Tag: intelegere

  • Iohannis, despre Codurile penale: E inadmisibil ca unele modificări să fie făcute cu destinaţie

    “Unele dintre aceste modificări sunt necesare, fiindcă este nevoie de o oarecare modificare a legislaţiei, punere în acord cu decizii ale CCR şi, în unele puncte, chiar cu legislaţia europeană. Aceste propuneri sunt bune şi cred că Parlamentul le va prelucra şi va introduce aceste chesstiuni. Alte propuneri care au fost făcute, nu vreau să detaliez acum în acest cadru, sunt total inacceptabile şi cred că discuţia parlamentară va revela care trebuie să rămână în discuţie şi care trebuie să iasă din discuţie. Un principiu însă cred că trebuie să îl înţeleagă toată lumea: este inadmisibil ca unele modificări să fie făcute cu destinaţie pentru unele persoane care vremelnic ocupă poziţii de decizie chiar în Parlament”, a afirmat şeful statului, la Cotroceni unde a avut o întrevedere cup reşedintelui Consiliului de Miniştri al Republicii Italiene, Paolo Gentiloni.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Nu muşca mâna care te hrăneşte!

    Dar câteodată poate ar trebui reamintită.

    Acum câteva luni, Prevent, un furnizor bosniac de componente auto pentru Volkswagen, a oprit furnizarea de produse, perturbând întregul lanţ de aprovizionare pentru gigantul auto. În această situaţie nici nu mai contează pierderile –  care au fost de aproape 100 de milioane de euro –, ci livrarea produsului la timp.

    Bild, cel mai puternic ziar din Germania, spune într-un articol că deşi cele două părţi au ajuns ulterior la o înţelegere pentru reluarea producţiei, în final Volkswagen a decis să oprească colaborarea cu Prevent, deşi acest lucru îi aduce pierderi imediate de peste 200 de milioane de euro.

    Frank Schwope, specialist în cadrul băncii germane NORDLB, a comentat: ”Cred că este un caz de «Nu muşca mâna care te hrăneşte»“.

    Globalizarea include multe ţări, multe oraşe, multe companii în acest lanţ, care în lipsa acestui proces ar fi pe dinafară. Dar o parte dintre ţări, o parte dintre companii uită că sunt într-un lanţ global şi că pot fi scoase în orice moment, chiar cu pierderi aferente de o parte şi de alta.

    Grupul francez Renault a făcut Logan şi Dacia în România la Mioveni, dar aceste modele sunt produse fără probleme şi în Maroc, şi în Rusia.

    Globalizarea înseamnă că o companie are brandul, produsul final, iar aproape tot ce este sub capotă este făcut în altă parte, mai ieftin şi, de ce nu, poate chiar mai bine.

    Gigantul american Apple produce telefoanele iPhone în China cu un preţ în jurul a 100 de dolari, iar restul până la 500 înseamnă brand, cercetare-dezvoltare şi distribuţie.

    Ca să nu existe îndoieli, această globalizare şi includerea României în acest lanţ este bună, în primul rând pentru că nu am avea o altă alternativă. Această globalizare, chiar dacă pe lanţ te afli cu o valoare adăugată mai mică, la început doar cu forţa de muncă, pregăteşte oameni şi revigorează întregi zone economice.

    În industria auto, unde există supracapacitate, nu ai putea să înlocuieşti un brand consacrat cu brandul tău propriu. Cazul Dacia în comunism a fost o excepţie, dar erau alte timpuri.

    În prezent, România nu are cu ce să înlocuiască industria de componente auto şi această verigă din lanţul globalizării. Comanda vine din afară, de la cel care deţine produsul final şi brandul, şi tu eşti doar un furnizor.

    Investitorii străini vin pentru acest pachet pe care îl oferă România: de forţă de muncă bine calificată şi ieftină. Încă.

    Bineînţeles că există o revoltă în fiecare dintre noi în privinţa acestei propoziţii de promovare a României, dar nu ştiu cu ce am putea înlocui în mod realist acest lucru.

    În primul deceniu de după căderea comunismului, o întreagă economie s-a prăbuşit în România pentru că toate întreprinderile, toate sectoarele, toată administraţia economică s-a trezit în faţa pieţei şi au înţeles că produsele lor sunt depăşite tehnologic sau nu mai au piaţă. Înainte era sistemul care trebuia să îţi găsească o piaţă de desfacere pentru produsele realizate, chiar dacă erau poate scumpe.

    În lumea de astăzi, unde există supracapacităţi la tot pasul, problema nu este produsul, ci cine îl cumpără şi cu cât, cine controlează pierderile. Componentele auto pot fi făcute în România, dar tot nemţii sau francezii deţin pieţele de desfacere.

