta. Oricât de inspirată ar fi o agenţie de publicitate, nu poate face o imagine din nimic; avem o rădăcină, trebuie să o îmbunătăţim, trebuie să vedem ce mai adăugăm, dar de aici pornim. Mă bucur că am putut lansa aici, în premieră, această realizare care s-a făcut fără ajutorul statului.
    Valentina Vesler, director de Comunicare & PR, Valvis Holding: Din păcate, noi nu avem politici de ţară care să promoveze vinul românesc; fiecare producător, în parte, trebuie să ducă lupte grele, să aloce bugete pentru a încerca să scoată cumva nasul în lume. În ciuda acestui fapt, noi avem vinuri din ce în ce mai competitive, din ce în ce mai valoroase, unele dintre ele chiar pot sta la loc de cinste alături de tradiţionalele şi mult promovatele vinuri franţuzeşti. Piaţa românească s-a elevat, s-a cizelat, pune mult mai multă valoare pe raportul preţ-calitate; piaţa de vin este una zgomotoasă, este înfiorător dacă te trezeşti la raft şi nu ai destule informaţii, dar cu toate astea găsim lucruri foarte bune. Noi, Domeniile Sâmbureşti, suntem o cramă istorică, avem rădăcini de pe vremea lui Mihai Viteazu, avem o istorie lungă în spate, pe care încercăm să o susţinem şi să o promovăm aşa cum putem. Cramele trebuie să se reinventeze, şi cred că multe o fac, dar ar trebui să asculte şi mai mult de specialişti, de oamenii care chiar se implică în mod activ în tot ceea ce înseamnă cultura vinului.

    Lilia Dulgher, CEO, Gitana Winery: Într-un stat în care viticultura şi vinificaţia sunt principalele ramuri ale economiei, e cazul să acordăm o atenţie deosebită promovării acestui sector. În Republica Moldova există Oficiul Naţional al Vinului şi Viei, care e foarte bine văzut la nivel internaţional. Pentru Republica Moldova, România este o piaţă foarte interesantă şi cu tot efortul tindem să ne promovăm aici, chiar dacă nu toate vinăriile reuşesc acest lucru. Gitana este prezentă în România de trei ani, iar succesul acestui brand nu îmi aparţine doar mie, ci şi individualităţii şi calităţii produselor. 80% din producţia noastră e exportată, suntem o ţară mică cu un consum mic.

    Marius Iliev, director general, Via Viticola Sarica Niculiţel: Am constatat că, în aceşti trei ani de când am investit în Sarica, ne poziţionăm foarte bine în categoria vinurilor rozé, având în fiecare dintre cei trei ani creşteri foarte mari, de peste 100%. Sigur că mi-aş dori ca Sarica Niculiţel să fie cunoscută pentru un singur tip de vin sau pentru un singur soi, să aibă un renume mare din chestia asta. Suntem în căutarea identităţii, dar încep deja să se contureze nişte direcţii. Ce-am învăţat cândva a fost că dacă nu vrei să depui un efort foarte mare şi costuri foarte mari pentru marketing, trebuie să ai calităţi psihosenzoriale ale produsului tău care să fie aliniate cu poziţionarea pe care ţi-o alegi. Sigur, poţi să ai un Trabant, să spui că e un Mercedes şi să bagi foarte mulţi bani în marketing, convingând lumea că e Mercedes. Dincolo de asta, noi vrem să jucăm un rol foarte important pe piaţa de vin din România, prin urmare nu ne permitem să excelăm doar pe un segment extrem de îngust.

    BUSINESS MAGAZIN: Care este diferenţa dintre vinurile pentru retail şi cele destinate HoReCa? Care variantă e de preferat pentru un producător?
    Lilia Dulgher, CEO, Gitana Winery: Eu zic că e un avantaj să ai în restaurante vinuri mai deosebite, vinuri despre care poţi vorbi. În retail trebuie să avem vinuri foarte bune, de o calitate optimă, în aşa fel încât consumatorul să găsească în restaurant ceva exclusivist, greu de înţeles poate ca asociere gastronomică, iar în magazin să fie mulţumit de un vin pe care îl poate asocia seara cu un fel de mâncare. E important să fii prezent pe ambele canale, deoarece prea puţini îşi permit să fie în fiecare seară la restaurant.
    Valentina Vesler, director de Comunicare & PR, Valvis Holding: Strategia de promovare depinde foarte mult de obiectivele de business. Într-adevăr, o cramă mică se promovează un pic altfel, o cramă care are 400 de hectare sau mai mult are cu totul alte obiective. Ideea este cum aduci consumatorul să-ţi încerce produsul. Evident, prezenţa trebuie să existe pe toate canalele şi cu sortimente petru HoReCa şi retail. Noi am ales şi mediile de comunicare convenţionale, adică am înţeles că în mainstream nu poţi să ajungi decât printr-o comunicare de masă. Poţi să îi spui omului despre vinul tău, să îi spui o poveste, el ajunge să îl deguste şi eventual îl recomandă mai departe. Alte modalităţi sunt prezenţa la tot felul de evenimente specifice, unde omul se duce decis să deguste un vin bun, să facă o asociere culinară. Acum, fiecare înţelege cum crede să îşi facă promovarea, dar aceasta trebuie să fie onestă şi pe un produs de foarte bună calitate.

    Cătălin Păduraru, preşedinte, IWCB: Cred că marea provocare pentru viitor ar fi să încercăm să delegăm competenţe, pentru că producătorii au suficient de multe lucruri de făcut. Trebuie să încercăm să anticipăm tiparul de consum şi ocaziile de consum pe care le vor avea tinerii în următorii 5-10 ani. Schimbarea de paradigmă este fantastică, schimbarea de comportament este fantastică, mijloacele cu care ei comunică şi economia de mijloace pe care o fac când comunică nu este specifică generaţiei noastre. Noi suntem pe tiparele de gândire – şi aplicăm în practică aceste tipare – după ceea ce am învăţat; majoritatea cărţilor bune pe care noi le-am citit sunt scrise până în ’65, ca să spun aşa, şi ne apropiem de curente noi de gândire mai mult din curiozitate, nu suntem neapărat dispuşi să le şi aplicăm.

    Marius Iliev, director general, Via Viticola Sarica Niculiţel: Cu privire la distincţia dintre HoReCa şi retail, cred că în mare parte aceasta este subiectivă, nu este datorată producătorilor, ci este cumva rezultatul unor opţiuni pe care le fac proprietarii de restaurante. De multe ori, acest lucru are de-a face cu lipsa de competitivitate a acestei pieţe. E clar că dacă vezi un vin cu 30 de lei în raftul unui magazin şi cu 150 de lei pe un meniu de restaurant, consumatorul va avea o reacţie negativă. Sigur, există câteva lucruri obiective cum ar fi condiţiile de păstrare pentru nişte vinuri de top într-un raft de retail, dar în general vinurile, ca şi alte produse, nu stau cu anii pe acele rafturi. Pe măsură ce piaţa va deveni tot mai competitivă pe zona HoReCa, o să vedem o deplasare a acestui trend, urmat de proprietarii de restaurante, de a refuza cu obstinaţie listarea unor produse care se găsesc şi în retail. Nu va dispărea, dar se va diminua în timp această presiune.

