Tag: intoarcere

  • Cursa aeriană Sibiu – Nurnberg s-a întors pe pistă din cauza unei urgenţe medicale la bord

    Potrivit purtătorului de cuvânt al ISU Sibiu, Ramona Nistor, un echipaj SMURD a intervenit la Aeroportul Internaţional Sibiu pentru a-i acorda ajutor medical unei femei de 34 de ani, pasageră în avion.

    „Echipajul SMURD cu medic a intervenit la aeroport pentru a acorda îngrijiri medicale şi a transporta la spital o femeie în vârstă de 34 de ani, posibil cu cu spasmofilie. Femeia se afla în avion în momentul în care s-a simţit rău”, a spus Nistor.
     
    Reprezentantul Aeroportului Internaţional Sibiu, Alexandra Păcurar a declarat, corespondentului MEDIAFAX, că avionul s-a întors din cauza urgenţei medicale la bord.
     
  • Operatorul de zboruri low-cost Ryanair a anunţat o reducere

    Operatorul aerian low-cost Ryanair a anunţat astăzi, 31 august, o promoţie de weekend, cu până la 30 de euro reducere pentru zborurile dus-întors din întreaga reţea europeană.

    Promoţia se aplică pentru călătoriile din periaoda septembrie-ianuarie, în condiţiile în care locurile sunt rezervate până la miezul nopţii de luni, 3 septembrie.

    Ryanair îşi desfăşoară activitatea în 37 de ţări şi a transportat anul trecut 130 de milioane de pasageri.

  • Cine îi ia locul Mihaelei Rădulescu în emisiunea Românii au talent

    Întoarcere în juriul Românii au talent. “Juratul cel rău” îşi reia locul la Românii au talent, după opt ani de când “s-a aşzat” prima dată pe banca juriului.
     
    Potrivit informaţiilor Paginademedia.ro, dansatorul Mihai Petre va reveni în juriul emisiunii Românii au talent, unde a fost prezent în primele sezoane ale show-ului.
     
    Mihai Petre revine în show după plecarea Mihaelei Rădulescu, care a anunţat că a luat decizia de a părăsi show-ul “din motive personale”.
     
    Contactaţi de Paginademedia.ro, oficialii Pro TV nu au comentat informaţia. La rândul lui, nici Mihai Petre nu a comentat informaţiile Paginademedia.ro.
     
    Mihai Petre s-a remarcat ca jurat al emisiunii Dansez pentru tine, de pe Pro TV. Show-ul a avut 14 sezoane la Pro TV (ultimul, în 2013).  Mihai Petre a fost în prima variantă de juriu a emisiunii Românii au talent, alături de Andi Moisescu şi de Andra, în urmă cu opt ani.

    În urmă cu patru ani, după plecarea producătoarei Mona Segall la Antena 1, Mihai Petre a trecut şi el la postul Intact. Tot ca jurat, la emisiunea Dancing with the stars – Dansează printre stele, de la Antena 1. Show-ul prezentat de Horia Brenciu a avut un singur sezon.

     
  • Cum vom lua credit în viitor? ”Nu de o alegere între bănci şi fintech-uri, ci de una între trecut şi viitor”

    Toate instituţiile financiare se supun anumitor norme, indiferent că vorbim de bănci sau instituţii nebancare, explică Johan Gabriels, general manager Ebury România. „Cu toţii avem lucruri pe care le putem face şi lucruri care sunt interzise; într-un fel, fintech-urile sunt mai în siguranţă, pentru că nu avem o libertate atât de mare în ceea ce priveşte banii clienţilor, putem doar să primim şi să trimitem.”

    Din punctul său de vedere, e vorba nu de o alegere între bănci şi fintech-uri, ci de una între trecut şi viitor. Unele bănci folosesc tehnologii dezvoltate de fintech-uri, pentru că acestea din urmă propun un nou mod de a face banking. „Toate instituţiile financiare vor deveni fintech-uri, pentru că viitorul înseamnă digitalizare. Noi nu cerem românilor să renunţe la bănci, le cerem doar să ne acorde o şansă pentru a dovedi ce putem face pentru ei. Ne place competiţia.”

    Înfiinţată în 2009, Ebury este una dintre companiile fintech cu cea mai rapidă creştere. Cu sediul central în Londra, Ebury oferă companiilor soluţii bancare pentru comerţul global. Compania serveşte peste 24.000 de clienţi corporativi, cu tranzacţii în peste 140 de valute. Fintech-ul oferă servicii financiare care sunt în mod obişnuit rezervate companiilor mari – finanţarea lanţului de aprovizionare, servicii valutare personalizate, gestionarea numerarului şi a riscurilor. Ebury a fost remarcată şi de publicaţiile internaţionale, fiind inclusă de Financial Times în topul companiilor europene cu cea mai rapidă creştere; între 2015 şi 2017, fintech-ul a fost prezent în Deloitte UK Technology Fast 50.

