BusinessMagazin

Tag: filme

  • Cei mai buni războinici de pe planetă. Cinci dintre trupele speciale de top din lume

    Multe ţări au astfel de trupe, dar din acestea, se remarcă câteva, enunţate mai jos.

    Navy SEALs – Statele Unite

    Acestea sunt probabil cele mai populare, apărând în multe filme (americane). Aceştia sunt antrenaţi să se descurce în orice mediu, deşi funcţia lor principală rămâne strâns legată de mare/apă, scrie War History Online.

    În principal, rolul lor este de misiuni rapide. Intră în teritoriul inamic, adună informaţii, distrug ţinte şi salvează ostatici. Şi totul într-un timp foarte scurt. Atunci când nu se află în misiune, se antrenează, ceea ce pentru ei, la fel ca pentru orice alte trupe care fac parte din forţele speciale, este o constantă.

    Programul de admitere implică teste extrem de dificile, iar circa 25% dintre cei care se înscriu ajung să fie numiţi Navy SEAL; punct în care, desigur, îşi vor continua antrenamentele.

    Sayeret Maktal – Israel

    Sayeret şi-a câştigat reputaţia de cele mai eficiente trupe antiteroriste din lume.

    În primii ani de existenţă, luptătorii şi comandanţii erau selectaţi în funcţie de abilităţile fizice şi intelectuale. De două ori pe an, există testele de selecţie, care desigur sunt incredibil de dificile.

    Cei care reuşesc sunt apoi supuşi unei alte perioade de 18-19 luni de antrenamente intense în arte marţiale, arme, navigaţie, recunoaştere şi alte aptitudini esenţiale pentru a avea succes în misiunile care de cele mai multe ori se desfăşoară în spatele liniilor inamice.

  • Povestea bărbatului cu origini româneşti care a şocat lumea dezvăluind secretele băncilor elveţiene

    A decis să dezvăluie ceea ce ştia autorităţilor, sperând că asta îi va aduce imunitate şi va ajuta la dispariţia aşa-numitului „secret bancar elveţian”; nu a fost însă aşa, pentru că Birkenfeld a ajuns să fie singurul trimis la puşcărie la capătul unui proces care viza fraude de miliarde de dolari. Şi pentru că povestea sa pare ruptă din filme, Bradley Birkenfeld – care lansează zilele acestea cartea „Bancherul diavolului – Cum am distrus secretul bancar elveţian” – vrea ca următorul lui proiect să aducă istoria sa pe marile ecrane.

    „Bunicul meu s-a născut în România, motiv pentru care am călătorit aici des în ultimii 20 de ani”, povesteşte Bradley Birkenfeld. „Este şi motivul pentru care vreau să fac ceva pentru a îmbunătăţi viaţa oamenilor şi pentru a le da speranţă pentru viitor. E nevoie să existe legi pentru denunţători, iar cetăţenii şi politicienii deopotrivă trebuie să susţină această schimbare.” Bancherul american, ajuns în lumina reflectoarelor după ce a denunţat practici ilegale din interiorul băncii elveţiene UBS, este prezent în România pentru lansarea cărţii sale, „Bancherul diavolului: Cum am distrus secretul bancar elveţian”.

    Crede că denunţarea lui a fost esenţială în terminarea secretomaniei generate de băncile elveţiene, spunând că fără declaraţiile sale acest sistem greşit ar exista şi astăzi. „Ca un rezultat direct al acţiunilor mele, numeroşi denunţători din lumea întreagă m-au contactat şi am lucrat alături de ei, ajutându-i să aleagă direcţia corectă în ceea ce priveşte sfaturi juridice, declaraţii în presă şi o planificare generală a întregului proces.”

