BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Nu este de ajuns o gaură/devalizare de un miliard de euro pe piaţa RCA. Asta ne mai lipseşte, ca CEC Bank şi Eximbank să intre pe piaţa asigurărilor auto ca să vândă poliţe de asigurări RCA mai ieftine, în numele unui patriotism economic invocat de liderul PSD Marcel Ciolacu

    Agenda acestor zile este susţinută de două subiecte care au devenit mai importante decât războiul din Ucraina.

     

    1. Criza bancară, prăbuşirea Silicon Valley Bank în SUA şi a Credit Suisse în Europa – Pe pieţele internaţionale a izbucnit peste noapte o criză bancară pe care marile bănci centrale, autorităţile de reglementare, guvernele şi statele încearcă să o stopeze ca să nu se extindă, punând la bătaie sute de miliarde de dolari/euro.

    Dacă în weekendul trecut autorităţile americane au salvat Silicon Valley Bank, banca companiilor de tehnologie (de fapt, acţionarii au pierdut, dar au fost salvaţi toţi deponenţii şi cei cu depozite până în 250.000 de dolari, care erau asigurate, şi cei cu depozite de milioane, zeci şi sute de milioane şi chiar miliarde de dolari, care nu erau asigurate de schemele oficiale de garantare), iar pe parcursul săptămânii au susţinut celelalte bănci luate în vizor (First Republic Bank, de exemplu, unde JP Morgan, cea mai mare bancă americană, a injectat peste noapte 30 de miliarde de dolari ca să acopere retragerile de bani ale clienţilor).

    În acest weekend a fost rândul Băncii Naţionale a Elveţiei să salveze Credit Suisse, a doua mare bancă elveţiană, prin forţarea unei tranzacţii prin care UBS, prima bancă a Elveţiei, cumpără Credit Suisse cu numai 3 miliarde de dolari, faţă de 8 miliarde de dolari cât era valoarea băncii vineri, la închiderea Bursei.

    La schimb, Banca Naţională a Elveţiei oferă garanţii de 100 de miliarde de dolari pentru UBS, după ce vineri Credit Suisse a luat 54 de miliarde de dolari ca să acopere necesarul de lichiditate.

    Un amănunt interesant, de istorie, este că olandezul Ralph Hamers, cel care este CEO al UBS, şi-a făcut “ucenicia” la începutul anilor 2000 pe piaţa bancară românească, atunci când băncile româneşti se prăbuşeau, fiind directorul operaţiunilor ING Bank în România.

    Deci Credit Suisse, repet, a doua mare bancă a Elveţiei şi una dintre cele mai cunoscute bănci din lume, unde miliardarii lumii îşi ţineau banii, valorează numai 3 miliarde de dolari, la active deţinute de 1.400 de miliarde de dolari la finalul anului trecut. Probabil că activele s-au înjumătăţit din decembrie până acum, având în vedere retragerile de bani din banca elveţiană, ceea ce a dus la această tranzacţie de salvare a băncii.

    Credit Suisse valorează acum exact cât este capitalizarea de pe Bursa de la Bucureşti a Băncii Transilvania, de 3 miliarde de dolari, banca din Cluj având active de numai 30 de miliarde de dolari.

    În 2007, înainte să vină criza financiară, acţiunile Credit Suisse erau cotate la 76 de dolari, faţă de 2 dolari, cât valorau vineri, şi de 0,7 dolari, cât valorează în urma tranzacţiei cu UBS.

     

    2. Scandalul prăbuşirii Euroins în România – Capul de afiş pe piaţa românească este ţinut de prăbuşirea Euroins, cel mai mare asigurător de pe piaţa de RCA, cu o cotă de piaţă de 32%, care lasă în urmă o gaură de 250-400 milioane de euro.

    Euroins este deţinut de un grup bulgar, în spatele căruia se află un controversat miliardar bulgar, Assen Hristov, care contestă decizia ASF de a trimite Euroins direct în insolvenţă.

    În ultimii 6-7 ani, patru companii de asigurări – Astra Asigurări, Carpatasig, City Insurance şi acum Euroins – s-au prăbuşit, lăsând în urmă o gaură de 1 miliard de euro, care este acoperită de români prin creşterea preţurilor poliţelor RCA şi prin creşterea taxei/comisionului aplicat fiecărei vânzări de RCA.

    Deşi au trecut destul de mulţi ani, până acum nu am aflat oficial de ce s-au prăbuşit aceste companii de asigurări, Astra, City Insurance şi Euroins fiind lideri de piaţă. Mai ştie cineva unde sunt dosarele Astra? Ce se întâmplă cu dosarele City Insurance, acolo de unde s-au scos bani din companie cu toate mâinile? Unde a fost Supravegherea ASF – instituţia de reglementare sub ochii căreia aceste companii au crescut, au luat bani, unde acţionarii şi-au devalizat propriile companii?

    În tot acest scandal cu prăbuşirea Euroins şi cu creştrea preţurilor la RCA, Marcel Ciolacu, preşedintele PSD, cel mai mare partid din România şi cel care se pregăteşte ca în luna mai să preia conducerea guvernului în cazul celebrei rotative PNL-PSD, a ieşit public, afirmând că soluţia în această criză este ca CEC Bank şi Eximbank, cele două bănci de stat, să intre pe piaţa de asigurări, astfel încât să acopere golul lăsat de falimentul Euroins şi să ofere preţuri mai mici la RCA.

    Ciolacu spune că în aceste momente avem nevoie de „patriotism economic”.

    Asta ne mai lipseşte, ca CEC Bank şi Eximbank să intre pe piaţa RCA, o piaţă de care se feresc cum pot marile companii de asigurări prin practicarea unor preţuri mari la RCA, ca să nu vină clienţii.

    După Marcel Ciolacu, CEC Bank şi Eximbank au zeci şi sute de milioane de euro de pierdut pe această piaţă, unde pare că toată lumea îşi frânge gâtul.

    De-abia aşteaptă Mugur Isărescu ca cele două bănci să intre pe piaţa asigurărilor, şi mai ales pe RCA.

    Cu aproape 400-500 de milioane de euro, cât ar fi nevoie ca să-şi refacă indicatorii de solvabilitate şi lichiditate, CEC Bank şi Eximbank, unde Ministerul Finanţelor este principalul acţionar, pot să cumpere Euroins şi să vândă în continuare poliţe RCA mai ieftin decât Groupama sau Allianz, două companii de asigurări multinaţionale.

    De ce să mai facă o companie de asigurări de la zero şi să treacă ani de zile până să câştige clienţi? Ca să nu mai spunem că Eximbank are deja o companie de asigurări – EximAsig -, pe care a salvat-o acum mulţi ani de la faliment prin injectarea a milioane de euro, după ce a fost devalizată şi fraudată.  

    Înainte să susţină că CEC Bank şi Eximbank trebuie să intre pe piaţa de RCA pentru patriotism economic, Macel Ciolacu ar trebui să găsească răspunsuri la următoarele întrebări:

    – Cât este pierderea operaţională din acest business de vânzare de RCA (companiile de asigurări care s-au prăbuşit au fost acuzate că au vândut RCA sub cheltuieli pentru a atrage clienţi)?

    – Cât a fost devalizarea de către propriii acţionari a acestor companii care s-au prăbuşit prin scoaterea banilor din propria firmă, prin contracte de reasigurare, prin împrumuturi, prin acceptarea unor tarife mai mari din partea service-urilor etc.?

    – Cât înseamnă în bani problemele legate de faptul că avem un cimitir de maşini şi o piaţă de second-hand, de rable care duduie şi care în final înseamnă şi daune mai mari prin producerea mai multor accidente?

    – Cât înseamnă infrastructura proastă care implică accidente mai multe, având în vedere că România este ţara cu cel mai prost raport din Europa în acest domeniu?

    – Cât înseamnă legislaţia mai laxă în domeniul circulaţiei, care îi determină pe mulţi şoferi să meargă cu viteză, crescând astfel probabilitatea unor accidente şi a unor daune mai mari?

    De bine de rău, în sistemul bancar românesc nu am avut incidente majore după falimentele de la finalul anilor ’90 şi începutul anilor 2000. Nu înţeleg de ce Marcel Ciolacu ar vrea să impună celor două bănci de stat să intre pe această piaţă unde toţi jucătorii pierd zeci de milioane de euro şi-şi frâng gâtul.

    Cum ar putea CEC Bank şi Eximbank să fie mai experimentate în asigurări decât cei care sunt din asigurări?

    Fantoma FNI încă bântuie în politica românească.

