Tag: mircea sarbu

S-au intalnit prima data in 1995 la Universitatea Stanford, cand Larry Page era ghid pentru noii studenti, iar Sergey Brin s-a nimerit sa fie in grupul pe care-l conducea. Aveau 22 de ani amandoi si in prima instanta fiecare l-a gasit pe celalalt cat se poate de antipatic. Prietenia a inceput mai degraba pe baza intereselor stiintifice comune decat a afinitatilor personale. Larry era fascinat de legatura dintre matematici si noul World Wide Web, care abia incepea sa se afirme in acea vreme. Ideea lui a fost ca un sit web se aseamana cu o lucrare academica, unde argumentatia se bazeaza in buna masura pe alte lucrari, mentionate in note de subsol sau referinte bibliografice, iar cum lucrarile esentiale sunt mentionate in foarte multe alte lucrari, numarul trimiterilor poate functiona ca un bun indicator al relevantei unei lucrari. Aplicand aceasta observatie siturilor web, Larry a incercat sa pondereze acest indicator cu altii mai subtili (de exemplu, o referinta dintr-un site care are la randu-i relevanta ridicata este mai valoroasa decat una dintr-un sit obscur), ajungand in cele din urma la o metoda de ponderare a relevantei. Impreuna cu Sergey, a dezvoltat un algoritm extrem de complex – ce avea sa se numeasca PageRank si sa fie brevetat in 2001 – care sa ordoneze paginile web in functie de relevanta lor relativa la diverse cuvinte-cheie, iar pasul urmator avea sa fie experimentarea metodei intr-un motor de cautare.

Initial programul s-a numit BackRub datorita faptului ca se baza pe “back links” (legaturi inapoi), dar numele nu i-a multumit pe initiatori, asa ca au cautat ceva care sa sugereze numarul imens de legaturi care se cer analizate pentru a evalua fidel relevanta. Astfel s-a ajuns la “googol”, cuvant care desemneaza numarul 10 la puterea 100 (adica 1 urmat de o suta de zerouri). Intamplarea a facut ca unul dintre colegii lui Larry a ortografiat gresit cuvantul cand a vrut sa verifice disponibilitatea domeniului web, scriind “google” (in engleza se pronunta cam la fel). Lui Larry i-a placut mai mult aceasta forma, asa ca in prima faza serviciul a rulat pe serverul universitatii (la adresa google.stanford.edu), iar in 15 septembrie 1997 cei doi au rezervat domeniul google.com. Aproape un an mai tarziu, la 7 septembrie 1998, Page si Brin au inregistrat firma Google si au inchiriat un garaj (care a devenit intre timp legendar) in Menlo Park pentru a-si incepe activitatea. La sfarsitul anului, Google indexase deja 60 de milioane de pagini web si cu toate ca motorul de cautare era considerat de creatori in faza “alpha testing” (stadiu incipient in dezvoltarea unui program), revista electronica Salon.com a remarcat ca rezultatele obtinute de Google erau mai bune decat cele obtinute de rivali. Vestea existentei unui motor de cautare extrem de simplu si eficient s-a raspandit si imi amintesc ca dupa ce un coleg mi-a semnalat serviciul si am facut o prima cautare, am renuntat instantaneu sa mai folosesc Altavista sau HotBot.

In primii trei ani, Google nu a inregistrat niciun fel de venituri, insa in anul 2000 a fost lansat serviciul de publicitate bazat pe licitarea cuvintelor-cheie utilizate in cautari, iar in 2001 Page si Brin au adus un veritabil om de afaceri in fruntea companiei, in persoana lui Eric Schmidt. Ceea ce a urmat se stie foarte bine: Google a devenit compania cu cel mai rapid ritm de crestere din istorie, cel mai valoros brand din lume, cel mai bun angajator de pe planeta si poate cea mai inovatoare companie din industrie, atat din perspectiva tehnologica, cat si comerciala. Mai mult decat atat, Google s-a impus si ca un simbol cultural reprezentand spiritul inovatiei, onorandu-si mottoul “Don’t be evil” si misiunea de a organiza lumea informatiei si de a o face universal accesibila si utila. Nu in­tamplator, in ultima vreme John McCain, Hillary Clinton si Barack Obama au vizitat compania, in incercarea de a se invalui cu imaginea de tinerete si succes pe care Google o intruchipeaza, iar unii analisti se intreaba daca e cineva care mai poate deveni astazi presedintele Statelor Unite fara sprijinul (macar imagistic) al unei astfel de companii.

Google a devenit un colos, cu un venit anual de peste 16 miliarde de dolari si cu un profit de 4,2 miliarde, cu aproape 20.000 de angajati in intreaga lume. Dar imaginea de “uriasul cel bun” incepe sa se deterioreze, sub suspiciunea ca informatiile pe care compania le detine despre fiecare dintre noi o pot transforma oricand din “inima internetului” intr-un nou Big Brother.