    Acest sistem este valabil şi pentru centrele de servicii deţinute în România de Oracle, IBM, Microsoft, Adobe, Amazon, Endava etc.

    Antreprenorii români care lucrează în IT şi care sunt furnizori pentru giganţii internaţionali sunt ”furioşi“ pentru că înţeleg că sunt numai forţă de muncă. Dar nimeni nu-i opreşte să-şi dezvolte propriul IP – Intellectual Property – şi să obţină un preţ mai mare pentru ceea ce ei furnizează. Din păcate, este mai greu.

    Nu ştiu dacă România poate să aibă produsul final şi brandul, dar cu ajutorul multinaţionalelor poate să treacă la operaţiuni mai complexe, cu o valoare adăugată mai mare, cu salarii mai mari. Dar tot în acest lanţ al globalizării.

    Important este să nu uiţi cine te hrăneşte, chiar dacă această frază este extrem de dură şi revoltătoare.

  • Românii sunt mai interesaţi de filmele indiene decât de Centenar

    Echipa de analiză a corelat toate ştirile apărute în ultimele 12 luni cu impactul acestora în social media şi pe bloguri, măsurând apoi interesul societăţii civile şi al autorităţilor faţă de temă independent de ştirile „oficiale”. Monitorizarea include instituţii, organizaţii neguvernamentale, persoane fizice dar şi companii private.

    În ultimul an, cu toate dezbaterile publice referitoare la Centenar (articole în mass media, politicieni care trag semnale de alarmă,  edili care se plâng de bugetele tăiate etc.) media căutărilor online despre „Marea Unire”, Centenar şi fotograful Unirii la un loc este de circa 37.560 / lună.
    Din care 30.530 de români sunt interesaţi lunar doar de „Marea Unire” şi subtemele conexe, în timp ce numai 5.820 sunt interesaţi de Centenar în medie pe lună. Din aceştia, 1.320 au fost interesaţi de temă doar pentru şcoală (referate, compuneri şi eseuri).

    Raportându-ne la cei 11.000.000 de români conectaţi la internet, din analiză reiese că dacă 3 români din 1.000 sunt interesaţi lunar de tema Marii Uniri, numai 0,6 din 1.000 sunt interesaţi de Centenarul propriu zis (de 5 de ori mai puţini).

    Din cei 37.560 de români interesaţi lunar de temele analizate, 1 din 50 se întreabă în plin an centenar „CÂND a avut loc Marea Unire”, în timp ce 1 din 25 de români se întreabă „CINE a înfăptuit Unirea” şi un procent similar se întreabă „CARE este semnificaţia zilei de 1 decembrie”.
    Mai grav, 1 din 300 de români interesaţi de Centenar se întreabă „CÂŢI ANI sunt într-un centenar”. Un procent de 0,1% din cei 37.560 de români care caută lunar informaţii despre aceste teme nu ştiu „UNDE a avut loc Unirea de la Alba Iulia”!…
    În total, 1 din 8 români care a căutat pe internet informaţii nu cunoaşte însemnătatea marelui eveniment istoric!

    Este un procent normal, ţinând cont de faptul că în primele 3 luni ale anului românii au fost interesaţi conform Google Trends în ordine de de Exatlon (emisiunea difuzată de Kanal D), de Australian Open şi de Calendar Ortodox, urmate de Simona Halep.

    Dacă ne referim doar la Centenar, nu la Marea Unire în general, curiozitatea românilor este clar legat de semnificaţia istorică, nu de acţiunile/activităţile/evenimentele organizate în prezent sau de semnificaţia acestui eveniment pentru România anului 2018.

  • Dragnea, despre serviciile Cambridge Analytica: Nici vorbă PSD. Am înţeles că în altă parte

    “Nici vorbă la PSD. Nici vorbă. Asta ar fi chiar culmea. Eu am înţeles că în altă parte s-a implicat”, a răspuns Liviu Dragnea, preşedintele PSD, la întrebarea legată de serviciile oferite de firma Cambridge Analytica pentru PSD.

    Cambridge Analytica, acuzată că a folosit ilegal datele utilizatorilor Facebook în campania preşedintelui SUA Donald Trump şi în cea pro-Brexit, a încercat să îl angajeze pe un consultant politic britanic pentru a lucra pentru Partidul Social-Democrat din România, relatează Associated Press.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cronică de film: Marvel îşi reintră în ritm

    Black Panther explică originile personajului şi se ţine departe de celelalte evenimente din Universul Marvel – un punct pentru regizor şi scenarişti.

    Mă cam plictisisem să-l văd pe Iron Man în toate filmele care n-aveau nicio legătură directă cu el; înţeleg că Robert Downey Jr. aduce bani, dar parcă prea mult strică.

