Imaginile erau absolut spectaculoase, iar contrastul cu perspectiva pe care o aveai de la baza hotelului era pur şi simplu fascinantă. Mergând pe jos prin Bangkok te loveşti de localnici care gătesc pe marginea drumului, de vânzători care încearcă să te atragă la tarabele lor, de sute de maseuze ieşite din salon care vor să te facă să înţelegi de ce masajul thailandez e cunoscut în toată lumea. E un haos de nedescris, care te împinge să te pierzi pe străzile întortocheate; plimbându-mă, nu aveam în minte decât una dintre replicile filmului Hangover 2: ”Bangkok a pus mâna pe el“.
Prima impresie pe care am avut-o a fost cea de copleşire: în faţa milioanelor de oameni de pe străzi, a aromelor care împânzesc fiecare metru pătrat, a mirosului emanat de miile de beţişoare aprinse la templele de pe stradă şi mai ales în faţa culturii omniprezente pe care nu o mai întâlnisem până atunci.
Există multe mituri despre Thailanda, multe dintre ele fără nicio legătură cu realitatea; altele conţin însă un sâmbure de adevăr. Spre exemplu mâncarea: da, poţi mânca în Thailanda cu 7-8 dolari pe zi, dar s-ar putea ca după câteva zile să visezi la o porţie de cartofi prăjiţi de la McDonald’s. Mâncarea thailandeză se bazează în mare măsură pe tăiţei, orez şi porc şi e extrem de picantă, indiferent dacă o cereţi sau nu aşa. Eu m-am lămurit din primele zile de asta, când la întrebarea ”Spicy?“ răspundeam tot timpul ”nu“, după care fugeam la primul magazin după câteva sticle de apă; pentru unii, aromele din Thailanda s-ar putea dovedi prea puternice. Lăsând însă la o parte iuţeala mâncărurilor tradiţionale, vă recomand să gustaţi din produsele vândute la marginea străzii. Aparenta lipsă de igienă poate da de gândit, dar nu o să găsiţi în niciun restaurant felurile tradiţionale pe care le gătesc oamenii simpli. Eu am mâncat de multe ori şi n-am avut niciun fel de problemă – de altfel, singura experienţă neplăcută din Thailanda a venit după o cină la un restaurant ”cu pretenţii“.
În Thailanda aproape totul se negociază, de la mâncare până la excursiile de o zi; după două săptămâni ajunsesem să ofer nişte sume atât de ridicole încât nu înţeleg cum reuşeam, în final, să cad la un acord cu vânzătorii. O recomandare (valabilă de altfel în orice alt loc): nu cumpăraţi din zonele pline de turişti. Preţurile sunt mult mai mari decât în alte locuri din oraş, în vreme ce produsele sunt de aceeaşi calitate.
Cea mai ieftină metodă de transport din capitala Thailandei e taxiul, mai ieftină chiar decât autobuzele dacă sunteţi 3-4 persoane, dar traficul o face şi extrem de ineficientă. Noi am preferat să folosim SkyTrain, un metrou suspendat care circulă pe două linii – nord-sud şi est-vest – şi oferă posibilitatea de a ajunge în apropierea obiectivelor turistice în 20-25 de minute. Dacă vreţi să evitaţi transportul în comun puteţi opta pentru taxi, dar trebuie să aveţi în vedere câteva lucruri: în primul rând, taximetriştii lor sunt ca taximetriştii noştri, adică cei mai mulţi vor încerca să umfle preţul. Nu vă urcaţi niciodată în maşină înainte ca şoferul să pornească taximetrul şi nu acceptaţi să negociaţi preţul – cea mai convenabilă variantă va fi cea afişată pe aparat. Tariful pe kilometru e foarte ieftin, echivalentul a 45-50 de bani, aşa că o cursă de 8 sau 9 kilometri (din centrul oraşului până spre principala zonă turistică, unde sunt amplasate cele mai mari temple) nu ar trebui să vă coste mai mult de 100 de bahţi (12-13 lei). De pe lista lucrurilor ”must do“ nu are cum să lipsească o plimbare cu tuk tuk-urile, un soi de triciclete motorizate care împânzesc străzile din Bangkok.
Aici nu aş putea să dau un preţ, pentru că totul ţine de distanţă şi mai ales de puterea de negociere (nefiind dotate cu taximetre); nu rataţi însă, pentru că experienţa e într-adevăr unică.
Sunt multe lucruri de văzut în Bangkok, dar ca orice turist venit pentru prima dată am încercat să bifez obiectivele recomandate de site-urile de profil. Mai exact, pentru a-mi construi itinerarul, am accesat câteva agregatoare şi am cules cele mai populare excursii din capitala Thailandei. Un loc absolut minunat este Wat Arun (Templul Răsăritului), la care puteţi ajunge extrem de uşor folosind bărcile care tranzitează Chao Praya (râul care străbate Bangkokul). Deşi nu poate fi vizitat în interior, Wat Arun m-a impresionat prin pereţii oblici, din marmură, împânziţi de motive tradiţionale thailandeze.