    BUSINESS MAGAZIN: Cine îşi poate asuma meritele pentru evoluţia pozitivă în ceea ce priveşte educarea consumatorilor faţă de vin? A dus aceasta la schimbarea obiceiurilor de consum ale românilor?
    Lilia Dulgher, CEO, Gitana Winery: Eu zic că astăzi consumatorul e deschis la ideea de a degusta sau de a descoperi multitudinea de vinuri, de gusturi, şi e bine că nu suntem setaţi să bem doar vin roşu sau alb, ci că suntem orientaţi să asociem gastronomic un vin.
    Ionuţ Roman, director Relaţii cu clienţii, Selgros: În primul rând, românii cumpără vinuri româneşti, ceea ce e foarte bine. În al doilea rând, încep să cumpere calitate, ceea ce e îmbucurător. Noi vindem vinuri de până la aproximativ 2.200 de lei, avem parteneri care cumpără vinuri între 400 şi 800 de lei în mod constant. Comportamentul clienţilor este strâns legat de evoluţia pieţei gastronomice din România, nu se poate diferenţia, şi atunci observăm că pe măsură ce una se dezvoltă, cealaltă o urmează. Da, oamenii plătesc mai mult pentru calitate.

    Marius Iliev, director general, Via Viticola Sarica Niculiţel: De aproximativ 10 ani, industria aceasta a cunoscut nişte transformări importante în ceea ce priveşte tipul de acţionariat – aproape toate companiile sunt private în momentul de faţă. Eforturile pe care le vedeţi la fiecare târg, la fiecare eveniment sunt substanţiale din partea producătorilor, iar asta lasă urme, duce la educarea consumatorului. Pe de altă parte, apare şi o creştere a puterii de cumpărare a consumatorului. Ne amintim poate, din comportamentul nostru, cât de uşor ne vine să plătim o sumă anume pe o sticlă de vin când suntem în străinătate şi cât de greu ne vine să plătim jumătate din acea sumă pe o sticlă de vin de aceeaşi calitate când suntem acasă.

    Cătălin Păduraru, preşedinte, IWCB: Orice observaţie legată de schimbarea de comportament ţine de o evoluţie naturală. Sigur, informaţia a circulat, există internetul, bibliografia de specialitate este din ce în ce mai consistentă, oamenii circulă în toată lumea şi, evident, există o putere mai mare de a alege într-un mod conştient. Dar asta e ceva ce au făcut toate ţările, ceea ce facem noi acum nu este decât să păstrăm decalajul pe care îl avem faţă de celelalte state. Nemulţumirea unora ca mine nu este că nu suntem pe drumul cel bun, ci că trebuie să accelerăm puţin; singura şansă a României este de a comprima nişte paşi. Avem capacitatea să facem salturi, nu ne lipseşte absolut nimic, trebuie doar să învăţăm din nou – nu ştiu unde s-a pierdut asta – să unim energiile astfel încât să putem avea rezultate şi mai bune. Fără a face proces de intenţie vreunui producător, pentru că îi iubesc aproape pe toţi, oricum ar fi, businessul dictează comunicarea. Şi în această idee, onestitatea este până la un anumit punct – nu înseamnă că ascunzi ceva, că spui că e un soi şi de fapt e un alt soi, dar câteodată forţezi către produsul tău. Or, educaţia de bază se face către masă şi un prim pas ar fi ca toată ţara să ştie noile valori ale cramelor româneşti.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Cum e perceput vinul „made in RomAnia“?
    Valentina Vesler, director de Comunicare & PR, Valvis Holding: Consumatorul român nu e musai consecvent cu alegerile lui, consumatorul român încearcă. Totul porneşte de la educaţie şi dacă informaţia nu e transmisă aşa cum trebuie şi există acea suspiciune că vinurile sunt făcute din pastile – toate acele legende underground care există – să alegi un vin românesc e o întreagă bătaie de cap. Sunt foarte mulţi oameni implicaţi în educarea consumatorului român, din ce în ce mai mulţi, iar ăsta este un lucru bun. Dar şi acei oameni ar trebui să se armonizeze pe un anume tip de informaţie, veridică şi obiectivă. Ei bine, dacă acea informaţie ar ajunge la consumatorul român, lucrurile s-ar schimba mult mai mult, pentru că există o întreagă iluzie şi o dorinţă să bem vinuri din import, din lumea nouă, iar producătorii români încearcă să se bată cu această mentalitate.

    BUSINESS MAGAZIN: Care este starea actuală a turismului viniviticol în România?
    Laurenţiu Achim Avram, preşedinte, Sommelier Federation România: Turiştii vin, de obicei, în locurile care sunt promovate. Nu am văzut niciun fel de promo al României viniviticole, poate mi-a scăpat mie sau poate nu există. Renumele României ca ţară producătoare de vin nu este chiar unul foarte bun. Eu zic că nivelul de civilizaţie al unui popor se vede în modul în care acesta mănâncă şi bea, la toate nivelurile sociale, or acest nivel la care România a ajuns nu este prezentat nicăieri. Cred că această imagine este şi vina noastră, a tuturor; cei care pot să facă ceva în această direcţie o fac şi o fac bine, zic eu, cramele îşi fac singure promovare pe toate căile pe care le au la îndemână. Cred că ar trebui să existe o mai bună promovare a României turistice, poate un canal de televiziune specializat, un canal civilizat care ar transmite acest mesaj mult mai concentrat şi acolo unde trebuie.

    Victor Melian, Chef: Din păcate, turismul viniviticol este o struţo-cămilă în care trebuie să avem o formă de cazare, o formă de transport, în clipa aceea ar trebui să avem şi şosele – pentru cei care au fost prin Europa, turismul viniviticol este foarte complicat. El pare foarte simplu în Italia sau Franţa, unde se face chestia asta de foarte, foarte mult timp şi a ajuns la un nivel de excelenţă. Am avut plăcerea şi bucuria să însoţesc de mai multe ori grupuri organizate de către ambasadele bucureştene, dar eşti limitat din cauza timpului la zonele limitrofe; dacă sari de o zi, deja se complică noţiunile de cazare şi transport. Eu cred că România îşi vinde la fel de prost mănăstirile şi cramele, locurile istorice, cred că e o terra virgina pe care cineva ar putea să o exploateze senzaţional. Cu regret, sunt foarte, foarte puţini turişti, din cauza condiţiilor care sunt, în continuare, improprii. E un citat al lui Gheorghe Dinică, dintr-un film celebru, care mie îmi place foarte mult: „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte nimic“. Degeaba avem crame, vinuri, dacă nu avem povestitorul care să vândă circuitul ăsta, pentru că turismul viniviticol nu are pretenţii enorme de la cazare, este un turism de eveniment, de amintire; poţi să stai seara la o cramă, în faţa focului, să auzi nişte poveşti minunate despre via cu pricina şi eventuale legende locale cu Ilene Cosânzene şi gata, eşti vândut. Asta trebuie să facem, să avem povestea.