    Acţiunea începe în momentul în care T’Chaka, regele Wakandei, îşi pierde viaţa în urma unui atentat comis la sediul Naţiunilor Unite. T’Challa (ştiu, Stan Lee nu a fost foarte inspirat) devine noul rege, ca unic fiu, şi decide să răzbune un atentat ce avusese loc în urmă cu vreo 20 de ani. Lucrurile se complică atunci când aflăm că mai există un pretendent la tron, iar T’Challa trebuie să salveze Wakanda.

    Noua producţie Marvel are şi mult mai multe scene de luptă între oameni – fără roboţi, nave spaţiale sau mai ştiu eu ce nebunii (există şi nave, dar într-un ”gramaj“ corespunzător), iar asta le mai aduce un punct celor responsabili.

    Regizorul Ryan Coogler, intrat în atenţia publicului după ce a regizat Creed, face o treabă minunată în spatele camerei: cadrele sunt luate impecabil şi sunt pe alocuri ameţitoare – ajută, desigur, şi că filmul e gândit pentru o vizionare la IMAX. |ncă un punct.

    Despre actori nu o să vorbesc prea mult, dar o să spun totuşi că m-a impresionat Chadwick Boseman (T’Challa). De restul distribuţiei, numai de bine.

    Nu pot să trec mai departe fără să remarc coloana sonoră, una dintre cele mai reuşite combinaţii muzicale din ultima vreme. Kendrick Lamar (aţi citit bine, e chiar rapperul recompensat cu 12 premii Grammy) a compus şi interpretează majoritatea cântecelor din film, în vreme ce Ludwig Göransson a semnat coloana sonoră propriu-zisă. Göransson a lucrat până acum la toate filmele lui Coogler şi pare că asistăm la o nouă colaborare de succes, aşa cum e cea dintre Damien Chazelle şi Justin Horowitz (La La Land, Whiplash şi multe altele).

    Importanţa filmului pentru persoanele de culoare din Statele Unite a fost subliniată de revista Time, care a dedicat coperta unui amplu material numit ”De ce Black Panther e un moment definitoriu pentru populaţia afro-americană din America“. E posibil să fie aşa, dar mie mi s-a părut că producătorii au apelat cam des la clişeele legate de subjugarea celor slabi; acesta e şi singurul lucru pe care aş putea să-l reproşez filmului.

    Concluzionez spunând că Black Panther mi-a readus apetitul pentru eroii Marvel, iar asta e mare lucru având în vedere notele pe care le-am dat producţiilor anterioare.


    Notă: 8,5/10

  • Daea face lumină în cazul “Alege Oaia”: Din program s-a înţeles că e bine să mâncăm tot ce produce oaia

    “Eu n-am variante la «Alege oaia». Înseamnă că s-a înţeles din acest program că e bine să mâncăm tot ce produce oaia. Produce brânză? E bine s-o mâncăm, de altfel seara şi să n-o criticăm în fiecare zi de dimineaţă. Produce lână? Să luăm un pulover pe noi că ne ţine bine, ne încălzeşte. Dacă anul acesta, şi sunt convins că le produce pe toate şi le valorificăm noi pe toate, consumându-le noi în primul rând, este un succes al programului «Alege oaia» şi este şi un succes, în varianta dumitale (a jurnalistului – n.r.), «Alege mielul»”, a explicat ministrul Agriculturii, răspunzând la o întrebare despre oferta de pe piaţă de miei în perioada sărbătorile pascale de la începutul lunii aprilie.

    În cadrul aceleiaşi conferinţe, Petre Daea a mai anunţat că perioada în care fermierii pot depune cererile pentru a primi subvenţiile de la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (1 martie-15 mai) nu va fi prelungită. El a făcut apel la primarii din România să ofere sprijin fermierilor în depunerea cererilor. De asemenea, el a adăugat că România ar putea absorbi peste 4,1 miliarde de euro din fonduri europene, prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2020.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Un mediu bun pentru listări. Mai multe listări

    Greg Konieczny a renunţat la începutul acestui an la managementul Fondului Proprietatea, iar de la 1 aprilie Johan Meyer va deveni singurul manager de portofoliu principal al Fondului. Din 1 noiembrie 2016, Johan Meyer a împărţit responsabilităţile manageriale cu Greg Konieczny, în calitate de comanager de portofoliu. Astfel, începând cu 1 aprilie 2018, Greg Konieczny va renunţa la responsabilităţile legate de managementul Fondului, acestea fiind transferate către Johan Meyer. Echipa Franklin Templeton Bucureşti, alcătuită din cinci analişti de investiţii locali, este la rândul său sprijinită de platforma globală a Franklin Templeton, ce include experienţa şi resursele unor talente investiţionale globale, cu peste 50 de profesionişti în investiţii în pieţe emergente în 20 de birouri la nivel global şi peste 28 de miliarde de dolari active administrate.