Tot aici, într-un templu, am reuşit să primesc ”binecuvântarea“ unui calugăr budist.
Pe cealaltă parte a râului Chao Praya se află Wat Pho, templul care-l adăposteşte pe Buddha întins, şi Wat Traimit, casa celei mai mari statui a lui Buddha din aur. E un obiectiv la care se ajunge ceva mai greu, dar a meritat efortul: statuia e realizată din 5,5 tone de aur şi are peste 3 metri înălţime.
Unul din locurile care nu m-au impresionat în mod extraordinar a fost Marele Palat, obiectiv trecut de altfel pe toate pliantele cu obiective de văzut în Bangkok. Folosit de regele Thailandei pentru a-şi primi oaspeţii sau pentru evenimente de un deosebit interes naţional, Marele Palat e de fapt o colecţie de clădiri extrem de reuşite din punct de vedere arhitectural, dar care nu oferă nimic special faţă de ceea ce puteţi găsi pe străzile din Bangkok. Am găsit totuşi ceva interesant, şi anume o statuie a lui Buddha din jad, cocoţată pe un tron aurit, unică în Thailanda.
Bangkok e un loc care oferă mult mai multe decât poate un turist să experimenteze în câteva zile, iar dorinţa de a te întoarce, cândva, vine instinctiv atunci când te îndepărtezi de coloşii din sticlă. Am părăsit aşadar capitala Thailandei, entuziasmat de ceea ce urma; nu-mi dădeam însă seama de ce aveau să-mi ofere zilele următoare. Insulele Phi Phi, aflate la două ore de mers cu ferry-ul de portul din Phuket, sunt aşternute parcă în mijlocul oceanului; nu există niciun semn că în spatele stâncilor ridicate din apă există plaje cu nisip alb şi ape turcoaz.
Lucrul de care m-am îndrăgostit imediat (şi iremediabil) atunci când am păşit pe Phi Phi Don a fost sentimentul că sunt rupt de restul lumii. Culorile, mirosul, peisajul care te înconjoară îţi dau senzaţia că ai îndoit cumva bariera realităţii şi ai intrat într-o fotografie; una neprelucată, fără filtre, din care nu ai vrea să mai ieşi.
Unul dintre primele lucruri care m-au fascinat e faptul că maşinile sunt complet interzise pe Phi Phi Don, insula pe care am fost cazat. Nu doar maşinile, ci şi tuk tuk-urile sau scuterele. Nu-mi amintesc să fi petrecut vreodată 4-5 zile în care să nu aud măcar un motor, dar îmi doresc să repet experienţa cât de curând.
|n timpul zilei, plajele de pe Phi Phi Don arătau exact aşa cum mi le imaginam: petice de nisip rupte parcă din vederi, o apă turcoaz care devenea transparentă atunci când soarele se ascundea în spatele norilor şi sute de peşti, de toate culorile, care mă însoţeau la tot pasul. Mă bucur că pot ilustra acest material cu imagini, pentru că e greu să cuprinzi, în cuvinte, frumuseţea locului.
Totul se schimba însă noaptea, după cum mi-a fost dat să aflu încă din prima seară; ieşit la o scurtă plimbare pe plajă – să tot fi fost vreo 10, 10.30 seara – m-am trezit în mijlocul unei petreceri aşa cum sunt cele pe care le vezi în filmele americane despre puştii ajunşi la colegiu. Nu era de fapt o singură petrecere, pentru că toate barurile închise în timpul zilei se mutaseră lângă apă, oferind găleţi cu băutură în stânga şi în dreapta.
Spun găleţi pentru că în Thailanda moda nu e să bei din pahar, ci dintr‑un soi de găletuşă de vreo jumătate de kilogram pe care poţi să o umpli cu toate felurile posibile de alcool. Distracţia ţine toată noaptea, aşa că e mai bine să nu vă faceţi planuri pentru dimineaţa următoare.
Nu puteam rata nici insula Phi Phi Leh, una dintre cele mai frumoase din Thailanda, intrată în atenţia turiştilor din toată lumea după filmul The Beach, avându-l ca protagonist pe Leonardo DiCaprio. Sigur, imaginile idilice cu golful Maya din film lipseau în mare măsură, pentru că plaja era ocupată de câteva sute de turişti. Locul e însă rupt parcă din alte lume: o fâşie de nisip alb, ca făina, aflată în mijlocul unor pereţi de stâncă. Există o singură intrare prin care bărcile pot pătrunde, un soi de spărtură în barajul uriaş de piatră, aşa că momentul când plaja ţi se arată în cele din urmă e unul care îţi ia răsuflarea. Vorbind cu localnicii, am înţeles că varianta cea mai bună e să vizitezi Maya dis-de-dimineaţă, la răsărit, atunci când majoritatea turiştilor sunt încă pe drum; am lăsat-o ca obiectiv pentru următoarea vizită.