    Roxana Ana, managing director, Amfiteatru Vitis: În acest tip de turism nu este vorba doar despre vin, este vorba despre viţă, despre procesul de vinificaţie şi, cel mai important, este vorba despre oamenii din spate şi povestea lor. Este şi motivul pentru care clientul îşi doreşte să aibă o interacţiune personală, emoţională cu acel producător. Este motivul pentru care nu se mulţumeşte doar să citească informaţiile de pe o etichetă, vrea să meargă la faţa locului, să simtă energia respectivă, să aibă o experienţă – despre asta este vorba. În momentul în care acel consumator pleacă, iese pe poarta cramei, el devine un ambasador al vinului şi al producătorului respectiv.

    George Cojocaru, oenolog, Casa de Vinuri Ştefăneşti: Turiştii care întreabă de vinuri preferă să consume soiurile autohtone, din păcate nu am reuşit să ne păstrăm foarte bine soiurile, nu avem declarate foarte multe. Greşeala mare a producătorilor de vin este că au plantat foarte multe soiuri internaţionale, şi aici e şi problema: turistul care vine la noi în ţară ar vrea să consume un vin care conţine măcar un soi românesc, cupajul respectiv să aibă aşa ceva în compoziţie. Şi noi am făcut aceeaşi greşeală, dar eu, personal, nu m-aş apuca să fac un vin din Cabernet Sauvignon şi să îl dau ca vinul meu emblemă, deşi soiul este foarte frumos şi se vinifică foarte bine, are potenţial bun şi de învechire, dar eu cred că trebuie să stea neapărat lângă nişte soiuri autohtone. E adevărat că nouă, oenologilor, ne-a fost mai uşor să vinificăm soiurile internaţionale, pentru că în regiunile cu tradiţie veche – Franţa, Italia, Spania – sunt şcoli destul de bine specializate pe treaba asta şi atunci s-au făcut foarte, foarte multe cercetări pe acele soiuri. Dar asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la soiurile noastre, cu care putem să avem nişte experienţe şi la care putem încerca, continuu, să îmbunătăţim calitatea. Avem Fetească Albă, Fetească Regală, Fetească Neagră, care este iubită de italieni, chiar s-ar putea cultiva în anumite regiuni din afară.

    Anca Maria Vlădoi, marketing manager, Domeniul Vlădoi: Fiind foarte aproape de Constanţa, aş putea spune că suntem un oraş sezonier. Am simţit o creştere anul acesta, pentru că şi numărul zborurilor pe aeroportul Mihail Kogălniceanu a crescut. Am avut foarte mulţi estonieni, ştiau că România produce vin şi, oricum, celor care vin la noi la cramă încercăm să le dăm spre degustare soiurile româneşti. Turiştii sunt curioşi şi reacţionează foarte bine la soiurile locale. Avem 17 hectare pe care cultivăm 11 soiuri, e destul de greu să le manageriem.

    Cristian Podar, director general, Villa Vinea: Eu văd România viniviticolă la început, sunt destul de puţine crame deschise. Din punctul nostru de vedere, turismul viticol este la început, dar avem semnale pozitive, sunt foarte mulţi turişti străini şi mai puţini români.

    Alina Iancu, fondatoare, crameromania.ro / revino.ro: Eu aş spune că turismul viticol este unul de business, cele mai multe evenimente pe care le organizez – fie ele degustări de vinuri în Bucureşti sau team buildinguri – sunt pentru companii din România cărora le vin delegaţi străini şi vor să organizeze ceva la crame. Foarte rar organizez grupuri private cu public din România. Pe de altă parte, acest turism nu este dezvoltat pentru că nici cramele nu sunt deschise cu adevărat, nu au răbdarea de a sta jumătate de oră sau o oră să vorbească cu două persoane, şi atunci impun un număr minim de 8-10 persoane. Turismul viticol înseamnă să vinzi vinul de la cramă şi poate să diminuezi alte cheltuieli de marketing prin care te promovezi prin ţară, dar trebuie să investeşti o perioadă mai lungă de timp. O problemă pe care o au cramele este că nu vor să se identifice şi să facă degustările cu produse locale. Cum ar fi să meargă să cumpere 5 kilograme de brânză de la un localnic şi să le vină doar 10 turişti? Nu vor să investească în lucrul acesta, dar dacă nu ne folosim şi de partea de gastronomie, nu putem să evoluăm pe partea de vinuri. Eu am identificat peste 185 de crame cu vin îmbuteliat şi peste 80 dintre ele fac turism viticol, dar zic eu că doar jumătate ştiu să îl facă cu adevărat, să ţină o degustare cum trebuie, să aibă personal specializat.

    BUSINESS MAGAZIN: Cât de importantă este dimensiunea turismului viticol pentru imaginea unei crame?
    Cristian Podar, director general, Villa Vinea: Din punct de vedere legislativ, în România producătorii de vin nu pot fi trataţi aşa cum au fost cei din Germania sau Italia, respectiv ca până într-un anumit număr de locuri să nu respectăm întru totul legislaţia restaurantelor. Prin urmare, investiţia pe care trebuie să o facem este foarte mare, şi toţi investitorii în viticultură încearcă, în primul rând, să îşi recupereze banii din principala activitate, adică producţia de vin. Celelalte activităţi, printre care şi turismul viniviticol, sunt lăsate mai la urmă. Îţi trebuie foarte multă răbdare, îţi trebuie oameni cu experienţă, îţi trebuie buni povestitori atunci când primeşti un grup, pentru că nu se poate ca o dată să povestească cineva din magazin şi a doua oară directorul general. În concluzie, ne ajută foarte mult – eu ştiu producători care vând 15-20% din producţie doar prin magazinele proprii datorită turiştilor. Un producător cu 5 hectare îşi poate vinde întreaga producţie dacă are un local micuţ, un restaurant cu câteva mese unde să servească nişte produse; la Villa Vinea vindem cam 30% din producţie prin magazinele proprii.

    Roxana Ana, managing director, Amfiteatru Vitis: Noi am încercat să oferim catering doar cu produse locale, dar nu am putut pentru că nu am găsit suficienţi producători care să aibă acele produse cu certificatele de calitate necesare.

    George Cojocaru, oenolog, Casa de Vinuri Ştefăneşti: Să nu uităm că suntem încă la început cu afacerile din domeniul vinului. Avem 10 ani de zile în care am investit în crame şi poate că mai avem mulţi ani până să ajungem la nivelul celor de afară, chiar dacă am evoluat destul de rapid. E clar că trebuie să ne unim cu mici producători din alte zone, dar să nu uităm că perioada e una scurtă.