    Cum a fost pus la pământ secretul bancar elveţian

    Birkenfeld are o diplomă de licenţă în ştiinţe economice de la Norwich University şi un master internaţional în administrarea afacerilor la American Graduate School of Business din Elveţia. El şi-a început cariera de bancher la State Street Global Advisors în Boston, Massachusetts, făcând mai întâi practică şi angajându-se ulterior cu normă întreagă în anul 1988. State Street Global Advisors era o instituţie bancară specializată în servicii pentru fonduri de investiţii, fonduri de pensii, companii de asigurări şi organizaţii neguvernamentale. „Am fost martor la activităţi ilegale desfăşurate de directori ai instituţiei, iar asta mi s-a părut în totală contradicţie cu etica mea profesională, ca să nu mai vorbesc de responsabilitatea faţă de clienţi şi colegi”, spune Birkenfeld.

    A părăsit instituţia şi a fost repede angajat de către Credit Suisse şi apoi de către Barclay’s, unele dintre cele mai puternice instituţii financiare ale lumii. Povestea sa a luat însă o turnură neaşteptată în anul 2001, atunci când a preluat o poziţie de bancher privat la UBS, cea mai mare bancă elveţiană care operează la nivel internaţional. În Elveţia, instituţia activează pe segmentele retail, corporate, instituţional, managementul averilor, gestionarea activelor şi investiţii. UBS Elveţia deţine o poziţie de lider în toate cele cinci segmente de business, are o reţea cu circa 300 de sucursale şi 4.700 de angajaţi, iar la serviciile sale apelează una din trei persoane din Elveţia cu o situaţie financiară de nivel înalt şi aproximativ jumătate dintre toate companiile elveţiene.

    În calitate de director al UBS, având clienţi cheie cu sume nete de peste 25 milioane de dolari, o parte din munca lui Birkenfeld presupunea deplasarea în Statele Unite pentru a găsi noi oportunităţi de afaceri. Acest lucru nu era ceva neapărat corect din punct de vedere etic, pentru că în mod normal clienţii sunt cei care trebuie să caute serviciile băncii, şi nu invers. Birkenfeld povesteşte că UBS a făcut acelaşi lucru în Germania, Asia, Scandinavia, Orientul Mijlociu, America de Sud şi Canada. Pentru a-şi înlesni procesul de prospectare a pieţei în diverse ţări, banca a sponsorizat evenimente din întreaga lume: festivaluri de muzică, spectacole de artă sau expoziţii de maşini clasice. „Am respectat întotdeauna legile elveţiene şi în special secretul bancar elveţian, dar atunci când lucrezi suficient de mult timp la aceste instituţii uriaşe, începi să înţelegi că principalul obiectiv este realizarea unui profit cât mai mare”, povesteşte Bradley Birkenfeld. „Au fost foarte multe exemple de comportament nepotrivit sau acte ilegale comise de directorii cu vechime.”

    Misiunea bancherilor era cât se poate de clară: ei trebuia să folosească evenimentele în cauză pentru a aduce noi clienţi, lucru considerat de Birkenfeld ca o „stârnire” a evaziunii fiscale. El spune că existau şi alte semne că ceva nu era chiar în regulă, aşa cum ar fi documente care îi învăţau cum să folosească laptopuri criptate. El nu a dat însă prea multă importanţă acestor lucruri până în aprilie 2005, după aproape patru ani de când lucra la UBS. 

    Semnalul de alarmă a fost dat de un coleg care i-a adus un document UBS de trei pagini ce contrazicea tot ceea ce făcuse până atunci, notând în mod explicit că nu ar trebui să caute şi să facă oferte unor potenţiali clienţi din alte ţări. Practic, documentul îl transforma pe Birkenfeld şi alţi colegi ai săi în ţapi ispăşitori pentru practicile de la UBS.

    Cu alte cuvinte, dacă autorităţile i-ar fi prins ofertând un client străin sau făcând ceva ilegal în acest sens, UBS se putea scuza pur şi simplu spunând că regulamentul interzice o astfel de abordare.

  • Cronică de film: Un pas în urma serafimilor – VIDEO

    Producţia semnată de Daniel Sandu e un exemplu în ceea ce priveşte influenţa occidentală asupra tinerilor regizori, şi spun asta într-un mod pozitiv. Sandu regizează un film dinamic, fluent, din care au dispărut camera centrată pe două personaje la o masă şi scena statică ce pare să nu se mai termine. Un pas în urma serafimilor e un film care poate face performanţă în multe ţări, atât timp cât publicul e deschis la filme vorbite şi în altă limbă decât engleza.