    ”De când am preluat managementul Fondului Proprietatea ne-am luptat pentru respectarea guvernanţei corporative în companiile deţinute de stat, iar rezultatele pozitive înregistrate de companiile din portofoliul nostru stau ca dovadă a faptului că acesta este modul în care trebuie acţionat. Este clar că mai sunt multe de făcut înainte ca toate regulile să producă efecte, dar este esenţial ca principiul de bază să rămână nealterat“, spune Greg Konieczny.

    Capitalizarea bursieră a Fondului Proprietatea a ajuns la 8,33 miliarde lei (1,81 miliarde euro), după ce de la începutul acestui an acţiunile FP au crescut cu 3,36%, pe fondul unor tranzacţii de 128,7 milioane lei.

    Tranzacţia cu Electrica a contribuit în mod pozitiv la performanţe, spune Konieczny, considerând-o un exemplu clar de situaţie în care toate părţile câştigă: pe de-o parte statul, ca acţionar majoritar, iar de cealaltă parte acţionarii de la Electrica. ”Am demarat o serie de procese prin care să evaluăm dacă există interes în achiziţionarea unor acţiuni la Enel, Engie şi Hidroelectrica. Aceste procese necesită o analiză atentă şi discuţii cu părţile interesate, dar nu există nicio garanţie că ele se vor materializa într-o tranzacţie. Este însă datoria noastră să căutăm, permanent, metode de a maximiza câştigurile acţionarilor noştri“, notează Greg Konieczny.

    În cazul Enel, pentru analiza unei potenţiale achiziţii Franklin Templeton a apelat la Ithuba Capital AG, o companie independentă de consultanţă. În ceea ce priveşte Hidroelectrica, compania a desemnat Citigroup Global Markets şi UBS Limited drept consultanţi financiari.

    ”Vom continua să luptăm pentru ca legislaţia guvernanţei corporative să fie respectată, fără excepţie, în ceea ce priveşte companiile deţinute de stat“, spune Konieczny, referindu-se la planurile pentru anul în curs. ”Practica de a oferi mandate interimare, dusă de statul român ca acţionar majoritar are ca scop numirea în fruntea companiilor a unor oameni afiliaţi politic şi care au foarte puţine sau niciun fel de competenţe, iar acest lucru trebuie să înceteze. Este dăunător pentru stabilitatea economică a acestor companii pe termen scurt, mediu şi lung, iar acestea sunt unele dintre cele mai valoroase întreprinderi de stat din România“, adaugă el.

    Konieczny spune că executivii aflaţi la conducerea companiilor ar trebui numiţi după un proces riguros de selecţie; noii membri ar trebui mai întâi să seteze priorităţile strategice ale companiei, luând în calcul deciziile acţionarilor.

    Ulterior, ei pot aproba planuri de investiţii şi pot identifica soluţii de finanţare, iar banii aduşi de o ofertă publică iniţială reprezintă o soluţie bună din punctul de vedere al costurilor. ”Nu e mare ştiinţă; aceşti paşi şi-au dovedit eficienţa în cadrul mai multor companii din lumea întreagă. Dacă regulile de guvernanţă corporativă sunt urmate, există toate premisele pentru dezvoltarea sănătoasă a unei companii“, spune el. Ca urmare, următorul pas în evoluţia unei companii va fi accesarea capitalului de piaţă prin listarea la bursă.

    Listarea Hidroelectrica ar avea un impact pozitiv în ceea ce priveşte stabilitatea financiară a Fondului Proprietatea, deoarece ar creşte în mod considerabil segmentul din portofoliu listat. ”De asemenea, procesul de listare ar stabiliza valoarea participaţiei de 20% pe care o avem la Hidroelectrica, participaţie ce la rândul său reprezintă 30% din valoarea activului net unitar al Fondului (raportul dintre activele deţinute şi numărul de acţiuni – n.red.)“, explică Konieczny. ”Listarea unei părţi din cea mai valoroasă şi profitabilă companie românească nu poate fi decât profitabilă, atât pentru Fondul Proprietatea, cât şi pentru stat, aducând şi o mai mare valoare acţionarilor noştri.“

  • Jeremy Corbyn confirmă că laburiştii vor ca Marea Britanie să rămână în uniunea vamală UE

    “Am argumentat de mult timp că o uniune vamală este o opţiune viabilă pentru înţelegerea finală. Aşadar, Partidul Laburist vrea să negocieze o nouă uniune vamală între UE şi Marea Britanie, care să asigure că nu există taxe în ceea ce priveşte exportul cu Europa şi evitarea unei frontiere stricte”, a declarat acesta.