    BUSINESS MAGAZIN: Cum arată experienţa ideală a unui turist venit la o cramă?
    Victor Melian, Chef: Să poată să aterizeze la un aeroport civilizat, să se urce într-un autocar civilizat – asta avem –, să circule pe nişte drumuri unde eventual să nu facă o medie de 25 de kilometri pe oră, să ajungă la un loc prietenos, şi asta mi se pare mult mai important decât nivelul de cazare; este vorba de o experienţă, amintirile din momentul vizitei sunt mult mai importante decât patul din cameră. Lumea vrea astăzi experienţe, vrea să audă poveşti. România vrea să aducă turişti din străinătate, dar nu prea înţeleg de ce, pentru că avem 15 milioane de clienţi pe care nu îi bagă nimeni în seamă. Sigur, sunt nişte probleme tehnice incredibile pe zona culinară, trebuie să ai o mie şi una de hârtiuţe pentru nişte kilograme de brânză şi 25 de frigidere; nu cifrele contează, dar toate aceste probleme te costă. Sunt nişte sume pe care nu ţi le poţi permite. În Franţa, omul ţi-a scos o bucată de brânză din frigider, a pus-o pe masă, ai băut două vinuri, asta e toată treaba şi e perfect legal. E bine pentru toată lumea.

    George Cojocaru, oenolog, Casa de Vinuri Ştefăneşti: Legat de potenţialul de învechire a vinului, sunt mai multe elemente de discutat. De regulă, vinurile lansate pe piaţă – ca fiind comerciale – nu au un potenţial foarte lung de învechire. Tehnologia te ajută să faci vinul să fie foarte plăcut atunci când îl lansezi pe piaţă, dar nu te ajută să păstrezi vinul o perioadă foarte lungă. Bogăţia de compuşi dintr-un vin pot să îl facă mai neplăcut, la un moment dat.

    BUSINESS MAGAZIN: Cât de dispuşi sunt românii să îşi diversifice obiceiurile de consum?
    Laurenţiu Achim Avram, preşedinte, Sommelier Federation România: Potenţialul de a încerca lucruri noi vine odată cu nivelul de dorinţă de a te educa, de a te cultiva, de a evolua, or acest lucru e strâns legat de potenţialul financiar pe care îl ai la dispoziţie. Cu cât vinurile sunt mai ieftine, cu atât diferenţele dintre ele sunt mai mici, există practic o uniformizare a gustului. Dacă ai acces doar la aceste vinuri ieftine, interesul pentru lucruri noi scade.

    Roxana Ana, managing director, Amfiteatru Vitis: Un factor în decizia de achiziţionare a unui vin este şi vârsta. Consumatorul care trece de un prag de vârstă, 50 de ani de exemplu, este mult mai rigid în decizie, este un consumator tradiţionalist – maximum două-trei opţiuni sau producători, pentru care optează de-a lungul multor ani. În schimb, generaţia tânără este mult mai flexibilă, mult mai dornică să încerce produse noi, să cunoască producători noi şi nu este la fel de fidelă unui anume brand.

    Anca Maria Vlădoi, marketing manager, Domeniul Vlădoi: Eu cred că se experimentează mai mult pe la târguri, pentru că la un restaurant nu poţi să te duci şi să experimentezi. De obicei, consumatorul alege dintr-un meniu vinul pe care îl ştie sau cel care e recomandat de un ospătar. Noi suntem prezenţi în toată ţara, dar am început să fim susţinuţi de către restaurantele din Constanţa, pentru că e normal ca fiecare turist care vine la mare să vrea să servească şi un vin local.

  • Ziarul Financiar după 20 de ani, 16 noiembrie 2018, BNR

    Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, 16 noiembrie 2018

    „ Ziarul Financiar a rămas un ziar românesc şi îi urez să rămână aşa, pentru că, întocmai cum un soi de vin românesc este mai
    băut de un străin când vine în România decât un Sauvignon Blanc, aşa va fi şi acest cotidian mai citit dacă îşi păstrează
    particularităţile acestei ţări.  Ziarul Financiar a făcut istorie şi îi doresc să facă în continuare istorie. Îi doresc să aibă zile
    multe şi ani mulţi şi să se extindă la tot ce ţine de domeniul media.

    Fără antreprenoriat de calitate, economia de piaţă şchioapătă, este esenţial pentru funcţionarea unei economii de piaţă. În
    urmă cu câteva zile am subliniat nevoia că, în legătură cu antreprenoriatul, trebuie să se insiste pe disciplina de plăţi, pe
    disciplina financiară. Economia de piaţă nu poate funcţiona fără disciplină financiară. Eu citesc Ziarul Financiar zilnic, este o
    mărturisire de credinţă şi nu cred că sunt singurul, cred că acest cotidian se află zilnic pe masa antreprenorilor din
    România, dar nu numai. Fac acest lucru din noiembrie 1998 şi până astăzi şi în mine Ziarul Financiar are un cititor atent.
    Uneori am avut dezbateri principiale cu ziarul. Voi continua să îl citesc şi după expirarea mandatului, pentru că ei au
    făcut o adevărată revoluţie în România, au făcut istorie, nu este un lucru de neglijat.”

  • Oana Nuţă,director de marketing şi imagine corporativă la EximBank, fost editor la ZF bănci (1998–2004)


    „Eram două echipe, una cu experienţă şi una de tineri. Ţin minte că făceam un master la ASE în statistică şi economie şi am văzut un anunţ pe holurile facultăţii. Era ceva de genul că dacă ştiu engleză şi sunt curioasă, să vin la un interviu. Şi m-am dus. A fost primul meu job. Am lucrat cam 7-8 luni la perete, adică umpleam paginile, scriam tot, dar ce făceam era de test. Era ceva extraordinar. Apoi a ieşit prima ediţie a ZF pe piaţă, iar eu am rămas mai departe încă şase ani. Aici s-a format o parte din mine. Cred că am învăţat atunci nişte valori de care mă ţin şi acum şi anume respectul faţă de oameni, loialitatea, spiritul de echipă. Şi acum suntem o echipă.

    ZF de la început şi-a dorit să fie altceva, iar în această dorinţă resursa umană a fost cea mai importantă. Ne doream să fim primii, ne-am dezvoltat ca nişte pantere. Totdeauna voiam să avem informaţiile corecte. Şi acum când vorbesc cu unii oameni mă ştiu drept redactorul de la ZF, nu ca pe omul de comunicare.

    ZF se va dezvolta pe termen lung, dar cred că dacă nu ar mai exista printul, atunci nu am mai vorbi de ZF. Sunt convinsă că indiferent de cum citesc oamenii de afaceri ziarul, hârtia este acolo, pe un colţ al biroului lor.

    ZF a scris pentru prima dată de privatizarea Petromidia, de exemplu. Ţin minte că am sunat pe un fix al casei de avocatură care se ocupa de această tranzacţie, dar că nu am dat de nimeni, decât de o voce care mă anunţa că lumea era ocupată. La cinci minute am fost sunată de un avocat care mi-a explicat multe. Oamenii ştiau că ZF păstrează confidenţialitatea, dar pe de altă parte era foarte multă deschidere din partea mediului de business de a ne învăţa pe noi, de a face acest transfer de know how. Mereu am avut deschiderea interlocutorilor venind din partea ZF pentru că şi ei ştiu că dacă vrei să exişti în mediul de business trebuie să fii în paginile ZF.
    Cred că profesional am învăţat de la ZF că este foarte important să nu arzi etape, să faci şi să înţelegi tot ce fac oamenii din echipa ta. Mâine, dacă aş putea, m-aş întoarce să scriu din nou.”