Normal
0

false
false
false

MicrosoftInternetExplorer4

/* Style Definitions */
table.MsoNormalTable
{mso-style-name:”Table Normal”;
mso-style-parent:””;
font-size:10.0pt;”Times New Roman”;}

In ultimele zile, jurnalele de stiri au fost dominate de conflictul din Georgia iar mass-media au tratat chestiunea sub toate aspectele posibile. Problema este insa ca aceasta detaliere focalizata pe evenimentele recente – absolut fireasca pentru domeniul stirilor – lasa adesea in umbra problema contextului, asa ca cel ce vrea sa afle fondul problemei si sa se sustraga razboiului informational va fi impins spre surse alternative. In cazul meu, primul pas a fost spre Wikipedia, iar curiozitatea mi-a fost satisfacuta pe deplin: un articol amplu trateaza intreaga criza ruso-georgiana din 2008, incepand din 6 martie (data la care Rusia a ridicat sanctiunile economice aplicate Abhaziei) si pana la izbucnirea conflictului armat in 7 august. Articolul trimite si la un articol privind istoria relatiilor dintre Rusia si Georgia, precum si la peste o suta de referinte externe. Articolul despre razboiul propriu-zis este mult mai amplu, desi este de fapt un rezumat al unor alte articole care trateaza in detaliu fiecare aspect. Unul dintre ele este dedicat tocmai contextului (background), iar cronologia detaliata ajunge pana la ziua curenta.

Desigur, ar fi interesant de discutat despre razboiul informatic care a acompaniat conflictul sau despre incarcatura simbolica a orasului Gori (aici s-a nascut Stalin, dintr-un tata osetin si o mama georgiana), insa ceea ce mi-am propus este doar sa subliniez modul in care internetul tinde sa schimbe modalitatile de informare. Ceea ce este remarcabil in aceasta schimbare este ca mass-media inceteaza sa mai detina monopolul difuzarii informatiilor si ca receptorul are sansa sa iasa din rolul pasiv care ii era rezervat pana de curand. Chiar si initiativa de a cauta resurse alternative este un semnal in aceasta directie, insa efortul celor care “re-asambleaza” informatiile din nenumarate surse pentru a oferi o alta perspectiva, nenumarate bloguri care ofera fie opinii proprii sau puncteaza resurse de interes, contributiile in servicii de partajare a imaginilor sau clip-urilor video, discutiile din forumuri web si inca multe altele contureaza o noua viziune asupra diseminarii informatiei.

Raportul bienal privind evolutia audientelor publicat recent de Pew Research Center releva in primul rand o schimbare mai accentuata a obisnuintelor americanilor in raport cu mijloacele de informare si semnaleaza aparitia unui nou segment de audienta, care se raporteaza diferit la media si este principalul vector al modificarii sensibile a ponderii diferitelor canale de informare survenite in ultimii ani. Aceasta noua “specie” – numita de autorii raportului Net-Newsers – reprezinta deja 13% dintre americani si se diferentiaza prin faptul ca se indreapta preponderent spre internet pentru a se informa si nu consuma stirile TV in mod regulat (doar 47% dintre ei afirma ca urmaresc programele de stiri intr-o zi obisnuita). Datele demografice ale acestei categorii corespund asteptarilor: sunt relativ tineri, cu media de varsta pe la 35 de ani, in cele mai multe cazuri au studii universitare, venituri peste medie, majoritatea sunt online la locul de munca, cu vederi politice preponderent independente. Este interesant ca majoritatea prefera blogurile politice, folosesc fluxuri de stiri agregate de servicii precum Google News sau Yahoo!, iar raporturile cu presa scrisa tind sa se rezume la editiile online. Un alt segment important al audientei (americane) o constituie cei numiti in raport Integratori, care reprezinta 23% din public si care sunt consumatori de media traditionale, dar recurg foarte des si la sursele online (de cele mai multe ori la serviciu).

Raportul pune in evidenta multe lucruri interesante (printre care si cresterea rolului serviciilor de socializare online ca sursa de informare), dar concluzia este destul de banala: de zece ani audienta surselor traditionale de stiri scade, in vreme ce numarul celor ce prefera stirile online creste. Indiscutabil, televiziunea isi pastreaza suprematia, insa situatia presei scrise este afectata de aceste tendinte. Un alt raport aparut de curand – The State of the News Media – considera ca actuala criza a presei scrise nu se datoreaza neaparat scaderii audientei (si de fapt nici nu e sigur ca a scazut, daca socotim si cititorii online), ci mai ales “decuplarii stirilor de publicitate”. Servicii precum Craiglist au acaparat zona micii publicitati si desi este evident ca migrarea publicului spre web va continua, modelele de business capabile sa monetizeze aceasta audienta intarzie sa se afirme.