  • Ce riscuri aduce prietenia dintre şefi şi subalterni

    Îmi aduc aminte de o scenă din Friends când Rachel se apucase de fumat doar pentru a se împrieteni cu şefa ei. Mulţi râvnesc la o prietenie cu şefii şi fac uneori chiar şi mici gesturi disperate, crezând că o relaţie mai apropiată cu superiorul le va fi benefică, le va ţine de cald. Greşit, din multe puncte de vedere! La rândul lor, unii manageri, când sunt numiţi în fruntea unei echipe, consideră că e mai uşor să-şi „apropie” subalternii devenindu-le prieteni. Iarăşi, e o atitudine deloc practică.

    Şi asta pentru că sunt prea puţini cei în stare să fie obiectivi şi să delimiteze foarte bine viaţa profesională de cea personală.

    Să le luăm pe rând. Tu, ca angajat, vrei să intri în graţiile managerului. Nu trebuie să îi aduci cafeaua şi să joci cu el fotbal după program ca să reuşeşti. O prea mare apropiere îţi va atrage în primul rând antipatia celorlalţi colegi şi o anumită etichetă, plus multe bârfe şi insinuări. Apoi, vei fi primul sacrificat când vine vorba de proiectele/activităţi de care toată lumea se fereşte, de la clienţi pe care nu şi-i doreşte nimeni la taskuri urgente care presupun lucrul în weekend/peste program. Căci când nimeni nu se bagă, omul la care va apela vei fi tu, aşa că această prietenie vine la pachet şi cu „obligaţii”.

    În plus, dacă ţi se vor face observaţii, îţi va veni probabil mai greu să le accepţi, pentru că le vei simţi ca un afront personal.

    Să nu mai spunem că o prietenie pe termen scurt poate deveni un mare dezavantaj pe termen lung în cazul în care se rupe, pentru că apar inevitabil anumite resentimente şi de unde primeai, poate, tratament preferenţial  poţi să devii tu cel exclus.

    Aşa că mai benefic e să te evidenţiezi prin rezultate, să fii team player şi să atragi respectul şefilor şi, la fel de important, pe al colegilor, înaintea prieteniei.

    Trecând acum la lideri. Din multe puncte de vedere ar trebui evitate prieteniile cu angajaţii. În primul rând, ţi-ar putea periclita autoritatea. Dacă azi ieşiţi în club iar mâine vrei să te impui la şedinţă şi să le ceri rezultate, va fi cam greu să obţii efectul scontat.

    Apoi, îţi va fi mult mai dificil să oferi feedback negativ celor care nu dau randament, când îţi sunt prieteni, de teamă să nu îi pierzi sau să nu le răneşti sentimentele.

    Şi mai important, evită ca lider să îţi etalezi problemele personale în faţa celor din echipă, pentru că, la rândul tău, ai nevoie să te respecte, nu să te compătimească. Ba mai rău, dacă le încredinţezi cui nu trebuie, te poţi trezi că sunt folosite pentru a ţi se sabota poziţia sau, în cazuri extreme, ca şantaj.

    Există şi situaţia în care doi oameni sunt deja prieteni şi unul dintre ei ajunge şeful celuilalt. Ce e de făcut în acest caz? Ei bine, cred că atât timp cât prietenia e sinceră, unul ar trebui să se bucure pentru succesul celuilalt, iar al doilea să îl trateze în continuare ca pe un egal în afara biroului şi cu obiectivitate în timpul programului de lucru. Dar, cel mai important, să nu îşi transpună eventualele probleme şi resentimente apărute în afara jobului la locul de muncă. E uşor ca biroul să devină un teren de război, dar extrem de nociv.

    O idee, care nu-mi aparţine, ci care mi-a atras atenţia zilele trecute e că cel mai bine ar fi să reuşeşti să îţi apropii şeful nu ca prieten, ci ca mentor. Da, în felul acesta, el va avea satisfacţia că prin propriul exemplu a impulsionat pe cineva să îşi depăşească limitele, să îşi îmbunătăţească performanţele şi nu numai, făcându-se respectat în acelaşi timp, iar tu vei avea, de asemenea, de câştigat profesional, având „acces” la experienţa şi cunoştinţele unui om care se află deja într-o poziţie în care vrei, poate, să ajungi la rândul tău pe viitor.  

    Andra Stroe, jurnalist, BUSINESS Magazin

    (andra.stroe@businessmagazin.ro)

     

     

  • Alin Negrescu, Tax Partner KPMG, Head of Automotive: Optimism moderat în auto

    Executivii din industria auto din întreaga lume şi-au recăpătat optimismul şi văd creştere pe termen lung. Însă îngrijorările legate de lanţurile de aprovizionare persistă.

     

    Directorii executivi ai companiilor din industria auto şi din industriile conexe anticipează creşteri de profit în următorii cinci ani, dar provocările legate de aprovizionarea cu materie primă şi componente le temperează estimările pe termen scurt. În acelaşi timp, aşteptările privind vânzările de vehicule electrice la nivel mondial devin mai realiste: executivii se aşteaptă la creşteri ale cotei de piaţă a vehiculelor electrice de până la 40% din vânzările totale de maşini până în 2030, faţă de 70%, cum estimau  anul trecut. Acestea sunt rezultatele celui mai recent studiu al KPMG Global,  „Automotive Executive Survey”, ce a reunit viziunile a peste 900 de directori executivi, preşedinţi, preşedinţi de consilii de administraţie din întreaga lume.

    Rezultatele celei de-a 23-a ediţii a acestui studiu anual arată că 83% dintre executivii care au participat au declarat că sunt încrezători că industria va avea o creştere a profitabilităţii în următorii cinci ani, faţă de doar 53% în sondajul de anul trecut. Totuşi, studiul arată că mulţi dintre respondenţi au devenit mai precauţi în ceea ce priveşte rezultatele pe termen scurt, având în vedere potenţialele povocări cu care se confruntă macroeconomia. 

    Un motiv pentru o reevaluare generală este că producătorii de automobile se confruntă cu complexitatea absolută a trecerii industriei de la motoarele cu ardere internă la baterii. Ceea ce le va afecta fiecare faţetă a lanţului valoric, nu doar aprovizionarea cu materii prime. Va schimba fiecare pas al ciclului de viaţă al produsului – modul în care sunt fabricate maşinile, cum sunt distribuite, alimentate şi întreţinute, explică Alin Negrescu, partener la KPMG România, schimbarea de atitudine a executivilor globali. În plus, mai spune el, producătorii de maşini au angajat sume uriaşe pentru dezvoltarea de vehicule noi. Iar acum, preţurile ridicate la energie şi, în paralel, potenţiala încetinire economică vor induce o presiune pentru amânarea investiţiilor ce ar reduce amprenta de carbon. Recomandăm producătorilor de automobile ca, pe cât posibil, să rămână concentraţi pe importanţa unui viitor fără emisii de carbon pe termen lung şi să facă investiţii strategice în noile tehnologii. 

    Motoarele în viitor. „Automotive Executive Survey” vorbeşte despre o majorare de doar 40% a cotei de piaţă a vehiculelor electrice până în 2030, faţă de anul trecut, când expectanţa era mult mai mare – până la 70%. Din câte se pare, pieţele din Japonia, India şi Brazilia au devenit mult mai prudente. Pe de altă parte, însă, există mai multă încredere că vehiculele electrice vor atinge paritatea costurilor cu vehiculele cu motor cu ardere internă şi fără subvenţii guvernamentale. 82% cred că, în următorii zece ani, vehiculele electrice vor fi adoptate pe scară largă, chiar fără un ajutor financiar din partea guvernelor.

    Consumatorii şi digitalizarea. Odată cu multitudinea de noi modele şi tehnologii, executivii cred că deciziile de cumpărare ale consumatorilor în următorii cinci ani se vor baza pe performanţă şi pe imaginea mărcii. Confidenţialitatea şi securitatea datelor sunt, de asemenea, factori cheie în deciziile de cumpărare. Mai mult, clienţii sunt aşteptaţi să cumpere din ce în ce mai mult online şi să fie dispuşi să plătească taxe lunare de abonament pentru serviciile software. Piaţa asigurărilor auto este văzută şi ea ca o oportunitate de creştere pentru producătorii auto.

    Lanţuri de aprovizionare vulnerabile. Executivii sunt foarte preocupaţi de aprovizionarea cu mărfuri şi componente, în special cu semiconductori, dar şi cu oţel sau materiale uşoare, cruciale pentru eficienţa consumului de combustibil şi autonomia bateriei. De altfel, aprovizionarea locală cu materii prime, în special pentru componentele bateriilor, este o prioritate ridicată. La acest moment, cea mai mare parte din activităţile extracţie şi procesare au loc  în Asia (preponderent în China), iar o potenţială deschidere a altor facilităţi în SUA sau Europa, aşa cum se doreşte, este un proces de durată şi costisitor. Asigurarea aprovizionării cu materii prime şi componente cheie va rămâne o preocupare constantă în viitor. Pentru diferiţi executivi, răspunsul va fi pariul pe companii specifice care produc ingrediente strategice. Pentru alţii, va include alianţe şi parteneriate globale. Fiecare va trebui să îşi găsească propria modalitate de a produce şi de a rezista pe piaţă. 