  • Adrian Sârbu, fondator Ziarul Financiar: „Cât va exista o Românie care are o viaţă şi în business, va exista şi Ziarul Financiar.“

    Cum se construieşte însă un ziar de la zero într-o economie care-şi ura antreprenorii, de ce a reuşit Ziarul Financiar să devină standardul într-un peisaj cu alte sute de publicaţii, unele chiar economice, şi cum ar putea arăta ZF în următorii 20 de ani? Adrian Sârbu, fondatorul Ziarului Financiar, spune că atâta timp cât se va face business în România, ZF va fi aici, cu jurnalişti care se vor transforma în branduri, cu comunităţi care vor gravita în jurul lor, dar care vor fi ocrotite tot de umbrela ZF. Şi nu, deocamdată nu există vreun plan de exit.

    Ideea

    „Cinstit vorbind, mi-am dorit Ziarul Financiar şi mi-l doresc pentru totdeauna. Este, să-i spunem, creaţia cea mai prestigioasă la care am aspirat şi pe care cu ajutorul colegilor am şi reuşit să o materializez.

    De ce mi-am dorit asta? Produse de succes de genul acesta în lume sunt două: Financial Times şi Wall Street Journal. În Europa Centrală şi de Est nu mai există un produs cu acest tip de autoritate, or mie mi s-a părut că un astfel de produs media, care la început a fost ziar, consacra trecerea României de la comunism la capitalism. Aşa a fost gândit şi comunicat ZF. În anii ‘90 erau o mie de ziare şi de publicaţii, dar nu era niciunul ca acesta. Şi nu a fost multă vreme, până în ‘98, când l-am lansat noi.”

    Ce a adus ZF diferit?

    „Să nu facem confuzie între economic şi business. Ziarul Financiar este un ziar despre business, despre afaceri, cum se spune în româneşte, şi nu despre politici economice, care sunt mai mult sau mai puţin confluente cu businessul. Ziarul Financiar era practic un ghid de comportament de management şi de etică pentru o clasă nouă de antreprenori în devenire.

    De ce m-am gândit la el? Încă din anii ’70, când eram student, citeam Financial Times sau Wall Street Journal, pe care le cumpăram de la ambasada americană printr-un prieten, după care le citeam cu rândul, pentru că nu exista internet pe vremea aia. Citeam cu rândul cu taxă, plăteam 10 lei ca să avem o zi un Financial Times, un Wall Street Journal, deci aceste produse erau în mine de mult. În momentul în care m-am întâlnit cu capitalismul după ’90, proiectul a venit natural, aşa cum îţi vine în minte o memorie a unui miros din copilărie sau a unei amintiri frumoase. Ca să răspund pe scurt, Ziarul Financiar a rezonat cu mine ani de zile, încă dinainte de ’89. Am avut posibilitatea după ’95 să mă gândesc mai concret la ea, deja MediaPRO dăduse drumul la o divizie de publishing, apăruse cu mare succes ziarul ProSport, aveam reviste, exista Mediafaxul (agenţia de ştiri), unde era un departament economic destul de serios, economic şi de business, dar în principal pe informaţie economică. A fost un proiect înainte de timpul lui, iar ZF este un produs care s-a limpezit cum se limpezeşte şi vinul bun după ani de zile.”

    Prima echipă

    „Am vrut să pornesc, evident, cu un român, din păcate nu l-am găsit. M-am dus la Londra, am luat legătura cu nişte ziarişti, am mai întrebat încolo-încoace şi mi-au recomandat doi cetăţeni. Pe unul îl cunoşteam din ’96, era un foarte bun jurnalist la The Economist, Joe Cook, iar pe celălalt l-am cunoscut la Londra, David Short (Financial Times).

    Jurnaliştii de la The Economist erau cei care dădeau, pe vremea aia, tonul în tot ce înseamnă o ideologie de business şi economic în lume, la fel şi cei din Financial Times. Acestea nu sunt produse ale clasei de business, sunt produse ale elitei media din business. Oamenii aceştia au făcut tot ce au putut împreună cu o echipă pe care am pus-o la muncă, unii veniţi din Mediafax, alţii veniţi din altă parte. Asta a fost prima fază.

    Ideologia clară pe care i-am dat-o de la început, asumarea acestei ideologii de către echipa editorială şi capacitatea de marketing pe care am avut-o în grup ca să îl pot promova i-au creat produsului atât atractivitate, cât şi autoritate, ceea ce este esenţial pentru un brand media. Apoi, România după 2000 a decolat din punct de vedere business, a aspirat la NATO, a aspirat la Europa, a plutit pe valul creşterii economice în 2000-2007.

    Apoi s-a întâmplat ceea ce îmi doream şi anume ZF a fost perceput ca produsul reprezentativ cu care se valida fiecare om de business din România şi când spun om de business mă refer preponderent la antreprenori, dar şi la manageri. A fost şi un produs, să îi spunem, de trend. Eşti în business, trebuie să citeşti Ziarul Financiar, citeşti Ziarul Financiar, înseamnă că eşti în business, nu eşti undeva în afara businessului. Aici erau informaţiile, topicele şi dezbaterile cele mai hot din lumea businessului din România.

    Erau dificultăţi ca să îl impunem pe piaţă. Cu tot efortul, nu a fost acceptat de piaţă, nici de comunitatea de advertising, nici de clienţi, abia după patru-cinci ani l-au acceptat. Nu a fost acceptat nici de cititori. Am început cu 50.000 de copii şi până la urmă s-a dovedit că nu era un produs de tiraj, era un produs de comunitate.”

    Cum ajung oamenii la ZF?

    „Politica mea este cunoscută, oameni noi. Oameni noi, motivaţi, credincioşi, religioşi în profesie şi valorile etice ale profesiei, nu sunt lucruri noi astăzi faţă de cum erau acum 25 de ani, când am făcut ProTV-ul, Mediafaxul, Ziarul Financiar, altele. Asta e reţeta, lideri editoriali şi de business care să îşi înţeleagă menirea şi meseria, şi care să aducă oameni capabili care să înveţe şi să livreze.

    Ziarul Financiar a generat un segment nou în mass-media românească. Aveam de toate, aveam şi tabloide, şi politice, şi caricaturi, şi porno, dar noi practic am construit de la zero un segment nou de media în România, media de business.

    Sigur, sunt foarte multe lucruri pe care aş vrea să le mai facem în produsul acesta, nu am un dubiu că o să le facem, ţine de resurse, timpul nostru, oameni, pentru că între timp brandul nu mai este un ziar, brandul este o instituţie.