    Iese în evidenţă Vlad Ivanov (profesorul Ivan), un actor care mă fascinează de fiecare dată când apare pe ecran. Modul în care îşi însuşeşte personajele este unic, iar faptul că în ultima vreme a semnat roluri extrem de diverse spune multe despre capacitatea sa de adaptare la cerinţele scenariului şi la cele ale regizorului.

    Un pas în urma serafimilor surprinde ceea ce se întâmplă în culisele seminarelor teologice, unde tinerii liceeni speră să găsească îndrumători spirituali care să îi călăuzească pe calea preoţiei, dar se lovesc, în schimb, de realitatea dură a corupţiei şi a jocurilor de putere. Anii petrecuţi în seminar se transformă din ceea ce ar trebui să fie o pregătire pentru viaţa de preot, într-o luptă pentru supravieţuire.

    Sandu construieşte pe acest schelet o întreagă serie de evenimente care surprind şi amuză în acelaşi timp, nelipsind însă şi o bună doză de dramatism. Gabriel, personajul central al filmului, trăieşte o experienţă intensă, care îl obligă să se maturizeze şi să înţeleagă că lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par la prima vedere. Seminarul nu se învârte în jurul unor valori ortodoxe (deşi Ivan încearcă să le împingă, ocazional, dincolo de raţiune sau bun simţ), ci în jurul unor jocuri meschine şi al unor practici în perfectă opoziţie cu conceptele teologice.

    Sinceritatea cu care regizorul reuşeşte să capteze neliniştea şi îndoielile lui Gabriel e una debordantă; e extrem de uşor să intri în pielea personajului şi să analizezi, din punctul său de vedere, relaţia cu celelalte personaje – mai ales cu cele care încearcă să îi imprime, mecanic, o serie de idei. În asta stă, de fapt, şi conflictul: valorile nu sunt transmise, ci impuse.

    Am fost surprins să aflu că povestea din spatele filmului e una reală, trăită chiar de regizorul Daniel Sandu; nu dau mai multe detalii, pentru că vreau să vă las plăcerea de a urmări Un pas în urma serafimilor. Pentru mine – şi pentru restul publicului, de altfel – acesta a fost cel mai bun film de la TIFF.

    Nota: 8,5/10

     

  • Cronică de film: Dinozauri. Şi mai mulţi dinozauri

    Dacă vă plac dinozaurii (vinovat!), atunci Jurassic World: Fallen Kingdom o să fie pe gustul vostru.

    Interesant este că scenariştii au reuşit chiar să creeze câteva scene de-a dreptul dramatice, iar asta e ceva remarcabil în cadrul unei francize care s-a remarcat mai mult prin efecte speciale şi momente tensionate. Simplu spus, e un film care are de toate.

    Nu aş vrea să las impresia că Fallen Kingdom e vreo capodoperă cinematografică, nici vorbă de aşa ceva. E genul de blockbuster la care te duci pentru distracţie, nu pentru a descoperi vreun scenariu original sau roluri memorabile. Dacă aşteptările spectatorului sunt conforme cu realitatea, el va pleca extrem de mulţumit din sala de cinema.

    De menţionat că Jurassic World: Fallen Kingdom e prima producţie din serie regizată de un cineast european, spaniolul J.A. Bayona fiind destul de cunoscut pentru felul în care reuşeşte să aducă un plus de suspans filmelor sale. Finalul filmului e surprinzător şi pregăteşte, evident, cea de-a treia parte a noii trilogii. Pe scaunul de regizor se va întoarce Colin Trevorrow, cel care a semnat Jurassic World în 2015. Ambele filme au avut părţi bune şi părţi rele, aşa că nu pot spune dacă producătorii au ales cartea câştigătoare cu Trevorrow.

