BusinessMagazin

Tag: international

  • Cât de mult s-a schimbat piaţa muncii mondiale: „Am lucrat în secret de pe alte meleaguri, iar şeful meu nu s-a prins niciodată”

    Am lucrat în secret de pe alte meleaguri, iar şeful meu nu s-a prins niciodată; anul trecut abia dacă mi-am luat câteva zile de concediu, pentru că în fiecare zi era vacanţă ori de câte ori ieşeam pe uşa casei de la ţară; azi nu mai pot concepe să muncesc fără să am pisica pe birou.

    Flexibilitatea adusă de pandemie programului de lucru a îmbunătăţit pentru mulţi echilibrul muncă – viaţă privată, scrie Financial Times. Sau, după cum spune mai simplu Paul Krugman, munca de acasă i-a ajutat pe mulţi să realizeze ce contează în viaţă. Krugman este profesor şi laureat al premiului Nobel pentru economie,  un avid iubitor de pisici şi un înverşunat  oponent al austerităţii. El este şi comentator pentru The New York Times, unde a tratat chestiunea muncii de acasă, din perspectivă americană şi economică.

    Economia Statelor Unite a cunoscut o redresare remarcabilă după recesiunea produsă de pandemia de COVID în 2020, scrie Krugman. Efectele mult temute ale pandemiei nu s-au materializat niciodată: ocuparea forţei de muncă, participarea la forţa de muncă şi Produsul Intern Brut mai au un pic şi se realiniază la proiecţiile făcute înainte ca dezastrul să lovească.

    Încă aşteptăm să vedem dacă politicienii vor face inutilă această realizare împingând America într-o criză a datoriilor doar pentru că pot. Aceasta este o sursă de anxietate care maschează ceva mai important. Economia SUA se descurcă chiar mai bine decât o sugerează secile cifre statistice. Un lucru bun făcut de pandemie este că a provocat o schimbare majoră în modul în care lucrează americanii; oamenii pierd mult mai puţin timp şi mai puţine resurse pentru a se deplasa la lucru.

    Acum câteva zile, colegul meu Farhad Manjoo a scris un articol excelent despre beneficiile reducerii timpului spre locul de muncă. Analiza m-a inspirat să aprofundez această problemă. Deşi are dezavantaje – şi ce pe lumea asta nu are? — trecerea la munca de la distanţă şi hibridă este, în general, un lucru foarte bun, chiar dacă (sau poate mai ales dacă) miliardarul Elon Musk o urăşte.

    Economia SUA se descurcă chiar mai bine decât o sugerează secile cifre statistice. Un lucru bun făcut de pandemie este că a provocat o schimbare majoră în modul în care lucrează americanii; oamenii pierd mult mai puţin timp şi mai puţine resurse pentru a se deplasa la lucru.

    Trecerea la munca de la distanţă este, de asemenea, un subiect de reflecţie în cel puţin două moduri. În primul rând, este o lecţie prin faptul că a profita de noile posibilităţi tehnologice presupune adesea schimbări majore în modul în care funcţionează afacerea. În al doilea rând, este o reamintire a faptului că cifrele economice precum PIB, deşi sunt utile, pot fi uneori indicatori înşelători a ceea ce contează cu adevărat în viaţă.

    Să le luăm în ordine: reducerea timpului de navetă este o problemă serioasă. Înainte de pandemie, adultul american mediu petrecea aproximativ 30 de minute pe zi, sau mai mult de 100 de ore pe an, pe drumul spre muncă. (Deoarece nu toţi adulţii sunt angajaţi, cifra pentru salariaţi este considerabil mai mare.) Până în 2021, acest număr a scăzut cu aproximativ un sfert.

    A calcula valoarea în dolari a beneficiilor de pe urma reducerii timpului de navetă este dificil. Nu poţi pur şi simplu înmulţi timpul economisit cu salariul mediu, deoarece oamenii probabil nu consideră timpul petrecut pe drum (majoritatea americanilor conduc spre locul de muncă) ca fiind complet pierdut. Pe de altă parte, există multe alte cheltuieli, de la combustibil până la uzură şi efort psihologic asociate cu naveta. În al treilea rând, opţiunea de muncă la distanţă sau hibridă tinde să fie disponibilă în principal angajaţilor cu studii superioare, cu salarii peste medie şi, prin urmare, cu o valoare ridicată asociată timpului lor.

    Nu este greu de argumentat că beneficiile generale aduse de faptul că salariatul nu mai trebuie să facă zilnic drumul până la muncă  sunt echivalente cu un câştig în venitul naţional de cel puţin unul şi poate mai multe puncte procentuale. Este mult: există foarte puţine propuneri de politică economică cu puterea de a produce câştiguri la această scară. Şi da, acestea sunt beneficii reale. Directorii executivi pot povesti despre muncitorii leneşi sau (după cum spune Musk) „imorali” care nu vor să se întoarcă în birourile lor, dar scopul unei economii nu este să-i facă pe şefi fericiţi.

    Ceea ce este interesant este că această transformare a modului în care lucrează mulţi americani nu a fost condusă de vreo nouă tehnologie. Adevărat, nu ar fi fost posibilă dacă mulţi oameni nu ar fi avut conexiuni rapide la internet, dar marea creştere a conexiunii în bandă largă a avut loc între 2000 şi 2010, apoi piaţa s-a echilibrat. Abia sub presiunea pandemiei companiile au învăţat să profite de posibilitatea oferită de tehnologie de a munci de la distanţă.

    Oricine face comparaţii internaţionale ştie că America are un PIB pe cap de locuitor mai mare decât multe din ţările europene, dar nu oricine ştie că o mare parte a diferenţei nu reflectă o productivitate mai mare în SUA; reflectă faptul că europenii beneficiază de mult timp de vacanţă, în timp ce americanii au devenit „naţiunea fără vacanţă”.

    În timp ce economia pandemiei a devenit trecut, schimbarea modului în care lucrăm pare permanentă. În general, munca de acasă arată ca un exemplu clasic de industrie incipientă – o industrie iniţial necompetitivă propulsată de un impuls temporar (de obicei dat de tarife sau subvenţii, dar în acest caz de un virus) care învaţă din practică şi câştigă competitivitate chiar şi după ce sprijinul este înlăturat. Dacă ascensiunea muncii la distanţă se dovedeşte a fi permanentă, va avea efecte economice profunde, cu unii perdanţi (cum ar fi imobilele comerciale şi bazele fiscale ale multor oraşe) dar şi mulţi câştigători. Un lucru pe care nu îl va face, totuşi, este să se arate ca o creştere economică măsurată: timpul pe care americanii îl pierd în ambuteiaje nu este scăzut din venitul naţional, iar timpul pe care îl petrec cu familiile lor nu este adăugat. Nu sunt unul dintre acei critici care spun că PIB este un număr inutil; este o statistică informativă şi nu este uşor de înlocuit. Dar poate fi înşelător atunci când societăţile fac alegeri diferite. Oricine face comparaţii internaţionale ştie că America are un PIB pe cap de locuitor mai mare decât multe din ţările europene, dar nu oricine ştie că o mare parte a diferenţei nu reflectă o productivitate mai mare în SUA; reflectă faptul că europenii beneficiază de mult timp de vacanţă, în timp ce americanii au devenit „naţiunea fără vacanţă”. Deci cui îi este mai bine, americanului sau europeanului? Acum vedem câştiguri majore acasă care nu sunt capturate de PIB. Adevărat, aceste câştiguri aparţin în mare parte angajaţilor cu venituri mai mari, ceea ce este regretabil; cu toate acestea, am observat şi câştiguri salariale mari în partea de jos, atenuând oarecum nedreptatea. O implicaţie este că, dacă ne uităm la ceea ce este o economie – şi anume un mecanism care să satisfacă nevoile umane, nu de a genera statistici favorabile – revenirea Americii din pandemie a fost chiar mai impresionantă decât vă puteţi da seama. Sarah O’Connor, comentator la Financial Times, este şi ea încântată de munca de acasă, până nu de mult ceva de care beneficiau doar elitele. Munca a primit o publicitate proastă în ultima vreme, scrie O’Connor, de data aceasta din perspectiva unui britanic. Am avut tendinţe ca „marea demisioneală”, mişcarea „anti-muncă”, „demisia silenţioasă” şi gălăgioase valuri de greve. Totul pare să se adauge la un sentiment că munca se înrăutăţeşte şi oamenii sunt sătui de ea. S-a spus că acesta este sfârşitul muncii aşa cum îl cunoaştem noi. Dar asta nu este neapărat ceea ce spun datele, cel puţin în Marea Britanie. Când Alan Felstead şi Rhys Davies de la Universitatea Cardiff au organizat un test online în 2018/19 şi apoi din nou în 2022, au adunat aproximativ 100.000 de reacţii de la oameni din toată ţara care au răspuns la întrebări detaliate despre locurile lor de muncă.

    Cercetătorii au descoperit că în 2022 oamenii au raportat mai multă capacitate de a decide când să înceapă şi când să oprească munca, posibilitate mai mare de a-şi lua concediu în caz de urgenţă, manageri mai receptivi, mai puţină presiune în muncă, putere mai mare în deciziile legate de locul de muncă, perspective mai bune de promovare şi securitate mai mare a locului de muncă. În dezavantaj, ei au avut mai puţină discreţie asupra sarcinilor lor de serviciu. Rezultatele testului online pot fi privite cu o oarecare precauţie, aşa cum recunosc şi autorii.

    Dimensiunea eşantionului a fost uriaşă, dar respondenţii s-au autoselectat, majoritatea au fost femei, oameni care lucrează în sectorul public şi cu locuri de muncă profesionale (însă cercetătorii au încercat să ţină seama de acest lucru când au tras concluziile). Dar şi un sondaj separat privind calitatea locurilor de muncă din Marea Britanie, realizat anual de Chartered Institute of Personnel and Development, înclină împotriva ideii că munca s-a înrăutăţit: majoritatea parametrilor au rămas destul de stabili, cu o oarecare îmbunătăţire a echilibrului dintre viaţa profesională şi viaţa privată. Dacă se simte o îmbunătăţire în calitatea muncii, care ar putea fi cauza?

    Tendinţa de penurie de forţă de muncă i-a ajutat pe oameni să se simtă mai puţin nesiguri – şi ar fi putut foarte bine să-i determine pe angajatori să facă schimbări pentru a recruta şi păstra personalul. Apoi, este trecerea provocată de pandemie către munca la distanţă sau hibridă, pe care Felstead o numeşte „o schimbare radicală, un moment de importanţa inventării becului, o ruptură în istorie”. Nicholas Bloom, profesor de economie la Universitatea Stanford din SUA, mi-a spus că nivelul muncii de acasă s-a dublat la fiecare 15 ani până la pandemie. Apoi am avut „echivalentul a 40 de ani de accelerare în decursul a doar trei ani”. Felstead şi Davies au descoperit că cel mai mult calitatea locului de muncă s-a îmbunătăţit la acele ocupaţii care implică lucrul de acasă cel puţin o zi pe săptămână. Câştigătorii nu au fost doar profesionişti bine plătiţi, care aveau cele mai bune condiţii de lucru încă de la început.