    Ziarul Financiar trage după el comunitatea de business, de aceea este respectat. Oamenii se regăsesc în aşteptări, nu numai în realizări şi sigur se regăsesc şi în întrebările personale, în problematică, în nelinişti, în opinii comune.

    ZF este o excepţie, am reuşit prin excepţie. Excepţionalismul proiectelor care mă atrag pe mine şi al echipei care în fiecare zi trudeşte aici. Produsul ăsta e o galeră.”

    Este ZF de vânzare?

    „Nu am avut niciodată planul ăsta, de a vinde, tot felul de cetăţeni au dat târcoale pe aici şi când am avut dificultăţi, dar realitatea pe care unii o înţeleg sau nu este că produsul nu poate exista decât în configuraţia asta. Deocamdată nu are sens un exit şi nu mă interesează asta şi practic şi cuvântul exit este puţin nepotrivit aici. Exitul în general este pentru băieţii pleşcari sau investitorii pleşcari sau de chilipir, să spunem aşa, sau investitori care sunt parte a unui proces şi nu neapărat sunt creatorii acelui proces.”

    Ce va fi ZF în 20 de ani?

    „O comunitate sub o umbrelă de brand, o comunitate de jurnalişti care ei înşişi sunt branduri şi care nu va mai putea supravieţui exprimându-se doar în română. Ziarul Financiar este un produs al unei elite economice şi ideologice şi al unei alte mulţimi de oameni care aspiră la statutul acestei elite de ideologie de business. Cât va exista o Românie care are o viaţă şi în business, va exista şi acest produs. Dar vor creşte mai mult brandurile jurnaliştilor care scriu împingând la rândul lor brandul ziarului.”

  • Insula paradisiacă din Europa unde găseşti ceva de făcut în orice perioada a anului. Mii de români au ajuns deja acolo

    Sardinia, insula italiană situată în Marea Mediterană, între Corsica (Franţa) şi Africa (Algeria şi Tunisia), este o destinaţie luxoasă pentru vacanţele la mare, dar şi una completă pentru ceea ce înseamnă agroturism – de la stâne şi ferme ale localnicilor la crame moderne de vin şi festivaluri tradiţionale. Astfel, Sardinia poate fi aleasă ca destinaţie de vacanţă nu doar pe timpul sezonului primăvară-vară, ci şi toamna, când activităţile turistice se pot îmbina perfect între mare şi munte, în condiţiile în care temperatura ajunge până la peste 20 de grade până înspre finalul lunii octombrie.

    Sardinia se întinde pe 24.000 km pătraţi, zona cu cele mai multe atracţii pentru turişti fiind partea centrală şi de nord, partea sudică fiind mai mult zonă industrială. Insula îmbină peisajele date de interioarele de granit cu gastronomia specifică zonei mediteraneene – peşte şi fructe de mare –, cu istoria ţinuturilor sarzilor – de la vestigii ale culturii nuraghi, culturilor cartagineze şi romane la influenţele barocului spaniol, alături de zona rurală, o oază de linişte neatinsă de agitaţia şi stresul zilnic de pe continent.   

    Din Bucureşti se poate ajunge prin zbor direct în Alghero, capitala insulei, situată în partea de nord-vest. Turiştii pot opta pentru plimbări în centrul vechi al oraşului – cetatea Alghero, în port, de unde se poata explora cu barca întreaga zonă de coastă, sau pe străduţele înguste cu biserici medievale şi magazine tradiţionale pentru bijuteriile din coralul special din acea zonă.

    Aeroportul Alghero a fost refăcut şi extins în urma unei investiţii de 18 milioane de euro, din care 60% provin din fonduri europene. Astfel, acum, aeroportul din Alghero găzduieşte zboruri din peste 52 de destinaţii europene.

    „Alghero este una dintre cele mai căutate destinaţii turistice de city break de către români în această toamnă”, potrivit lui Stefano Iervolino, fondatorul şi CEO-ul agenţiei online de turism Fly Go. Aceasta are sedii în România, Italia şi Spania, cifra de afaceri pentru anul în curs fiind estimată la 50 milioane de euro. 

    Din Alghero se poate ajunge cu uşurinţă, în circa 15-20 minute, la una dintre locaţiile agroturistice pentru a vedea cum se prepară diferite brânzeturi tradiţionale sau pastele tradiţionale din Sardinia, fregola, şi a degusta totodată o serie din preparatele locale în cadrul unei cine – de la măsline, brânzeturi şi mezeluri la paste şi berbecuţ la proţap. Unul dintre aceste locuri este ferma agroturistică Sa Mandra (regiunea Nurra), unde totul este păstrat conform tradiţiei şi decorat pitoresc.

    „Cum Alghero este în topul destinaţiilor de city break în această toamnă pentru români, turiştii pot experimenta Sardinia agroturistică în cadrul unui complex de poveste în imediata apropiere a oraşului, în regiunea Nurra, Azienda Agrituristica Sa Mandra – fermă, restaurant şi spaţii de cazare. Sa Mandra este un business de familie, dar, mai întâi de toate, o fermă: hectare de câmpuri de cereale cultivate ecologic, plantaţii de măslini, turme de oi, herghelii de cai, măgari şi porci, crescătorie de pui”, a explicat Iervolino.

    În afară de experienţa culinară autentică pe care turiştii o pot avea la ferma Sa Mandra, aceştia pot admira totodată şi un adevărat muzeu al tradiţiei locale, proprietarii fiind pasionaţi de istoria sardă şi obiectele realizate de meşteşugarii locali.

    „Turiştii sunt invitaţi ca înainte să se aşeze la masă sau să se cazeze, să rătăcească pe aleile Sa Mandra şi în sălile de expoziţie, unde vor face un pas înapoi în timp şi vor lua contact cu obiecte ce spun istoria sutelor de secole trecute. În cei 30 de ani de la deschiderea unităţii, Sa Mandra a adunat sute de piese originale: unelte folosite de fermieri în stâne şi de gospodine, dar şi covoare, ceramică, cuţite, mobilier, creaţii ale artizanilor locali.”

    Plaje ca în insulele paradisiace din Asia

    Pornind din Alghero înspre partea de nord, se pot vizita o serie de locuri cu peisaje ce îţi taie respiraţia, cum ar fi parcul regional Porto Conte şi Castelsardo. Continuând drumul spre nordul insulei, se ajunge în zona Costa Smeralda (Baja Sardinia – Porto Cervo), una dintre cele mai scumpe zone din Sardinia, unde au case cu vedere la mare designeri vestimentari renumiţi precum Armani. Această zonă luxoasă are de oferit unele dintre cele mai frumoase plaje din Marea Mediterană, arhipelagul La Maddalena fiind în imediată apropiere. Acesta poate fi vizitat într-o zi cu croazierele care opresc la mai multe plaje de pe insulele arhipegului, cum ar fi La Spargia, La Maddalena sau Santa Maria. De asemenea, se trece şi pe lângă plaja roz din arhipelag – Spiaggia Rosa, de pe insula Budelli, care nu se poate vizita decât în condiţii speciale, fiind protejată în cadrul parcului naţional La Maddalena. Nisipul de culoare roz este dat de scoicile şi coralul de culoare roşie care împânzesc plaja.