La inceputul anilor ‘90 faceam tehnoredactare pe un 386 cu un program numit Aldus PageMaker, sub Windows 3.1. Publicatia atingea uneori echivalentul a 150 de pagini A4, dar configuratia rezista cu succes. Astazi, pentru aceeasi treaba, e nevoie de un computer de mii de ori mai puternic si e discutabil daca performantele sunt mult superioare. Nu de putine ori am avut senzatia ca am fost victimele unei conspiratii a producatorilor de hard si a celor de soft: cei din urma produceau programe tot mai consumatoare de resurse pentru ca si cei dintai sa ne vanda echipamente din ce in ce mai puternice. Niciodata nu am schimbat un calculator pentru ca nu mai facea fata sarcinilor, ci doar pentru ca producatorii de soft renuntau sa mai dezvolte programe pentru sistemul de operare invechit pe care il foloseam.

Este ciudat ca aceasta “cursa a inarmarii” computeristice pare sa inceteze. Producatorii de computere devin tot mai putin atrasi de sisteme de varf si se orienteaza spre configuratii mai modeste si mai ieftine. Pot exista mai multe explicatii ale acestei orientari, intre care expansiunea economica a Chinei nu pare cea din urma. Poate imi fac iluzii, dar cred ca si notorietatea asa-numitului “laptop de 100 de dolari” are o oarecare importanta, macar pentru a marca un anumit contrast. Dar chiar si vedeta MacBook Air a fost lansata intr-o configuratie de-a dreptul austera, ceea ce nu poate decat sa ne atraga atentia ca avem de-a face cu o tendinta pe care Apple o intelege: desktop-ul nu mai are nevoie de mare putere, pentru ca o buna parte din sarcinile sale migreaza in alte zone.

Exista mai multe scenarii ale acestei migrari, iar cel mai simplu este centralizarea. Organizatiile, in special cele mari, prefera sa-si gestioneze resursele de calcul centralizat, in asa numite “centre de date” care concentreaza capacitatile de stocare si puterea de calcul necesara pentru a rula toate aplicatiile vitale. De regula, aceste aplicatii adopta standardele si metodele internetului (in special paradigma web), astfel incat computerele “de birou” nu au decat sarcini de prezentare a rezultatelor furnizate de servere. De cele mai multe ori un browser web constituie o interfata convenabila, iar pentru alte procesari (de exemplu, tabele de calcul, rapoarte frumos formatate etc.) puterea actuala a computerelor personale este mai mult decat suficienta.

O varianta care devine din ce in ce mai populara o constituie paradigma softului sub forma de serviciu (SaaS – Software as a Service). Ideea este ca internetul a devenit suficient de rapid, fiabil si ieftin pentru ca furnizorii de software sa poata sa si ruleze aplicatiile pentru clientii lor, acestia interactionand cu aplicatiile prin internet. E o forma de externalizare, in care clientul scapa de toate cheltuielile si complicatiile pe care le implica intretinerea propriului centru de date in schimbul unui abonament. Furnizorul isi foloseste propria infrastructura pentru procesari, isi asigura un flux constant de incasari si evita o mare parte din complicatiile implicate de suportul tehnic. Desi Google Apps for Your Domain se poate incadra in aceasta categorie, ilustratia perfecta a acestei paradigme – numita si “software on-demand” – este Salesforce.com, care furnizeaza in acest regim o aplicatie CRM (gestiunea relatiilor cu clientii) catre peste 40.000 de clienti.

La orizont sunt norii, adica ceea ce se cheama “cloud computing” – puterea de calcul ca utilitate. Furnizori specializati care ofera clientilor prin internet putere de calcul “bruta” sau specializata. Este interesanta originea termenului: in schemele sistemelor informatice, internetul este cel mai adesea reprezentat ca un nor, asa ca atunci cand practic intregul sistem se muta in internet, avem de-a face cu un “nor de calcul”. Esenta acestui model il reprezinta virtualizarea: clientul isi poate configura prin software un intreg sistem informatic, in care poate integra o gama larga de “echipamente virtuale” (servere, router-e etc.), softuri generice (servere web, baze de date) si, peste toate acestea, propriile aplicatii.

Este ca si cum un client ar dispune de propriul centru de date, fara a avea nevoie de niciun echipament si cu imensul avantaj de a putea plati doar pentru resursele utilizate (putere de calcul, capacitate de stocare, trafic etc.). Chiar si furnizorii de aplicatii on-demand pot utiliza “norii” pentru a-si furniza aplicatiile. Cloud computing pare solutia unificatoare si convenabila pentru toti, asa ca intrebarea nu este “daca”, ci “cand”.