    Acest lucru pune un semn de îndoială deasupra ideii că munca hibridă a lărgit prăpastia dintre locurile de muncă „îndrăgite” şi cele „proaste”. „Înainte de pandemie, cei care lucrau de acasă erau printre cele mai înalte eşaloane, dar acest beneficiu s-a extins”, a spus Felsted. La oameni precum lucrătorii din centrele de apeluri, personalul administrativ, consilierii pentru locuinţe şi juriştii probabilitatea de a putea lucra de acasă cel puţin o zi pe săptămână este mai mare decât înainte de pandemie. Iar acest lucru pare să fi îmbunătăţit calitatea locurilor de muncă: sunt mai flexibile şi există mai puţină presiune.   

  • Povestea miliardarului arogant care mergea desculţ, bea tequila, fuma marijuana şi avea aspiraţii de a trăi veşnic ce a construi. El a creat o companie de 47 de miliarde, iar acum are miliarde datorie

    Cea mai mare firmă de închiriere de spaţii de birouri din New York şi Londra, WeWork, a solicitat recent protecţie în faliment de la acei proprietari de clădiri care adorau cândva conceptul a ceea ce promitea să fie cel mai distractiv loc unde să munceşti. Dincolo de contextul pieţei şi de erorile specifice unui business, povestea WeWork este cea a unui antreprenor cu ambiţii prea mari şi, după cum scrie BBC, pare a fi mai mult o parabolă decât o istorie de afaceri.

    We Work este o poveste despre un ego monstruos, ambiţii uriaşe şi un public credul. Adam Neumann era înalt, chipeş, mergea desculţ, bea tequila, fuma marijuana şi avea aspiraţii de a trăi veşnic, de a deveni primul trilionar din lume şi de a-şi extinde compania până pe Marte. Toate acestea par acum la o distanţă considerabilă de realitatea modestă. Totul a început cu o idee solidă, dovedită, perfect adaptată la timpurile sale: un spaţiu de lucru pentru cei care doreau mai mult decât o cafenea, dar mai puţin decât un birou.

    Când WeWork a fost înfiinţată în 2010, condiţiile erau perfecte: clădirile comerciale rămăseseră goale pe măsură ce criza financiară făcuse chiar şi unele dintre cele mai mari afaceri să dea faliment. Proprietarii de clădiri erau disperaţi. Existau o mulţime de angajaţi concediaţi care încercau să-şi reconstruiască carierele şi, datorită tehnologiei mobile, puteau lucra de oriunde. Ratele dobânzilor foarte scăzute însemnau că puteai să împrumuţi bani pentru extindere ieftin. Şi investitorii cu FOMO (frica de a rata ceva) erau pregătiţi să plătească aproape orice, în caz că ar rata următorul Amazon, Google sau Facebook.

    Adăugând o notă de divertisment în cocktailul acestui business – servind bere gratuită şi punând muzică pentru o generaţie mai tânără care adopta noile şi estompatele graniţe între viaţa profesională şi cea personală – aveai formula pentru o companie care, pentru fanii săi, părea mai mult ca un curent decât o afacere. În centrul acestei poveşti se afla Neumann.

    El a sosit la New York în 2001 după ce a crescut într-un kibbutz din Israel. A urmat o şcoală de afaceri şi, în timpul studiilor, a avut mai multe idei strălucite, inclusiv ideea unui  pantof cu toc pliabil pentru femei şi o companie care producea pantaloni cu genunchiere pentru bebeluşi. Dar în 2008, pentru a economisi costuri, a închiriat jumătate din propriul său spaţiu de birouri şi apoi el şi un prieten l-au convins pe proprietar să împartă câteva etaje dintr-o clădire goală şi să le închirieze. Această afacere s-a numit Greendesk şi se diferenţia prin faptul că servea cafea gratuită şi sărbătorea stilul de viaţă comunal de tip kibbutz.

    Tinerii freelanceri au venit în număr mare în acest spaţiu, iar Neumann a realizat că ideea sa era bună. Inspirân­du-se din strategia lui Jeff Bezos, compania a crescut rapid cu ajutorul unui dezvoltator imobiliar prietenos care a investit 15 milioane de lire sterline pentru o cotă de 33%.

    A schimbat numele acesteia în „WeWork” şi roţile au început să se pună în mişcare. Investitorii s-au îngrămădit, inclusiv unul dintre cei mai mari investitori tehnologici din lume, Softbank, făcând ca valoarea companiei să crească la
    38 miliarde de lire sterline în următorii şapte ani. Neumann a impresionat audienţele şi investitorii cu viziunea sa, a continuat să se extindă în peste 20 de ţări, a cumpărat un jet Gulfstream şi l-a angajat pe P Diddy pentru petrecerea de birou. Cu toate acestea, compania pierdea 200.000 de lire sterline pe oră.

    Deşi mulţi indică pandemia şi creşterea recentă a ratelor dobânzilor ca fiind factorii care au dus la declinul WeWork, acesta a început mult mai înainte, subliniază jurnaliştii de la BBC. Oamenii au început să pună întrebări inconfortabile despre de ce o companie care închiria spaţii de birouri era evaluată ca o companie de tehnologie. În 2017, Wall Street Journal a spus că firma era „hrănită cu pulbere de zâna Silicon Valley”.

    De fapt, WeWork juca un joc care s-a dovedit periculos de multe ori: cumpăra spaţii de birouri cu chirie pe termen lung în locaţii de top şi spera să găsească suficienţi chiriaşi cu chirie pe termen scurt pentru a-şi acoperi propriile cheltuieli, plus un profit. Dar probabil că abia atunci când Neumann decide să vândă acţiuni într-o ofertă publică iniţială (IPO) în 2019, mirajul a început să se risipească. Documentele depuse la autorităţi au dezvăluit pierderi mai mari decât se credea şi o relaţie ciudată între finanţele companiei şi cele ale lui Neumann. IPO-ul a eşuat. Valoarea WeWork a scăzut cu 40 de miliarde de dolari în câteva luni, iar Neumann a demisionat ca director general puţin timp după aceea. Şase luni mai târziu, a venit pandemia şi peisajul muncii partajate a suferit o schimbare dramatică. În cele din urmă, Neumann a reuşit destul de bine să-şi dezmembreze propriile finanţe din cele ale companiei pe care a fondat-o.

    WeWork valorează în prezent aproximativ 50 de milioane de dolari – iar Neumann însuşi a plecat cu peste un miliard de dolari – de peste 20 de ori mai mult decât valoarea actuală a companiei. El a mers însă chiar mai departe de atât: are investiţii în zeci de companii şi recent a obţinut un sprijin de 350 de milioane de dolari de la o altă firmă importantă de capital de risc, Andreessen Horowitz.  Pierderile masive ale companiei şi afacerile interne au fost bine documentate de media – inclusiv în serialul de televiziune Apple TV intitulat „WeCrashed”, în care au jucat Anne Hathaway şi Jared Leto în rolurile lui Rebekah şi Adam Neumann.

    Serialul a inclus mai multe scene care ilustrau obiceiurile de petrecere ale carismaticului cofondator în timp ce dezvolta simbolul „coolului de birou” dintr-o proprietate din New York City. Potenţialii investitori au pus întrebări dintre finanţele personale ale lui Neumann şi WeWork, precum şi decizia sa de a extinde WeWork în domenii care îi erau personal interesante, cum ar fi o afacere de parcuri de surf. Pe măsură ce anticipaţia unui depozit de faliment a apărut, Neumann a declarat că prăbuşirea WeWork este „dezamăgitoare”: „A fost dificil pentru mine să urmăresc de la margine începând din 2019 cum WeWork nu a reuşit să profite de un produs mai relevant astăzi decât oricând. Cred că, cu strategia şi echipa potrivite, o reorganizare va permite WeWork să iasă cu succes la lumină”.

     

    Carte de vizită

    ►Œ Neumann a crescut într-un kibbutz din Israel şi s-a mutat în New York City în 2001, urmându-şi sora, care era Miss Teen Israel, în timp ce ea urmărea o carieră de fotomodel;

    ► Înainte de WeWork, Neumann a condus o afacere care producea salopete pentru bebeluşi cu genunchiere integrate;

    ►Ž Adam Neumann a cofondat firma de coworking WeWork în 2010; el a demisionat din funcţia de CEO în septembrie 2019, la scurt timp înainte ca compania să anuleze planificatul IPO;

    ► După eşecul IPO-ului, noua conducere a condus WeWork înspre vânzarea unora dintre activele sale, inclusiv o afacere de piscină cu valuri pe care o achiziţionase;

    ► De când a părăsit WeWork, Neumann a achiziţionat majoritatea pachetelor de acţiuni în clădiri de apartamente evaluate la aproape 1 miliard de dolari înainte de datorii:

    ►‘ Noul său startup de imobiliare rezidenţiale, Flow, a fost evaluat la peste 1 miliard de dolari de către Andreessen Horowitz în 2022.

    Radiografia unui faliment

    WeWork a declarat că a ajuns la un acord cu aproape toţi creditorii săi pentru a transforma 3 miliarde de dolari din împrumuturi şi obligaţiuni existente în acţiuni în cadrul companiei reorganizate. Legislaţia SUA permite WeWork să rezilieze în avans contractele de închiriere fără penalităţi financiare semnificative pe măsură ce încearcă să restructureze mai mult de 13 miliarde de dolari în obligaţii de închiriere. Directorul executiv al WeWork, David Tolley, a declarat că procesul se va concentra asupra „soluţionării contractelor noastre existente şi îmbunătăţirii semnificative a bilanţului nostru”. În depunerea sa de faliment la un tribunal federal din New Jersey, WeWork a solicitat renunţarea la 69 de contracte de închiriere, afirmând că raţionalizarea portofoliului său de birouri este „esenţială” pentru restructurare. Conform depunerii, compania a fost în „negocieri active” cu mai mult de 400 de proprietari de clădiri pentru a îmbunătăţi termenii contractelor de închiriere. WeWork a declarat că spaţiile sale de birouri sunt „deschise şi operaţionale” ca de obicei, iar afacerile sale internaţionale în afara SUA şi Canadei nu au fost afectate de depunerea de faliment.

    Sursa: FT

    Traducere şi adaptare: Ioana Matei

  • Fantezii de 55 de milioane de dolari pe an. Cum a reuşit un scriitor să facă 41 de milioane de dolari în doar câteva zile

    Pentru Brandon Sanderson, cunoscut pentru interminabilele sale serii de poveşti fantasy, a scrie este o afacere foarte bună. Anul trecut i-a adus 55 de milioane de dolari. Într-o campanie pe Kickstarter, platforma de crowdfunding care încearcă să încurajeze creativitatea, a strâns în doar câteva zile 41 de milioane de dolari.  Faima vine însă cu un preţ – nu toată lumea îl place pe Sanderson şi nu tuturor le place ce scrie acesta, iar cu cât celebritatea creşte, cu atât cresc şi resentimentele.