Hotelul din Phi Phi Don era exact lângă plajă, aşa că am putut să mă bucur din plin de trecerea spectaculoasă de la flux la reflux. Dacă într-una din zile a trebuit să închiriez un caiac pentru a ajunge la o mică plajă din apropiere, Monkey Beach (despre cum mi-a furat o maimuţă pălăria, în alt episod), ziua următoare puteai să mergi câteva sute de metri până ca apa să-ţi ajungă la nivelul umărului.
După prea puţine zile petrecute în paradisul thailandez, a venit timpul pentru ultima destinaţie a excursiei noastre: insula Phuket, locul unde turiştii merg să petreacă zi şi noapte.
Cea mai aglomerată localitate din Phuket e Patong Beach, iar hotelul nostru era destul de aproape de centrul staţiunii. Centru care se numeşte Bangla Road: o arteră pietonală pe care vezi vrute şi nevrute.
Bangla Road e un fel de loc în care toate regulile dispar; toată lumea trage de tine să intri într-un club sau altul, cu oferte în general interzise minorilor (nu că ar verifica cineva vârsta). De altfel, nebunia de pe Bangla Road e atât de mare încât restul saloanelor de masaj din Phuket au simţit nevoia să menţioneze ”NO SEX!“ pe uşa de intrare. E singurul loc în care am văzut asta specificat în mod direct, dar înţeleg perfect motivele. Nu pot să intru prea mult în detalii, dar e o experienţă pe care nu trebuie să o rataţi dacă drumurile vă duc în Patong.
Phuket nu oferă imagini spectaculoase cum sunt cele din Phi Phi Leh, dar reprezintă un bun punct de plecare pentru multe activităţi turistice. De aici am plecat, spre exemplu, în excursii către insula James Bond (unde s-a filmat ”The Man with the Golden Gun“, cu Roger Moore) sau către o fermă locală de elefanţi. Sunt foarte multe lucruri pe care aş putea să le recomand în Phuket, dar o să încerc să mă rezum la câteva: în primul rând Big Buddha, o statuie uriaşă, de 45 de metri, din marmură a cărei construcţie a fost finalizată recent, în urmă cu 4-5 ani. Imaginea lui Buddha este aşezată în vârful unui deal şi priveşte, parcă, asupra întregii insule.
Un al doilea loc pe care nu ar trebui să îl rataţi este Tiger Kingdom, centru destinat creşterii tigrilor. Şi înainte să spuneţi că e crud să ţii animale sălbatice în captivitate doar de dragul de a mai scoate nişte bani de la turişti (la asta m-am gândit şi eu, ca să fiu cinstit), trebuie să ştiţi că Tiger Kingdom e de fapt un proiect derulat de o asociaţie neguvernamentală care creşte felinele până la vârsta de cinci ani, după care le eliberează în sălbăticie, de obicei în zonele din nordul Thailandei, aşa cum ar fi Chang Mai. Cu alte cuvinte, o vizită aici nu ar trebui să vă aducă niciun sentiment de vină. De regrete nu se pune problema, pentru că senzaţia pe care o ai atunci când mângâi unul dintre cele mai periculoase animale este inegalabilă. Noi am ales să intrăm în zona tigrilor mari (poţi alege dintre pui de tigri, tigri tineri sau unii ajunşi la maturitate), dar recunosc că ne‑au tremurat puţin picioarele când a trebuit să ne apropiem de feline. Nu ştiu unde mai poţi avea parte de o astfel de experienţă, aşa că ar fi bine să o treceţi pe listă atunci când schiţaţi planurile unei vizite în Thailanda.
Insula Phuket e un bun loc pentru a încerca şi varietatea de reţete thailandeze care au la bază peştele sau fructele de mare.
Există câte ceva pentru fiecare, iar sutele de restaurante de Patong rămân deschise până târziu în noapte. Dacă nu vreţi totuşi să mai pierdeţi timpul pe la mese, pot să vă recomand Pad Thai: e un fel tradiţional pe care îl puteţi cumpăra de la orice tarabă, preparat în faţa clientului, care nu o să coste mai mult de 100-150 de bahţi (12-15 lei). E un soi de amestec care conţine tăiţei, ouă crude şi legume; eu l-am încercat şi cu pui, iar gustul nu a fost rău deloc. Pad Thai veţi găsi peste tot în Thailanda şi asta îl face oarecum o alegere sigură.
Am lăsat Thailanda în urmă cu regret, dar mai ales bucurie; regret că am descoperit prea puţine dintre secretele unei ţări superbe, dar bucuros că am avut ocazia să ajung aici. Aş încheia spunând că în Thailanda nu mergi în vacanţă, ci te îmbarci într-o aventură care te aruncă de la o extremă la alta; este, fără îndoială, cel mai fascinant loc pe care am avut ocazia să îl vizitez.