    Cum vom lua credit în viitor? ”Nu de o alegere între bănci şi fintech-uri, ci de una între trecut şi viitor”

  • Cum schimbă fintech-urile bankingul tradiţional. „Termenul fintech se referă mai degrabă la o industrie, este o modalitate nouă de a oferi produse bancare”

    Johan Gabriels a fost preşedinte şi director general al RBS România din septembrie 2009 până în 2012, el activând anterior ca director financiar în cadrul grupului, în Amsterdam şi Düsseldorf. În 2013 a devenit CEO al Băncii Carpatica, reuşind să salveze banca din Sibiu după trei ani grei, prin găsirea unui investitor care să facă o infuzie de capital şi să readucă instituţia în limitele de solvabilitate şi lichiditate. Ulterior, Banca Comercială Carpatica a fuzionat cu Patria Bank (fosta Nextebank) în 2017. Gabriels mai are în CV branduri precum Arthur Andersen, Eli Lilly, PepsiCo, Capital One şi MasterCard. Astfel, bancherul are expertiză în management financiar atât pe zona bancară, cât şi în domeniul bunurilor de larg consum.

    „Termenul fintech se referă mai degrabă la o industrie, este o modalitate nouă de a oferi produse bancare. O să vă dau un exemplu: dacă vă trimit acum un e-mail, o să îl primiţi în câteva minute sau chiar secunde. De ce ar dura câteva zile să vă trimit nişte bani? Fintech-urile îţi permit să faci totul mult mai repede, pentru că nu mai folosim sistemele vechi, tradiţionale”, explică Johan Gabriels. Există şi numeroase start-up-uri în zona fintech care sunt noi pe piaţă, iar acestea sunt mai inovatoare decât anumite departamente înfiinţate deja în băncile tradiţonale. „Nu trebuie să excludem nici ipoteza în care marii jucători de pe piaţa de tehnologie – Amazon, Google sau Facebook – se vor orienta către zona de banking, fie transformându-se în bănci, fie, mai probabil, prin asocierea cu un fintech”, adaugă el.