    La scurtă distanţă cu maşina de Baja Sardinia se poate ajunge la una dintre cramele moderne din Sardinia – Surrau, care a câştigat o serie de premii pentru vinurile sale roşii şi albe, cum ar fi cel mai bun vin roşu din Italia în 2017, potrivit revistei italiene de specialitate Gambero Rosso, şi premiul festivalului de vin din Potro Cervo pentru cel mai bun vin alb (Sciala).

    Pe lângă plajele desprinse din paradis din zona de nord a insulei, unde un sejur de 7 nopţi cu demipensiune în Baja Sardinia la un hotel de 4 stele ajunge la aproape 1.200 de euro pentru o persoană, turiştii pot vizita şi zona de munte din Sardinia, unde se pot face o serie de excursii şi incursiuni în tradiţiile păstrate de sute de ani de localnici.

    „Sardinia nu este numai pentru mare, ci şi pentru munte. Poţi veni atât vara, cât şi iarna să vizitezi insula”, a punctat reprezentantul unui lanţ de patru hoteluri din zona Baja Sardinia, Porto Cervo.

    „Noi colaborăm şi cu alte câteva hoteluri din zona de munte a Sardiniei, care sunt deschise pe tot parcursul anului”, a adăugat ea, menţionând că au în total 25 de propuneri diferite pentru turiştii care vor să viziteze insula, printre care şi retreaturi de yoga, agroturism, trasee montane, festivaluri, croaziere şi o serie de activităţi şi sporturi de apă.

    Barbagia, experienţa autentică din zona de munte a insulei

    Pentru a trăi adevărata experienţă rurală din Sardinia, trebuie vizitată zona Barbagia din inima insulei, unde se pot face excursii pe munte şi se pot vizita stânele autentice ale localnicilor, care păstrează metode de producţie din tată-n fiu, agricultura fiind sustenabilă.

    „Sardinia este o minunăţie rurală, lucru pe care localnicii doresc să îl arate tuturor turiştilor. Dacă timpul le permite, le recomandăm vizitatorilor să se aventureze în inima insulei, în zona Barbagia – o regiune montană, sălbatică şi fascinantă, un teritoriu ce merită descoperit în mai multe zile, pentru că obiceiurile şi tradiţiile sarde sunt menţinute la tot pasul. În Barbagia, turismul este fără doar şi poate sustenabil, sarzii fiind deosebit de atenţi cu natura. În această perioadă a anului – din septembrie până în decembrie – are loc unul dintre cele mai frumoase festivaluri, Toamnă în Barbagia, ce se desfăşoară în satele din Barbagia – fiecare săptămână este dedicată unui sat – şi atrage anual turişti din întreaga lume. Fiecare etapă a festivalului este unică şi irepetabilă. Fiecare sat îşi prezintă cultura şi tradiţiile specifice, produsele locale, de la brânzeturi până la carne, gemuri, murături, carne de miel sau carne de porc, paste proaspete, dulciuri, lichioruri şi vinuri, toate home-made şi după reţete tradiţionale”, a menţionat fondatorul Fly Go.

    În aceeaşi regiune, turiştii au la posibilitatea să viziteze oraşul pitoresc Orgosolo, renumit pentru desenele sale murale de pe străzi.
    În primele nouă luni ale acestui an, Sardinia a atras peste 3,6 milioane de turişti, dintre care 1,8 milioane sunt din afara Italiei. Dintre aceştia, circa 10.000 sunt români.

  • De ce este România invizibilă pe pieţele externe, deşi este un producător de vin de calibru mondial

    Vinul roşu de Bordeaux şi şampania sunt perlele coroanei în ceea ce priveşte licoarea lui Bacchus, dar nici vinurile din Toscana sau Rioja nu se lasă mai prejos, iar un riesling de Rin sau un vin de Porto pot oricând să stea la masă cu toate cele de mai sus, în orice colţ al lumii.
    Între aceste nume mari îşi fac loc şi Feteasca Neagră sau Albă, soiuri româneşti care local ţin capul de afiş, dar care la nivel internaţional sunt încă necunoscute.

    De altfel, România este invizibilă pe pieţele externe, deşi este un producător de calibru mondial. Astăzi, mai puţin de 5% din totalul celor 5,2 milioane de hectolitri de vin „made in Romania” ajung pe pieţele externe, pondere ce poziţionează statul pe ultimele locuri în UE (între ţările care produc vin). Prin comparaţie, statisticile europene arată că marii jucători precum Spania, Portugalia sau Italia exportă circa jumătate din ce produc. În cazul Franţei ponderea este la 30%, arată datele biroului de statistică european, Eurostat.

    România este privită pe pieţele din afară ca un producător ieftin, de volum. Totuşi, în ultimii ani, producătorii mici cu vinuri premium au făcut paşi la export şi încearcă să schimbe percepţia străinilor asupra vinurilor locale. Este nevoie de timp şi de multe evenimente organizate în această direcţie. Soiurile româneşti sunt însă pariul producătorilor locali când vine vorba de a cuceri noi orizonturi.

    „Trebuie să redescoperim soiurile româneşti de viţă-de-vie. România are un potenţial enorm, avem zeci de soiuri pe care le putem transforma într-un atu. Dacă pierdem această diferenţiere, vom fi uşor de înlocuit ca ţară producătoare de vin“, spunea recent Oliver Bauer, enologul cramei Ştirbey din Drăgăşani şi coproprietarul cramei Bauer, fondată alături de soţia sa în aceeaşi regiune viticolă.

    În România, mai puţin de un sfert din suprafaţa cu viţă-de-vie este acoperită cu soiuri româneşti, conform datelor Oficiului Naţional al Viei şi Produselor Vitivinicole (ONVPV) citate pe platforma revino.ro, un agregator de tipul Trip Advisor care le oferă vizitatorilor toate informaţiile de care au nevoie pentru a organiza vizite la crame.

    Suprafaţa totală cultivată cu viţă-de-vie pentru producţia de vin în România este de circa 183.000 de hectare, poziţie ce plasează piaţa locală pe locul zece la nivel mondial şi pe poziţia a cincea în UE.

    „Suprafaţa totală cultivată cu viţă-de-vie a fost anul trecut de 182.500 de hectare. Viile locale continuă să treacă printr-un amplu proces de restructurare şi reconversie, ajutate de fondurile UE din programul naţional de sprijin. An de an, în exerciţiul bugetar 2014-2020, România primeşte 47,5 milioane de euro”, spun oficialii Asociaţiei Producătorilor şi Exportatorilor de Vinuri (APEV).