    Noi tehnologii şi nou-intraţi. Mulţi dintre respondenţii studiului KPMG Global cred că Apple va intra pe piaţa auto şi va deveni lider în vehiculele electrice până în 2030. Nouă din zece respondenţi spun că start-up-urile vor avea un efect semnificativ asupra industriei auto, iar mai mult de unu din cinci spun că este extrem de probabil să vândă părţi nestrategice din afacerile deţinute.  

  • Pe tine ce te pasiona în copilărie şi ce ai ajuns să faci?

    Am cunoscut recent un profesor, asistent universitar doctor în filosofie, după ce am fost invitate împreună în juriul  colegilor de la Ştiu, de la Aleph News. Ea a vorbit  – cu extrem de mult umor – despre faptul că pare că suntem încurajaţi să gândim tot mai puţin (prin mecanismele de inteligenţă artificială care pare că ne pun totul la dispoziţie),  despre uniformizarea frumuseţii, în căutarea perfecţiunii imaginate de reţelele de social media (am aflat cu ocazia asta că Socrate era urât), cât şi, în afara emisiunii, despre motivele pentru care studenţii vin să studieze disciplinele Facultăţii de Filosofie.

    Cu părere de rău, observa că majoritatea celor care vin acolo sunt în căutarea unei cariere politice, care să îi ajute să facă „bani mulţi, muncind puţin”. Apoi, o parte dintre ei reuşesc să devină consilieri în domeniul politic – însă au parte de dezamăgirea de a nu câştiga cât îşi imaginau sau să nu muncească chiar atât de puţin (se pare că există mai multe tipuri de consilieri) ori în diverse companii, soluţii de rezervă, înscriindu-se astfel într-o cursă fără scop – soluţia de rezervă pentru faptul că, de fapt, nu ştiau ce îşi doresc sau la ce se pricep să facă.

    Mulţi dintre tineri sunt încă în căutări după terminarea facultăţii, astfel că dintr-o generaţie de 50, circa 5 ajung chiar să facă performanţă în domeniul pe care l-au studiat. Una dintre ştirile principale ale săptămânii trecute se referă tocmai la şomajul în rândul tinerilor, care se pare că este în top negativ la nivel european: România are printre cele mai mari rate ale şomajului în rândul tinerilor dintre statele membre ale Uniunii Europene, arată datele de la Eurostat, oficiul european de statistică. Cu o rată a şomajului de 22,2% în rândul tinerilor cu vârsta sub 25 de ani, România ocupă a patra poziţie în clasamentelor ţărilor membre ale UE, după Spania, Grecia şi Suedia şi la acelaşi nivel cu Italia. La polul opus se află Germania.  Cu siguranţă sunt mai multe motive pentru care s-a ajuns în această situaţie, în care tinerii nu reuşesc să găsească un scop al muncii lor – dar am să mă limitez la câteva observaţii.

    Veţi regăsi în această revistă un interviu cu Ruxandra, o antreprenoare în domeniul publicităţii şi care face şi actorie, care povesteşte că a dat la ASE „de gura părinţilor” – ea ar fi preferat cu siguranţă să devină actriţă. Cu siguranţă mulţi dintre cei din generaţia 35-40 de ani sau chiar mai mult au preferat această variantă şi au ajuns să fie medici, avocaţi, bancheri, fără să îşi dorească neapărat asta. Odată cu tranziţia dinspre comunism şi capitalism, ni s-au deschis uşile pentru mult mai multe joburi, despre care părinţii noştri nici măcar nu ştiau că există.

    Dar este rolul părinţilor să îi ghideze pe copii înspre joburile care să le valorifice potenţialul maxim? E dificil şi pentru noi, cei care scriem despre cariere, să ţinem pasul cu toate funcţiile şi joburile care apar zi de zi; cum ar putea un părinte să îşi ghideze copilul spre un rol de Art Director, de exemplu, sau de consultant în audit? Şi cum ar putea un elev să afle despre cum ar putea să îşi pună în valoare pasiunea pentru scris, de pildă, când el învaţă încă „pe de rost” comentarii la limba română?

    Cu siguranţă, programa şcolară încă nu lasă foarte mult loc pentru inventivitate şi pasiune, iar profesorii, la rândul lor,  care fac din pasiune această meserie şi ar putea să identifice la ce sunt buni elevii lor sunt destul de puţini. Copiii buni sunt în general buni la toate – iar profesorii încearcă să atingă performanţa cu ei în toate disciplinele.

    Cred că sunt foarte puţini adulţi norocoşi – printre care mă şi număr – care am avut ocazia să vedem încă din liceu care sunt lucrurile care ne plac, având şansa să întâlnim oamenii potriviţi sau să avem parte de momente revelatoare – cum a fost, pentru mine, de exemplu, faptul că am putut să scriu la revista şcolii şi să pun muzică la un radio local. Asta m-a îndepărtat de traiectoria de medic spre care mă îndreptam şi, după 10 ani de muncă, pot să spun că nu regret alegerea. Însă nu cred că viitorul următoarei generaţii de angajaţi ar trebui să se bazeze pe norocul unor astfel de revelaţii.

    Dragoş Anastasiu, preşedintele grupului din turism Eurolines unul dintre iniţiatorii programului Rethink România, a vorbit recent despre învăţământul dual şi despre faptul că brandul de tehnologic care este asociat de multe ori cu aceste programe este văzut în continuare în sens peiorativ – „dacă eşti pedepsit vei ajunge la tehnologic” –, or există elevi care ar putea să îşi construiască o carieră strălucită şi în genul acesta de industrii, dacă au şansa să descopere că activităţile pe care le învaţă acolo îi fac fericiţi. Spre exemplu, instalatorul care m-a ajutat recent la nişte reparaţii mi-a arătat o poză din telefonul lui cu un cart pe care l-a construit singur când avea 12 ani. Iar acum, nu doar că este fericit cu munca lui, dar performanţele care îl recomandă îl ajută să şi câştige poate chiar mai bine decât  dacă ar fi ales un parcurs în corporaţie. 

    Nu cred că putem schimba percepţiile şi istoricul care ne limitează să ne gândim că doar câteva domenii sau joburi sunt bune – dar cred că şcolile ar putea beneficia de mai mult ajutor – poate din partea companiilor, a şefilor de companii, a asociaţiilor profesionale – când vine vorba de ghidarea elevilor înspre activităţile în jurul cărora să îşi construiască o carieră. Şi nu doar prin târguri de carieră organizate o dată pe an. Am citit că în Germania, ţară unde şomajul în rândul tinerilor este cel mai scăzut, viitorul lor este stabilit încă de când ei au 9-10 ani: decizia referitoare la carierele lor se bazează pe scoruri la teste, medii obţinute în şcoală, interviuri, recomandări ale profesorilor, influenţă parentală, cât şi previziuni ale guvernului referitoare la joburile de care va fi nevoie în viitor. Poate este un pic extrem să îţi stabileşti cariera de la 10 ani, dar cu siguranţă soluţia de a lua decizia în facultate se dovedeşte a fi una care nu funcţionează prea bine pentru tinerii români şi cu siguranţă nici pentru companiile care, chiar şi când în restul lumii se vorbeşte despre restructurări, au probleme legate de găsirea de noi angajaţi.   ■

    Ioana Matei este editor Business Magazin

  • Ce model politic şi economic preferaţi? Cel al lui Viktor Orban din Ungaria, cu retorica lui naţionalistă, împotriva Bruxelles-ului şi remaghiarizarea economiei, sau modelul românesc, cu Iohannis absent, cu cumetria politică de la noi, cu guvernele de la Palatul Victoria fără nicio strategie?

    Nu de puţine ori, în discuţiile/disputele economice, politice, geopolitice pe care le am sau la care asist este invocat Viktor Orban, premierul Ungariei, ca fiind un lider adevărat, un adevărat lider de stat, care apără interesele ţării, care are curajul să se ridice împotriva Bruxellesului şi, mai nou, împotriva sancţiunilor americanilor la adresa Rusiei din cauza invadării Ucrainei.

    Această admiraţie vine în opoziţie cu preşedintele Klaus Iohannis care nu vorbeşte deloc, care tot timpul este absent din spaţiul public şi din temele majore cu care se confruntă România, care nu are păreri şi care tot timpul pare că este în concediu.