    Citiţi aici continuarea

  • Bancher de modă nouă

    Johan Gabriels a fost preşedinte şi director general al RBS România din septembrie 2009 până în 2012, el activând anterior ca director financiar în cadrul grupului, în Amsterdam şi Düsseldorf. În 2013 a devenit CEO al Băncii Carpatica, reuşind să salveze banca din Sibiu după trei ani grei, prin găsirea unui investitor care să facă o infuzie de capital şi să readucă instituţia în limitele de solvabilitate şi lichiditate. Ulterior, Banca Comercială Carpatica a fuzionat cu Patria Bank (fosta Nextebank) în 2017. Gabriels mai are în CV branduri precum Arthur Andersen, Eli Lilly, PepsiCo, Capital One şi MasterCard. Astfel, bancherul are expertiză în management financiar atât pe zona bancară, cât şi în domeniul bunurilor de larg consum.
    „Termenul fintech se referă mai degrabă la o industrie, este o modalitate nouă de a oferi produse bancare. O să vă dau un exemplu: dacă vă trimit acum un e-mail, o să îl primiţi în câteva minute sau chiar secunde. De ce ar dura câteva zile să vă trimit nişte bani? Fintech-urile îţi permit să faci totul mult mai repede, pentru că nu mai folosim sistemele vechi, tradiţionale”, explică Johan Gabriels. Există şi numeroase start-up-uri în zona fintech care sunt noi pe piaţă, iar acestea sunt mai inovatoare decât anumite departamente înfiinţate deja în băncile tradiţonale. „Nu trebuie să excludem nici ipoteza în care marii jucători de pe piaţa de tehnologie – Amazon, Google sau Facebook – se vor orienta către zona de banking, fie transformându-se în bănci, fie, mai probabil, prin asocierea cu un fintech”, adaugă el.
    Toate instituţiile financiare se supun anumitor norme, indiferent că vorbim de bănci sau instituţii nebancare, explică bancherul. „Cu toţii avem lucruri pe care le putem face şi lucruri care sunt interzise; într-un fel, fintech-urile sunt mai în siguranţă, pentru că nu avem o libertate atât de mare în ceea ce priveşte banii clienţilor, putem doar să primim şi să trimitem.”
    Din punctul său de vedere, e vorba nu de o alegere între bănci şi fintech-uri, ci de una între trecut şi viitor. Unele bănci folosesc tehnologii dezvoltate de fintech-uri, pentru că acestea din urmă propun un nou mod de a face banking. „Toate
    instituţiile financiare vor deveni fintech-uri, pentru că viitorul înseamnă digitalizare. Noi nu cerem românilor să renunţe la bănci, le cerem doar să ne acorde o şansă pentru a dovedi ce putem face pentru ei. Ne place competiţia.”
    Înfiinţată în 2009, Ebury este una dintre companiile fintech cu cea mai rapidă creştere. Cu sediul central în Londra, Ebury oferă companiilor soluţii bancare pentru comerţul global. Compania serveşte peste 24.000 de clienţi corporativi, cu tranzacţii în peste 140 de valute. Fintech-ul oferă servicii financiare care sunt în mod obişnuit rezervate companiilor mari – finanţarea lanţului de aprovizionare, servicii valutare personalizate, gestionarea numerarului şi a riscurilor. Ebury a fost remarcată şi de publicaţiile internaţionale, fiind inclusă de Financial Times în topul companiilor europene cu cea mai rapidă creştere; între 2015 şi 2017, fintech-ul a fost prezent în Deloitte UK Technology Fast 50.
    Filiala locală este cel de-al 15-lea birou lansat de companie în 13 ţări de pe trei continente în ultimii 5 ani. Planurile Ebury includ deschiderea a 10 noi birouri la nivel global şi atingerea unui număr de 1.000 de angajaţi până la sfârşitul anului curent; în prezent, compania are în jur de 650 de angajaţi. „Anul acesta plănuim să deschidem alte 10 birouri şi am reuşit să facem plăţi în valoare de 12 miliarde de lire sterline la nivel global. Asta arată că facem ceva bine”, spune râzând Johan Gabriels.
    Având experienţa crizei financiare din 2007-2008, el spune că ceea ce face acum îi place mai mult: „Mă simt viu din nou, pot să construiesc ceva, nu doar să vând, să restructurez şi să mă ocup creanţe. Prefer să stau de vorbă cu clienţii şi să găsesc soluţii în loc să închid o bancă sau să caut capital pentru a compensa pierderile anterioare”.
    Ebury oferă două categorii de produse: servicii din zona plăţilor internaţionale, având capacitatea de a gestiona peste 140 de tipuri de valută, şi servicii de management al riscului. „Ascultăm clientul, încercând să aflăm ce fel de expunere va avea în faţa fluctuaţiilor valutare. În ultimul an, spre exemplu, dolarul a avut o evoluţie inconstantă faţă de euro – a fost 1,40, 1,03, 1,20 şi aşa mai departe. Dacă activezi în import-export, o asemenea fluctuaţie îţi generează un risc puternic. Noi venim cu soluţii prin care te poţi proteja de acest fenomen“, subliniază Johan Gabriels. „Dacă imporţi din China, în proporţie de 90% vei fi obligat să plăteşti în dolari, care e o valută extrem de volatilă. Primul lucru pe care îl poţi face este să spui: «Ştiu că voi cumpăra din China de 1 milion de dolari, valoarea actuală a dolarului este corectă, aşa că trebuie să mă asigur că voi avea acelaşi curs valutar şi peste 6 luni». Noi putem face acest lucru.“ Concret, Ebury cumpără suma respectivă şi o acordă sub formă de credit clientului.
    Deşi e un fintech, o companie axată pe tehnologie, filosofia Ebury este aceea de a avea o prezenţă fizică în birourile locale. „Poate părea ca un soi de contradicţie, pentru că poţi face toate aceste lucruri online; noi considerăm însă că cei care apelează la serviciile noastre au nevoie de sfaturi, de cineva care să îi ghideze, de un element de încredere.”
    Johan Gabriels spune că piaţa din România este mai apropiată de cele din Polonia sau Republica Cehă, existând încă nevoia unei mai bune educaţii financiare. Iar asta în condiţiile în care românii sunt obişnuiţi cu valutele străine, cele mai multe credite fiind acordate în alte valute decât cea locală. Bancherul remarcă însă faptul că nu se ştiu foarte multe lucruri despre cum te poţi proteja împotriva fluctuaţiei valutare.
    Cunoscând evoluţia Ebury pe alte pieţe, bancherul spune că are motive de optimism în ceea ce priveşte România. Mai exact, ţinta sa este adăugarea a 15-20 de noi clienţi în fiecare lună, notând de asemenea că Ebury se va concentra pe afacerile cu alte companii. „Există valoare şi în cadrul unor clienţi care vor să lucreze individual cu noi şi îi vom accepta, dar atenţia noastră se îndreaptă spre zona de B2B (business to business).” În ceea ce priveşte numărul angajaţilor în România, Johan Gabriels îl estimează la 15-20 de persoane până la finalul acestui an.
    „Nu pot să spun ce va urma, dar ştiu ce mi-ar plăcea să urmeze: totul se digitalizează, totul are legătură cu inteligenţa artificială, totul merge mai repede cu ajutorul tehnologiei”, încheie Johan Gabriels. „Dar va exista în continuare elementul uman, pentru că vei avea întotdeauna nevoie să discuţi cu cineva. Slujbele din sectorul financiar vor exista în continuare, dar într-o formă mai evoluată; nu vor mai fi oameni la tejghea care să pună ştampile sau să semneze, acele joburi vor dispărea. Dar rolurile de asistenţă, de consultanţă, acelea vor exista întotdeauna.”

  • O femeie a condus DOUĂ SĂPTĂMÂNI maşina altcuiva. Avea aceeaşi culoare

    La sfârşitul lunii iunie, femeia a închiriat un Nissan Sentra, negru, de la o companie din Cornwall, Ontario. A condus până la un supermarket, unde şi-a făcut cumpărăturile şi după s-a întors în parcare. A intrat în maşina deblocată, a apăsat butonul de pornire fără cheie şi a plecat – ignorând faptul că era un vehicul complet diferit faţă de cel pe care îl închiriase. Singura asemănare era culoarea neagră.