    Dar pentru Sanderson, tot răul spre bine. Un interviu aproape batjocoritor realizat de o revistă de renume cu scriitorul american a devenit viral, aducând-i acestuia şi mai multă popularitate. Este o întorsătură de situaţie demnă de poveştile sale. Iar renumele şi, mai ales milioanele de dolari pe care le câştigă anual au adus în prim plan meseria de scriitor. Prin urmare, de ce autorii de fantasy nu sunt luaţi în serios? se întreabă ziarul britanic The Telegraph. Poate că a venit timpul lor. Pentru cine n-a auzit de Sanderson, acesta este un scriitor care a imaginat un întreg univers, cu legi fizice, principii magice, zei, populaţii şi istorie proprii. Trilogiile au elemente comune, iar o poveste nu poate fi înţeleasă pe deplin fără a fi citite celelalte. Cititorul devine captiv în universul Cosmere, visul oricărui brand de renume din orice domeniu.

     Într-un lung interviu, de 4.000 de cuvinte, revista Wired îi face scriitorului un „profil”, dar lovind acolo unde doare mai tare.  „Poate că nimeni nu scrie despre dumneavoastră… pentru că nu scrieţi bine”, spune un citat scos mai în faţă în articol. Subtextul ar fi că Sanderson este un autor îngrozitor şi, mai rău, un tocilar. Descoperim că şi cititorii săi sunt tocilari atunci când revista vizitează o convenţie a fanilor Sanderson şi râde de imitaţiile de săbii ale participanţilor şi de faptul că aceştia îşi numesc copiii după personajele autorului.

    Atât vitriol împrăştiat cu atâta neruşinare poate să pară ciudat pentru cititorii non-americani. O altă parte a articolului spune:  „Stă vizavi de mine într-un restaurant gol, cam impozant şi sigur de cunoştinţele sale, într-un tricou cu desen şi cu un sacou nepotrivit despre care spune că îl poartă pentru că îl face să arate ca un profesor. Nu îl face să arate aşa. El nu este profesor. Cu excepţia cazului în care cuvântul înseamnă doar: a crede că tot ce spui merită spus. Sanderson vorbeşte mult, dar aproape nimic nu este utilizabil, citabil. Încep să mă gândesc, pentru asta am condus tot drumul de la San Francisco până în suburbiile Salt Lake City, îngheţat bocnă de frigul iernii?” Dacă nu-ţi place de cineva  – aşa cum lasă impresia ediţia americană a Wired – atunci de ce să scrii despre el? Un astfel de comportament poate provoca şi daune de durată – reputaţia cântăreţei MIA nu şi-a mai revenit niciodată după un profil vicios realizat în 2010 de revista New York Times, în care i s-a reproşat că vorbea despre justiţie socială în timp ce lua în râs cartofii prăjiţi. În mod similar, au fost multe hohote la adresa lui Jeremy Strong, actorul din seriei HBO „Succesiunea”, după ce a fost abordat amăgitor de New Yorker în decembrie 2021. Crima lui? Că a luat actoria mult prea în serios. În cazul lui Sanderson, efectul a fost opus – cel puţin judecând după reacţia reţelelor sociale. Chiar şi cititorii care n-au citit cu prea mult entuziasm nesfârşitele cărţi ale scriitorului au strâns rândurile în jurul său după măcelul din interviul Wired. „Este un tip minunat care şi-a câştigat cu adevărat dreptul să se scrie despre el mai respectuos”, a scris Grimdark Magazine pe Twitter. „Articolul Wired este repetitiv, prea lung, structural dezordonat şi agresiv peste tot. Nu sunt sigur că acesta este individul care să judece un alt scriitor”, a spus şi autorul de fantasy Justin Lee Anderson.

    Nu este o surpriză faptul că atât de mulţi se adună să-l susţină pe Sanderson. Este cel mai popular scriitor de ficţiune escapistă din lume şi un urmaş larg recunoscut al lui Tolkien şi al lui George RR Martin. De asemenea, cărţile lui sunt foarte distractive. Sunt uriaşe şi în continuă expansiune, dar întotdeauna extrem de complexe. Luaţi, de exemplu, saga sa în desfăşurare, Arhiva luminii de furtună (Stormlight Archive): alternativa sa plină de acţiune la Stăpânul Inelelor sau la A Song of Ice and Fire a lui George RR Martin (din care este adaptat Game of Thrones). Stormlight este în esenţă Tolkien dacă Tolkien ar fi crescut cu benzi desenate de la Marvel. La începutul primei cărţi, există o piesă fantastică în care un asasin foloseşte magia pentru a modifica gravitaţia: el aleargă de-a lungul unui perete cu o sabie deosebită în mână şi luptă cu paznici îngroziţi la un unghi de 45 de grade. Secvenţa este cinematografică şi palpitantă. Sanderson ştie să îmbine acţiunea desprinsă ca din filmele moderne ale Marvel – sau din jocurile video – cu descrieri cuprinzătoare şi introspecţii şi conflicte interioare profunde. Sanderson este un uriaş al publishing-ului. A vândut 20 de milioane de romane de-a lungul carierei sale (şi nici măcar nu este bătrân): Rhythm of War, al patrulea volum al Stormlight Archives, a ocupat primul loc în topul celor mai vândute bestselleruri din întreaga lume când a fost publicat la sfârşitul anului 2020.

    De asemenea, a „virusat” industria editorială: cea mai mare parte a vânzărilor sale de cărţi se face prin comercianţii tradiţionali. Cu toate acestea, Sanderson are ediţii limitate de lux publicate de propria tipografie, Dragonsteel. Procedând astfel, el a valorificat puterea fandom-ului (a lumii fanilor) într-o măsură stelară. Anul trecut, a finanţat prin crowdfunding patru romane nepublicate scrise în timpul lockdown-urilor pentru puţin peste 41 de milioane de dolari. Ulterior, el a spus că va folosi o parte din venituri pentru a cumpăra cărţi rare pentru jocul Magic the Gathering, al cărui fan este. Popularitatea l-a făcut pe Sanderson o ţintă a gurilor rele. Cea mai populară ţintă este stilul său de scris – în mod conştient curat şi nepretenţios, astfel încât cititorul să treacă de la punctul A la B cu efort minim. Wired a făcut tot posibilul să-i caute nod în papură pentru proza sa, spunând că foloseşte prea multe adverbe şi că are o slăbiciune şi o vulnerabilitate pentru tautologie. Acestea, desigur, au fost şi plângerile împotriva lui JK Rowling – un alt traficant maniac de adverbe, se spune. Şi, desigur, cam acelaşi lucru s-a spus despre Stephen King de-a lungul deceniilor. „Propoziţiile pe care le scrie sau scenele pe care le construieşte sunt plictisitoare”, se arată într-o recenzie a lui King din LA Review Of Books din 2012. „Părerea mea este că King se adresează adolescentului oprimat sau adolescentului tocilar oprimat.” Acele idei ar fi putut veni foarte uşor de la Wired în atacul asupra lui Sanderson. Ceea ce este ciudat la această ură este că vine într-un moment în care fantezia nu a fost niciodată mai larg acceptată. Lord of the Rings este pe Amazon Prime. House of the Dragon a fost un succes pentru HBO. Al doilea sezon din Shadow and Bone al lui Leigh Bardugo tocmai a debutat pe Netflix. Bardugo, ca şi Sanderson, este o autoare de cult căreia i-a mers bine din fantezie: tocmai a semnat un contract de „opt cifre” cu editorul ei. Şi, ca şi Sanderson, ea preferă proza neîmpopoţonată – pentru ca povestea să curgă mai bine. Diferenţa este că nimeni nu scrie articole de succes despre ea. Cu siguranţă că nimeni nu o acuză de însuşire culturală pentru că a folosit folclorul rus în munca ei (vrăjitorii ei se numesc „Grişa” – forma prescurtată rusă a lui Grigore). Acest lucru este în contrast cu Sanderson, care se presupune că s-a bazat pe credinţa sa mormonă în scrisul său. El nu a negat niciodată acest lucru – şi trebuie să vă întrebaţi dacă este vreo crimă aici. Stăpânul Inelelor a fost scufundat în catolicismul lui Tolkien. His Dark Materials a lui Philip Pullman este impregnat cu ateismul său în care nu ia prizonieri. Sanderson face ceva diferit? Concluzia evidentă este că fiind bogat, de vârstă mijlocie şi creştin, Sanderson este o ţintă prea tentantă. În America, anumite categorii sunt încă predispuse  la ridiculizare. Acestea includ oameni albi săraci şi mormoni. Sanderson este un tocilar recunoscut – iubeşte Magic the Gathering şi este un maniac al jocului video Elden Ring. De asemenea, deţine un home cinema unde el şi familia sa se bucură de proiecţii frecvente ale filmului The Greatest Showman. Sanderson a răspuns la articol, spunând că nu ia personal loviturile. Totuşi, a recunoscut un deja vu. „Sunt îngrijorat de felul în care tratează întreaga noastră comunitate. Înţeleg că nu a vorbit doar despre mine, ci despre voi”, a scrie el pe Reddit. „Aşa cum se întâmplă cu fanii fantasy de ani de zile, atitudinea generală a oricui scrie despre noi este că ar trebui să ne fie ruşine că ne bucurăm de ceea ce ne bucură. În asta, tonul pare ca a fost scris în anii optzeci. «Uitaţi-vă la tocilarii ăştia proşti, cum le plac lor lucrurile astea! Cum îndrăznesc să le placă! Nu ştiu ei că ceea ce le place este prost?»”

    Dar rezultatul loviturilor din Wired are un aspect pozitiv – l-a popularizat şi mai mult pe Sanderson. Şi mai multă lume a aflat despre cărţile sale. După cum a sugerat Wired, aceste romane nu vor fi confundate cu  cele ale James Joyce sau ale David Foster Wallace. Sunt, totuşi, foarte distractive. Şi nu asta, până la urmă, contează? Sanderson trăieşte din ce scrie şi trăieşte bine. Pentru el, a fi scriitor este un job şi o afacere de zeci de milioane.    ■

     

    Brandon Sanderson

    Pare că a „virusat” industria editorială. Cea mai mare parte a vânzărilor sale de cărţi se face prin comercianţii tradiţionali. Cu toate acestea,  are ediţii limitate de lux publicate de propria tipografie, Dragonsteel. Procedând astfel, el a valorificat puterea fandom-ului (a lumii fanilor) într-o măsură stelară. Anul trecut, a finanţat prin crowdfunding patru romane nepublicate scrise în timpul lockdown-urilor pentru puţin peste 41 de milioane de dolari.

  • Grupul bulgar Eurohold, din care face parte Euroins România, ameninţă Guvernul României cu un arbitraj internaţional dacă nu se plătesc prejudiciile aduse grupului

    Eurohold şi Euroins Insurance Group (EIG), holdingul şi grupul din Bulgaria din care face parte Euroins România au informat oficial Guvernul României cu privire la intenţia de a solicita un arbittraj internaţional pentru a proteja investiţia grupului în România, exceptând cazul în care disputa actuală privind cazul Euroins România este soluţionară rapid, iar prejudiciile cauzate grupului sunt compensate corespunzător, au transmis reprezentanţii grupului bulgar.