    Ca să nu mai vorbim de faptul că Orban este liderul guvernului, faţă de premierii noştri, care sunt vai de mama lor (vezi Viorica Dăncilă, de care îşi amintesc toţi).

    Partenerii mei de discuţie cred că Viktor Orban are o strategie pentru ţara lui, faţă de liderii noştri politici care nu au nimic, care ascultă ordinele care vin de la Bruxelles şi, mai nou, din cauza războiului, de la americani.

    Vorba aia, noi ce treabă avem cu războiul din Ucraina, ce treabă avem cu ucrainenii, să nu-i supărăm pe ruşi că vin peste noi, nu mai bine stăm noi în banca noastră, ce ne trebuie baze militare americane în România?

    Aceste opinii sunt prezente în discuţiile de cafenea dar şi în cele publice.

    O parte din oamenii de afaceri români care au 60, 70, chiar 80 de ani, se uită cu ceva admiraţie către Viktor Orban, în comparaţie cu Iohannis, cu guvernul/guvernele de la noi, sau cu miniştrii de la noi.

    Ca să nu mai vorbim de cei din administraţia publică aproape de pensie, care sunt fanii lui Viktor Orban şi a modelului lui, în care statul, deci instituţiile de stat, deci cei care lucrează la stat conduc tot.

    Modelul lor de business este capitalismul de stat, un amestec între modelul lui Viktor Orban, modelul chinezesc şi chiar rusesc. Pentru oamenii de afaceri din prima generaţie, care au privatizat întreprinderile de stat, modelul lor ideal se bazează pe comenzile de stat, pe influenţa statului în economie, adică statul să le deschidă uşile în economia capitalistă, să le dea contractele, dar banii să rămână la ei. Şi dacă s-ar putea, capitalismul de stat să fie fără concurenţă. Uniunea Europeană, cu Bruxellesul, îi încurcă.

    Dacă te uiţi puţin în ADN-ul lor, unii chiar sunt admiratorii modelului lui Putin sau cel puţin erau, până la izbucnirea războiului din Ucraina. Pentru mulţi, faptul că Putin eşuează în cucerirea Ucrainei este o foarte mare surpriză, având în vedere imaginea pe care o avea în lume. Dintr-odată lumea realizează, în special admiratorii modelului rusesc, că armata rusească nu este ceea ce ne speria pe toţi. Poate nu a fost niciodată în realitate, aşa cum economia rusească, pe care mulţi o considerau puternică, de nivelul americanilor, nu este ceea ce părea, ci dimpotrivă.

    Revenind la Viktor Orban, la modelul lui, aşa cum este el perceput la nivelul publicului din România, nu de puţine ori am auzit afirmaţii de genul să ne luăm Petromul înapoi, să ne luăm BCR-ul înapoi, să ne luăm Banca Agricolă (Raiffeisen) înapoi, mai ales în contextul votului negativ dat de Austria la solicitarea noastră de a intra în Schengen.

    Am asistat la Palatul Victoria la o astfel discuţie, off the record, unde oameni de afaceri români cereau să ne luăm companiile şi băncile pe care le-am vândut străinilor înapoi.

    De ce am face acest lucru? Ca să luăm credite cu dobânzi mai mici, ca să avem benzină mai ieftină, ca să avem gazul mai ieftin, ca să nu mai ducă străinii/multinaţionalele profitul făcut în România în afară.

    Pe lângă companiile din energie şi bănci, care nu mai sunt ale noastre, toţi ochii sunt pe retailerii străini, care îi omoară pe furnizorii români, care nu pot să-şi vândă marfa în marile magazine.

    Cam aceasta este retorica care se discută câteodată la nivel înalt.

    Este modelul lui Viktor Orban, de conducere autocratică, de capitalism de stat, de remaghiarizare a economiei, un model la care să ne raportăm?

    Ce spun datele statistice?

    Din 2010, de când a preluat puterea în Ungaria, în al doilea mandat, fără să aibă deloc opoziţie, Orban a condus Ungaria cu o mână de fier. În comparaţie, în România puterea politică a trecut de la unii la alţii, dând senzaţia că România se îndreaptă într-o direcţie greşită, că românii sărăcesc, în timp ce ungurii se îmbogăţesc.

    Conform datelor de pe platformele economice – countryeconomy.com –, în 2010 PIB-ul Ungariei era de 131,9 miliarde de dolari, cu un PIB/capita de 13.173 de dolari. România avea un PIB de 166 de miliarde de dolari, cu un PIB/capita de 8.195 dolari.

    Salariul mediu brut era în Ungaria în 2010 de 724 de euro, în timp ce în România era de 452 de euro.

    În 2022, deci după 12 ani de conducere economică politică neîntreruptă şi, repet, fără opoziţie, atât politică cât şi civică, a lui Viktor Orban, PIB-ul Ungariei a ajuns la 182 de miliarde de dolari, deci o creştere de 37,8%. PIB/capita a ajuns la 18.732 de dolari, deci o creştere de 42%. România a ajuns la un PIB de 304 miliarde de dolari, deci o creştere de 83%. PIB/capita a ajuns la 15.751 de dolari, înregistrând o creştere de 92%.

    Dacă ne uităm la salariul mediu brut, Ungaria a ajuns la 1.686 de euro, o creştere de 132% faţă de 2010. România a ajuns la un salariu mediu brut de 1.440 de euro, deci am avut o creştere de 218%.

    Deci în 12 ani de guvernare Viktor Orban România a avut o creştere dublă faţă de Ungaria, cu un Iohannisperceput ca absent şi cu schimbări repetate de guvern şi de prim-miniştri încât am uitat cine a trecut pe la Palatul Victoria.

    Dacă mai dăm puţin timpul înapoi, noi am pierdut anii ’90, când am avut capitalism de stat, pe care o bună parte din oamenii de afaceri de 60-70-80 de ani şi-au clădit businessul.

    În 1990 Ungaria avea un PIB de 34 de miliarde de dolari, faţă de 38 de miliarde de dolari, cât a avut România.

    În 2000, PIB-ul României a fost de 37 de miliarde de dolari, deci în 10 ani nu am reuşit să ne îmbunătăţim condiţia economică, în timp ce Ungaria a ajuns cu PIB-ul la 47 de miliarde de dolari.

    În deceniul ’90 Ungaria a beneficiat de investiţii străine şi de prezenţa multinaţionalelor.

    Dar după 2000, de când au venit multinaţionalele la noi, creşterea noastră economică a fost mult mai susţinută. De la 37 de miliarde de dolari am ajuns la un PIB de 304 miliarde de dolari, deci o creştere de nouă ori, în timp ce Ungaria a crescut de la 47 de miliarde de dolari la 182 miliarde de dolari, deci o creştere de patru ori.

    Revenind în timpurile noastre, mulţi dintre cei care invocă dobânzile mari din România şi ce face Isărescu la Banca Naţională, că nu ne susţine deloc, nu ştiu că dobânda de referinţă în Ungaria este de 13%, în timp ce la BNR este de 7%. Deci cu toată puterea pe care Orban o are, de a stabili inclusiv dobânda, acolo dobânzile sunt mai mari.

    Inflaţia este în Ungaria de 25,7% – ianuarie 2023, în timp ce noi avem o inflaţie de 15,07%. Cum de nu a putut Viktor Orban, care conduce cu o mână forte ţara, să stopeze creşterea preţurilor, aşa cum se cere în România de la guvern şi de la Isărescu?

    Nu ştiu care a fost un model economic mai bun – cel de la noi, cu un preşedinte ca Băsescu şi cu un preşedinte ca Iohannis, considerat absent, cu premierii pe care i-am avut la Palatul Victoria, cu miniştrii pe care îi avem, cu clasa politică pe care toată lumea o înjură, cu multinaţionalele care ne-au cucerit şi care scot profitul din ţară, dar cu care am avut o creştere economică de 92%, sau modelul politic şi economic al lui Viktor Orban, unde nimeni nu a putut să îl contrazică, unde a remaghiarizat tot ce a putut din economie, şi unde creşterea economică este la jumătate faţă de a noastră.

    Acum 20-30 de ani românii de la graniţa de Vest se duceau în Ungaria să cumpere produse şi să muncească. Acum, ungurii vin în România să cumpere produse, care sunt considerate mai ieftine, şi chiar să muncească, având în vedere că pentru anumite poziţii salariile sunt mai mari decâ la ei. Cine ar fi crezut acest lucru?

    Joi, Ionuţ Dumitru, economistul-şef al Raiffeisen, a prezentat într-o conferinţă organizată la BNR un grafic extrem de interesant legat de evoluţia economică a României comparativ cu celelalte ţări din regiune, în care se vede cel mai bine evoluţia României şi evoluţia Ungariei.