    Autovehiculele fără cheie pot fi operate atât timp cât cheia este este în interiorul maşinii, lucru care a fost valabil şi în acest caz.

    Nu după mult timp, un Nissan Infiniti de culoare neagră a fost declarat furat la Poliţia locală. Proprietarul maşinii făcuse şi el cumpărături în acelaşi supermarket, iar când a ajuns în parcare, şi-a dat seama că vehiculul său a dispărut.

    Serviciul de Poliţie Comunitară din Cornwall a avertizat, printr-o postare pe Facebook, şoferii să nu lase cheile în contact când părăsesc autoturismele.

    Timp de două săptămâni, femeia a condus şi a folosit maşina neagră pentru activităţile de zi cu zi şi a realizat că ceva nu este în regulă abia după ce s-a întors la compania de închiriere, pentru a returna maşina.

    Cititi mai multe pe www.gandul.info

  • Reportaj: Alanya, staţiunea turistică dintr-un fost cuib de piraţi

    Am zburat cu Tarom spre aeroportul din Antalya, însă în data de 14 iunie Paralela 45 a lansat un zbor charter direct pe aeroportul Gazipaşa din Alanya, ceea ce diminuează timpul petrecut în interiorul aeroportului din Antalya, supraaglomerat în vârful sezonului, dar şi orele pierdute cu transferul de la aeroport, pentru cei care aleg să îşi petreacă concediul în această destinaţie; una peste alta, drumul se reduce cu 4-5 ore. Alanya este un oraş-staţiune cochet situat la 135 de kilometri de aglomerata şi binecunoscuta Antalya, destinaţia-vedetă a anului 2018, potrivit lui Alin Burcea, CEO al Paralela 45.

    Primul lucru care m-a izbit la aterizarea în Turcia a fost un val înăbuşitor de căldură, care m-a făcut să grăbesc pasul spre scara rulantă a aeroportului. Contrar aşteptărilor, am stat doar 10 minute la controlul paşapoartelor, după care a urmat transferul la hotel, unde am fost însoţiţi de un ghid român. Drumul a durat aproximativ o oră şi 40 de minute, incluzând o pauză de 15 minute.

    Prima zi ne-am petrecut-o la plajă, iar a doua zi de dimineaţă, înarmaţi cu voie bună şi multe sticle de apă rece, am hotărât să facem o vizită la cetatea Alanyei, obiectiv pe care nu ai cum să îl ratezi. Drumul este accesibil autoturismelor, dar turiştii cu condiţie fizică bună pot opta pentru o plimbare pe jos, care permite să admiri pe îndelete peisajul. Pe măsură ce urcam, la picioarele noastre se întindea oraşul otoman, dominat de impunătorul Kizil Kule (Turnul Roşu), simbolul Alanyei, construit în 1221 la porunca sultanului Aladdin Keykubat şi care adăposteşte astăzi un muzeu.

    Pentru intrarea în cetate se plăteşte o taxă de 15 lire turceşti (3 euro), după care te poţi plimba nestingherit printre ruinele castelului şi ale unei vechi biserici bizantine, având grijă să nu te înţepi în cactuşii înalţi de 1-2 metri, care păzesc straşnic rămăşiţele trecutului. În zidurile cetăţii se cască ferestre de cer, prin care, pe vremuri, erau aruncaţi în hăurile mării trădătorii şi prizonierii. Peisajele îţi taie răsuflarea. Sub priviri se naşte o panoramă superbă, alcătuită, pe de-o parte, din clădirile cu acoperişuri cărămizii ale oraşului, iar pe de altă parte, din vapoarele şi iahturile care lăsă dâre albe de spumă în albastrul adânc al Mediteranei.   

    La cetate se poate ajunge însă şi cu telegondola, plimbare pentru care trebuie să scoţi din buzunar între 10 şi 15 lire turceşti (2-3 euro) dus-întors. Varianta aceasta este mai antrenantă, deoarece oferă acces la o parte a cetăţii unde există câteva obiective pe care le poţi vizita gratuit: un muzeu, o ţesătorie de mătase, o moschee. De asemenea, pe alei găseşti tarabe cu eşarfe şi suveniruri, iar preţurile sunt, bineînţeles, negociabile. După toate acestea, te poţi odihni o jumătate de oră la umbra unui portocal, în timp ce asculţi salahul (rugăciunea musulmană), care se aude din moscheea Süleymaniye Camisi.

    Cum nu poţi petrece o săptămână doar la plajă, riscând să te întorci bronzat într-o nuanţă prea închisă, poţi opta şi pentru alte excursii, cum ar fi un safari cu jeep-urile, disponibil atât pe timp de zi, cât şi seara, la preţul de 40 de euro, cu prânz inclus. Noi am plecat de dimineaţă, imediat după micul dejun. După o primă oprire în oraş, unde se adună convoiul de maşini, începe distracţia.