    Holdingul a transmis deja guvernului român o notificare în acest sens, care reprezintă primul pas formal către iniţierea unui arbitraj internaţional pentru investiţii în temeiul tratatului pentru protecţia investiţiilor, semnat între guvernele Bulgariei şi României. „Dacă nu ajungem la o înţelegere acceptabilă într-o perioadă rezonabilă de timp, ne vom proteja investiţia printr-un arbitraj internaţional”, a explicat Todor Danailov, CEO al EIG.

  • Un startup local deschide o rundă nouă de finanţare de 50 de milioane de euro pentru extinderea la nivel internaţional

    Bobnet, start-up-ul local care dezvoltă soluţii hardware şi software pentru automatizarea industriei de retail, a anunţat deschiderea unei noi runde de finanţare în valoare de 50 milioane de euro pentru a continua dezvoltarea soluţiilor proprii şi pentru a se putea extinde la nivel internaţional. Până în prezent, Bobnet a obţinut finanţări în valoare totală de 15 milioane de euro, start-up-ul fiind susţinut de fondul de investiţii american NCH Capital.

    “Sistemul de gestionare al lanţurilor de lockere Bobnet este primul software de pe piaţă capabil să administreze complet automat operaţiuni pentru lanţurile de retail cu mii şi milioane de unităţi de vânzare şi logistică, capabile să comunice cu o infrastructură bazată pe cloud prin intermediul tehnologiei IoT. Astfel, cu ajutorul tehnologiei noastre Bobnet, crearea unui lanţ fizic de retail, care este dispersat în spaţiu şi totuşi funcţionează ca un întreg în mod complet automatizat, este acum posibilă prin eliminarea aproape completă a necesităţii implicării umane în proces.”, a declarat Mihail Gîrneţ, CEO-ul Bobnet Group.

    Anunţul deschiderii noii runde de finanţare a fost făcut în cadrul evebimentului GITEX Global din Dubai, unde compania a prezentat în această săptămână produsele sale pentru retail şi unde a dezvăluit cele mai recente inovaţii software pentru optimizare proceselor logistice.

    Bobnet a dezvoltat un sistem de gestionare a lanţurilor destinate retailului, menit să optimizeze operaţiunile în sectorul de retail, iar investiţia vizată îi va permite să comercializeze soluţiile sale la nivel global.

    Grupul BobNet a pornit în 2018 cu proiectul Bob Concierge, prin care le pune la dispoziţie utilizatorilor produse alimentare şi servicii printr-un aparat complet automatizat, instalat în holurile scărilor de bloc, iar ulterior, în 2022, a lansat un alt dispozitiv IoT (Internet of Things) care funcţionează însă ca un restaurant complet automatizat, numit Bob Bistro. Înainte de lansarea dispozitivului Bob Bistro, grupul a deschis o fabrică de dispozitive IoT la Piteşti, care să îi permită scalarea businessului şi prin oferirea tehnologiei proprii către terţi ca soluţie independentă. În prezent, în cadrul fabricii se produc mai multe dispozitive automatizate pentru industria de retail şi logistică.

    Soluţiile de automatizare hardware şi software create de Bobnet pentru a depăşi problemele legate de implementarea şi gestionarea lanţurilor mari de retail, ajută în special jucătorii din industria food prin lockerele inteligente cu temperatură controlată. Compania a reuşit să creeze un lanţ de 120 de automate de check-out pentru produse alimentare şi de retail, plasate pe piaţa din România, validând şi optimizând soluţiile sale hardware şi software avansate, pentru a crea un sistem de gestionare complet funcţional al acestor lanţuri de retail.

    Totodată, Bobnet a dezvoltat pentru start-up-ul Telerenta, care a dezvoltat o platformă de închiriere de echipamente electronice, o reţea de automate RentBox, de unde utilizatorii pot închiria gadegt-uri pe loc.

  • Cum au reuşit două cântăreţe celebre să ajute mai multe oraşe mari din America să îşi revină după pierderile uriaşe cauzate de pandemia de COVID

    Swiftiştii care s-au adunat în oraşele de pe parcursul Eras Tour au umplut hoteluri până la refuz şi au aglomerat restaurantele. Fed a observat asta. Muzica şi prezenţa lui Taylor Swift au devenit un motor de creştere pentru economia locală. Mecanismul taylornomiei este simplu: când Taylor Swift vine în oraş, fanii ei cheltuie fără măsură.

    Cele 20 de oraşe americane în care cântăreaţa de muzică pop şi-a adus anul acesta turneul nu ar putea fi mai mulţumite. Invazia de fani le-a ajutat să-şi revină de pe urma impactului economic al pandemiei, spectacolele atrăgând turişti şi deschizând portofele. Prima etapă a Eras Tour, care a început în martie şi s-a încheiat pe 9 august, este probabil cel mai mare turneu din istoria concertelor, cu încasări de 1 miliard de dolari.

    Taylor Swift umple stadioane de fotbal cu mai mult de 70.000 de locuri, iar cântăreaţa stă adesea în oraş câteva zile, dând timp afacerilor locale să digere banii swiftiştilor. Pentru a atrage fani în magazinele lor, mici şi mari antreprenori vând gogoşi cu chipul lui Swift pe ele sau pregătesc cocktailuri numite după melodiile ei. Un muzeu din Nashville a sincronizat lansarea unei expoziţii cu costume purtate de Swift pentru a coincide cu spectacolele ei de acolo. Mara Klaunig, analist la firma de cercetare economică Camoin Associates, spune că după ce au stat în casă în timpul pandemiei, oamenii sunt gata să facă o escapadă de weekend pentru a-şi vedea idolul.

    „Există o cerere defulatorie de a merge la distracţie şi socializare”, a explicat ea. Iar Eras Tour este cel mai potrivit pentru acest lucru. „Oamenii sunt dispuşi să călătorească departe pentru a o vedea pe Swift.” În Las Vegas parcă a revenit atmosfera din 2019 când cântăreaţa a dat spectacolul acolo în martie. Autoritatea de turism din oraş a creditat concertele superstarului cu creşterea numărului de vizitatori la niveluri apropiate de cele de dinainte de pandemie. Turul a primit, de asemenea, atenţie din partea Federal Reserve Bank of Philadelphia, care a declarat că luna mai a fost cea mai bună lună a oraşului pentru veniturile hoteliere de la debutul pandemiei încoace, în mare parte mulţumită Turului Eras.

    Chicago şi Minneapolis au doborât recordurile istorice pentru numărul de camere de hotel ocupate în timp ce Swift a cântat în aceste metropole.

    În Cincinnati, cheltuielile legate de turneul lui Swift au ajuns la aproximativ 48 de milioane de dolari, potrivit biroului de turism al oraşului, Visit Cincy. „Ea este o forţă”, spune Julie Calvert, CEO al Visit Cincy, despre Swift.

    Chiar şi oamenii care n-au mai apucat sau nu şi-au mai permis bilete au călătorit pentru a fi aproape de ea. În cele două nopţi în care Swift a concertat în Cincinnati, mii de oameni s-au adunat în parcurile din jurul stadionului Paycor pentru a cânta în cor, în aer liber, ca la concert. Aproape 41.000 de persoane au mers la un eveniment din Cincinnati numit Taygate, unde peste 2.000 dintre acestea au primit aranjamente de păr gratuite şi machiaj cu sclipici pentru spectacol. Mulţimile au asaltat cofetăria de vafe Taste of Belgium din apropiere, unde fanii au putut savura cocktailuri Lavender Haze, numite după hitul lui Swift din 2022. Taste of Belgium a anunţat că a avut cele mai bune două zile de vânzări de la deschiderea locaţiei în urmă cu şapte ani. Calvert nu se aşteaptă ca un alt concert să aibă acelaşi impact.

    „Numai ea”, a spus executivul despre Swift. „Ea are acea magie.”

    Site-ul Ticketmaster s-a prăbuşit în noiembrie anul trecut când biletele pentru turneul Eras din SUA au fost puse în vânzare, o dezamăgire care a dus la o audiere în Congres.

    Fanii norocoşi care au apucat bilete au cheltuit sute de dolari pe ţinute pentru spectacol, angajând designeri pentru a recrea costumele purtate de Swift pe covorul roşu sau în videoclipurile muzicale. La concerte, ei au făcut schimb de brăţări de prietenie cu mărgele pe care erau inscripţionate titlurile cântecelor. Oraşele au încercat să-i întâmpine pe swiftişti. Glendale, din Arizona, s-a redenumit temporar Swift City; Swift a fost numită primar onorific al Santa Clara, California; iar Turnul Willis din Chicago a fost luminat violet şi auriu într-o noapte şi verde şi albastru în alta ca omagiu adus unor albume ale lui Swift.

    Taylor Swift nu este singurul fenomen din sfera divertismentului care a căpătat dimensiuni economice. Beyoncé are şi ea puterea de a impulsiona creşterea economică cu armatele de fani care o urmăresc. Bloomberg Economics a calculat că Swift, Beyoncé cu turneul ei Renaissance World Tour şi filmele Barbie şi Oppenheimer ar putea contribui cu 8,5 miliarde de dolari la avansul economiei americane în trimestrul III.

    În Nashville, Tennessee, Country Music Hall of Fame and Museum a lucrat rapid pentru a organiza o expoziţie pop-up Taylor Swift care să coincidă cu oprirea ei din mai.

    Expoziţiile necesită de obicei patru ani de planificare, a povestit CEO-ul Kyle Young. Dar muzeul a avut doar cinci luni pentru a crea evenimentul temporar. Muzeul a afişat câteva dintre lookurile lui Swift din ultimii ani, inclusiv un costum de baie roz şi o jachetă din blană artificială pe care Swift a îmbrăcat-o în videoclipul „You Need to Calm Down” din 2019. De asemenea, au fost expuse şapca şi rochia pe care vedeta le-a îmbrăcat când Universitatea din New York i-a acordat anul trecut un doctorat onorific în arte plastice.

    Efortul a dat roade: luna mai a fost cea mai bună lună a muzeului din istoria sa de 65 de ani, cu 114.000 de persoane cumpărând bilete, a spus Young. „Pentru prima dată, am vândut tot”, a exclamat el. În Minneapolis, postarea pe Instagram a Glam Doll Donuts cu gogoşi cu tema Taylor Swift a dezlanţuit infernul. „Oamenii făceau coadă la magazin şi sunau toată ziua, crizându-se pentru că doreau o gogoaşă Taylor şi nu apucă să cumpere”, a spus coproprietarul Teresa Fox. „Nu ne aşteptam la aşa ceva.” Gogoşile au venit într-o cutie de 12: zece aveau numele fiecărui album al lui Swift, una avea semnătura ei şi alta avea faţa imprimată cu ciocolată. Toate cele 12 aveau sclipici comestibil. O cutie a costat 63 de dolari.

    Morgan Narkiewicz din Syracuse, N.Y., a fost la Minneapolis pentru turneul Eras când prietena ei a văzut postarea. „Ne-am spus: <<Absolut, avem nevoie de ele>>”, şi-a amintit Narkiewicz, care a spus că prietena ei a cumpărat o cutie, în timp ce ea a cumpărat o cafea şi alte două gogoşi pentru 6 dolari fiecare. „Am plecat cu mult prea multe gogoşi.”