    Acţiunea din Fallen Kingdom începe la trei ani de la dezastrul de pe Isla Nublar, parcul fiind în prezent abandonat. Atunci când vulcanul de pe insulă începe să dea semne de activitate, mai multe grupuri cu interese diverse caută soluţii pentru a muta dinozaurii într-un loc sigur.

    Guvernul refuză să se implice, considerând iminenta erupţie ca fiind „un semn de la Dumnezeu”; singurii care par să aibă capacitatea de a salva creaturile pe cale de dispariţie sunt chiar cei din compania lui Hammond, omul care a început întreg procesul de resuscitare în filmul din 1993. De aici acţiunea se complică: fără a divulga prea multe, pot totuşi să vă spun că un rol important îl are Blue, velociraptorul simpatic care l-a salvat pe protagonist în filmul din 2015.

    În final, câte ceva despre Chris Pratt, cel care interpretează rolul principal: mi se pare fascinant cum Pratt a reuşit, în doar câţiva ani, să treacă de la un rol secundar în sitcomul Parks & Recreations la unul dintre cei mai bine plătiţi actori de la Hollywood. Americanul a devenit indispensabil în francize precum Guardians of the Galaxy sau Jurassic World, iar revistele din Statele Unite îl dau favorit pentru preluarea rolului Indiana Jones în franciza realizată de acelaşi Steven Spielberg. Nu ştiu în ce fel s-au aliniat stelele pentru Chris Pratt, dar mă bucur sincer că a ajuns aici, fiind unul dintre cei mai carismatici actori din noua generaţie.

    Nota: 7/10

  • O experienţă completă pentru cinefili

    Ce impresionează la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) e organizarea impecabilă  de la aplicaţia de mobil destinată celor care vor să „navigheze” prin multitudinea de evenimente până la gala de premiere şi covorul roşu, totul pare fără de cusur.

    Aşa cum se întâmplă atunci când un eveniment major are loc la Cluj, întreg oraşul părea implicat în buna desfăşurare a lucrurilor. Dincolo de afişele sau posterele care împânzeau marile bulevarde, orice chioşc sau colţ de stradă îţi amintea, într-un fel sau altul, că te afli în mijlocul celui mai mare festival de film din România.

    Deşi mă bucur sincer pentru succesul de care se bucură Festivalul Internaţional de Film Transilvania, nu pot să nu fiu oarecum amărât la gândul că Bucureştiul rămâne mult în urmă atunci când vine vorba de astfel de evenimente. Nu ştiu dacă e vina autorităţilor locale sau lipsa de interes a bucureştenilor, dar ceva trebuie cu siguranţă schimbat. Nu vreau să transform acest text într-un manifest, dar mi-ar plăcea să văd acelaşi nivel de interes faţă de cultură şi în Capitală.

    Revenind la filmele din cadrul TIFF, cele proiectate au acoperit teme diverse – indiferent că vorbim de unele cu tentă socială sau politică. Nivelul a fost unul extrem de ridicat în cadrul competiţiei, dar ceea ce m-a impresionat personal a fost „colecţia” de filme româneşti. Am avut mereu o problemă cu faptul că majoritatea producţiilor locale foloseau cadre statice, cu foarte puţină mişcare, transformând filmul într-un soi de exerciţiu de răbdare. Cu toate că multe s-au bucurat de un evident succes, nu aş putea spune că am fost un mare fan al producţiilor locale; sunt, în aceeaşi măsură, conştient de faptul că numeroase lipsuri au venit ca o consecinţă a subfinanţării. Proiecţiile de la TIFF 2018 mi-au dovedit însă că noua generaţie de cineaşti e dispusă să îşi asume mai multe riscuri şi sunt convins că filmele se vor bucura de o mult mai mare recunoaştere peste hotare.

