“Avem un singur scop, iar acesta este stabilizarea zonei euro în actuala formă”, a spus Merkel într-o conferinţă de presă cu preşedintele Traian Băsescu, aflat în vizită la Berlin.
Reuters a raportat anterior că oficiali francezi şi germani analizează o integrare mai strânsă a uniunii monetare, chiar dacă procesul ar presupune un număr mai restrâns de state.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
Nicio ţară prezentă la reuniunea G20 n-a spus ferm că se va alătura Fondului European pentru Stabilitate Financiară (EFSF), s-a plâns cancelarul german Angela Merkel în ultima zi a summitului de la Cannes, încheiat vineri. Declaraţia sa, care se referea la punctul cel mai neclar al planului de salvare a zonei euro convenit cu o săptămână înainte – cine va contribui, cum şi cu cât la majorarea capacităţii EFSF de la 440 la 1.000 de miliarde de euro – a deteminat imediat o scădere a pieţei acţiunilor europene, care tocmai apucaseră să se calmeze un pic după ce s-a confirmat vestea că Grecia renunţă la organizarea referendumului asupra propriului ei acord cu UE, privind viitorul pachet de credite în valoare de 130 de miliarde de euro. La aceasta s-a adăugat şi faptul că a rămas neclar cum anume şi cine va contribui la majorarea resurselor FMI, cealaltă temă spinoasă a reuniunii.
Pe de altă parte, liderii G20 au căzut de acord că va fi necesară combaterea unora dintre sursele instabilităţii actuale de pe pieţele financiare, precum şi a paradisurilor fiscale spre care se scurg profituri ce ar putea fi impozitate, scăzând astfel presiunea asupra finanţelor publice ale ţărilor dezvoltate. Măsuri concrete deocamdată nu s-au luat, însă este un progres în sine faptul că măcar se vorbeşte deschis despre aşa ceva, după ce discuţiile pe astfel de teme din 2008 şi 2009 au fost abandonate. De asemenea, spre a combate rolul devastator al speculaţiilor pe mărfurile agricole, liderii G20 au convenit şi majorarea producţiei agricole şi creşterea transparenţei pe piaţa materiilor prime agricole.
Bonusurile bancherilor vor fi supuse unui nou regim de supraveghere şi va fi întocmită o listă cu 29 de bănci de importanţă sistemică, în cazul cărora e necesară o recapitalizare şi de care se va ocupa Consiliul de Stabilitate Financiară al , condus de Mark Carney, guvernatorul băncii centrale a Canadei. Printre aceste bănci se numără Goldman Sachs, JP Morgan, Citigroup, Deutsche Bank, Commerzbank, BNP Paribas, Credit Agricole, BPCE, Societe Generale, Bank of China.
Următoarea fază în acest proces este reuniunea de la Bruxelles a miniştrilor de finanţe din UE, de la 8 noiembrie, când va fi dezbătut proiectul de reglementare privind taxa pe tranzacţiile financiare, iniţiată de Germania, care ar fi urmat să fie aplicat de toate ţările UE din 2012, deşi Marea Britanie se opune, afirmând că o astfel de taxă trebuie să fie aplicată direct la nivel global ca să poată fi eficientă.
Guvernele aşteaptă mai multe detalii privind programul european de combatere a crizei datoriilor, înainte de a se angaja să contribuie financiar, a afirmat Merkel în ultima zi a reuniunii G20 de la Cannes.
Reticenţa liderilor celor mai mari economii din lume de a furniza imediat fonduri zonei euro reflectă frustrarea faţă de incapacitatea Europei de a pune capăt crizei care s-a intensificat din nou în această săptămână, cu Grecia pe marginea prăpastiei şi cu presiuni sporite asupra Italiei pentru consolidarea bugetului.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
Necesarul de recapitalizare a celor mai mari bănci europene a fost stabilit la 106 miliarde de euro, astfel încât ponderea capitalului de rang I al acestora să ajungă la 9% din total până la sfârşitul lui iunie.
Celelalte măsuri adoptate vizează creşterea rolului FMI, un angajament din partea Italiei de a-şi reduce datoria în principal prin accelerarea reformei sistemului de pensii, dar şi semnalul că Banca Centrală Europeană va continua cumpărările de obligaţiuni de pe piaţa secundară, o măsură favorabilă pentru state cu probleme de finanţare, ca Grecia, Italia şi Spania.
Cea mai grea parte a constat în efortul de convingere a băncilor să accepte pierderea de 50% din valoarea obligaţiunilor elene, ceea ce înseamnă o reducere a poverii datoriei pentru Grecia cu 100 de miliarde de euro. Liderii europeni l-au chemat la negocierile nocturne pe Charles Dallara, directorul Institutului Internaţional de Finanţe, cea mai mare asociaţie mondială a băncilor, spre a ajunge la o soluţie de rezolvare a problemei greceşti, în sensul reducerii ponderii ei de la 160% la 120% din PIB până în 2020, notează Bloomberg. Până la finele anului va fi negociat un nou pachet de susţinere pentru Grecia, în valoare estimată de 130 de miliarde de euro, conform Reuters.