    Citiţi analiza lui ionuţ Dumitru, prezentată la conferinţa de la BNR organizată de Curs de Guvernare.

  • Prof. dr. RAY F. IUNIUS, CEO al WINSEDSWISS EDUCATION GROUP: ChatGPT sau cum am făcut pactul cu diavolul

    S-a încheiat un an haotic şi dezamăgitor, însă am început poate unul dintre cel mai puţini previzibili ani. Un an în care toate se pot întâmpla, bune sau rele. 2023 însă este un an ale cărui premise ne indică schimbări importante în toate domeniile şi poate cea mai importantă evoluţie sau chiar revoluţie se petrece deja sub ochii noştri în economia digitală.

    Pregătindu-mi cursul din acest an de la Universitatea din Lausanne, fiul meu, antreprenor în IT, mi-a spus sec văzând ce fac: „Lasă Google şi încearcă ChatGPT”. Habar nu aveam de această… aplicaţie. Aşa a început noua mea colaborare la limita plagiatului cu această aplicaţie diabolică. Şi dacă tot există, atunci de ce să nu o punem la treabă şi împreună să ne uităm spre viitor? Aşadar, în loc să scriu o întrebare pe Google, am scris-o pe ChatGPT. Nu am încercat să fiu scurt, concis, aşa cum am fost învăţaţi: nu am căutat de unul singur, am întrebat.

    Pe cine? Pe maşină! Şi aşa am aflat de acest… miracol. El, care este pe buzele tuturor geek-ilor, tuturor dezvoltatorilor, dar şi ale jurnaliştilor: ChatGPT. Odată cu aceasta, limbajul natural, ca o nouă abordare a internetului, are potenţialul de a schimba totul. În primul rând, pentru că, datorită instrumentului creat de OpenAI, sunt din nou entuziasmat să testez pur şi simplu o maşină şi să fiu surprins de capacităţile sale. În al doilea rând, pentru că, dacă în anii 2000 internetul necesita un minim de efort pentru a tasta corect căutările şi a selecta sursele potrivite, utilizarea ChatGPT nu necesită niciun efort. Mai mult decât o interfaţă web, este un asistent care sortează, rezumă, clarifică, compară, consiliază şi planifică.

    Economiile de timp pe care le realizează sunt uriaşe. ChatGPT este unul dintre acele momente rare în inovare în care vezi o licărire a modului în care totul va fi diferit în viitor. Predicţiile globale pentru 2023 variază în funcţie de domeniu şi de evoluţiile politice, sociale şi economice din întreaga lume. Schimbările bruşte în capacitatea de producţie a întreprinderilor s-au ciocnit cu schimbări bruşte în mixul de bunuri şi servicii pe care consumatorii doreau să le cumpere, ceea ce a dus atât la excese, cât şi la lipsuri în întreaga economie. O consecinţă neaşteptată a pandemiei a fost şi „dispariţia” din piaţa muncii a milioane de oameni, dispariţie încă greu de explicat, iar „trasabilitatea” forţei de muncă a devenit şi mai opacă. Creşterea salariilor este neobişnuit de rapidă, ca urmare a neconcordanţei între numărul mare de posturi vacante şi numărul de lucrători disponibili, ceea ce ar putea fi o oportunitate pentru companii în reducerea angajărilor fără a afecta economia. Totuşi, este important să se ţină cont de faptul că numai în SUA 250.000 de americani depun în fiecare săptămână cerere de ajutor de şomaj, în comparaţie cu 6,5 milioane de angajaţi lunar, ceea ce eclipsează numărul concedierilor anunţate. Îngrijorătoare sunt şi starea sănătăţii mintale, starea emoţională şi stresul extrem pe care-l trăim. În plus, constatăm că fragilitatea societăţilor noastre a ajuns la cote alarmante. Anul acesta este un an de profunde schimbări în nenumărate domenii. Faţă de toate acestea, sfârşitul lui 2022 şi începutul lui 2023 au însemnat începutul unei revoluţii informatice majore. Suntem contemporanii naşterii uneia dintre cele mai spectaculoase schimbări ale erei digitale şi se pare că încă nu suntem total conştienţi de aceasta. Poate că cel mai nebunesc lucru este că nici COVID, nici inflaţia, nici războiul din Ucraina, nici un alt factor geopolitic nu a putut opri creşterea investiţiilor în inteligenţa artificială.

    Între 2020 şi 2021, investiţiile s-au mai mult decât dublat, de la 35 la 95 de miliarde de dolari investiţi în mai puţin de 12 luni. 2022 însă a accelerat si mai mult acest proces şi – se pare – 2023 va depăşi orice imaginaţie. Chiar dacă SUA domină sectorul, acest vârf de investiţii poate fi găsit în toate zonele geografice ale lumii. Puţini oameni îşi dau seama, dar în câţiva ani inteligenţa artificială va fi la fel de răspândită ca şi internetul. Pentru că inteligenţa artificială nu se va limita la îmbunătăţirea tehnologiei actuale, ci o va reinventa. Această piaţă generează deja un munte de bani şi acesta este doar începutul! Să spunem că aceasta este o piaţă cu o creştere mare este puţin spus. În 2017, piaţa de software de inteligenţă artificială valora doar 2,75 miliarde de dolari. Cu toate acestea, previziunile pentru 2025 sunt uluitoare: 78 de miliarde de dolari. Asta înseamnă o creştere de 28 de ori în doar 8 ani! De fapt, nu există nicio industrie care să crească atât de repede. Piaţa cipurilor de inteligenţă artificială (semiconductori) este la fel de impresionantă. Cu doar 1,6 miliarde de dolari în 2017, previziunile sunt de 66 de miliarde de dolari până în 2025. Este de 40 de ori mai mult decât am avut în 2017.

    Acest lucru implică o creştere chiar mai accelerată decât cea a software-ului de inteligenţă artificială. Piaţa se accelerează atât de repede încât există o lipsă de ingineri AI. Încă de la apariţia informaticii, mulţi oameni de ştiinţă şi ingineri au visat la inteligenţa artificială. Cu toate acestea, această presupunere a fost răsturnată de sosirea unui nou venit: ChatGPT. În acelaşi timp, au apărut şi alte inteligenţe artificiale, cum ar fi StableDiffusion sau MidJourney. În cazul lor, acestea permit crearea de imagini generate de o inteligenţă artificială. În mod evident, IA este un domeniu de interes pentru grupuri importante. De exemplu, Microsoft are în vedere o investiţie de 10 miliarde de dolari în OpenAI, compania din spatele ChatGPT. Mâine, când inteligenţa artificială va fi conectată la internet, aceasta va deveni o bombă. O bombă care va însemna, probabil, că inteligenţa artificială dezvoltată în spatele ChatGPT nu ar fi doar o consacrare a ceea ce toată lumea încearcă să dezvolte de douăzeci de ani, ci un adevărat schimbător de joc, o logică total diferită, o perturbare. La extrema opusă, ne putem imagina că instrumentul OpenAI este o doar o iluzie. Un truc de magie, atât de mare încât să treacă fără a reuşi să intre profund în viaţa noastră. Totuşi, dacă Google a declarat cod roşu în evoluţia sa, bănuiesc că nu a fost păcălit de o iluzie. Dacă Microsoft a cumpărat pe sume astronomice părţi din activul OpenAI, nu cred că pot fi acuzaţi de naivitate. ChatGPT sintetizează o grămadă de lucruri pe care oamenii le-au scris deja, uneori în bine, alteori în rău. Nu degeaba Elon Musk se numără printre fondatori, încă din 2015, chiar dacă a părăsit firma dezamăgit de noua direcţie pecuniară şi nu altruistă pe care s-a axat organizaţia. Personalitate controversată, nu se poate spune însă că Musk nu este un vizionar extraordinar. Ceea ce este şi mai ameţitor constă în capacitatea acestei „maşini diabolice” de a genera coduri, adică de a ajuta în programare şi, până la urmă, de a se programa singură, ca în cele mai vizionare scenarii SF. „Tot ceea ce o persoană îşi poate imagina, alţii vor putea pune în practică”, scria Jules Verne. Şi dacă tot nu mă credeţi, atunci vă fac o mărturisire: am scris acest articol cu ajutorul lui ChatGPT!    ■

    Prof. Univ. Dr. Ing. Ec. Ray F. Iunius este CEO al winsedswiss education group, grup elveţian activ în domeniul educaţiei şi al consultanţei, cu sucursale în Elveţia, România, Serbia, Cipru şi Singapore. El este membru al unor consilii de supraveghere şi de administrare printre care se află Camera de Comerţ Elveţia-România, Institutul Regal de Management al Ospitalităţii şi Fundaţia IFWE de studii de sustenabilitate. Deţine un MBA şi un doctorat de la Universitatea din Lausanne şi o licenţă, masterat şi doctorat în ştiinţe tehnice de la Universitatea Transilvania din Braşov. De asemenea, el este profesor invitat la Facultatea de Înalte Studii Comerciale (HEC) a Universităţii din Lausanne – Elveţia, unde predă Strategic Service Operation în cadrul programelor de licenţă şi masterat.