    “Laburiştii respectă rezultatul referendumului şi faptul că Marea Britanie va părăsi UE. Cu toate acestea, nu vom susţine nicio înţelegere care va cauza pagube permanente locurilor de muncă, drepturilor omului şi standardelor de viaţă”, a adăugat acesta.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Thailanda: ţara cu o mie de feţe

    Imaginile erau absolut spectaculoase, iar contrastul cu perspectiva pe care o aveai de la baza hotelului era pur şi simplu fascinantă. Mergând pe jos prin Bangkok te loveşti de localnici care gătesc pe marginea drumului, de vânzători care încearcă să te atragă la tarabele lor, de sute de maseuze ieşite din salon care vor să te facă să înţelegi de ce masajul thailandez e cunoscut în toată lumea. E un haos de nedescris, care te împinge să te pierzi pe străzile întortocheate; plimbându-mă, nu aveam în minte decât una dintre replicile filmului Hangover 2: ”Bangkok a pus mâna pe el“.

    Prima impresie pe care am avut-o a fost cea de copleşire: în faţa milioanelor de oameni de pe străzi, a aromelor care împânzesc fiecare metru pătrat, a mirosului emanat de miile de beţişoare aprinse la templele de pe stradă şi mai ales în faţa culturii omniprezente pe care nu o mai întâlnisem până atunci.

    Există multe mituri despre Thailanda, multe dintre ele fără nicio legătură cu realitatea; altele conţin însă un sâmbure de adevăr. Spre exemplu mâncarea: da, poţi mânca în Thailanda cu 7-8 dolari pe zi, dar s-ar putea ca după câteva zile să visezi la o porţie de cartofi prăjiţi de la McDonald’s. Mâncarea thailandeză se bazează în mare măsură pe tăiţei, orez şi porc şi e extrem de picantă, indiferent dacă o cereţi sau nu aşa. Eu m-am lămurit din primele zile de asta, când la întrebarea ”Spicy?“ răspundeam tot timpul ”nu“, după care fugeam la primul magazin după câteva sticle de apă; pentru unii, aromele din Thailanda s-ar putea dovedi prea puternice. Lăsând însă la o parte iuţeala mâncărurilor tradiţionale, vă recomand să gustaţi din produsele vândute la marginea străzii. Aparenta lipsă de igienă poate da de gândit, dar nu o să găsiţi în niciun restaurant felurile tradiţionale pe care le gătesc oamenii simpli. Eu am mâncat de multe ori şi n-am avut niciun fel de problemă – de altfel, singura experienţă neplăcută din Thailanda a venit după o cină la un restaurant ”cu pretenţii“.

    În Thailanda aproape totul se negociază, de la mâncare până la excursiile de o zi; după două săptămâni ajunsesem să ofer nişte sume atât de ridicole încât nu înţeleg cum reuşeam, în final, să cad la un acord cu vânzătorii. O recomandare (valabilă de altfel în orice alt loc): nu cumpăraţi din zonele pline de turişti. Preţurile sunt mult mai mari decât în alte locuri din oraş, în vreme ce produsele sunt de aceeaşi calitate.

    Cea mai ieftină metodă de transport din capitala Thailandei e taxiul, mai ieftină chiar decât autobuzele dacă sunteţi 3-4 persoane, dar traficul o face şi extrem de ineficientă. Noi am preferat să folosim SkyTrain, un metrou suspendat care circulă pe două linii – nord-sud şi est-vest – şi oferă posibilitatea de a ajunge în apropierea obiectivelor turistice în 20-25 de minute. Dacă vreţi să evitaţi transportul în comun puteţi opta pentru taxi, dar trebuie să aveţi în vedere câteva lucruri: în primul rând, taximetriştii lor sunt ca taximetriştii noştri, adică cei mai mulţi vor încerca să umfle preţul. Nu vă urcaţi niciodată în maşină înainte ca şoferul să pornească taximetrul şi nu acceptaţi să negociaţi preţul – cea mai convenabilă variantă va fi cea afişată pe aparat. Tariful pe kilometru e foarte ieftin, echivalentul a 45-50 de bani, aşa că o cursă de 8 sau 9 kilometri (din centrul oraşului până spre principala zonă turistică, unde sunt amplasate cele mai mari temple) nu ar trebui să vă coste mai mult de 100 de bahţi (12-13 lei). De pe lista lucrurilor ”must do“ nu are cum să lipsească o plimbare cu tuk tuk-urile, un soi de triciclete motorizate care împânzesc străzile din Bangkok.