    Glam Doll Donuts a vândut sute de cutii, a spus Fox, şi la un moment dat magazinul a trebuit să respingă comenzile pentru că nu a mai putut produce în cantităţi suficiente.

    „Nu am mai muncit atât de mult de când am deschis magazinul” acum un deceniu, a spus Fox. „Am avut zile de lucru de 18 ore în care nu am făcut altceva decât gogoşi Taylor Swift.”

    Restaurantul şi barul Redd’s din Carlstadt, N.J., situat vizavi de stadionul MetLife, este obişnuit să-i servească pe cei care merg la spectacole. Dar swiftiştii au fost diferiţi: nu au vrut băutură scumpă. „Ne place mulţimea care merge la Metallica sau la Guns N’ Roses – oameni care vin să bea câteva pahare”, a spus coproprietarul Douglas Palsi. „Fanii lui Swift poftesc mai degrabă la meniuri fast-food.” Au compensat cu afacerea secundară. Redd’s percepe aproximativ 15 dolari pentru a transporta oamenii la stadion, perfect pentru părinţii care nu merg la spectacol, dar care doresc să evite necazurile şi traficul din parcarea stadionului.

    Redd’s a transportat aproximativ 2.000 de persoane pe noapte pentru fiecare dintre cele trei concerte ale lui Swift din oraş, cu aproximativ 500 de oameni mai mult decât pentru un concert obişnuit, a spus Palsi. Afacerile din acele zile, care s-a întâmplat să fie în weekendul de Memorial Day, au fost de 50 de ori mai bune decât în weekendul obişnuit de vacanţă.

    „Chiar nu o urmăresc”, a spus Palsi despre Swift. „Dar cu siguranţă că am fost un fan în weekendul de Memorial Day.” Taylornomia se globalizează acum. Swift a anunţat că Turneul Eras se îndreaptă către Asia, Australia, Europa şi America de Sud. La începutul lunii iulie, Ticketmaster a amânat vânzarea biletelor pentru spectacole din Franţa din cauza unei erori. Peste 900.000 de persoane aşteptau să cumpere bilete în acea zi. Swift nu are spectacole în Noua Zeelandă, dar Air New Zealand a spus că a fost prinsă într-o „avalanşă rapidă” – oameni s-au grăbit să rezerve zboruri către Australia, unde Swift va concerta în februarie. Compania aeriană a trebuit să adauge încă 14 zboruri pentru a transporta încă 3.000 de persoane. Unele dintre zboruri primesc un număr special de transport Swiftie: NZ1989, după cel de-al cincilea album al lui Swift. Cântăreaţa nu a avut spectacol nici la meciul de fotbal american de pe 1 octombrie dintre Kansas City Chiefs şi New York Jets, dar a fost pe stadion ca spectator, ceea ce a fost suficient ca taylormania să cuprindă şi National Football League. Doar la zvonul că vedeta ar putea veni să-şi vadă jucând presupusul iubit Travis Kelce (de la Chiefs) fanii au dat iama în bilete. Taylor Swift nu este singurul fenomen din sfera divertismentului care a căpătat dimensiuni economice. Beyoncé are şi ea puterea de a impulsiona creşterea economică cu armatele de fani care o urmăresc. Bloomberg Economics a calculat că Swift, Beyoncé cu turneul ei Renaissance World Tour şi filmele Barbie şi Oppenheimer ar putea contribui cu
    8,5 miliarde de dolari la avansul economiei americane în trimestrul III. Astfel, nu trebuie să fie de mirare că USA Today, unul dintre cele mai citite ziare din SUA, după ce a publicat un anunţ că vrea să angajeze un jurnalist care să acopere tot ce reprezintă Swift şi Eras Tour, a creat un nou post în pas cu vremurile, cel de jurnalist care să scrie despe “influenţa lui Beyoncé în muzica, moda, cultura şi economia” Americii.   

    Aproape 41.000 de persoane au mers la un eveniment din Cincinnati numit Taygate, unde peste 2.000 dintre acestea au primit aranjamente de păr gratuite şi machiaj cu sclipici pentru spectacol.

  • Povestea tânărului care a reuşit să convingă cei mai bogaţi oameni din lume să investească în proiectul lui 800 de milioane de dolari

    Un fost trader de la Goldman Sachs s-a mutat în zona Bay Area, San Francisco, pentru a căuta succesul în domeniul tehnologiei. Până aici, nimic nou. povestea lui a luat o turnură diferită după ce a decis să nu pună bazele unui start-up şi a ajuns să facă exact opusul: să cumpere cu banii giganţilor tech terenuri agricole. Scopul? Un vis californian atipic.

    În ultimii cinci ani, o companie numită Flannery Associates a cheltuit peste 800 de milioane de dolari pentru achiziţionarea de teren în afara oraşului San Francisco – fără a explica cine se află în spatele acestui efort sau ce planuri are compania respectivă pentru acele terenuri. Acum, oficialii locali care investigau problema au primit în sfârşit un răspuns: un grup de lideri din industria tehnologică, bogaţi şi cunoscuţi, sunt implicaţi în această aventură şi speră să folosească terenul pentru a construi un oraş nou, potrivit relatărilor din The New York Times şi Bloomberg. Potrivit rapoartelor citate de cele două publicaţii, Reid Hoffman, cofondatorul LinkedIn, investitorii Marc Andreessen şi Chris Dixon de la Andreessen Horowitz, Nat Friedman, fostul CEO al GitHub, Laurene Powell Jobs, fondatorul Emerson Collective, şi alţi lideri şi investitori din domeniul tehnologiei au investit în acest proiect. Liderul Flannery Associates pare să fie Jan Sramek, un fost trader al Goldman Sachs.

     Imigrant european impresionat de energia start-up-urilor americane, fostul trader s-a mutat în zona San Francisco Bay Area pentru a reuşi în domeniul tehnologiei. La scurt timp după, a început să facă excursii de pescuit în comitatul Solano, de pe marginea estică a golfului San Francisco. Un colţ rural al comitatului a devenit în cele din urmă centrul unui plan conceput de  Sramek pentru a construi un oraş de la zero. A creat compania numită Flannery Associates şi a petrecut ultimii ani folosind bani de la unele dintre cele mai bogate persoane din Silicon Valley pentru a-şi transforma ideea ambiţioasă în realitate, potrivit surselor citate de New York Times. Povestea despre cum Sramek a convins câţiva dintre cei mai bogaţi oameni din lume să investească peste 800 de milioane de dolari în ferme şi terenuri neamenajate pentru visul unui oraş nou pare să devină o legendă a Silicon Valley care îmbină idealismul – sau aroganţa – cu capitalismul de modă veche.

    Ideea de a crea un oraş în care maşinile sunt autonome şi reglementarea este lejeră a fost discutată în întâlniri şi petreceri ale elitei tehnologice din Silicon Valley timp de ani de zile, scrie New York Times. Cu toate acestea, Sramek avea un plan exact despre cum investitorii ar putea să achiziţioneze proprietăţile, au declarat persoane care cunosc planurile sale. După ce a prezentat ideea la aproximativ o duzină de potenţiali finanţatori, a primit primul său cec de la Patrick Collison, directorul executiv al Stripe, o companie de plăţi cu o evaluare în creştere, care îl transformase pe Collison într-un miliardar pe hârtie.

    „California Forever este compania mamă a Flannery Associates. În ultimii ani, Flannery a achiziţionat peste 20.000 de hectare Solano, California. Până în prezent, compania noastră a păstrat tăcerea cu privire la activităţile noastre. Aceasta a creat, pe bună dreptate, interes, îngrijorare şi speculaţii. Acum, că nu mai suntem limitaţi de confidenţialitate, suntem dornici să începem o conversaţie despre viitorul comitatului Solano, o conversaţie cu voi toţi. Aşa cum se întâmplă în multe părţi ale statului nostru, comitatul Solano se confruntă cu numeroase provocări, dar are şi numeroase oportunităţi. În ultimii ani, am efectuat sondaje şi interviuri cu aproximativ 2.000 de rezidenţi de aici, iar vocile voastre au fost clare. Locuitorii doresc mai multe oportunităţi de a cumpăra case în comunităţi sigure şi prietenoase pentru pietoni. Locuri de muncă locale bine plătite, astfel încât să poată locui şi lucra în comitat. Mai multe resurse pentru îmbunătăţirea şcolilor, promovarea siguranţei publice şi reducerea persoanelor fără adăpost, precum şi resurse pentru investiţii în infrastructura pentru transport, apă şi protecţia împotriva incendiilor forestiere.”

    Sursa: site-ul californiaforever.com

    În câteva luni, acele discuţii au evoluat în Flannery Associates. Ceea ce a început cu obiectivul relativ modest de a cumpăra 4 hectare s-a transformat acum într-o achiziţie de terenuri pe scară largă, conform documentelor judecătoreşti şi unei prezentări pentru investitori examinate de The Times. Cu cei 900 de milioane de dolari, a cumpărat aproape suficiente parcele pentru a acoperi de două ori suprafaţa San Franciscoului.

    Flannery Associates a început recent să facă sondaje printre rezidenţii comitatului Solano, zona din nord-estul San Franciscoului unde se află terenul lor, cu privire la planurile de construire a unui „oraş nou cu zeci de mii de locuinţe noi, o fermă solară mare, livezi cu peste un milion de arbori noi şi peste zece mii de acri de parcuri şi spaţii deschise noi”, conform SFGate.

    CITITI AICI MATERIALUL INTEGRAL

  • Povestea noului Tinder şi a omului din spatele aplicaţiei de dating cu peste 17.000 de utilizatori, care a schimbat cu totul modul în care ne raportăm la relaţii

    Cu un parcurs profesional care a trecut prin băncile elveţiene Credit Suisse şi Pictet, cât şi prin construirea EMEA Capital, Cenk Gurz spune că a fost mereu în centrul creării de conexiuni valoroase pentru clienţi. De la industria finanţelor, a trecut, la începutul lui 2015, alături de alţi investitori, la industria sentimentelor, bazându-se pe acelaşi principiu. A fondat Btrfly, o aplicaţie de dating cu peste 17.000 de utilizatori şi parteneri premium acum, care a schimbat cu totul modul în care ne raportăm la relaţii, mizând în principal pe întâlnirile în aeroporturi. Anul acesta, noul „Tinder” a ajuns şi în România.

    „În viaţă totul ţine de sincronizare”, a scris Lisa Taddeo, autoare americană, în cartea Trei femei, care, după cum sugerează titlul, prezintă viaţa intimă a trei femei americane, având la bază aproape un deceniu de documentare jurnalistică. Descrisă într-un singur cuvânt, acesta ar fi dorinţă. Deseori, auzim oameni care spun „mi-aş dori”, iar, în rândul prietenelor mele care au jur de 30 de ani şi joburi în companii medii sau mari din Capitală, vine cu o completare: „Mi-aş dori o relaţie”. Unele cred în sincronizare şi speră să fie remarcate pe stradă, în parc, la teatru, la cinema sau la piscină, unele cred în puterea social media şi Facebook dating le vine în ajutor, iar altele şi-au descărcat aplicaţii de dating. Cea mai nouă apariţie la acest capitol în România este Btrfly. Care e povestea noii platforme?