Dupa ce saptamana trecuta am punctat lansarea noului iPhone 3G si a suportului web MobileMe, poate ar fi timpul sa revenim putin la Google si al sau Android. Inainte de aceasta ar trebui sa stabilesc o conventie in privinta terminologiei: daca voi scrie vreodata cuvantul “telefon” in randurile care urmeaza, considerati-l o simpla greseala si faceti corectia cuvenita: computer de buzunar (sau “handheld”, daca va convine mai mult). Printre zecile de poze de la conferinta Google IO din 28 mai – unde a fost prezentat un prototip de aparat echipat cu Android – mi-a atras atentia una care arata ecranul principal: iconul “Voice dialer” (convorbire vocala) era penultimul din cele zece (dupa el mai era doar YouTube, dar am verificat si ordinea nu era alfabetica), iar cele patru comenzi rapide de la baza ecranului erau Contacts, Street View, Maps si Browse. Toate acestea sugereaza ca in aparatele pe care le vom purta in buzunar in anii urmatori telefonia va fi doar un serviciu, printre multe altele.

Acest “multe altele” nu este (cel putin aici) un automatism de exprimare. Android este un sistem de operare bazat pe Linux (deci open source), adaptat de Google pentru dispozitive mobile si este dotat cu un sistem de dezvoltare a aplicatiilor. Spre deosebire de Apple, care a publicat sistemul de dezvoltare tarziu si cu destule restrictii, Google vede un avantaj in aceasta posibilitate a proiectantilor de a dezvolta pentru Android orice aplicatii le-ar trece prin cap. Faptul ca inca nu exista aparate cu Android (desi se zice ca hackerii au reusit sa-l instaleze pe diverse dispozitive) nu constituie un impediment major, deoarece exista un emulator pentru calculatoare obisnuite, iar numarul programatorilor si companiilor de software care dezvolta aplicatii dedicate a depasit cu mult asteptarile. Poate ca o contributie importanta au avut si cele 10 milioane de dolari pe care Google le-a pus in joc pentru a rasplati cele mai inovative si interesante programe pentru noua platforma, dar exista si o atractie naturala a proiectantilor de a explora o lume noua, in care se intalnesc cu functionalitati absente in computerele obisnuite (de exemplu, pozitionarea prin GPS, diverse modalitati de interfata cu utilizatorul etc.). Este important de subliniat ca se porneste de la premisa ca aparatul este conectat in permanenta la internet si ca se pot folosi si interfetele aplicatiilor native furnizate de Google (de pilda, agenda de contacte, browser-ul web etc.) si chiar interfetele serviciilor web, astfel incat tehnica numita “mashup” (combinarea de informatii din surse diverse) devine o modalitate de baza in dezvoltare.

Cam la ce ne-am astepta in materie de aplicatii? Pe de-o parte, variante mai atractive ale aplicatiilor native (Google nu impune nici o restrictie) sau “clasice”. Pe de alta, aplicatii care ne vor surprinde prin ingeniozitate. Un exemplu poate fi cea numita Android Scan: cand utilizatorul pozeaza un cod de bare (de exemplu, intr-un magazin), programul il decodeaza si apoi aduce de pe web prezentari, comparatii de preturi sau alte informatii relevante (de pilda, fragmente muzicale in cazul unui CD). Commandro merge in directia socializarii, permitand utilizatorilor sa-si detecteze prietenii care se afla in zona (utilizand GPS) si sa foloseasca mesageria instantanee pentru a stabili intalniri “ocazionale”. Aceasta aplicatie se poate incadra in ceea ce se chema intr-o vreme MoSoSo (Mobile Social Software) si merita sa ne amintim ca Google a cumparat Dodgeball (un serviciu asemanator, dar utilizand SMS-uri si un server central) inca din 2005, anul cand Andy Rubin i-a propus lui Larry Page ideea sistemului Android. Poate ca totusi Google nu actioneaza haotic…

Daca acum ne putem imagina softul, ar fi un exercitiu interesant sa ne imaginam aparatul. La Google IO, oficialii au refuzat sa dezvaluie numele producatorului care a furnizat aparatul folosit pentru demonstratie (suspectul de baza fiind HTC). Oricum, sistemul software permite tratarea oricaror tipuri de intrari (incepand cu clasicele butoane), asa ca probabil va putea echipa orice telefon mobil modern. In fine, ramane problema operatorilor. Google nu a reusit sa cumpere o felie din banda de 700 MHz licitata de curand, dar a reusit sa impuna conditia ca o treime din aceasta sa fie “libera de conditii” din partea operatorilor. Asadar, Verizon (castigatorul frecventei) nu se poate opune aparatelor echipate cu Android, in vreme ce AT&T si-a schimbat opinia si a devenit brusc interesata.