    E corect, zic, să amintim şi de câştigătorii festivalului. Prin urmare, filmul Moştenitoarele (Paraguay – 2018) a câştigat Trofeul Transilvania al TIFF în valoare de 15.000 de euro, pelicula fiind aleasă dintre cele 12 aflate în competiţe. Premiul a fost înmânat regizorului Marcelo Martinessi de către soprana Angela Gheorghiu. „Vreau să împart premiul cu toată echipa şi producătorii, pentru că uneori noi, regizorii, stăm pe platouri şapte săptămâni şi nu ştim ce să facem. Echipa e acolo să te susţină, să te ajute, să mergi pe drumul pe care le-ai spus că vei merge”, a spus regizorul din Paraguay. Pelicula tratează povestea moştenitoarelor a două familii înstărite din Asuncion, Paraguay, care sunt împreună de trei decenii, dar starea lor financiară devine precară şi trebuie să vândă din lucruri.

    În cadrul ceremoniei, actriţa franceză Fanny Ardant a primit Trofeul Transilvania pentru întreaga carieră, aceasta declarând că nu ştie dacă un premiu este ca o recompensă sau ca o îngheţată unui copil. „Pentru clipa aceea este o plăcere mare, dar după aceea chiar mai înseamnă ceva? Dar, cu toate acestea, eu sunt o actriţă. Când eram tânără, credeam că a fi actriţă este doar plăcerea de a fi pe scenă, apoi am înţeles că viaţa de actriţă înseamnă trecerea de la întuneric la lumină, de la frig la căldură, de la spatele întors la mâinile întinse. În această seară, vă mulţumesc că, dându-mi acest premiu, mi-aţi dat lumină şi căldură şi mi-aţi întins mâinile”, a spus Ardant. De asemenea, actriţa Anna Szeles a primit premiul pentru întreaga carieră, iar actorul şi producătorul Dan Nuţu, premiul de excelenţă. Premiul Annei Szeles a fost înmânat acesteia de către fostul său soţ, Florin Piersic.

    Printre alte premii decernate s-au numărat premiul juriului tinerilor francofoni – filmul La Priere (Rugăciunea), premiul Centrului Naţional al Cinematografii – filmul Santa Barbara, premiul FIPRESCI – Ghid de Viaţă, premiul pentru cel mai bun scurtmetraj, secţiunea Umbre – În întuneric, premiul publicului – The Guilty (Vinovatul), premiul cel mai popular film în secţiunea Zilele Filmului Românesc – Un pas în urma serafimilor, premiul Zilele Filmului Românesc pentru scurtmetraj – Cadoul de Crăciun, premiul Zilelor Filmului Românesc pentru debut – Soldaţii. Poveste din Ferentari, premiul Zilele Filmului Românesc pentru lungmetraj – Pororoca, premiul pentru cea mai bună interpretare – trei actori ai filmului Ancora şi speranţa, premiul special al juriului – The Home (Casa) şi Scythe Hitting Stone (Izbiţi de soartă), premiul pentru cea mai bună regie – danezul Hlynur Palmason.

    În cadrul ceremoniei de premiere a avut loc şi un moment neaşteptat: cineastul rus Aleksei Medvedev a urcat pe scenă având o pancartă de susţinere a lui Oleg Senţov, un regizor şi scenarist ucrainean aflat în greva foamei într-o închisoare din Rusia, după ce a fost arestat în Crimeea şi condamnat la 20 de ani închisoare pentru terorism. Medvedev a criticat Rusia pentru condamnarea lui Senţov şi a făcut apel la cineaştii prezenţi să întreprindă demersuri pentru eliberarea acestuia.

    Pentru că am vorbit de filmele româneşti, puteţi citi despre cele trei care m-au impresionat în mod special: Charleston, Un pas în urma serafimilor şi Secretul fericirii.

  • Cronică de film – Solo: A Star Wars story. Bun, dar nu destul de bun

    Ca film de sine stătător, Solo: A Star Wars Story e o producţie reuşită, mult peste media celor de astăzi – comparând filmul cu altele de acelaşi gen, evident. Ca parte a universului Star Wars, nu cred că va fi unul dintre episoadele de care să se vorbească ani de-a rândul.

    Alden Ehrenreich joacă bine, chiar mai bine decât m-aş fi aşteptat, iar asta e clar un plus pentru film. E mai bun decât Harrison Ford? În niciun caz.