    Pe traseu, am făcut două opriri pentru poze, într-un loc de unde poţi admira portul şi panorama asupra oraşului, după care a urmat bătaia cu pistoale cu apă, pe placul tuturor, indiferent de vârstă. Este esenţial să ai prosoape şi haine de schimb, deoarece hainele ude nu se vor împăca bine cu temperaturile care scad pe măsură ce te adânceşti în munţi.

    Mai târziu, ne-am oprit într-un cătun pitoresc ascuns în munţi, unde, după ce am vizitat o casă veche de 100 de ani, ne-am odihnit la un ceai şi am mâncat pită şi roşcove coapte. Însoţitorii de grup ne-au făcut o demonstraţie de dans tradiţional şi nu s-au lăsat până nu ne-au convins şi pe noi să ne alăturăm. Am făcut, bineînţeles, şi cumpărături, iar bucuria a fost de ambele părţi: bătrânii satului erau fericiţi că au reuşit să vândă câte ceva, iar noi că am găsit eşarfe colorate şi suveniruri la preţuri derizorii.

    Obosiţi, ne-am îndreptat spre locul unde urma să luăm prânzul, care a inclus un fel principal  pui sau peşte proaspăt, din crescătoria restaurantului , servit cu garnitură de orez şi salată, şi o băutură răcoritoare fără alcool. Băuturile alcoolice se plătesc separat  o bere, de exemplu, costă cinci dolari. Un astfel de restaurant se numeşte piknik şi este amplasat pe cursul unui râu, în mijlocul naturii. Pe pontoane, sunt înşirate mese la care te aşezi pe saltelele amplasate direct pe podea; aceste popasuri dispun, de obicei, şi de tobogane sau trambuline, pentru cei care vor să facă baie în râu sau în bazinele special amenajate.

    La finalul zilei, ne-am întors nu obosiţi, ci cu bateriile încărcate şi cu regretul că s-a terminat. Luând în considerare, pe lângă atmosfera minunată, tot ce a fost inclus în preţ, consider că excursia merită fiecare cent din cei 40 de euro.

    altă experienţă de neratat este croaziera pe Mediterană, care costă tot 40 de euro, având incluse prânzul şi băuturi alcoolice şi non-alcoolice la discreţie. La 10 dimineaţa se pleacă din port, unde, datorită aspectului corăbiilor, m-am simţit ca într-un studio de filmare a producţiei Piraţii din Caraibe. De altfel, în urmă cu peste 2000 de ani, portul cetăţii era un cunoscut cuib de piraţi, înlăturaţi în cele din urmă de generalul roman Pompei.

    De-a lungul zilei, se fac patru sau cinci opriri în timpul cărora pasagerii pot înota în apele albastre ale mării, iar pentru cei care nu se descurcă, există veste de salvare. După primele două opriri am luat prânzul, care nu a fost, ce-i drept, extraordinar. A urmat petrecerea cu spumă, unde ne-am distrat foarte bine şi am dansat până la ultima melodie. După o excursie de aproximativ jumătate de zi ne-am întors, obosiţi, la hotel.

    Ne-a încântat şi plaja Kleopatra, despre care legenda spune că Marc Antoniu i-ar fi oferit-o în dar reginei Egiptului, şi care este situată printre cele mai bune plaje din lume, conform unui top realizat de TripAdvisor. Şi pe bună dreptate. Mărginită de stânci împădurite, cu nisip alb, încins, care te goneşte în apa curată, cu nuanţe de turcoaz, pare un colţ de rai din care nu ai vrea să mai pleci. Cu toate că era destul de aglomerată, acest aspect nu a reuşit să îi ştirbească în vreun fel farmecul.

    În apropierea plajei se află peştera Damlatas, cunoscută datorită proprietăţilor sale curative pentru afecţiuni respiratorii. Biletul de intrare costă mai puţin de doi euro, iar studenţii au, ca de altfel la mai toate obiectivele, un discount generos.

    Oraşul Alanya, în sine, are un farmec aparte. O plimbare pe bulevardul Ataturk, o oprire la terasele care te îmbie să te răcoreşti cu un fresh sau un ayran proaspăt, sau o tură de shopping sunt obligatorii. Şi nu mă refer la shopping în magazine, ci în bazarul care se întinde pe o rază de câteva străzi. Aici, orice este negociabil. Niciodată nu trebuie să plăteşti preţul afişat la raft, în caz că există, sau primul preţ pretins de vânzător. În majoritatea magazinelor găseşti haine, încălţăminte şi bijuterii copiate după branduri internaţionale sau case de modă celebre, mai bine sau mai prost realizate. Însă, pe lângă acestea, sunt numeroase buticuri cu suveniruri, dulciuri şi condimente, de unde cu greu te poţi abţine să nu iei tot ce îţi pică în mână. Dacă un magnet este un euro, îl obţii, cu siguranţă, la 50 de cenţi, deoarece vânzătorii coboară destul de uşor preţul la jumătate pentru majoritatea produselor.