“A fost voinţa exprimată foarte ferm de Angela Merkel, de Nicolas Sarkozy, de mine, ca dacă un acord voluntar cu băncile se dovedeşte imposibil, să nu ezităm nicio secundă să trecem la un scenariu de insolvenţă totală a Greciei”, a declarat premierul luxemburghez Jean-Claude Juncker. Acest scenariu “ar fi costat statele o groază de bani şi ar fi ruinat băncile.”
În privinţa modului cum va fi suplimentată valoarea EFSF, care cu noua sumă ar putea susţine inclusiv un pachet de salvare a Italiei, baza de la care se va porni vor fi cele 250 de miliarde de euro rămase după pachetele de salvare pentru Grecia, Portugalia şi Irlanda, sumă ce va fi majorată de 4-5 ori fie printr-un program de garanţii pentru cumpărătorii de obligaţiuni de pe piaţa primară, fie printr-un vehicul special de investiţii ce va fi înfiinţat în următoarele săptămâni cu rolul de a atrage investiţii din ţări precum China sau Brazilia.
Deciziile de la Bruxelles au fost bine primite în primele tranzacţii de joi din Asia, cu o creştere a monedei europene şi a indicilor bursieri.
“Această prevedere nu are acordul nostru”, a afirmat Merkel, adăugând că Germania nu vrea ca declaraţia politicienilor să spună BCE ce are de făcut. Merkel a lăsat deschisă întrebarea dacă BCE va face o declaraţie în această privinţă. Potrivit unui proiect obţinut de Reuters, liderii din zona euro vor cere BCE să continue “măsurile non-standard, în actualele circumstanţe excepţionale”, expresie care, potrivit unor surse comunitare, se referă la achiziţiile băncii de obligaţiuni ale unor ţări precum Italia şi Spania.
“Pregătim astăzi (duminică, n.r.) deciziile de miercuri. Este important pentru că este un proces tehnic complex, de exemplu referitor la funcţionarea fondului de urgenţă al zonei euro. Din această cauză trebuie să lucrăm cu foarte mare atenţie, trebuie să luăm în calcul toate detaliile posibile. Nu trebuie să existe aşteptări pentru o decizie a Eurogroup astăzi, ci miercuri”, a spus Merkel. Liderii europeni trebuie să discute, de exemplu, modul în care se va realiza coordonarea Eurogroup pe subiecte economice şi financiare în viitor, a spus cancelarul.
“Liderii europeni vor face ceea ce este necesar pentru a asigura recapitalizarea băncilor europene”, a declarat cancelarul german după discuţiile de la Berlin cu preşedintele francez, în încercarea de a convinge investitorii că au capacitatea de a opri criza datoriilor care agită pieţele financiare. Sarkozy a declarat la o conferinţă comună cu Merkel că până la data de 3 noiembrie, când va avea loc summitul G20, trebuie găsită o soluţie pentru rezolvarea crizei şi a defectelor structurale din zona euro. “Până la sfârşitul acestei luni trebuie să dăm un răspuns la problema crizei şi la problema viziunii. Suntem hotărâţi să facem tot ceea ce este necesar pentru a asigura recapitalizarea băncilor”, a arătat Merkel.
Declaraţia în acest sens a şefului CE, Jose Manuel Barroso, este cea mai explicită de până acum în sensul restabilirii încrederii în sistemul bancar al zonei euro, iar ea e urmată de întâlnirea de duminică între cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele francez Nicolas Sarkozy, de la care se aşteaptă nu doar o decizie privind asistenţa financiară pentru Grecia, ci şi una referitoare la folosirea Fondului European pentru Stabilitatea Financiară (EFSF).
Sarkozy ar dori ca fondul, în valoare de 440 de miliarde de euro, să fie folosit pentru recapitalizarea băncilor (în primul rând a celor franceze, cu mare expunere la datoria Greciei), în timp ce Merkel consideră că fondul n-ar trebui folosit într-un astfel de scop decât ca o resursă de ultimă instanţă, dacă toate celelalte moduri de a consolida capitalul băncilor ar fi epuizate.
Problema cea mai mare ţine însă de suma estimată (cca 200 mld. euro, după estimările FMI – incomparabil cu cele 2,5 mld. estimate de CE după testul de soliditate financiară din vară) şi de dificultatea de a face opinia publică europeană să suporte din nou costurile salvării unor bănci. Conform Reuters, ministrul irlandez de finanţe a estimat că necesităţile de capital ale băncilor europene nu ajung chiar la suma apreciată de FMI, dar că ar putea fi depăşit plafonul de 100 de miliarde de euro.