    Aici nu aş putea să dau un preţ, pentru că totul ţine de distanţă şi mai ales de puterea de negociere (nefiind dotate cu taximetre); nu rataţi însă, pentru că experienţa e într-adevăr unică.

    Sunt multe lucruri de văzut în Bangkok, dar ca orice turist venit pentru prima dată am încercat să bifez obiectivele recomandate de site-urile de profil. Mai exact, pentru a-mi construi itinerarul, am accesat câteva agregatoare şi am cules cele mai populare excursii din capitala Thailandei. Un loc absolut minunat este Wat Arun (Templul Răsăritului), la care puteţi ajunge extrem de uşor folosind bărcile care tranzitează Chao Praya (râul care străbate Bangkokul). Deşi nu poate fi vizitat în interior, Wat Arun m-a impresionat prin pereţii oblici, din marmură, împânziţi de motive tradiţionale thailandeze.

    Tot aici, într-un templu, am reuşit să primesc ”binecuvântarea“ unui calugăr budist.

    Pe cealaltă parte a râului Chao Praya se află Wat Pho, templul care-l adăposteşte pe Buddha întins, şi Wat Traimit, casa celei mai mari statui a lui Buddha din aur. E un obiectiv la care se ajunge ceva mai greu, dar a meritat efortul: statuia e realizată din 5,5 tone de aur şi are peste 3 metri înălţime.

    Unul din locurile care nu m-au impresionat în mod extraordinar a fost Marele Palat, obiectiv trecut de altfel pe toate pliantele cu obiective de văzut în Bangkok. Folosit de regele Thailandei pentru a-şi primi oaspeţii sau pentru evenimente de un deosebit interes naţional, Marele Palat e de fapt o colecţie de clădiri extrem de reuşite din punct de vedere arhitectural, dar care nu oferă nimic special faţă de ceea ce puteţi găsi pe străzile din Bangkok. Am găsit totuşi ceva interesant, şi anume o statuie a lui Buddha din jad, cocoţată pe un tron aurit, unică în Thailanda.

    Bangkok e un loc care oferă mult mai multe decât poate un turist să experimenteze în câteva zile, iar dorinţa de a te întoarce, cândva, vine instinctiv atunci când te îndepărtezi de coloşii din sticlă. Am părăsit aşadar capitala Thailandei, entuziasmat de ceea ce urma; nu-mi dădeam însă seama de ce aveau să-mi ofere zilele următoare. Insulele Phi Phi, aflate la două ore de mers cu ferry-ul de portul din Phuket, sunt aşternute parcă în mijlocul oceanului; nu există niciun semn că în spatele stâncilor ridicate din apă există plaje cu nisip alb şi ape turcoaz.

    Lucrul de care m-am îndrăgostit imediat (şi iremediabil) atunci când am păşit pe Phi Phi Don a fost sentimentul că sunt rupt de restul lumii. Culorile, mirosul, peisajul care te înconjoară îţi dau senzaţia că ai îndoit cumva bariera realităţii şi ai intrat într-o fotografie; una neprelucată, fără filtre, din care nu ai vrea să mai ieşi.

    Unul dintre primele lucruri care m-au fascinat e faptul că maşinile sunt complet interzise pe Phi Phi Don, insula pe care am fost cazat. Nu doar maşinile, ci şi tuk tuk-urile sau scuterele. Nu-mi amintesc să fi petrecut vreodată 4-5 zile în care să nu aud măcar un motor, dar îmi doresc să repet experienţa cât de curând.

    |n timpul zilei, plajele de pe Phi Phi Don arătau exact aşa cum mi le imaginam: petice de nisip rupte parcă din vederi, o apă turcoaz care devenea transparentă atunci când soarele se ascundea în spatele norilor şi sute de peşti, de toate culorile, care mă însoţeau la tot pasul. Mă bucur că pot ilustra acest material cu imagini, pentru că e greu să cuprinzi, în cuvinte, frumuseţea locului.

    Totul se schimba însă noaptea, după cum mi-a fost dat să aflu încă din prima seară; ieşit la o scurtă plimbare pe plajă – să tot fi fost vreo 10, 10.30 seara – m-am trezit în mijlocul unei petreceri aşa cum sunt cele pe care le vezi în filmele americane despre puştii ajunşi la colegiu. Nu era de fapt o singură petrecere, pentru că toate barurile închise în timpul zilei se mutaseră lângă apă, oferind găleţi cu băutură în stânga şi în dreapta.