    La sfârşit am lăsat destinaţia mea favorită, pe care am pus-o în capul listei pentru viitoarele concedii: Side. La intrarea în Side, oraşul care găzduieşte templul lui Apolo, mă simţeam ca într-un sit arheologic. Ruinele romane presărate la tot pasul îţi dădeau senzaţia că timpul a stat în loc şi că te afli într-un oraş părăsit de multă vreme. Totuşi, după puţin timp, au început să se ivească pe străduţe terase pitoreşti, umbrite de tufe imense de bougainvillea, sau floarea de hârtie, al cărei ciclamen electric contrasta cu zidurile prăfuite ale caselor. Tot ce vedeam era o încântare. Iar când am ajuns pe malul mării, simţeam că îmi vine să îmbrăţişez infinitul albastru şi să nu mai plec niciodată acasă.

    În ceea ce priveşte hotelurile din Alanya, cu siguranţă majoritatea se potrivesc pentru familiile cu copii, însă nu toate reprezintă destinaţia ideală şi pentru cupluri tinere sau pentru cei veniţi să petreacă concediul cu prietenii.

    Primele trei nopţi am fost cazaţi la hotelul Haydarpasha Palace. Când am ajuns în faţa acestuia, am avut sentimentul că mă aflu la intrarea în Disneyland. Hotelul are aspectul unui castel cu turle albastre, iar pe unul dintre ziduri era agăţat un drapel imens, reprezentând semiluna. De altfel, aproape toate hotelurile întâlnite erau dominate de pata roşie a steagului otoman.

    La intrare ne-a întâmpinat proprietarul hotelului, care ne-a ataşat personal brăţările cu care aveam acces la restaurantele şi barurile hotelului. Zilele următoare mi-au dovedit că nu a fost un gest izolat de amabilitate. Din timp în timp, îl vedeam ba pe plajă, ba la masă, mergând printre turişti pentru a vedea cum se simt şi dacă totul este în ordine. Nici de la distracţie nu a lipsit, deoarece seara am ciocnit un pahar la petrecerea ţinută în clubul hotelului. Apartamentele aveau o terasă spaţioasă şi două băi, una la parter şi una la etaj.

    Ca şi în alte complexuri hoteliere din zonă, pe malul mării se poate ajunge printr-un tunel, deoarece plaja este situată dincolo de şosea, la câteva minute de hotel. Apa şi nisipul erau curate, iar plaja încăpătoare dispunea de şezlonguri gratuite pentru clienţii hotelului. Pe plajă se află un teren de volei şi mai multe terase unde turiştii cazaţi la Haydarpaşa au acces gratuit. Mesele de tip autoservire au fost îmbelşugate, cu varietăţi din bucătăria internaţională. Pentru mai multă intimitate, clienţii pot opta să ia cina în restaurante à la carte, cu specific divers (turcesc, italienesc, sea food).

    Terenul a fost cumpărat în 2005, însă hotelul a fost deschis în urmă cu doi ani, cu o investiţie de 50 de milioane de euro, bani pentru care Dundar Oz, proprietarul hotelului, spune, în glumă, că le mulţumeşte băncilor. Finanţarea este obţinută pe zece ani, iar dobânzile sunt, în general, de 4-4,5% însă, din cauza devalorizării monedei locale din ultima perioadă, acestea au crescut la 5-6%.

    În primul trimestru al lui 2018, cifra de afaceri a crescut cu 70-80% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. Investiţiile pe care Oz le-a făcut anul trecut s-au ridicat la aproximativ 300.000 de euro, direcţionate către achiziţionarea toboganelor şi construirea unei piscine încălzite, plus reparaţiile necesare. Patronul spune că în cadrul hotelulului, care are aproape 600 de camere, lucrează 400 de angajaţi, pe care îi adună însă cu greu. Din iulie până în septembrie, gradul de ocupare este de 100%, 60% dintre clienţii hotelului fiind reprezentat de familii cu copii, iar restul de 40%, de cupluri fără copii sau tineri proaspăt căsătoriţi, veniţi în luna de miere.

    După trei nopţi petrecute la Haydarpaşa, ne-am mutat la hotelul Granada Luxury Resort, unde am rămas două seri. Granada este un hotel pe care l-aş recomanda cuplurilor tinere sau celor care merg în concediu cu prietenii. Hotelul îşi primeşte oaspeţii începând cu 20 aprilie, iar la sfârşit de mai este ocupat 100%, până la sfârşitul lui noiembrie, când se închide. Unul dintre reprezentanţii hotelului mi-a povestit că 40% dintre clienţi sunt familii cu copii, iar 30%, cupluri fără copii, care vin pentru distracţie. El adaugă că, în vreme ce în mai 2017 gradul de ocupare al hotelului era de 60%, anul acesta a crescut până la 98%.

    Pe primul loc în topul naţionalităţilor din care fac parte clienţii hotelului se situează ruşii, care anul trecut reprezentau 60% din turişti, urmaţi de nemţi, turci şi români. Hotelul nu dispune de plajă, ci de un ponton cu şezlonguri şi o serie de piscine. Camerele sunt destul de spaţioase, cu balcon. Primul minibar este gratuit, însă al doilea este contra cost. Distracţia începe la 21.00, în clubul din exterior, unde DJ-ul chiar ştia să îşi facă treaba, iar după două-trei ore se mută în clubul hotelului, unde muzica nu mai este atât de antrenantă. Am prins, de asemenea, şi un concurs de miss, care a fost, cu siguranţă, atracţia serii pentru turistele şi turiştii dornici de distracţie.