    Cine este în spatele Btrfly?

    „Am avut şansa de a lucra pentru instituţii mari şi de a construi o pistă bună de vânzări. Atât la Credit Suisse, cât şi la Pictet creez întâlniri grozave pentru clienţi. Înainte de a începe Btrfly, am făcut parte dintr-o echipă care a construit EMEA Capital, un manager de active de dimensiune medie cu sediul în Londra. Cu toate acestea, Btrfly este cea mai mare realizare a mea cu cei 17.000 de utilizatori şi parteneri premium; împreună cu membrii echipei Btrfy am construit un nou model de afaceri”, spune Cenk Gurz, cofondator şi CEO al Btrfly, pe F6S, reţea de socializare similară cu platforma LinkedIn. La începutul acestui an, în luna aprilie, antreprenorul cu background financiar a preluat funcţia de director executiv la Bank J. Safra Sarasin, o bancă privată elveţiană cu o istorie ce datează din 1841, potrivit informaţiilor publicate de Gurz pe profilul său de LinkedIn.

    Aceasta are sediul în Basel şi face parte din grupul brazilian J. Safra. În 2013, Safra Group a achiziţionat Bank Sarasin & Co. Ltd şi a fuzionat-o cu filiala sa Bank Jacob Safra Elveţia, stabilind astfel prezenţa actuală a băncii în statul elveţian. Cenk Gurz a studiat la Universitatea McGill, una dintre cele mai cunoscute instituţii de învăţământ superior din Canada şi una dintre cele mai importante universităţi din lume, unde şi-a luat licenţă de comerţ şi în finanţe, în perioada 1997-2000. Apoi, în 2006 a devenit analist financiar autorizat de CFA Institute, iar un an mai târziu a fost autorizat în managementul riscului financiar de Global Association of Risk Professionals (GARP). „Btrfly is a digital airport lounge”, adică îşi propune să ofere experienţă de lounge de aeroport, iar persoanele care ajung acolo se cunosc prin intermediul aplicaţiei. „Salonul nostru nu are pereţi”, se arată pe site-ul Btrfly. Astfel, utilizatorii, în timp ce aşteaptă la aeroport, se pot conecta cu alţi călători, să facă networking şi să împărtăşască informaţii de călătorie sau să găsească parteneri de călătorie pentru cursa vieţii.

    Btrfly… în România

    Aplicaţia, pornită iniţial în Marea Britanie, s-a extins în Slovacia, Cehia, Ungaria şi România. Pe plan local, aplicaţia Btrfly a apărut la începutul acestui an, din luna februarie luând amploare pe TikTok. De altfel, ea a fost popularizată şi de cântăreaţa Amme, care a lansat recent piesa Zodiac. „Mai bine să ai fluturi în stomac, decât gândaci în urechi. Încearcă aplicaţia Btrfly”, este sloganul companiei, descriind că prin câteva clicuri dai de calea simplă şi originală de a cunoaşte oameni noi, fie că sunt aproape sau chiar departe fizic. Site-ul platformei Btrfly din România este operat de compania Btrfly S.E., cu sediul în Bratislava, capitala Slovaciei.

    Această companie îl are CEO pe Tomáš Krč, potrivit profilului său de LinkedIn. „Conectează-te cu ei online şi împărtăşeşte-ţi story-urile (după modelul celor de la Instagram – n. red.). Se va crea automat o simpatie reciprocă între voi, pe baza intereselor comune. Cu un abonament vei avea şi alte beneficii, vei putea afla cine ţi-a văzut profilul şi cine te place”, se arată pe site-ul Btrfly. Abonamentul costă circa 10 euro/săptămână. Generaţia Z, reprezentată de tineri care are au până în 25 de ani, spune că îi lipseşte viaţa sexuală, fiind afectată de mai multe cauze, precum costul vieţii sau lipsa job-urilor. Circa 65% dintre tineri sunt nemulţumiţi de viaţa intimă, potrivit unui studiu făcut de o aplicaţie de dating, acolo unde îşi caută jumătatea. „Îmi place foarte mult aplicaţia pentru că e simplu şi uşor de utilizat, designul super-modern şi pentru că astfel pot cunoaşte o mulţime de oameni interesanţi”, a scris Ion,
    28 de ani, o recenzie. „Activează aplicaţia într-un club, la un festival sau pe stradă. Oriunde te vei afla, este posibil ca următoarea ta întâlnire să fie acolo. Istoricul de 24 de ore te asigură că nu vei pierde acest contact niciodată.”, se arată pe site-ul Btrfly. Însă doi tineri susţin că nu au găsit fete din Mangalia, respectiv Brăila, pe această aplicaţie, acelea fiind zonele lor de interes.

    „O persoană se îndrăgosteşte în mai puţin de 4 minute”, astfel că aplicaţiile de dating, precum Tinder, Bumble, Hinge, Match, Happn ori Badoo, s-au înmulţit în urma cererii crescute din acest domeniu, Tinder fiind cel care a avut un succes uriaş. Bumble are însă o poveste interesantă în spate, fiind pornit de cofondatoarea Tinder şi cofondatorul platformei de întâlniri online Badoo, Andrei Andreev, şi fiind lansat în urma unei investiţii de 10 milioane de dolari, potrivit Business Insider.  

    Platforma Btrfly  (fluture – trad.) a fost lansată în 2015, cu un an mai târziu decât Bumble, în Londra, Marea Britanie, fiind dedicată, în principal celor care călătoareau cu avionul şi şi-ar fi putut găsi dragostea în terminalul de îmbarcare. Astfel, presa britanică a numit Btrfly „Tinder pentru aeroporturi”.

  • Cine este prevestitorul apocalipsei dar şi mântuitorul

    În adâncul sălbăticiei din Wyoming, în ultima lună a verii,  Christine Lagarde, preşedinta Băncii Centrale Europene, şi-a dat în petic în faţa unui public numeros de şefi de bănci centrale din elita mondială  şi a prezis senină prăbuşirea ordinii financiare internaţionale. Îmbrăcată  în roşu şi negru strălucitor, semăna cu o trufă de ciocolată în formă umană – şi deşi avertismentul ei a fost diluat de jargonul obişnuit impenetrabil, mesajul era suficient de clar şi dramatic, scrie Politico.

    „Există scenarii plauzibile în care am putea vedea o schimbare fundamentală în natura interacţiunilor economice globale”, a anunţat Lagarde sec în faţa mulţimii adunate pentru reuniunea anuală a şefilor de bănci centrale din Jackson Hole, Wyoming, SUA. Premisele de la baza gândirii managementului tehnocrat al ordinii mondiale se prăbuşeau. Lumea, a spus ea, ar putea intra în curând într-o „nouă eră” în care „normalul din trecut ar putea să nu mai fie un ghid bun pentru modul în care funcţionează economia”.

    „Pentru factorii de decizie politică cu un mandat de stabilitate”, a adăugat ea ridicând nota, „acest lucru reprezintă o provocare semnificativă”.

    O „nouă eră”? — un avertisment venind de la un membru al celei mai seci şi lipsite de imaginaţie dintre preoţimile tehnocrate globale, bancherii centrali? Jackson Hole nu a fost prima dată când Lagarde s-a arătat în public îngrijorată de soarta ordinii internaţionale a pieţelor libere, de dominaţia dolarului şi de globalizarea la crearea căreia a contribuit. Deşi şi alţii au ridicat problema, Lagarde a vorbit deschis. Chiar în aprilie, ea a fost primul mare bancher central occidental care a exprimat îngrijorări explicite cu privire la fragilitatea dolarului american, a cărui dominaţie internaţională, a spus ea, „nu mai trebuie luată ca ceva natural”.

    A fost ceva categoric ciudat din partea liderului sfintei autorităţi monetare, al cărei departament de comunicare rareori spune ceva mai captivant decât bilanţuri de active şi pasive şi ajustări ale dobânzilor depozitelor. Venind de la o femeie a cărei lungă carieră în eşaloanele superioare a fost definită prin evlavie faţă de ordinea internaţională condusă de SUA, a fost chiar erezie. Cea mai alarmantă a fost indiferenţa aparentă a lui Lagarde faţă de puterea propriilor cuvinte asupra ordinii internaţionale menţionate. Un oficial de la BCE a fost suficient de surprins de comentariile din aprilie încât l-a întrebat pe scriitorul de discursuri ce a vrut să spună, doar pentru a fi asigurat că a fost „o interpretare greşită” şi că a fost pur şi simplu o afirmare a mandatului îngust al instituţiei pentru stabilitatea preţurilor.

    Dar este greu să nu ne întrebăm dacă Lagarde, după o viaţă în care a condus instituţii globale prin crize succesive, a identificat un eveniment cu potenţial de extincţie – şi îşi spune că, încă o dată, ea este cea care ar trebui să ajute lumea să-l evite. „Sunt de acord că a găsit ceva”, a spus Jay Newman, investitor pensionar. „Vor fi schimbări mari în comerţ şi investiţii.” Paul Podolsky, un alt trader de drum lung, a speculat că Lagarde pregătea BCE, într-un mod specific francez, pentru o „posibilă situaţie în care euro va avea un rol mai mare în sistemul global decât are în mod normal”.

    În altă parte, sentimentul predominant este confuzia, nu în ultimul rând dat de aparenta desconsiderare a lui Lagarde faţă de tradiţia lipsei de nuanţă pe o scenă unde fiecare enunţ este atent analizat de forţele obsesive şi neclintite ale pieţei. „Ceea ce a spus Lagarde nu este lucrul firesc pe care să-l spună un bancher central, în sensul că, de obicei, nu ia ca scenariu central pericolul cel mai mare”, s-a panicat un analist anonim nervos, referindu-se la un risc care este rar, dar mortal. „Poate că ea nu realizează ce comunicare neobişnuită pentru un bancher central a folosit – sau poate ştie ceva ce noi nu ştim.”

    Deci, ce vrea Lagarde? Problema este că e dificil de înţeles ce o impresionează. Puţini au reuşit să discearnă în ea sentimente puternice sau principii călăuzitoare dincolo de o noţiune vagă de „a servi” instituţiile pe care invariabil ajunge să le conducă prin crize dramatice, care definesc epoci. Un sfinx cu un zâmbet învingător, ea posedă un farmec care poate fi atât autentic, cât şi calculat. „Poate fi amuzantă atunci când trebuie”, a spus un fost coleg.

    Deci, ce vrea Lagarde? Problema e că este dificil de înţeles ce o impresionează. Puţini au reuşit să discearnă în ea sentimente puternice sau principii călăuzitoare dincolo de o noţiune vagă de „a servi” instituţiile pe care invariabil ajunge să le conducă prin crize dramatice, care definesc epoci. Un sfinx cu un zâmbet învingător, ea posedă un farmec care poate fi atât autentic, cât şi calculat. „Poate fi amuzantă atunci când trebuie”, a spus un fost coleg.