Cu emfaza caracteristica, Steve Jobs a declarat ca weekend-ul lansarii noului iPhone 3G a fost “uluitor”. Apple a reusit sa vanda de vineri (11 iulie) pana luni dimineata mai mult de un milion de unitati, cozile formate in fata magazinelor Apple fiind din nou subiect de stiri. Spre comparatie, la lansarea initiala s-au vandut doar 270.000 de bucati in primele doua zile, iar milionul a fost atins dupa 74 de zile. E adevarat ca atunci a fost vorba doar de Statele Unite, pe cand acum lansarea a avut loc simultan in 21 de tari. Cu siguranta, pretul scazut (prin suportul AT&T si a celorlalte retele de telefonie agreate) a dat un oarecare impuls vanzarilor, insa mai importante par sa fie noile functionalitati si, poate, siguranta pe care un produs considerat deja matur o ofera cumparatorului.

Sunt interesante rezultatele unui sondaj realizat de Piper Jaffray & Co. printre cumparatorii din New York si Minneapolis. De pilda, raportul dintre utilizatorii de Mac si PC-uri Windows in randul cumparatorilor a fost de 61/39, ceea ce inseamna ca Apple exercita o mai mare influenta in randul ultimilor, ponderea lor crescand cu 14% fata de lansarea de anul trecut. Doua treimi dintre cumparatori au ales modelul de 16 GB (varful gamei), restul optand pentru varianta de 8 GB, cu 100$ mai ieftina, ceea ce sugereaza o scadere a interesului pentru necesarul de memorie, avand in vedere ca la lansarea modelului initial 95% din clienti au ales varful gamei (atunci era modelul cu 8 GB). Apare si un fenomen de canibalizare, deoarece procentul celor care declara ca vor renunta la iPod a crescut de la 29% la 46%. In fine, e de notat ca iPhone este un important factor de crestere a bazei de clienti AT&T, 38% dintre cumparatori renuntand cu acest prilej la serviciile unui alt operator.

Inca de la anuntul initial am subliniat ca iPhone este mai degraba un computer decat un telefon inteligent, insa acum aceasta distinctie este si mai neta, in special prin faptul ca Apple a publicat sistemul de dezvoltare (SDK), iar gama aplicatiilor dezvoltate de terti incepe sa fie semnificativa. Redactorii de la ZDNet au intocmit o lista cu 10 pe care si le-ar dori in iPhone si pe prima pozitie se afla posibilitatea de a conecta o tastatura (eventual prin Bluetooth), ceea ce ar permite utilizarea telefonului si pe post de notebook. Cei de la ZDNet si-ar dori, de asemenea, ca iPhone sa poata functiona si pe post de modem, ar vrea inca si mai multa memorie (iPod Touch dispune de o varianta cu 32 GB), o camera foto mai performanta, facilitati pentru VoIP (de pilda Skype) si… mai multe culori (pentru ca, deocamdata, iPhone poate fi in orice culoare cata vreme aceasta este negru sau alb). Altii sunt nemultumiti de faptul ca sistemul de pozitionare – acum si prin GPS, pe langa triangulatia in celule GSM sau spoturi WiFi – ofera doar indicatii de traseu in Google Maps, dar nu poate fi folosit ca un veritabil sistem de navigatie pentru automobile. Cu alte cuvinte, oamenii asteapta de la iPhone tot ce se leaga de mobilitate.

Faptul ca iPhone este mai degraba un computer decat un telefon se reflecta si in modul in care este folosit. Statisticile releva ca nici un alt aparat mobil nu se apropie de iPhone in materie de utilizare in web. Toate aparatele bazate pe platforma mobila Windows CE (prezente pe piata de 12 ani) reprezinta doar 66% din cota de piata a browser-ului din iPhone, iar cele bazate pe Symbian aduna 10%. Insa utilizarea in web va creste exponential, nu doar datorita vitezei oferite de 3G, cat mai ales orientarii mai pronuntate spre business. In aceasta directie noutati importante reprezinta suportul pentru Microsoft Exchange ActiveSync, clientul incorporat pentru Cisco IPSec VPN si alte facilitati destinate companiilor.

Dar fundamentul mobilitatii depline e undeva mai in spate si multi l-au trecut cu vederea, furati de imaginea aparatului. Cu doar doua zile inainte de a lansa noul iPhone, Apple a lansat platforma MobileMe – un ansamblu de servicii web pe baza de abonament care ofera posibilitatea utilizatorilor sa-si pastreze sincronizate agendele de contacte, e-mail-urile si calendarele din iPhone si alte sisteme desktop sau laptop pe care le folosesc (chiar si Windows). Mai mult, MobileMe furnizeaza aplicatii familiare utilizatorilor, constituindu-se intr-un veritabil desktop web, iar iDisc este un disc virtual online capabil sa suplineasca capacitatea de stocare inerent limitata a dispozitivelor mobile. Totul sub un nume usor de retinut: Me.com.