    Hotelul unde am fost cazaţi în ultimele două seri, Eftalia Ocean, este unul cu pretenţii de cinci stele, care nu se ridică însă la nivelul aşteptărilor. Piscinele compensează într-o oarecare măsură plaja îngustă şi apa destul de murdară, cum erau, de altfel, prosoapele şi şezlongurile. La Eftalia, media de vârstă a turiştilor părea de 5-10 ani, aşa că pare o alegere potrivită pentru familiile cu copii. Felurile de mâncare nu erau foarte variate, iar cocktailurile şi shoturile se plăteau separat. Camera a fost însă spaţioasă şi curată, cu balcon, iar minibarul conţinea doar băuturi răcoritoare.

    La demisolul tuturor celor trei hoteluri existau magazine de unde se puteau cumpăra, printre altele, haine, jucării, colace, saltele de plajă şi suveniruri. Preţurile sunt puţin mai ridicate decât în magazinele din oraş, însă, în caz că ţi-ai uitat acasă loţiunea de plajă sau costumul de baie, magazinele sunt binevenite. De asemenea, hotelurile aveau sauna gratuită şi servicii de coafor, tatuaje cu henna şi masaj contra cost. Mai adaug doar că este ideal să ai în bagaj un fier de călcat de mici dimensiuni, deoarece hotelurile oferă acest serviciu doar contra cost.
    Ca o concluzie, Alanya este cu siguranţă o destinaţie ideală pentru un concediu în familie, iar preţurile din Turcia sunt accesibile. Dacă nu ştiţi ce să alegeţi între all inclusive şi ultra all inclusive, patronii hotelurilor spun că diferenţa este dată de calitatea băuturilor: în timp ce la all inclusive sunt servite băuturi locale, serviciul ultra all inclusive oferă băuturi de import. Iar în ceea ce priveşte valuta folosită, este preferabil să aveţi dolari, deoarece în multe locuri turcii pun semnul egal între dolar şi euro şi vă vor cere aceeaşi sumă indiferent de moneda pe care o folosiţi.

  • Ca omul preistoric la restaurant

    Restaurantul care serveşte specialităţi de grătar japonez (yakiniku) are două niveluri, cel inferior amintind de o peşteră, datorită pereţilor decoraţi cu piatră şi lipsei ferestrelor, cei care mănâncă aici fiind aşezaţi la o masă lungă prevăzută din loc în loc cu plite pentru fript carnea. Nivelul superior reprezintă o pădure stilizată, cu separeuri cu mese joase de lemn cu plite, închipuind focurile în jurul cărora stăteau oamenii primitivi, întreg localul fiind astfel gândit de arhitectul care s-a ocupat de amenajare, Ryoji Iedokoro, încât clienţii să se simtă ca în mijlocul naturii.

  • Pragul de la care nu mai poţi da înapoi

    Există două tipuri de persoane care mizează pe achiziţia unei francize: cei care lucrează într-o corporaţie şi vor să devină antreprenori şi cei care are deja propria afacere şi vor să se dezvolte. Sunt necesare o serie de calităţi pentru a dezvolta un business cu o franciză, semnalează Raluca Stanciu, managing partner la francize.ro, în cadrul evenimentului ZF Forumul de franciză Transilvania, în parteneriat cu fracize.ro. Concret, este vorba despre dedicare, capacitate de analiză a celei mai bune locaţii şi a celor mai buni oameni şi determinare de a munci şi de a lucra în parteneriat.

    Pe piaţa locală de francize sunt aproape 400 de concepte, cu peste 9.800 de unităţi deschise. Peste 65% din aceste concepte sunt internaţionale, însă antreprenorii români au prins curaj să-şi dezvolte afacerile în franciză, printre cele mai puternice branduri româneşti care au ales această dezvoltare numărându-se lanţul de cafenele 5 to go şi lanţul de restaurante Salad Box.

    „Nici nu mă gândeam vreodată că mă voi extinde în franciză. Totul a pornit de la un articol în Ziarul Financiar, pe care l-a văzut o doamnă şi a venit cu propunerea de a deschide un 5 to go în sistem de franciză”, a spus Radu Savopol, fondatorul 5 to go. Lanţul de cafenele operat de antreprenor are în acest moment mai mult de 80 de unităţi în Bucureşti, dar şi în alte oraşe mari, precum Constanţa sau Cluj-Napoca. Reţeaua de cafenele a avut anul trecut o cifră de afaceri de 3,3 milioane de euro. Costul unei afaceri 5 to go la cheie se plasează între 15.000 şi 20.000 de euro, în funcţie de suprafaţă, aceasta incluzând taxa de franciză, amenajarea spaţiului şi stocul de marfă.