    Spun găleţi pentru că în Thailanda moda nu e să bei din pahar, ci dintr‑un soi de găletuşă de vreo jumătate de kilogram pe care poţi să o umpli cu toate felurile posibile de alcool. Distracţia ţine toată noaptea, aşa că e mai bine să nu vă faceţi planuri pentru dimineaţa următoare.
    Nu puteam rata nici insula Phi Phi Leh, una dintre cele mai frumoase din Thailanda, intrată în atenţia turiştilor din toată lumea după filmul The Beach, avându-l ca protagonist pe Leonardo DiCaprio. Sigur, imaginile idilice cu golful Maya din film lipseau în mare măsură, pentru că plaja era ocupată de câteva sute de turişti. Locul e însă rupt parcă din alte lume: o fâşie de nisip alb, ca făina, aflată în mijlocul unor pereţi de stâncă. Există o singură intrare prin care bărcile pot pătrunde, un soi de spărtură în barajul uriaş de piatră, aşa că momentul când plaja ţi se arată în cele din urmă e unul care îţi ia răsuflarea. Vorbind cu localnicii, am înţeles că varianta cea mai bună e să vizitezi Maya dis-de-dimineaţă, la răsărit, atunci când majoritatea turiştilor sunt încă pe drum; am lăsat-o ca obiectiv pentru următoarea vizită.

    Hotelul din Phi Phi Don era exact lângă plajă, aşa că am putut să mă bucur din plin de trecerea spectaculoasă de la flux la reflux. Dacă într-una din zile a trebuit să închiriez un caiac pentru a ajunge la o mică plajă din apropiere, Monkey Beach (despre cum mi-a furat o maimuţă pălăria, în alt episod), ziua următoare puteai să mergi câteva sute de metri până ca apa să-ţi ajungă la nivelul umărului.
    După prea puţine zile petrecute în paradisul thailandez, a venit timpul pentru ultima destinaţie a excursiei noastre: insula Phuket, locul unde turiştii merg să petreacă zi şi noapte.

    Cea mai aglomerată localitate din Phuket e Patong Beach, iar hotelul nostru era destul de aproape de centrul staţiunii. Centru care se numeşte Bangla Road: o arteră pietonală pe care vezi vrute şi nevrute.

    Bangla Road e un fel de loc în care toate regulile dispar; toată lumea trage de tine să intri într-un club sau altul, cu oferte în general interzise minorilor (nu că ar verifica cineva vârsta). De altfel, nebunia de pe Bangla Road e atât de mare încât restul saloanelor de masaj din Phuket au simţit nevoia să menţioneze ”NO SEX!“ pe uşa de intrare. E singurul loc în care am văzut asta specificat în mod direct, dar înţeleg perfect motivele. Nu pot să intru prea mult în detalii, dar e o experienţă pe care nu trebuie să o rataţi dacă drumurile vă duc în Patong.

    Phuket nu oferă imagini spectaculoase cum sunt cele din Phi Phi Leh, dar reprezintă un bun punct de plecare pentru multe activităţi turistice. De aici am plecat, spre exemplu, în excursii către insula James Bond (unde s-a filmat ”The Man with the Golden Gun“, cu Roger Moore) sau către o fermă locală de elefanţi. Sunt foarte multe lucruri pe care aş putea să le recomand în Phuket, dar o să încerc să mă rezum la câteva: în primul rând Big Buddha, o statuie uriaşă, de 45 de metri, din marmură a cărei construcţie a fost finalizată recent, în urmă cu 4-5 ani. Imaginea lui Buddha este aşezată în vârful unui deal şi priveşte, parcă, asupra întregii insule.

    Un al doilea loc pe care nu ar trebui să îl rataţi este Tiger Kingdom, centru destinat creşterii tigrilor. Şi înainte să spuneţi că e crud să ţii animale sălbatice în captivitate doar de dragul de a mai scoate nişte bani de la turişti (la asta m-am gândit şi eu, ca să fiu cinstit), trebuie să ştiţi că Tiger Kingdom e de fapt un proiect derulat de o asociaţie neguvernamentală care creşte felinele până la vârsta de cinci ani, după care le eliberează în sălbăticie, de obicei în zonele din nordul Thailandei, aşa cum ar fi Chang Mai. Cu alte cuvinte, o vizită aici nu ar trebui să vă aducă niciun sentiment de vină. De regrete nu se pune problema, pentru că senzaţia pe care o ai atunci când mângâi unul dintre cele mai periculoase animale este inegalabilă. Noi am ales să intrăm în zona tigrilor mari (poţi alege dintre pui de tigri, tigri tineri sau unii ajunşi la maturitate), dar recunosc că ne‑au tremurat puţin picioarele când a trebuit să ne apropiem de feline. Nu ştiu unde mai poţi avea parte de o astfel de experienţă, aşa că ar fi bine să o treceţi pe listă atunci când schiţaţi planurile unei vizite în Thailanda.