  • Mădălina Racoviţan, Tax Partner şi Claudia Stan, Associate Director, KPMG. Schimbare de mentalitate: nu spuneţi nu angajaţilor de peste 50 de ani. S-ar putea să nu mai aveţi de unde recruta

    Nivelul fără precedent de deficit de forţă de muncă şi dificultăţile de recrutare cu care se confruntă angajatorii în ultimii ani au arătat importanţa dezvoltării şi păstrării angajaţilor cu abilităţi înalte. Mai mult, creşterea vârstei de pensionare şi deci şi a intervalului de timp petrecut pe piaţa muncii fac ca păstrarea celor mai buni angajaţi să devină principala preocupare a oricărei întreprinderi, indiferent de vârstă. De altfel, acesta este şi îndemnul celui mai recent raport al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). Aceasta cu atât mai mult cu cât firmele experimentau o criză de personal şi, mai ales, de oameni cu abilităţi înalte încă înainte de pandemie (2019), deficit care s-a accentuat brusc în ultimii doi ani. În plus, Comisia Europeană vorbea de curând despre faptul că tranziţia verde ar putea afecta 35-40% dintre locurile de muncă existente. Ce ar putea face companiile pentru a-şi păstra angajaţii?

    „Talentul” menţinerii oamenilor cheie în companie devine esenţial, dacă firmele şi angajaţii îşi doresc să prospere pe fondul îmbătrânirii rapide a populaţiei şi al penuriei fără precedent de forţă de muncă şi competenţe. Astfel, dacă ne uităm pe cifrele puse la dispoziţie de OCDE, vom constata că ponderea persoanelor cu vârsta între 20 şi 64 de ani în rândul populaţiei este pe un trend descrescător – de la o medie de 58% în 2021 la doar 53% în 2060, limitând bazinul de angajaţi buni care ar putea alimenta piaţa muncii. Şi în România, populaţia activă a scăzut cu un milion de persoane în doar zece ani, aşa cum au arătat datele din recensământul din 2022. În plus, rata de creştere a vâstei populaţiei este mare – în 20 de ani, populaţia de peste 65 de ani va reprezenta 60% din total. Adică, până în 2050, un angajat va  trebuie să „întreţină” doi pensionari. În România situaţia este şi mai grea – 10 angajaţi trebuie să susţină, în funcţie de judeţe, între 14 şi 16 pensionari.  Iar impactul fiscal nu este nici el de neglijat – venituri mai mici la buget, cheltuieli mai mari pentru asigurările sociale.

    De asemenea, aşa cum arată raportul OCDE, şi intervalul de timp petrecut la acelaşi loc de muncă este în scădere. Mai precis, durata medie a timpului petrecut de un angajat la acelaşi loc de muncă a scăzut cu aproximativ 8%, adică cu nouă luni, între 2012 şi 2019, iar scăderea s-a resimţit la toate grupele de vârstă. Această scădere a stabilităţii locului de muncă coincide cu o creştere a vitezei cu care oamenii îşi schimbă locul de muncă, la cea mai mare rată observată în ultimele decenii – unu din cinci lucrători se confruntă cu o schimbare în situaţia locului de muncă în fiecare an. Or, nu este greu de imaginat că, pentru angajatori, fluctuaţia excesivă a locurilor de muncă creşte costurile de recrutare şi le pune sub semnul întrebării extinderea şi câştiguri de productivitate. Pentru lucrători, mobilitatea locului de muncă poate fi importantă pentru progresul lor în carieră sau, atunci când este involuntară şi nedorită, poate duce la pierderea competenţelor specifice dobândite şi la dificultăţi în găsirea unui nou loc de muncă, mai ales în cazul lucrătorilor în vârstă. Aceştia au probleme atunci când îşi schimbă locul de muncă, raportul OCDE arătând că persoanele cu vârsta cuprinsă între 55 şi 64 de ani riscă să devină şomere sau să iasă cu totul din piaţa muncii. Şi odată ieşiţi vor avea greutăţi în a-şi găsi un loc de muncă şi vor fi mult mai susceptibili să accepte salarii mai mici la o viitoare angajare. Ceea se va traduce, desigur, cu venituri mai mici din impozite, cu plata pensiilor, dar şi cu cheltuieli suplimentare de asistenţă medicală.

    Pentru că este deja un fapt că starea de sănătate a lucrătorilor de peste 55 de ani care părăsesc piaţa muncii prematur scade, crescând, în schimb, incidenţa depresiei, a afecţiunilor legate de consumul de alcool şi a unei mortalităţi mai mari. Chiar zilele acestea, discuţia privind reforma pensiilor din Franţa, una dintre puţinele ţări europene care au încă o vârstă de pensionare de sub 64 de ani, viza şi introducerea unui „index” al seniorilor în cadrul companiilor, prin monitorizare urmărindu-se obţinerea unei îmbunătăţiri în salarizarea persoanelor aproape de pensionare. De ce? Pentru că, se pare, aşa cum o arată şi OCDE, calitatea câştigurilor, ca şi calitatea mediului de lucru şi securitatea pieţei muncii sunt componente cheie ale calităţii locului de muncă, iar nemulţumirea faţă de acestea poate determina lucrătorii să renunţe la locul de muncă. Noi dovezi din raportul OCDE arată că lucrătorii sunt mai puţin tentaţi să părăsească firmele care îi plătesc bine. În medie, în şase ţări pentru care există date disponibile, rata de renunţare este cu aproximativ 50% mai mare în firmele din chintila inferioară a distribuţiei salariilor firmelor, comparativ cu firmele din chintila superioară a distribuţiei salariilor. În plus, exemplifica OCDE, un număr tot mai mare de firme oferă pachete de compensare care leagă plata de performanţă, inclusiv bonusuri care pot ajuta la motivarea lucrătorilor şi la creşterea ataşamentului lor faţă de o organizaţie sau de afaceri.

    Ce alte soluţii sunt ? OCDE spune că, uneori, pe lângă motivaţia financiară, şi flexibilitatea locului de muncă poate face locurile de muncă atractive. Pe baza dovezilor din Regatul Unit şi Australia, opţiunea de a lucra acasă în mod regulat este echivalentă ca valoare pentru lucrători cu puţin peste 20% din salariul mediu anual. Deloc de neglijat. Dovezile generale sugerează că flexibilitatea programului de lucru şi condiţii de muncă mai bune pentru a reconcilia responsabilităţile profesionale, familiale şi de îngrijire sunt, de asemenea, cheia pentru o reţinere mai bună. Şi, deşi flexibilitatea nu va funcţiona pentru toate locurile de muncă, aceasta poate îmbunătăţi satisfacţia în muncă şi păstrarea angajaţilor. Aranjamentele flexibile de lucru sunt mai probabil să aibă succes atunci când sunt preluate ca parte a strategiei organizaţionale, însă. O altă soluţie ar fi eliminarea părerilor preconcepute şi renunţarea la atitudinea discriminatorie faţă de candidaţii de peste 55 de ani. Pentru că, dat fiind procesul de îmbătrânire cu care se confruntă majoritatea ţărilor, este posibil ca neluându-i în considerare, companiile să nu îşi atingă obiectivul de atragere de oameni cu înaltă calificare. Iar OCDE mai observă că lucrătorii între 50 şi 59 de ani sunt mult mai puţin probabil să-şi părăsească firma pentru o alta care plăteşte salarii mai bune, în comparaţie cu lucrătorii mai tineri, dar sunt mult mai predispuşi să iasă de pe piaţa muncii. Lattice, una dintre cele mai importante companii care livrează softuri pentru departamentele de resurse umane, constată şi ea că acum, toate companiile sunt concentrate pe cum păstrează resursa de muncă recrutată.  Practic, spune Lattice, recrutarea a căzut de pe locul doi în priorităţile unei companii pe locul opt, companiile investind în engagementul angajaţilor, în diversitate, echitate, incluziune şi apartenenţă. Şi tot Lattice spune că munca hibridă este la foarte mare preţ în rândul angajaţilor, dar că fiecare firmă trebuie să găsească cea mai bună cale de punere în practică şi de păstrare a echilibrului între muncă şi viaţă personală. Cu alte cuvinte, fiecare companie ar trebui să analizeze pe ce anume ar trebui să se bazeze pentru a fi productivă şi a naviga prin dificultăţile economice cu cât mai mulţi angajaţi.   