    Planurile 5 to go pentru 2018 vizează deschiderea a circa 20 de noi spaţii, pentru a ajunge la 100 de locaţii, deşi părerea proprietarului este că această cifră va fi depăşită. Una dintre locaţii va fi de tipul drive.

    Concluzia generală a antreprenorilor care au participat la eveniment a fost că locaţia este esenţială în dezvoltarea afacerii. De asemenea, o franciză oferă câteva avantaje semnificative faţă de un start-up: existenţa unui brand, know-how-ul pe care îl aduce experienţa acestuia şi faptul că evoluează şi se dezvoltă continuu. O franciză are şanse de reuşită cu 50% mai mari decât un start-up, arată un studiu realizat de francize.ro.
    Afacerile prezentate în cadrul Forumului de franciză Transilvania provin din sectoare de activitate diverse, de la retail la servicii şi HoReCa, iar preţul unei afaceri la cheie variază între 20.000 şi 150.000 de euro.

    Potenţial există atât peste graniţă, cât şi local, mai ales prin prisma comparaţiei dintre piaţa românească şi cea din Franţa, care este cea mai puternică piaţă de francize din Europa. Afacerile în franciză din Franţa au rulaje cumulate de 55 mld. euro, ceea ce înseamnă 2,6% din PIB. În România francizele au o cifră de afaceri cumulată de 3 mld. euro şi o contribuţie de 1,5% la PIB. Totuşi, trendul este ascendent în România, la fel ca şi interesul investitorilor. Salad Box, afacere dezvoltată de antreprenorul Dan Isai, a trecut deja de graniţele ţării; alte branduri româneşti se pregătesc de asemenea să facă pasul peste hotare, iar printre ele se numără spălătoriile de tip self-service JetPOINT şi reţeaua de clinici de înfrumuseţare aBeauty Clinique.

    O afacere la cheie în sistem de franciză pentru o spălătorie JetPOINT costă 25.000 de euro pentru un modul, iar spaţiile cele mai eficiente au patru până la şase module. Investiţia se recuperează în trei ani, iar în acest timp spălătoria funcţionează fără angajaţi. Spaţiul rămâne în continuare cheia succesului. Ca exemplu, spălătoria JetPOINT din localitatea Floreşti, judeţul Cluj, este vizitată zilnic de 600-700 de maşini în medie, la un cost pe spălare care porneşte de la 3 lei şi poate depăşi 12 lei.

    „Cele două elemente ale soluţiei pe care o propunem sunt componentele de calitate şi acea soluţie la cheie. Oferim partenerilor şi sprijin pe partea de service post-vânzare, mentenanţă şi înlocuire a pieselor”, afirmă Florin Goron, unul dintre fondatorii afacerii JetPOINT.
    Clinicile de înfrumuseţare aBeauty Clinique au un cost iniţial de investiţie de aproximativ 150.000 de euro, iar recuperarea investiţiei se poate face în 3-4 ani.

    Creşterea aBeauty a fost de 21% în fiecare an, ajungând ca în 2017 să aibă o cifră de afaceri de 1,2 milioane de euro. „Ne adresăm oamenilor cu bani, care se respectă. Viaţa de antreprenor este una stresantă, iar după ce munceşti toată ziua vrei să te duci să te respecţi”, explică Ştefan Popa, fondatorul clinicilor aBeauty Clinique. În reţeaua operată de acest brand de clinici se tratează peste 28 de afecţiuni, în tratamente folosindu-se peste 20 de proceduri.

    Pe partea de branduri internaţionale, Moritz Eis este o franciză care s-a lansat în premieră în România, în cadrul Forumului de franciză Transilvania. Compania este condusă de anterprenorul care a dat numele afacerii, adică Moritz Fried, şi este un lanţ de gelaterii artizanale cu 22 de unităţi, cu prezenţă în cinci ţări de pe două continente.

    „Când vindem franciza, ne uităm la oamenii care au chemarea pentru aşa ceva, adică sunt precişi, atenţi la detalii, pentru că aşa am ieşit noi în evidenţă. De asemenea, căutăm oamenii care au competenţe sociale, care pot aduce clienţii potriviţi în magazinele noastre”, declară fondatorul Moritz Eis. Gelateriile reţelei au o taxă de franciză de 8.000 de euro pentru o unitate de 30-50 de metri pătraţi, investiţia iniţială ridicându-se la maximum 45.000 de euro.

    Există posibilitatea închirierii unei motociclete refrigerate Piaggio Ape, a cărei chirie costă maximum 2.000 de euro lunar.
    Piaţa de 3 miliarde de euro a francizelor din România este încă la început, iar antreprenorii care pot cumpăra o afacere la cheie abia îşi descoperă apetitul pentru acest model de business.

    Cu toate acestea, piaţa de profil este în plină dezvoltare, rulajele cumulate ale afacerilor în franciză crescând de la 1,9 miliarde de euro în 2015 la aproape 3 miliarde de euro la finalul anului trecut. Creşterea medie anuală a pieţei a fost de aproximativ 20% în ultimii patru ani. Iar ritmul ar urma să se menţină.