    Anterior – şi în perioada 2007-2013 – România a beneficiat de fonduri europene nerambursabile în acest scop. Pentru fiecare hectar, antreprenorii primeau circa 14.000 de euro, potrivit datelor ZF. Odată cu fondurile de la UE au fost realizate investiţii importante în domeniu şi au apărut şi tot mai mulţi jucători de nişă, specializaţi pe segmentul premium. Acest segment a devenit de altfel printre cele mai efervescente, cu nume precum Catleya sau Rasova care şi-au făcut loc pe această piaţă în ultimii ani.

    Pe piaţa din România, în total, există peste 180 de crame care produc vin îmbuteliat, numărul lor fiind pe o tendinţă ascendentă continuă în ultimul an, arată datele portalului de specialitate crameromania.ro. Cele mai multe nume care apar sunt crame butic, ce îşi concentrează atenţia pe producţia de vinuri premium.

    Această schimbare de paradigmă vine în contextul în care şi comportamentul de consum s-a schimbat, iar românii s-au orientat tot mai mult către licoarea lui Bacchus şi tot mai mult către vinuri premium. Mai mult, în ultimii ani, alegerea vinurilor a devenit o activitate tot mai documentată, astfel că un consumator se uită atât la cramele producătoare sau soiurile de struguri, cât şi la culoarea vinului – alb, rosé sau roşu.

    Dezvoltarea apetitului pentru vin, accesul la informaţie şi creşterea puterii de cumpărare au făcut ca românii să îşi schimbe comportamentul de consum, astfel că preferă din ce în ce mai mult vinuri seci, în detrimentul celor demiseci. Totodată, câştigă teren vinurile roşii, rosé şi spumantele în detrimentul vinurilor albe liniştite, care au ţinut mulţi ani capul de afiş.

    Astfel, treptat românii încep să se asemene tot mai mult cu consumatorii din ţările dezvoltate precum Franţa sau Italia, două nume cu tradiţie şi greutate în lume în domeniul vinului. În aceste ţări şi consumul de vin este pe măsură, licoarea lui Bacchus fiind consumată la masă, cu ocazia unor evenimente sau în timpul liber.

    În România cultura vinului nu este la fel de dezvoltată, ba chiar există o scindare între urban şi rural. În timp ce în Bucureşti şi în marile oraşe ale ţării consumul este pe un trend ascendent, în mediul rural se consumă alte tipuri de băuturi alcoolice sau vin produs în casă. În Capitală însă şi în oraşe precum Cluj-Napoca şi Timişoara, pe fondul creşterii puterii de cumpărare, consumatorii ies mai des în oraş şi cheltuie mai mult. Ba chiar se reorientează de la bere către vin.

    Un român consumă în medie 20 de litri de vin pe an, la fel de mult ca un grec sau un britanic. Prin comparaţie, marii consumatori ai lumii vin din Portugalia, Franţa şi Italia, unde consumul mediu este dublu, arată calculele BM pe baza datelor OIV – Organizaţia Internaţională a Viei şi Vinului. Cei mai mari consumatori de vin sunt de regulă şi cei mai mari producători.

    Cea mai mare parte a vinului „made in Romania” rămâne pe piaţa internă, fiind destinat consumului local. Ponderea exportului este astfel de nici 5%. În acest context, o bună parte din consumul local de vin provine din producţia internă. Acest lucru este normal pentru o ţară care are o producţie semnificativă, cum este cazul României sau al Franţei şi Italiei, spunea recent Victor Ciupercă, vicepreşedintele APEV – Asociaţia Producătorilor şi Exportatorilor de Vinuri.

    „Cererea internă foarte mare îi determină pe producătorii români să îşi orienteze eforturile către România şi nu către export. Mai mult, preţul de export este mai mic decât cel de pe piaţa locală, astfel că situaţia are o explicaţie clară”, afirma şi Dan Balaban, antreprenorul care deţine împreună cu oenologul Bogdan Costăchescu producătorul de vinuri premium Davino.

    Producţia locală este suficient de mare pentru a acoperi consumul intern. Mai exact, 2018 se prefigurează a fi cel mai bun an din ultimul deceniu pentru producţia de vin, cu un total de 5,2 milioane de hectolitri. Această valoare plasează România pe locul 12 la nivel mondial şi 6 european, suflând în ceafa Portugaliei, unul dintre marile nume în ceea ce priveşte producţia licorii lui Bacchus. Producţia de vin a României a crescut cu peste 20% anul trecut, jucătorii vorbind de un an excepţional din punct de vedere cantitativ. Calitativ, mai e nevoie de câteva săptămâni pentru a se da un verdict.

    „A fost un an excepţional pentru producţia de vin – cantitativ vorbind. Un astfel de an vine cam o dată la un deceniu. Însă este greu să corespundă acest nivel şi cantitativ, şi calitativ, de regulă ai cantităţi mici şi calităţi excepţionale şi invers”, spunea recent Cristian Podar, administrator al Villa Vinea, producător de vin din zona Transilvaniei.

    Pe piaţa din România există 37 de podgorii care au fost reunite în opt regiuni viticole, dintre care cea mai extinsă este cea a Dealurilor Moldovei, care se întinde pe aproape 70.000 de hectare. Pe poziţia a doua se află Dealurile Munteniei şi Olteniei, cu peste 50.000 de hectare. Podiumul este încheiat de Podişul Transilvaniei.

    Dincolo de cifre şi de businessul din spatele lor, unii zic că vinul este un obiect de cult şi o experienţă culturală, la fel ca arta. Alţii spun că „iubirile, anii şi paharele de vin nu se numără niciodată”. Sunt şi „poeţii” care afirmă că vinul este ca un puzzle pentru că fiecare consumator trebuie să îi studieze culoarea şi claritatea, trebuie să îl respire, iar apoi să îl deguste, pentru ca în final să se contureze o imagine clară şi de ansamblu. Nu degeaba vinul este supranumit „băutura zeilor”, deşi astăzi muritorii sunt cei care se bucură de el.

  • Omer Tetik, director general Banca Transilvania: “Admiraţia, respectul şi încrederea sunt de bază” – VIDEO

    Admiraţia, respectul şi încrederea sunt de bază. Sunt mulţi CEO sau alţi executivi care au provocări, temeri, probleme similare, dar pe de altă parte optimismul este foarte important, pentru că toţi cei care au ajuns aici nu au ajuns plângând, au ajuns făcând lucruri, mergând mai departe şi asta încurajează mai mult. Am o echipă excepţională, când am lansat primul card de credit de loialitate din România, care a devenit un brand în sine, card Avantaj, când am făcut prima achiziţie şi integrare în Volksbank, în ciuda recomandărilor de la consultanţi că nu se poate integra atât de repede. Sunt multe momente împreună care mă fac să mă simt bine, nu neapărat un singur eveniment. Omer Tetik încearcă să devină un soţ cât mai implicat, un tată fericit a trei copii. Avem câteva hobbyuri, dar din păcate nu am timp să aloc. Îmi place să ascult muzică, să mixez muzică. Sfaturi pentru viitorii antreprenori să fie tenace, este foarte important să nu renunţi. Dacă renunţi uşor, înseamnă cu nu îţi acorzi şansă ţie însuţi.