  • Pregăteşte-te pentru cei mai rău, speră la ce-i mai bine

    Am aşteptat cu sufletul la gură Valentine’s Day şi nu ca să primesc flori sau să ies la o cină romantică, ci pentru că ştiam că urmează ofertele la bilete de avion. N-a fost să fie, pentru că operatorii aerieni mici şi mari s-au „zgârcit” anul acesta la reduceri. În paralel cu preţurile exagerate, de 25-30 de lei pentru o ciorbă/un ecler, creşterile de peste 50 de procente la mobilă şi facturile piperate, printre altele, a fost încă un semn că „nu-i a bună”.

    Pe la florărie nu mai vrea nimeni să negocieze, pentru că „s-au scumpit, maică, toate”, deci nici nu vreau să îmi imaginez ce scoruri vor fi de 1/8 martie. Chiar şi după o pandemie, debutul războiului la graniţă şi multe alte nenorociri pe care le-am văzut pe plan internaţional încă nu simţeam anxietatea unui viitor incert, dar începutul acestui an, mai mult decât oricând, parcă a adus cu el conştientizarea unei realităţi nici pe departe roz şi a nevoii de o mai mare responsabilizare.  

    Ne-am obişnuit cu binele şi binele parcă începe să se estompeze. De unde până mai ieri îi fericeam pe norocoşii din tech, care lucrau în multinaţionale cu cantine de lux, sau mai bine zis restaurante în toată regula, spaţii de relaxare mai comode decât acasă, birouri cu privelişte şi câte şi mai câte, vedem cum lucrurile au luat, până şi pentru ei, o întorsătură deloc bună.

    Şi îmi dau seama că cine nu şi-a făcut câtuşi de puţin „încălzirea” cu un trai mai puţin îndestulător s-ar putea să aibă un şoc. În astfel de situaţii se dovedeşte importanţa cumpătării, a echilibrului.
    Bucu­ră-te când eşti pe o pantă ascendentă, profită, trăieşte-ţi clipa. Dar nu uita să rămâi puţin pragmatic, să gândeşti pe termen lung, să ai un plan de back-up, financiar şi nu numai.

    Păstrează legătura cu oamenii, cu colegii, cu rudele. Nu mai sunt vremuri în care să fii lupul singuratic. Solidaritatea a fost cuvânt cheie în pandemie, în război, în cutremurele recente. Şi va mai fi nevoie de ea şi pe viitor.

    Vorbesc inclusiv de pregătirea profesională pe care o ai. Foarte puţini sunt indispensabili şi de neînlocuit. Iar compania care îţi fredonează prieteneşte refrenuri despre cultura organizaţională s-ar putea să uite strofele când trebuie să facă restructurări. O extracalificare profesională, o abilitate în plus, o certificare nu strică niciodată. Îţi plac limbile străine? Poţi să devii traducător autorizat. Eşti pasionat de amenajările interioare? Fă un curs de design şi încearcă, printre picături, să ai mici colaborări, chiar şi dacă te oferi să proiectezi pe gratis noul apartament al unui prieten – scopul e să îţi faci un portofoliu –,  pentru că nu se ştie niciodată când ai nevoie să te reorientezi. Şi lista poate continua, în funcţie de ce hobby-uri ai. Important e să alegi totuşi ceva la care să te şi pricepi şi să fie relevant în contextul economic actual, să existe cerere.

    Despre importanţa economisirii am vorbit şi în trecut. Şi a renunţării la lucrurile care înghit resurse inutil, de la maşini care stau în garaj nefolosite şi pe care irosim bani pentru mentenanţă, RCA etc. până la abonamente de care profităm prea puţin sau deloc, achiziţiile de impuls, de care nu avem nevoie, şi tot aşa.

    Nu strică nici să ai o sursă pasivă de venit. O maşină pe care să o bagi pe o platformă de carsharing, o garsonieră a cărei rată să o acoperi din chirie până intră pe profit.

    Apoi fă-ţi relaţii. În România, în străinătate. Păstrează legătura cu oamenii, cu colegii, cu rudele. Nu mai sunt vremuri în care să fii lupul singuratic. Solidaritatea a fost cuvânt cheie în pandemie, în război, în cutremurele recente. Şi va mai fi nevoie de ea şi pe viitor.

    Iar evenimentele petrecute în ultimii ani în România şi în proximitate au arătat că trebuie să fim pregătiţi pentru orice. În general, pentru ce e mai rău, deşi e frumos şi încurajator să sperăm la ce e mai bine. Vestea bună e că inflaţia începe să scadă, iar în zona euro, lucrurile par să se aşeze, mai ales după evitarea „la mustaţă” a unei recesiuni, după cum menţionează o analiză a Coface citată de ZF.  

    Andra Stroe, jurnalist, BUSINESS Magazin

    (andra.stroe@businessmagazin.ro)

  • Opinie Dragoş Dragoteanu, Euroest Invest: Crapă casele de la ţară la un seism mic? La unul mare, uităm de ele …

    Datele oficiale INS (Institulul National de Statistica) arata 84% dintre gospodăriile din mediul rural sunt mai vechi de 20 de ani şi peste jumătate mai vechi de 50 de ani. Permanent sau temporar, 44% dintre romani traiesc la tara. In 2050 se preconizeaza ca Romania va avea maximum 14.5 milioane de locuitori.

    Romania are aproape 13.000 de sate, in care sunt 4 milioane de case. Vorbim aici de casele traditionale. Astfel, exista un patrimoniu impresionant de imobile vechi, cele mai multe edificate in perioada comunista. Din pacate, majoritatea oamenilor care traiesc in ele au peste 65 de ani. Despre riscul ca jumatate din aceste case traditionale sa ramana nelocuite am scris aici.

    Cum au fost construite aceste case? In mare parte, in regie proprie. Multe nici nu au autorizatie de construire, ca daca-l stiai pe primar, pe preot si pe militian, erai “de-al locului”. Si cum “omul sfinteste locul”, in general, s-a construit cu ce s-a putut, dupa planuri “indraznete”, cel mult copiate de la altii sau bazate pe “priceperea” sau dorinta individuala. Cati romani au avut bani sa plateasca un arhitect pe vremea comunismului? Casele de la tara se ridicau de catre mesterii din zona, care puneau ruleta, se apucau de treaba desenand pe o hartie si apoi puneau creionul dupa ureche, la propriu. Bolobocul era ochiul si verticalitatea se verifica cu o sfoara de care atarnau o greutate.

    Atentie, eu nu vorbesc din carti sau din auzite… Scriu in  cunostinta de cauza, intrucat am participat la astfel de santiere muncitoresti, ca “decretel” caruia ii placea sa vada cum se ridica o locuinta. De multe ori, constructia se facea in ani de zile, fiindca nu erau fonduri suficiente pentru tot imobilul. Cat despre credite, pe vremea lui “Nea Nicu” (Ceausescu), nu se punea problema.

    Cel mai bun raspuns privind costul renovarii unei case vechi l-au dat cativa temerari/ investitori nostalgici, care nu au vrut sa renunte la casa parinteasca, dupa ce s-au prapadit “batranii” lor. Din experienta proprie si din alte discutii, fara sa se umble la structura de rezistenta, doar ca sa fie cosmetizata si locuibila la un nivel decent, investitia intr-o casa de acest tip a ajuns pana la valoarea acesteia sau chiar a depasit-o. Amintirile, emotiile copilariei si ale adolescentei sunt scumpe!…

    Odata cu aparitia noilor cutremure din Oltenia, proprietarii imobilelor mai vechi de 50 de ani au constat subit ca acestea prezinta crapaturi dupa un cutremur mic, usor peste 5 grade pe scara Richter. Acum ma intreb: daca la 5,2-5,7 grade un imobil s-a crapat pe ici pe colo, la un seism de peste 7, care se simte infinit mai puternic, chiar te mai astepti sa ramana in picioare? Raspunsul il vom afla in timp, dar oamenii responsabili il cam stiu.

    Ca o consecinta logica, mie mi-e cam clar ce se va intampla atunci cand Romania va fi zguduita din temelii, ca in Turcia. Norocul conationalilor care locuiesc in astfel de case este ca multe au doar un nivel si oamenii pot iesi repede din casa. In cazul oraselelor, cu sub 50.000 de locuitori, putinele blocuri existente sunt deja “sifonate” de uzura timpului sau au fost construite precar, iar orice deficienta tehnica majora poate duce la soarta caselor traditionale. Subliniez ca, astazi, in anumite orase mici si depopulate pretul apartamentelor pe metrul patrat nu depaseste 500-600 de euro! 