Prin 1996 lucram la o revista de IT si una dintre problemele dificile era cea a noilor termeni de specialitate care trebuia (sau nu) tradusi sau adaptati in limba romana. Cel de care ne loveam din ce in ce mai des era “web browser” si un brainstorming in redactie s-a oprit asupra variantei “navigator web”. La momentul acela ni s-a parut fara cusur din punct de vedere semantic, dar nu si din punct de vedere comercial: produsul care detinea 90% din piata se numea Netscape Navigator si nu ne-am fi dorit sa identificam un tip de programe cu un anumit produs, chiar daca acesta era singurul utilizat in mod uzual. S-a schimbat ceva intre timp? Aproape totul. Netscape Navigator a fost spulberat de Microsoft Internet Explorer, care intre 2002 si 2004 a ajuns la o cota de piata de peste 95%. Insa nu doar produsul dominant s-a schimbat, ci intregul internet si, odata cu acesta, s-a schimbat si definitia browser-ului, care a devenit cu mult mai mult decat un instrument de vizualizare a paginilor web.

Intre timp Netscape a devenit istorie, dar a lasat in urma sa doua lucruri: un nume si o baza de cod. Numele are o istorie interesanta. Cand Netscape a inceput sa dezvolte propriul browser, produsul dominant era Mosaic, un browser dezvoltat la NCSA (National Center for Supercomputing Applications) de o echipa condusa chiar de Marc Andreessen, fondatorul si conducatorul firmei Netscape. Pe jumatate in gluma, pe jumatate in serios, proiectantii de la Netscape au inceput sa numeasca produsul pe care-l dezvoltau “Mosaic killer” (ucigasul de Mosaic), dupa care au combinat cuvintele, preferand varianta slang “killa”, pentru a ajunge la “Mozilla” – facand astfel si o trimitere la celebrul monstru Godzilla. Gluma a prins, dar din considerente comerciale produsul s-a numit Navigator, ramanand ca Mozilla sa denumeasca intern proiectul si, totodata, mascota companiei (infatisand o reptila bipeda amintind de clasicul monstru). Totusi “semnatura” pe care Netscape Navigator o oferea serverelor web a ramas “Mozilla” si este interesant de notat ca aceasta semnatura a fost folosita si de alte browsere (chiar si de Internet Explorer) pentru a avea acces la situri concepute sau optimizate pentru Netscape Navigator.

In martie 1998, Netscape a facut o miscare neobisnuita pentru acele vremuri: a publicat sub o licenta publica open source cea mai mare parte a codului sursa al produsului Netscape Communicator (Navigator plus un client de e-mail si alte componente). Numele produsului dezvoltat de comunitate a ramas Mozilla, iar organizatia care s-a ocupat de proiect s-a numit Mozilla Organization. Nu dupa multa vreme, voluntarii proiectului au renuntat la codul original si au inceput sa construiasca de la zero o noua suita de aplicatii pentru internet, care avea sa depaseasca produsul de la Netscape. De altfel, ultimele versiuni de Communicator au preluat codul Mozilla, insa n-au reusit sa stopeze declinul, datorat pe de-o parte marketingului extrem de agresiv practicat de Microsoft si pe de alta unei carente de proiectare tipice produselor open source ale vremii: prea multe functionalitati si prea putina uzabilitate. Acesta a fost motivul pentru care un grup de “dizidenti” (in frunte cu un programator de 19 ani pe nume Blake Ross) a inceput sa dezvolte in 2002 o varianta simplificata a browserului Mozilla, care a atras pe cei mai multi membri ai comunitatii. Asa se face ca in noiembrie 2004 noua varianta a fost lansata sub numele Mozilla Firefox si a devenit imediat un succes. Un succes atat de mare, incat a determinat Mozilla Foundation (infiintata in 2003) sa-si reorienteze intreaga activitate.

Secretul succesului consta nu doar in calitatile intrinseci ale programului (este mic, rapid si usor de folosit), ci si in caracterul sau deschis (este open source) si extensibil. Bazandu-se pe componentele aplicative de la Mozilla, orice programator poate realiza componente care se integreaza in functionalitatea browserului (exista peste 2.000 de astfel de add-ons) sau poate chiar transforma programul intr-o interfata pentru o alta aplicatie. Unele dintre cele mai reusite componente au fost integrate in produs sau au servit ca surse de inspiratie pentru noi functionalitati. Extensibilitatea este de fapt ceea ce diferentiaza Firefox de celelalte produse pe piata.