    Insula Phuket e un bun loc pentru a încerca şi varietatea de reţete thailandeze care au la bază peştele sau fructele de mare.
    Există câte ceva pentru fiecare, iar sutele de restaurante de Patong rămân deschise până târziu în noapte. Dacă nu vreţi totuşi să mai pierdeţi timpul pe la mese, pot să vă recomand Pad Thai: e un fel tradiţional pe care îl puteţi cumpăra de la orice tarabă, preparat în faţa clientului, care nu o să coste mai mult de 100-150 de bahţi (12-15 lei). E un soi de amestec care conţine tăiţei, ouă crude şi legume; eu l-am încercat şi cu pui, iar gustul nu a fost rău deloc. Pad Thai veţi găsi peste tot în Thailanda şi asta îl face oarecum o alegere sigură.

    Am lăsat Thailanda în urmă cu regret, dar mai ales bucurie; regret că am descoperit prea puţine dintre secretele unei ţări superbe, dar bucuros că am avut ocazia să ajung aici. Aş încheia spunând că în Thailanda nu mergi în vacanţă, ci te îmbarci într-o aventură care te aruncă de la o extremă la alta; este, fără îndoială, cel mai fascinant loc pe care am avut ocazia să îl vizitez.

  • Cronică de film: viaţa, aşa cum e ea

    E un film despre oameni care se îndrăgostesc de viaţă, despre îmbrăţişarea a tot ceea ce existenţa poate oferi. E un film care aminteşte că lucrurile simple, aşa cum ar fi o masă delicioasă, ascultarea greierilor într-o zi de vară sau cititul unei cărţi, sunt cele care ne definesc ca persoane. Dacă unele dintre aceste lucruri vă lipsesc, la finalul acestui film veţi fi conştienţi de ceea ce trebuie să căutaţi.

    Reacţiile iniţiale din partea publicului au fost mixte, dar asta cred că se explică mai degrabă prin linia principală a filmului – o poveste de dragoste dintre doi bărbaţi – decât prin realizarea efectivă a acestuia. Pare că subiectele de acest gen nu sunt încă pentru toată lumea, iar asta subliniază doar frânele pe care le avem setate, instinctiv poate, în ceea ce priveşte acceptarea unui comportament diferit de al nostru.
    Elio Perlman (Timothée Chalamet), un tânăr de 17 ani, îşi petrece vara în Crema, în nordul Italiei, alături de tatăl său, profesor de istorie, şi de mama sa. Iniţial, personajele ne sunt prezentate într-o vilă somptuoasă, moştenită de mama tânărului, care pare ruptă din vederile din Toscana.

    Cinematografia semnată de Sayombhu Mukdeeprom este superbă – aproape că simţi mirosul ierbii atunci când camera se plimbă prin grădina vilei, printre piersici sau viţa de vie.

    Acţiunea efectivă începe atunci când profesorul primeşte un stagiar de 24 de ani pe nume Oliver, interpretat excelent de Armie Hammer. Oliver este prezentat încă de la început ca un om care iubeşte viaţa, bucurându-se de fiecare secundă petrecută în micul oraş italian.
    Elio, pe de altă parte, reprezintă adolescentul prins între normele sociale transmise de părinţi şi atracţia către propria normalitate – mi s-a părut un rol extrem de dificil şi cred că vârsta reală a lui Chalamet, de 22 de ani, l-a ajutat să înţeleagă mai bine modul în care trebuie să exprime trăirile tânărului Elio. Acest lucru e valabil şi în cazul lui Hammer, care are aproape 31 de ani; experienţa se vede şi cazul său.

    Regizorul Luca Guadagnino intervine doar atât cât e nevoie: povestea curge de la sine, fără a exista prea multe momente amplificate doar de dragul unor repere în film. Call Me by Your Name nu se vrea un film alert sau unul în care publicul să nu înţeleagă ce se întâmplă; din contră, e unul în care toate elementele se aşază coerent, formând imaginea de ansamblu pe care scriitorul André Aciman a schiţat-o în nuvela sa.

    Poate cel mai surprinzător lucru la Call Me by Your Name e modul în care regizorul ne lasă cu senzaţia cu lucrurile ce par iniţial complicate, aşa cum ar fi căutarea propriului drum, sunt de fapt extrem de simple. Iar scena de final, atunci când tatăl lui Elio îi oferă acestuia sfaturi despre viaţă şi viitor, este una cu o încărcătură emoţională aparte.

    În concluzie, Call Me by Your Name este un omagiu adus vieţii şi traiului simplu. Tema centrală este doar un pilon în jurul căruia toţi cei implicaţi au construit o poveste extraordinară.

    NOTA: 8,5/10