“Trebuie să luăm măsuri pe care le putem controla. Ceea ce nu putem face este să distrugem încrederea tuturor investitorilor şi să ajungem într-o situaţie în acre aceştia ar spune că dacă am făcut asta pentru Grecia, vom face acelaşi lucru pentru Spania, Belgia sau orice altă ţară. Atunci, nimeni nu îşi va mai băga banii în Europa”, a afirmat cancelarul german. Într-un interviu de o oră cu un cunoscut realizator de talk show-uri din Germania, Merkel a afirmat că se bazează pe analiza Fondului Monetar Internaţional (FMI) când evaluează modul în care trebuie abordate problemele Greciei.
Spre ce anume se îndreaptă acum discuţiile relevante despre viitorul UE o arată, între altele, chiar declaraţiile preşedintelui Traian Băsescu, un barometru foarte bun pentru cine vrea să urmărească direcţia din care bate vântul în sfera de decizie a Uniunii: în primăvară, înainte de semnarea Pactului Euro Plus, preşedintele spunea că nu e de acceptat impunerea unei fiscalităţi unitare la nivel european, propusă pe atunci de Germania, pentru că ea va dezavantaja statele cu impozite mai mici, între care şi România; acum însă declară că “va trebui să înghiţim pastila” fixării de la Bruxelles a unui nivel unic de TVA sau de impozit pe profit, drept componentă necesară a viitorului concept de State Unite ale Europei, “dacă vrem ca Europa să fie viabilă în faţa procesului de globalizare”.
Ceea ce s-a întâmplat peste vară pe pieţele financiare şi ameninţarea unei recăderi în recesiune globală pare într-adevăr să fi strâns rândurile în Europa şi să fi înmuiat rezistenţa – dacă nu faţă de ideea unui guvern european unic, măcar faţă de ideea de solidaritate europeană (studiul “Transatlantic Trends” al Marshall Fund, de săptămâna trecută, arată că în ţări ai căror cetăţeni se declară în proporţia cea mai mare afectaţi de criză – Bulgaria, România – ponderea celor favorabili UE şi încrezători în Europa unită a rămas la cotele cele mai înalte, iar 60% dintre europeni consideră acceptabil ca ţările lor să contribuie la un fond comun de salvare a ţărilor cu probleme bugetare). Faţă de primăvară, cea mai importantă noutate de percepţie este aceea că pentru ţările din afara zonei euro devine din ce în ce mai greu să facă faţă turbulenţelor de pe pieţe şi concurenţei globale, astfel încât opţiunea pentru ele este “efortul de a adera cât mai rapid la zona euro” (Leonard Orban, ex-comisar european), cu conştiinţa că “dacă zona euro se rupe, UE nu va putea supravieţui” (Jacek Rostowski, ministrul de finanţe al Poloniei).
Până aici toate bune şi frumoase; problema ţine însă de procesul de decizie şi de felul cum liderii comunică deciziile cetăţenilor şi cum înţeleg să câştige sprijinul acestora. Pe de o parte, evoluţia spre un guvern federal al Europei sau spre o “confederaţie a europenilor”, evocată zilele trecute de şeful Băncii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet, e prezentată ca o sperietoare, dintr-o perspectivă punitivă, cu argumentul că dacă guvernele din zona euro nu sunt în stare să adopte măsuri corecte de disciplinare a finanţelor publice, atunci ar trebui să intervină o instituţie supranaţională.
Acelaşi rol de sperietoare îl are şi multcitatul studiu al băncii elveţiene UBS, publicat în urmă cu două săptămâni (şi popularizat chiar de Rostowski, a cărui ţară deţine preşedinţia curentă a UE), conform căruia spargerea zonei euro ar însemna nu numai costuri economice mult mai mari decât cele implicate de salvarea “verigilor slabe” (între 6.000 şi 11.500 de euro pe cap de locuitor numai în primul an, în comparaţie cu 1.000 de euro în total în cazul salvării ţărilor cu probleme), dar şi costuri politice, întrucât autoritatea Europei pe scena internaţională ar dispărea şi ar apărea riscuri de război civil ori de ascensiune a unei guvernări autoritare sau militare.