Se estimeaza ca imbunatatirile aduse de versiunea 3 vor impulsiona si mai mult raspandirea Firefox, care in Europa a atins o cota de aproape 30%. Se intoarce oare roata istoriei?
 

Pentru cei mai multi dintre noi, viata se se imparte intre doua locuri distincte: la serviciu si acasa.

Chiar daca nu-mi lipseste nimic ca sa lucrez acasa, prefer sa vin in fiecare zi in spatiul oarecum auster al biroului, pentru simplul motiv ca simt nevoia sa delimitez cat mai clar cele doua sfere majore ale vietii, carora le corespund stari diferite, atmosfere diferite, preocupari diferite.

Mai exista insa o sfera, care le intersecteaza pe cele doua amintite pana acum: cea a socializarii. Este interesant cum oamenii au incercat sa marcheze aceasta zona, atribuindu-i un spatiu diferit.

Clubul englezesc clasic, pub-ul irlandez, cafeneaua urbana sau carciuma rurala s-au constituit mereu in acel „al treilea loc“. Vocatia sociala a internetului a fost evidenta inca de la inceputuri. Alaturi de e-mail, una dintre primele aplicatii care a castigat popularitate a fost Usenet News, formata dintr-o ierarhie de „grupuri de stiri“ tematice (newsgroups).

Initial orientate spre domenii tehnice si stiintifice, reteaua s-a diversificat si a devenit un spatiu de socializare tot mai popular. Modelul exista insa dinainte: sistemele BBS gazduiau inca din anii ’70 comunitati formate din utilizatori care se conectau prin linii telefonice (dial-up) si socializau pe diverse teme de interes comun.

Insa aparitia si raspandirea web-ului a democratizat spatiul socializarii, oferind interfete mai prietenoase si mai intuitive, astfel incat asa-numitele „retele sociale“ au venit in intampinarea unei clientele numeroase si se bucura de o popularitate uriasa – e suficient sa ne gandim ca MySpace, Facebook, LiveJournal, Bebo si Hi5 au impreuna circa o jumatate de miliard de utilizatori.

Asadar, poate fi considerat web-ul un echivalent virtual al celui de-al treilea loc? Exista o intreaga biblioteca de studii de sociologie si antropologie a internetului care trateaza tema, iar concluzia pare sa fie „nu inca“.
Ideea este ca modelele de relationare pe care platformele de social networking le ofera sunt rudimentare fata de bogatia de nuante pe care o folosim pentru a echilibra sistemul nostru de relationare (ceea ce se cheama „graf social“).

Notiunea de „prieten“ si modelul FOAF (friend of a friend) sunt grosiere, deci controlul caracterului public al unui mesaj se poticneste intr-un set limitat de optiuni, omitand dimensiuni importante precum gradul de intimitate, zona de specializare, raportul de varsta sau de situare intr-o ierarhie si inca multe altele.

Retelele de socializare incearca sa rafineze definirea relatiilor diversificand descriptorii, dar nu pot urma dinamica fireasca a acestora. In realitate, nu ne facem mereu doar noi prieteni. De unii ne indepartam treptat, dar nu avem cum sa exprimam asta in logica discreta a sistemului de prieteni. FOAF asigura caracterul „viral“ al unei retele de socializare, dar implica si riscuri.

Danah Boyd povesteste cazul unei tinere profesoare care a fost invitata sa se inscrie in retea Friendster de niste amici pe care-i cunoscuse la festivalul Burning Man.

Dand curs invitatiei, a intrat automat in respectivul cerc de prieteni, dar a constatat ca paginile acestora nu duceau lipsa de obscenitati. Elevii ei i-au urmarit cu mult interes conexiunile, iar cand directoarea scolii s-a inscris la randul ei si i-a solicitat „imprietenirea“ (imposibil de refuzat) lucrurile s-au complicat, pentru ca sefa a fost luata drept „membra a tribului“ si tratata ca atare.

Gail Williams – multa vreme manager al comunitati The WELL – insista pe importanta contextului, facand interesante analogii cu cafeneaua de cartier, unde localnicii au un cod nescris al lucrurilor despre care se poate sau nu se poate barfi, despre nivelul de incredere atribuita personajelor si despre memoria grupului.

Tehnologia este inca tanara si poate nu am avut ocazia sa realizam ca odata cu varsta e posibil sa ne dezicem de unele dintre ideile pe care le clamam acum. Grupul informal din cafenea va urma contextul in schimbare, dar memoria retelei este inflexibila. Deci inca nu.

Dar viitorul este promitator. Google a facut publice o serie de interfete (OpenSocial) care vor face accesibile proiectantilor rafinarea dinamica a grafului social si interconectarea profilurilor din retele diferite. Standardizarea identitatilor digitale si adaugarea contextului geografic ne vor apropia si mai mult de un web mai social, mai aproape de modelul socializarii reale. Poate atunci reteaua va deveni „al treilea loc“.