    Ce face ea pentru distracţie? Citeşte rar din plăcere. Nimeni intervievat de Politico nu a văzut-o vreodată citind o carte sau ceva care nu este un briefing ce ţine de muncă. Are puţin timp, ceea ce este de înţeles, pentru exercitarea hobby-urilor. Îi place să facă gem de fructe, în iulie, pentru familia ei şi se lasă cu uşurinţă convinsă la o rundă dubioasă de golf cu bancherii centrali. Obişnuia să înoate des, dar nu o mai face, fiind constrânsă de un program intens de lucru. În ceea ce priveşte viziunea asupra lumii, cei care o cunosc deduc că, dacă crede în ceva, este centristă sau vag de centru-dreapta. Dar majoritatea se opresc scurt la „pragmatică”.

    Totuşi, spre deosebire de mulţi dintre tehnocraţii de care se trezeşte înconjurată, ea este o oportunistă fermecătoare şi un comunicator priceput. Posedă o predispoziţie neobişnuită, la fel ca la Forrest Gump, de a găsi ritmul motor al istoriei – şi, dacă nu să stea pe val, măcar să-i supravieţuiască.

    De la început, ea s-a bucurat de o ascensiune aproape verticală, ridicându-se din adâncurile Normandiei suburbane pentru a conduce marea firmă de avocatură din Chicago Baker McKenzie, unde şi-a fermecat colegii şi elita internaţională a afacerilor deopotrivă. („Ea este poate cea mai drăguţă persoană pe care am avut plăcerea să o cunosc”, a spus fostul coleg de la Baker, Marc Levey.) În perioada de vârf a globalizării, firma sa a ajutat mari companii precum Dell să pătrundă în Europa, iar până în 2005 proeminenţa ei crescândă a adus-o pe Lagarde într-un rol neales în politica franceză. În calitate de ministru de finanţe, Lagarde s-a luptat cu criza financiară, şi-a mărturisit loialitatea lui Nicolas Sarkozy („Foloseşte-mă atâta timp cât îţi trebuie”, i-a scris ea preşedintelui francez) şi a fost ulterior condamnată pentru „neglijenţă” într-o afacere sordidă care a implicat plăţi din fonduri publice către un afacerist miliardar — dar a scăpat de pedeapsă când judecătorului i s-a făcut milă de ea. („A acţionat la ordin”, a declarat un fost coleg din politică pentru ziarul The Guardian. „Nu a făcut nimic rău în viaţa ei”).

    Cu o uşurinţă neobişnuită, Lagarde a rămas în fruntea în continuă schimbare a consensului, o figură cvasi-ceremonială, asemănătoare Elisabetei a II-a, care a fost percepută ca un administrator eficient, dar a fost totuşi deseori împiedicată de circumstanţe să exercite o putere reală. Gândiţi-vă la perioada ei ca director general al Fondului Monetar Internaţional, venerabila instituţie în vârstă de 77 de ani care împrumută bani, adesea în condiţii dure, ţărilor îndatorate când nimeni altcineva nu o face. Ea s-a alăturat FMI în 2011. A fost o perioadă întunecată – apogeul crizei din zona euro. Grecia a fost protagonistul nefericit, forţată să-şi distrugă aproape sinucigaş cheltuielile publice la ordinul creditorilor săi franco-germani, după un deceniu de cheltuieli în exces ale căror efecte le-a ascuns prin manipularea datelor oficiale.

    Ca parte a guvernului francez, Lagarde, în conformitate cu consensul predominant, a rezistat implicării FMI. Dar când Dominique Strauss-Kahn, şeful de atunci al Fondului, a fost arestat sub acuzaţia de agresiune sexuală la New York, ea a atacat postul de top. A pornit într-un turneu mondial strălucitor, a aburit China şi a împărţit în două votul Americii Latine, învingându-şi cu uşurinţă rivalul, distinsul bancher central mexican Agustín Carstens. Având în vedere reputaţia distrusă a predecesorului ei – şi în ciuda asigurărilor anterioare că europenii vor ceda controlul instituţiei economiilor emergente care se numărau printre creditorii lor – a fost o victorie elegantă, chiar dacă în cele din urmă previzibilă.

    Cu o uşurinţă neobişnuită, Lagarde a rămas în fruntea în continuă schimbare a consensului, o figură cvasiceremonială, asemănătoare Elisabetei a II-a, care a fost percepută ca un administrator eficient, dar a fost totuşi deseori împiedicată de circumstanţe de să exercite o putere reală.

    Însă odată ajunsă în funcţie, a fost rareori mai mult decât un manager de mijloc elegant, recunoscând cu uşurinţă că nu ea era cea care lua deciziile mari. A recunoscut că nu era nici foarte economistă – propriul ei economist-şef, Olivier Blanchard, a asemănat-o, cu căldură, cu o „studentă din primul an”. „Voi încerca să fiu un dirijor bun”, a spus Lagarde când s-a alăturat FMI. „Şi, fără a fi prea poeţi în privinţa asta, nu toţi dirijorii ştiu să cânte la pian, la harpă, la vioară sau la violoncel.” Ea a fost în principal un mediator informat, care avea să influenţeze, dar nu să dicteze, pentru a construi un consens între statele-naţiune reprezentate în consiliul de administraţie al FMI – ceea ce în practică, potrivit unora, însemna să obţină acceptarea pentru orice decizie pe care europenii şi SUA au luat-o deja în prealabil.

    Ea a montat naţiuni una împotriva celeilalte, oferind mari concesii celui mai puternic nou venit, China, în timp ce le-a lăsat pe tuşă pe altele, potrivit lui Paulo Nogueira Batista, membru al consiliului din partea Braziliei la acea vreme. „Directorul general şi personalul Fondului ne-au abordat individual pentru a ne explica ce gândesc şi a-şi explica părerile, iar ei ne-au spus: «Uite, înţelegem că nu sunteţi mulţumit de soluţie, dar permiteţi-ne să vă spunem că avem deja majoritatea necesară»”, a amintit Batista. „Şi atunci, dacă ne-am mai opune, am fi în minoritate.” Ea era foarte apropiată de membrul american al consiliului, de David Lipton. „Christine nu ar fi fost atât de bună fără David, iar David avea nevoie ca ea să fie faţa Fondului – cu carisma şi farmecul ei”, a povestit Daniel Heller, care a reprezentat Elveţia în consiliu.

    Rezultatul? Împotriva sfatului Statelor Unite, a multor membri din lumea emergentă şi a gânditorilor Fondului, inclusiv Blanchard, FMI s-a înclinat în faţa presiunii europene şi a semnat un acord care a lăsat Grecia încovoiată sub datorii pentru încă patru ani  înainte de a avea o altă şansă de renegociere. Chiar şi atunci când Lagarde însăşi a acceptat viziunea lui Blanchard, presiunea din partea unui bloc european condus de germani a însemnat că ea putea schimba prea puţin. Şi nimeni nu a fost surprins când, în 2015, tensiunile cauzate de acel bailout  au ajuns până la punctul de explozie, declanşând ascensiunea unui guvern rebel de stânga în Grecia.

    La summiturile tensionate care au urmat ale miniştrilor de finanţe din zona euro, aşezată la o masă lungă într-o cameră fără ferestre, slab luminată, din Bruxelles, ea a putut să ofere ocazional un pic de amuzament benign. „A fost foarte distractiv”, a spus Jeroen Dijsselbloem, pe atunci şeful Eurogrupului, amintindu-şi că în „momentele cele mai imposibile”, cu soarta Greciei şi a zonei euro în balanţă, „ea băga mâna în geantă, şi scotea câteva bomboane M&M’s şi spunea: „Hai să mâncăm nişte bomboane”.

    „Da, Lagarde era o persoană caldă”, a povestit şi Yanis Varoufakis, ministrul de finanţe al Greciei la acea vreme. Dar pentru el, asta conta prea puţin. „Pentru că era pusă în cămaşă de forţă de către FMI, era neputincioasă”, a spus grecul. „Şi având în vedere că era foarte dornică să nu-şi pună în pericol poziţia din ordinea instituţională, a fost fericită să accepte zdrobirea noastră.”

    *

    Cu SUA exasperate şi cu zona euro părând să-şi fi depăşit criza existenţială, Fondul s-a retras din negocierile tensionate cu privire la un al treilea pachet de bailout cu guvernul grec în ultimul moment, invocând dezacorduri majore între Atena şi creditorii FMI. Lagarde – cu mâinile ei spălate cu grijă de orice avea să urmeze – a ieşit cu reputaţia intactă.

    Aşadar, ce să fie cu episodul în care este prevestitor? Lagarde a ieşit întotdeauna în faţă cu problemele mari şi demne ale zilei într-o gamă eclectică de media – de exemplu a apărut anul trecut la televiziunea irlandeză în prime time pentru a oferi un diagnostic psihologic pentru Vladimir Putin şi a discutat despre viaţa ei sexuală în revista Elle France în 2019. Dar acum, cuvintele ei  au o greutate istorică.

    Iniţial, cu tactul care o caracterizează, ea a susţinut că nici măcar nu îşi doreşte postul de la BCE, deşi în câteva luni i s-a cerut să candideze, iar până în noiembrie 2019 a obţinut funcţia, dar în calitate de candidat de compromis când germanca Ursula von der Leyen a preluat şefia Comisiei Europene. „Aşadar, Lagarde a fost adusă pentru, de exemplu, ecologizarea economiei şi alte chestiuni dincolo de politica monetară”, îşi aminteşte Carsten Brzeski, economistul-şef al ING Economics şi un critic ironic al lui Lagarde. „Şi apoi a venit pandemia.”

    Ea a montat naţiuni una împotriva celeilalte, oferind mari concesii celui mai puternic nou venit, China, în timp ce le-a lăsat pe tuşă pe altele, potrivit lui Paulo Nogueira Batista, membru al consiliului din partea Braziliei la acea vreme.

    COVID-19 a fost mai mult decât o potrivire pentru abilităţile de comunicare lăudate ale lui Lagarde. Dar asta nu însemna că franţuzoaica nu putea face o mulţime de pagube. Dezastrul a venit chiar la începutul pandemiei, la o conferinţă din 12 martie 2020, când ea răspundea la întrebările presei despre răspândirea alarmantă timpurie a COVID-19 în nordul Italiei. Întrebată dacă va acţiona pentru a reduce „spreadul” (decalajul) periculos de mare dintre yieldurile obligaţiunilor italiene, Lagarde a oferit un răspuns acum infam care a aruncat în aer economia italiană – şi o mare parte din credibilitatea ei.

    Sunetul cataclismic? „Nu suntem aici pentru a închide spreadurile.” Poate că nu pare prea mult, dar în lumea ocultă a băncilor centrale e echivalent cu rostirea unei afurisenii. Cu ani înainte, Mario Draghi, predecesorul lui Lagarde, a „salvat zona euro”, anunţând că BCE va face „tot ce este nevoie” pentru a susţine miliarde de euro de datorii suverane aflate în pericol. Banca centrală se bazează pe un oarecare misticism enigmatic, pe care Draghi, tehnocratul sihastru, pregătit de iezuiţi, l-a avut din abundenţă. La simpla chemare a italianului, pieţele datoriilor s-au calmat. Draghi nici măcar nu a avut nevoie să-şi demonstreze harul divin, de a inunda zona euro cu bani –  celebra “big bazooka”. Cuvintele lui au fost atotputernice.