Pe de altă parte, indecizia care domină la vârful UE induce la rândul ei confuzie şi teamă tocmai în rândul cetăţenilor ce ar trebui să aibă încredere în politicile publice pe care sunt chemaţi să le susţină, mai ales când cetăţenii constată că povara crizei nu e distribuită corect. Ultimul exemplu: preşedintele Eurogrupului, Jean-Claude Juncker, susţine emiterea de euroobligaţiuni ale zonei euro, pe motiv că numai aşa poate fi restabilită încrederea investitorilor; cancelarul german Angela Merkel combate ideea, argumentând că eurobondurile comune nu au sens în peisajul fiscal dezechilibrat din prezent. “Există apeluri de a emite eurobonduri înainte ca statele din sudul Europei să-şi pună ordine în finanţe, ceea ce ar recompensa statele nedisciplinate din sud în detrimentul statelor disciplinate din nord”, a comentat Valentin Lazea, economistul-şef al BNR, cu ocazia recentelor conferinţe ale BCR de la Mamaia.
În opinia personală a lui Lazea, pentru problemele actuale s-au aplicat patru mari soluţii eronate, la fel de generatoare de hazard moral. Pe toate le-am văzut la lucru, cu efectele lor cu tot: politici monetare laxe, favorabile datornicilor şi descurajatoare pentru economisire, cu dobânzi de politică monetară sub rata inflaţiei (România este printre foarte puţinele ţări UE unde dobânda centrală este peste inflaţie, alături de Ungaria, Polonia şi Slovenia), politici fiscale laxe, care aruncă povara plăţii datoriilor asupra generaţiilor viitoare (Lazea a citat butada lui Keynes, “Pe termen lung, toţi vom fi morţi”), politica SUA de a-şi rezolva problemele interne prin tiparniţa de bani şi exportul de inflaţie în toată lumea, cu efecte distructive mai ales în pieţele emergente, unde ponderea alimentelor şi a energiei e mai mare în coşul de consum şi, poate mai evident decât toate, salvarea multor bănci cu probleme prin apelul la fonduri bugetare, “care îi recompensează pe bancherii imprudenţi şi îi penalizează pe toţi plătitorii de taxe”.
Vezi aici rezultatele testului de stres bancar din Europa
Valentin Lazea consideră, în schimb, că erorile trecutului trebuie să fie plătite tot de cei care le-au cauzat şi nu transferate “prin politici mioape” asupra terţilor, numai că pentru ca aceasta să se întâmple, ar fi nevoie de “o schimbare majoră a atitudinii publicului, care nu poate avea loc fără un leadership puternic”. Iar leadership nu înseamnă genul de sperietoare descris mai sus, ci capacitatea liderilor de a aplica politici raţionale, acceptabile moral pentru cetăţeni. În opinia economistului-şef al BNR, acestea ar include interzicerea plăţii de bonusuri, creşteri de salarii şi dividende pentru băncile salvate cu banii contribuabililor atâta vreme cât băncile nu şi-au plătit datoria faţă de state, încetarea politicilor de subvenţii nesustenabile pentru populaţie şi companii prin care generaţia actuală îndatorează generaţiile viitoare, întărirea politicilor monetare pentru stimularea economisirii atunci când creşterea economică se va consolida şi chiar lăsarea la discreţia pieţelor de capital a statelor “incapabile sau lipsite de voinţa de a se reforma”.
Lazea a prezentat inclusiv o “regulă de aur” a unui guvern prudent din punct de vedere macroeconomic, care s-ar ghida după un şir simplu de cifre: să nu depăşească 2% rată a inflaţiei, 3% deficit bugetar consolidat, 4% creştere anuală a PIB, 5% deficit de cont curent, 6% creştere a salariilor în sectorul bugetar şi 7% rată a şomajului.
Dacă nu e previzibil în ce măsură Europa va avea parte de un astfel de leadership, analiştii Citigroup apreciază că mai previzibilă decât atitudinea guvernelor este cea a pieţelor financiare, unde se înfruntă constant două categorii opuse de investitori, a căror încercare de a influenţa guvernele să acţioneze în funcţie de interesul lor va domina peisajul economic mondial şi în următorii câţiva ani.
Punctul comun al celor două categorii e că niciuna nu doreşte intrarea în incapacitate masivă de plată a unor state, însă în rest interesele lor sunt opuse: deţinătorii de portofolii mari de obligaţiuni – “bond vigilantes” – presează guvernele să aplice politici de natură să majoreze câştigurile din obligaţiuni şi să garanteze rambursarea acestora, în timp ce deţinătorii de portofolii mari de acţiuni – “equity vigilantes” presează guvernele să menţină politici favorabile majorării câştigurilor din acţiuni.
Mai clar, politicile dorite de primii determină austeritate bugetară şi, potenţial, deflaţie; politicile dorite de a doua categorie determină inflaţie (“relaxările monetare cantitative” de genul celor aplicate de Rezerva Federală) şi limitează potenţialul companiilor de a crea locuri de muncă (prin mai puţină implicare a autorităţilor de reglementare în fuziuni şi achiziţii ori în alocarea resurselor companiilor spre distribuirea de dividende sau răscumpărări de acţiuni făcute cu scopul de a creşte preţul acţiunilor).