    In cazul unui impact seismic major, perspectiva prezentata de mine nu este de dorit si sper sa ma insel in privinta ei. Nu e cazul sa intram in panica, dar nici sa ne asteptam la minuni. Orice casa ne aduce bucurii, dar poate aduce si mari necazuri, daca nu a fost facuta corect sau nu a fost consolidata la timp, in caz de nevoie. Daca m-as referi la cartea tehnica a peste 90 % din constructiile realizate inainte de 1990, as vorbi din sfera stiintifico-fantastica, pentru ca acestea nu exista cu desavarsire. 

    PS. Bine ca nu exista indici imobiliari si pentru casele de la tara. Dupa cutremurele recente, sigur ar fi venit “expertii” in cercetari si statistici, cu date si cifre scoase din neant, sa ne spuna ca trendul valorii unor astfel de locuinte este pozitiv. Ar mai manipula putin intentia cumparatorilor, asa cum se intampla frecvent in zona urbana. Oare, casele din Oltenia au crescut in valoare dupa ultimile cutremure? Una este sa ceri un pret si alta este pretul de vanzare. Dar despre indici voi vorbi mai pe larg intr-un ”episod” urmator.

    Dragos Dragoteanu

    Certified International Property Specialist


     

     

  • De ce cursul valutar nu creşte, cum ar justifica inflaţia dublă din România şi imensul deficit comercial? După ce au scăzut presiunile pe inflaţie şi pe creşterea dobânzilor la lei, acum principala problemă a lui Isărescu este cum să facă să nu lase cursul leu/euro să scadă

    Vineri, 10 februarie 2023, BNR a afişat un curs valutar de 4,9045 lei pentru un euro. Pe 10 februarie 2020, cursul valutar a fost de 4,7668 lei/euro, pe 10 februarie 2021 cursul a fost de 4,8744 lei/euro, iar pe 10 februarie 2022 cursul a fost de 4,9450 lei/euro. Deşo de trei ani suntem în criză, cursul valutar leu/euro aproape că nu s-a mişcat deloc.

    De luni bune, BNR face eforturi să ţină cursul valutar nu să nu crească, cum s-ar aştepta lumea, cum ar justifica creşterea inflaţiei, dar mai ales deficitul comercial imens raportat de România pentru anul 2022, de nu mai puţin de 34 de miliarde de euro, ci să nu scadă.

    Ca o dată istorică, în 2008, când am intrat în criză, deficitul comercial ajunsese la 23,9 miliarde de euro.

    Acest deficit comercial din 2022, rezultat al unor exporturi de 92 de miliarde de euro dar al unor importuri de 126 de miliarde de euro, se duce mai departe în deficitul de cont curent, care va fi publicat în următoarele zile pentru anul 2022, dar care va arăta un nivel extrem de îngrijorător, de peste 9% din PIB.

    După cum ar arăta anumiţi indicatori macro ai României – deficitul comercial, deficitul de cont curent, deficitul bugetar şi inflaţia, dublă faţă de Europa -, chiar ar fi trebuit să avem creşterea cursului valutar leu/euro, deci o depreciere a monedei naţionale, dar în schimb avem presiuni pentru scăderea cursului, deci aprecierea monedei naţionale.

    Dacă dăm timpul înapoi cu trei ani în urmă, în 10 februarie 2020, cu o săptămână înainte de izbucnirea oficială a pandemiei şi închiderea economiilor, cursul era cotat la 4,7668 lei pentru un euro.

    A venit pandemia, iar două-trei săptămâni BNR a vândut valută cu toate mâinile pentru a nu lăsa cursul să crească prea mult, având în vedere presiunile care erau atunci când lumea îşi scotea leii din bănci ca să-i schimbe în valută. De altfel, pe piaţa caselor de schimb au fost câteva zile în care cursul depăşise 5 lei pentru 1 euro la vânzare.

    După trei ani, timp în care am avut o pandemie, am avut apoi explozia preţurilor la energie, războiul militar din Ucraina, învierea inflaţiei – care a ajuns la cel mai ridicat nivel din ultimii 30-40 de ani în lumea occidentală, iar la noi la cel mai ridicat nivel din ultimii 20 de ani -, cursul valutar a crescut cu numai 2,88% (în 2021 am avut 0,6% având ca reper 10 februarie, în 2022 s-a înregistrat o apreciere de 0,8%).

    În cei trei ani – 2020, 2021, 2022 – inflaţia adunată în România a fost de 26,4%, iar în Europa a fost de 12,25%. Deci ar fi trebuit să avem o creştere a cursului de 14,15%.

    Dacă adunăm creşterile economice, în România am avut în trei ani o creştere cumulată de 6,7% iar în Europa de 3,01%, ar rezulta un avantaj în favoarea României de 3,7%. Dacă scădem acest avantaj din diferenţialul de inflaţie, rezultă 10,35%, cât ar fi trebuit să crească cursul, măcar să nu pierdem competitivitate. În schimb, avem o creştere a cursului de numai 2,88%, deci avem o supraapreciere a leului de 7,47%.

    Aceste cifre ar reclama o creştere a cursului valutar, dar presiunea este în sens contrar.

    De la finalul anului trecut, de când Banca Naţională a lăsat mai multă lichiditate în piaţă pentru ca Ministerul Finanţelor să aibă de unde să se împrumute iar băncilor să nu li se taie respiraţia, România a fost invadată de investitori de portofoliu cu miliarde de euro, pe care le-au schimbat în lei şi au cumpărat titluri de stat.

    Dacă în primele luni de la izbucnirea războiului din Ucraina investitorii de portofoliu, care speculează mişcările de curs valutar  şi de dobândă, şi-au retras banii având în vedere că suntem la graniţă cu războiul, ceea ce a creat mari probleme Ministerului de Finanţe în a găsi bani pentru finanţarea deficitului şi a datoriilor care ajungeau la scadenţă, acum investitorii au revenit pe piaţă să cumpere titluri de stat româneşti. Aşa se face că randamentul titlurilor pe 10 ani a scăzut de la peste 9% la 7,5% în prezent, iar ROBOR a scăzut de la 8,2% la 7,1%, cât a fost cotat pe 10 februarie. Această scădere de dobândă la titluri de stat şi la ROBOR a fost în contradicţie cu creşterea de dobândă de referinţă operată de Banca Naţională a Românei în acelaşi interval.

    Revenirea investitorilor de portofoliu are legătură şi cu îmbunătăţirea perspectivelor legate de evoluţia inflaţiei, în lume şi în România.

    În comunicatul de după şedinţa de politică monetară în care a păstrat dobânda de referinţă la 7%, BNR a anunţat că inflaţia va ajunge la o singură cifră cu două trimestre în avans faţă de estimările anterioare. Imediat, analiştii economici şi-au schimbat prognozele, ultimele date indicând o inflaţie în jurul a 8% pentru acest an faţă de 10-12% estimările anterioare. Chiar BNR avea o prognoză de 10,59% pentru 2023, dar asta înainte de ultimele evenimente. Săptămâna aceasta Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, va prezenta ultimele date legate de evoluţia inflaţiei şi ceea ce se întâmplă pe piaţa monetară şi valutară.

    Dacă Isărescu s-a luptat în ultimul an şi jumătate cu inflaţia şi cu creşterea dobânzilor la lei, acum se luptă mai mult cu cursul valutar, în sensul scăderii, nu creşterii lui, având în vedere miliardele de euro care intră pe piaţa titlurilor de stat, pe piaţa monetară din fondurile europene şi din investiţiile străine.

    Aşa se face că deşi avem o explozie a deficitului comercial şi a deficitului de cont curent, rezerva valutară a BNR nu scade, ci chiar creşte. În ultimii trei ani rezerva valutară a crescut cu 13,7 miliarde de euro, de la 32,9 miliarde de euro la 46,6 miliarde de euro. BNR cumpără valută de pe piaţă pentru a evita o apreciere şi mai mare a cursului valutar, dar asta înseamnă că injectează şi mai multă lichiditate în lei în piaţă, ceea ce ar contribui la scăderea mai mare a dobânzilor la lei, lucru pe care BNR ar vrea să-l evite ca să nu apară din nou presiuni inflaţioniste.

    Când dobânzile la lei vor mai scădea iar cele la euro vor creşte, pentru că Banca Centrală Europeană anunţă o nouă creştere a dobânzii de referinţă de la 2,5% la 3%, investitorii de portofoliu vor ieşi de pe piaţă repede, la fel cum au intrat, pentru că se anulează diferenţialul de dobândă între leu/euro şi leu/dolar.

    Atunci să vedem cum va evolua cursul valutar.