    Comentariul lui Lagarde a fost „orice este nevoie” al lui Draghi dar în sens invers – o bazooka întoarsă. „Am văzut spiritul lui Draghi părăsind încăperea”, îşi aminteşte Brzeski bântuit de ce a simţit atunci. „Ani de zile am fost răsfăţaţi de celebrul său har – omul putea calma pieţele financiare doar citind cartea de telefon – şi apoi Lagarde vine şi îl distruge în zece minute. Harul lui Draghi a fost exorcizat din BCE, iar Lagarde a fost exorcistul.”

    Pieţele obligaţiunilor au explodat. Înainte de a se alătura băncii, Lagarde a fost prezentată ca un arbitru al cărui rol principal ar fi să creeze un consens între guvernatorii băncilor centrale care iau decizii la BCE. Dar fiascoul „spreadurilor” a fost un memento clar că ea era responsabilă în mod unic ca voce a politicii monetare din zona euro. Şi ea a dat-o în bară. Autoritatea ei s-a prăbuşit. „În trecut, ştiam că trebuie să-l ascultăm cu mare atenţie pe Draghi”, a povestit Brzeski. „Acum, pieţele ştiu că, în mod normal, nu Lagarde este cea care ia hotărârile.” În plus, se distra prea mult, mergând pe calea celor sfinte prin schimbările climatice şi justiţie sociale. „Ca bancher central nu improvizezi”, a spus Brzeski. „Eşti plictisitor, repeţi aceleaşi mesaje iar şi iar.” Odată, când s-a încheiat o întâlnire cu presa, şi-a amintit un analist, reporterii au copleşit-o pe şefa operaţiunilor de piaţă a BCE, pe Isabel Schnabel, lăsând-o pe Lagarde singură, luând notiţe.

    Foştii colegi se întreabă dacă îi este dor de FMI, unde a reuşit să fie un finanţist vedetă, să propună fără să-şi facă griji pentru declaraţiile ei. „Vreau să spun că această slujbă este incredibilă, te conectează cu puterea globală la cel mai înalt nivel”, a spus Heller, membru al consiliului din partea Elveţiei. Presa franceză, ca de obicei, a speculat că ochii ei erau de fapt pe preşedinţie, un zvon care nu a dispărut niciodată.

    „Poate că se uită de sus la ceea ce înseamnă bancă centrală”, spune Brzeski, părând rănit. „Poate că i se pare plictisitor.”

    Tot ce rămâne de spus este că acum, când Lagarde spune ceva, este sigur să presupunem că o spune cu intenţie. „A avut o curbă de învăţare foarte abruptă, dar a urcat pe curba de învăţare foarte repede”, a spus Klaas Knot, guvernatorul băncii centrale olandeze. Chiar şi Brzeski a observat că experienţa îngrozitoare a inflaţiei de anul trecut a forţat o anumită seriozitate obositoare asupra lui Lagarde şi, recent, franţuzoaica s-a repezit la o jurnalistă de la Reuters care a pus sub semnul îndoielii părerile ei schimbătoare cu privire la politica monetară. Ea pare lipsită de viaţă la microfon, plictisită şi nu se mai distrează – o disperare tot mai mare, crede Brzeski, ceea ce a făcut-o cel puţin mai credibilă în faţa pieţelor.

    Aşa cum şi-a oferit părerile despre schimbările climatice şi războiul din Ucraina, este posibil ca Lagarde, cu comentariile ei recente, să caute următoarea criză mare asupra căreia să-şi asume conducerea ceremonială. Pe lângă înăsprirea politicii monetare, echipa ei de publicitate suprasolicitată acordă prioritate brandingului politicii: sunet captivant, litere mari, explicaţii bazate pe desene animate. „Ea vede imaginea de ansamblu”, a spus guvernatorul băncii centrale din Letonia, Mārtiņš Kazāks. „Uitaţi-vă doar la CV-ul ei.” „Cred că este geloasă şi încă îşi caută momentul <<orice este nevoie>>”, a adăugat Kazāks, cumva mai puţin binevoitor.

    Cu inflaţia lovind, aşa cum a menţionat însăşi Lagarde într-un discurs recent, publicul este din ce în ce mai atent la operaţiunile şi comunicarea băncii, ceea ce face ca economia, la rândul său, să fie mai sensibilă la atingerea lui Lagarde. Aceasta, a adăugat ea, oferă „o fereastră de timp valoroasă pentru a transmite mesajele noastre cheie”.

    De asemenea, este foarte probabil ca ea să creadă cu sinceritate că lucrurile se înrăutăţesc şi, într-un fel, deplânge prăbuşirea sistemului globalizat pe care l-a modelat şi care, la rândul său, a modelat-o. Şi în lupta cu o lume dezechilibrată, este de ajutor ca un avocat să transmită veştile proaste. O politică monetară eficientă necesită sinteza unor volume planetare de date şi, după cum spun colegii ei, Lagarde are pregătirea pentru a inspira mari galaxii de astfel de lucruri, petrecându-şi o mare parte din viaţa ei străbătând materia densă de informaţii. „Citiţi notele de subsol din discursul ei”, a îndemnat Podolsky, veteranul. „Tot ceea ce face ea este să citească – sau să-şi pună personalul să citească – toate cercetările venite de la BCE, OCDE şi FMI şi să scoată de acolo elemente care susţin părerile ei.”

    *

    Ca o bufniţă înaintea unui cutremur, a spus Podolsky, Lagarde pare că prinde viaţă în preajma „unei lumi mai ostile”, a războiului şi a deglobalizării, a declinului chinezesc şi a inflaţiei care nu moare niciodată. O incertitudine haotică a lăsat consiliul guvernator al BCE divizat şi pieţele neliniştite înaintea anunţării deciziei luate în şedinţa de politică monetară din septembrie. Va continua BCE să majoreze ratele dobânzilor sau va lua o pauză, o recunoaştere a faptului că economia – şi în particular sectorul industrial sensibil politic — s-a răcit? Decizia a fost până la urmă de a creşte dobânzile, adică de a continua lupta cu molima inflaţiei.

    Există, totuşi, o altă posibilitate. După cum a aflat Lagarde, previziunile unui bancher central important implică riscul de a se autoîmplini. „Dacă ar fi ministru de finanţe, nimeni nu ar fi acordat atenţie”, a remarcat un analist, vorbind sub condiţia anonimatului. Cu inflaţia lovind, aşa cum a menţionat însăşi Lagarde într-un discurs recent, publicul este din ce în ce mai atent la operaţiunile şi comunicarea băncii, ceea ce face ca economia, la rândul său, să fie mai sensibilă la atingerea lui Lagarde. Aceasta, a adăugat ea, oferă „o fereastră de timp valoroasă pentru a transmite mesajele noastre cheie”.

    Mesaje cheie! Politica monetară este deja o formă slabă de control al minţii în masă – ar putea Lagarde să încerce să verbalizeze în existenţă o nouă paradigmă economică de care să-şi lege augurii profesionali? Ea a fost întotdeauna dispusă să spună, ei bine, orice ar fi nevoie, pentru supravieţuirea ei, chiar şi atunci când acest lucru depăşeşte nivelul ei de competenţă. O reputaţie de şef al BCE care a vegheat asupra unei ascensiuni a monedei euro ca o provocare la dominaţia dolarului ar fi o pană elegantă la pălăria ei.

    Şi dacă Armaghedonul nu va veni niciodată? Ea va fi bine plasată pentru a-şi asuma meritul pentru evitarea sfârşitului lumii. Lagarde – ca majoritatea bancherilor centrali – a fost umilită de explozia bruscă a inflaţiei. După cum a spus Brad Setser, un fost economist la Trezoreria SUA, comentariile sale recente reflectă dorinţa de a sublinia riscurile ca formă de control al daunelor.

    Numiţi asta managementul aşteptărilor apocaliptice. Dacă politica BCE nu reuşeşte să conducă Europa în siguranţă prin fragmentarea economică globală, Lagarde poate spune destul de confortabil că, ei bine, îmi pare rău, dar ea a avertizat întotdeauna că s-ar putea întâmpla acest rău. Şi apoi, ca de obicei, ea va ieşi din calamitate fără vină – cu siguranţă, teatrul se poate prăbuşi în flăcări, actorii se pot omorî unul pe celălalt şi scena arsă până devine cenuşă, dar ea a fost doar „dirijorul” până la urmă.   

  • Daniel Băluţă, primarul Sectorului 4, promite un aeroport nou în zona de sud a Bucureştiului: „Va fi un aeroport internaţional, atât pentru transport de persoane, cât şi cu o importantă componentă cargo”

    Daniel Băluţă, primarul Sectorului 4, spune că, împreună cu Consiliul Judeţean Giurgiu, a pornit demersurile pentru construcţia unui aeroport în zona de sud a Bucureştiului.

    „Nu este o glumă, ci un lucru cât se poate de serios. Împreună cu preşedintele Consiliului Judeţean Giurgiu, am demarat procedurile premergătoare construirii unui aeroport în zona de sud a Capitalei. Va fi un aeroport internaţional, atât pentru transport de persoane, cât şi cu o importantă componentă cargo, întrucât în acest moment, Aeroportul Otopeni este depăşit din acest punct de vedere. Toate acestea le facem pentru că ne dorim ca Bucureştiul să devină cu adevărat un oraş occidental. Aerisit, verde, şi mai ales, conectat aşa cum trebuie cu restul Europei”, a transmis Băluţă.

    Traficul aerian din România încă nu şi-a revenit la nivelul de dinainte de pandemie, arată datele e la Asociaţia Aeroporturilor din România (AAR). ficul de pasageri pe aero­por­turile din România s-a ridicat la 21 de milioane de pasageri anul trecut, în creştere cu 87,5% faţă de anul 2021 şi aproape triplu faţă de anul 2020. Cu toate acestea, în anul de referinţă 2019, cel mai bun an din turism, aeroporturile erau tranzitate de 23 de milioane de pasageri.

    Aeroportul Henri Coandă (Oto­peni), cel mai mare din ţară, a avut anul trecut 12,5 milioane de pasageri, în creştere cu 80% faţă de anul ante­rior, potrivit datelor publice. Pe acest aeroport s-au înregistrat peste 120.000 de mişcări ale aeronavelor, în creştere cu 30%. Spre comparaţie, în 2019 ae­ro­portul avea 14,7 milioane de pasageri.

    Al doilea cel mai mare trafic s-a înregistrat pe aeroportul din Cluj-Na­poca (2,6 milioane de pasageri, în creştere cu 81% faţă de anul anterior). Raportat la anul 2019, aeroportul a re­cuperat 90% din traficul de pasageri şi a reuşit să rămână cel mai mare aero­port din provincie şi al doilea cel mai aglomerat aeroport din ţară după cel din Capitală.