Chestiunea identitatii electronice (sau, daca doriti, digitale) este fascinanta si a starnit adesea polemici aprinse. Perceptia unor practici comune precum utilizarea pseudonimelor sau a identitatilor multiple difera foarte mult in functie de gradul de familiarizare cu lumea digitala si cu perspectiva aleasa (etica, legala, tehnica etc.).

O constatare empirica este ca aceia pentru care navigarea in web nu este o practica cotidiana prefera perspectiva etica si condamna orice abatere de la o perfecta congruenta intre identitatea digitala si cea consemnata in actele starii civile.

Dimpotriva, cei care isi petrec o parte de viata in virtual accepta relaxati jocul identitatilor digitale. Admit ca fac parte din a doua categorie, dar acum voi aborda problema dintr-un punct de vedere ceva mai pragmatic. Iar de aici se vad si partile intunecate.

Prima ar fi ca se intampla adesea sa ne incurcam in propriile identitati digitale. Desigur, e vorba aici de sensul banal, de combinatia identificator-parola cu care accesam diversele servicii la care ne inscriem. Nu imi doresc acest gen de multiplicare a identitatilor, dar adesea se intampla ca numele de utilizator pe care vreau sa-l folosesc sa fie deja alocat sau parola uzuala sa nu fie acceptata (fiecare sistem are regulile sale), asa ca ma aleg cu o noua identitate.

Browser-ul poate sa memoreze aceste combinatii, dar pe un alt calculator sunt pierdut. Am uitat parola, asa ca incerc o noua inscriere, dar numele este deja ocupat (chiar de mine uneori), asa ca aleg altul si iata-ma cu inca o identitate. Pe de alta parte, uneori chiar am nevoie de o identitate care sa corespunda fara echivoc identitatii mele civile. Este vorba despre servicii web foarte confidentiale, care implica valori (de pilda internet banking) sau relatii oficiale cu institutiile administratiei publice.

Aici binomul identificator-parola (sau „secretul impartasit“) nu mai este suficient, pentru ca o autentificare „tare“ implica cel putin inca un factor: ceva unic care imi apartine – poate fi un obiect (de pilda un smartcard) sau o caracteristica fizica (asa cum este amprenta). Din fericire, sunt in plina afirmare cateva tehnologii care incearca sa rezolve aceste probleme.

Prima se numeste OpenID si este un protocol imaginat de americanul Brad Fitzpatrick, cel ce a conceput reteaua LiveJournal. Ideea este simpla si implica trei personaje: un utilizator, un furnizor de identitati digitale si un serviciu bazat pe inregistrarea utilizatorilor. Utilizatorul se inscrie la un furnizor de identitati, isi creeaza un profil cu date personale si primeste un identificator OpenID, care este de fapt un URL (o adresa web).

Acest identificator poate fi utilizat apoi in orice serviciu care accepta OpenID, deoarece serviciul va prelua datele personale de la furnizorul OpenID (desigur, cu acordul utilizatorului). Mai mult, cu ajutorul protocolului pot foarte simplu si sa stabilesc o legatura intre o pagina web personala si furnizorul meu de OpenID, astfel incat sa-mi folosesc propria adresa pe post de identificator OpenID. Exista numerosi furnizori de identitati OpenID, iar numarul siturilor care accepta aceste identitati creste exponential, asa ca problema se reduce la o singura identitate.

Problema relatiei cu identitatea civila este rezolvabila in diverse moduri, insa pentru administrat ia publica lucrurile sunt mai complicate. Daca ar urma exemplul bancilor, ar trebui sa distribuie milioane de dispozitive unice de genul DigiPass si sa introduca proceduri complexe de acces. Scump. Din fericire, Ministerul Comunicatiilor si Tehnologiei Informatiei a venit cu o idee (va mira?) foarte interesanta: delegarea functiilor de autentificare unor companii ce dispun de mecanisme tari de autentificare si care sa furnizeze garantii de identitate digitala pentru clientii lor.

Un soi de notari virtuali. Practic, protocolul folosit ar fi tot OpenID, dar accesul la garantul de identitate va fi obligatoriu pentru fiecare accesare a serviciilor protejate (nu exista inscriere). Operatorii de telefonie mobila sunt cei mai bine plasati pentru a furniza astfel de servicii, deoarece clientii lor (foarte multi) dispun deja de un dispozitiv unic (telefonul), iar introducerea celui de-al doilea factor de autentificare este simpla: e suficient sa genereze la cerere o parola de unica folosinta pe care s-o comunice securizat serviciului si prin SMS utilizatorului. Simplu, eficient si ieftin.