    Urmărind filmul, aveam impresia că văd un alt personaj implicat într-o cu totul altă serie de aventuri. Nu l-am identificat nicio secundă pe Ehrenreich cu Han Solo, iar asta spune multe mai ales despre modul în care Harrison Ford şi-a însuşit acest rol. A făcut acelaşi lucru şi în cazul seriei Indiana Jones, un alt exemplu de filme în care nu cred că protagonistul poate fi înlocuit.

    Trecând de partea legată de interpretare, Solo: A Star Wars Story e un film dinamic, plin de efecte speciale, dar cu destul de multe lipsuri în zona de umor. Din acest punct de vedere, e mult mai apropiat de Rogue One: A Star Wars Story decât de The Force Awakens sau The Last Jedi.

    Legăturile cu tema centrală a universului Star Wars, Jedi vs. Sith, sunt puţine şi foarte puţin exploatate. Rămâne de văzut dacă publicul o să perceapă asta într-un sens pozitiv sau unul negativ.

    Spuneam, la început, că s-a muncit extrem de mult pentru ca Solo: A Star Wars Story să ajungă în sălile de cinema. Phil Lord şi Christopher Miller au ocupat în primă fază scaunele de regizori, dar cei de la Disney au fost atât de dezamăgiţi de rezultat încât au adus un alt realizator, Ron Howard, şi i-au cerut să refilmeze 70% din film. Ca urmare, costurile au crescut extrem de mult, transformând Solo într-una dintre cele mai scumpe producţii realizate în istoria cinematografiei. Problemele au continuat să se adune, la un moment dat punându-se chiar problema ca întreg proiectul să fie anulat.

    În condiţiile date, cred că Solo: A Star Wars Story e un film reuşit.

    În concluzie, aş spune că cei de la Disney şi-au asumat un risc prea mare încercând să dea o nouă faţă unui personaj atât de cunoscut. Mărturisesc că sunt extrem de curios cum vor exploata, pe viitor, universul creionat de George Lucas.

    Nota: 7,5/10

  • Urmărire ca-n filme. Poliţiştii au tras focuri de armă în cauciucuri pentru a OPRI un bărbat care FURASE o maşină din benzinărie

    Potrivit unui comunicat al Poliţiei Giurgiu, un bărbat din municipiul Zimnicea, judeţul Teleorman, a sunat la 112 şi a spus că sub ameninţarea unui cuţit i-a fost sustras autoturismul de o către o persoană necunoscută, dintr-o bezinărie din municipiul Giurgiu.

    „În urma cercetărilor, s-a stabilit că bărbatul de 35 de ani din municipiul Giurgiu, aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice şi profitând de faptul că proprietarul a plecat de lângă maşina aflată în staţia de carburanţi a determinat o persoană ce se afla în calitate de pasager în autoturism să coboare sub ameninţarea unui cuţit. În momentul în care a vrut să plece a fost întâmpinat de proprietarul maşinii, pe care de asemenea l-a ameninţat că îl taie, după care a fugit cu autoturismul”, se arată în comunicatul Poliţiei Giurgiu.

    Oamenii legii l-au urmărit pe bărbat şi au tras şase focuri de armă în pneurile autoturismului, forţându-l pe şofer să oprească în localitatea Dealu, judeţul Giurgiu.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Urmărire ca-n filme. Poliţiştii au tras focuri de armă în cauciucuri pentru a OPRI un bărbat care FURASE o maşină din benzinărie

    Potrivit unui comunicat al Poliţiei Giurgiu, un bărbat din municipiul Zimnicea, judeţul Teleorman, a sunat la 112 şi a spus că sub ameninţarea unui cuţit i-a fost sustras autoturismul de o către o persoană necunoscută, dintr-o bezinărie din municipiul Giurgiu.

    „În urma cercetărilor, s-a stabilit că bărbatul de 35 de ani din municipiul Giurgiu, aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice şi profitând de faptul că proprietarul a plecat de lângă maşina aflată în staţia de carburanţi a determinat o persoană ce se afla în calitate de pasager în autoturism să coboare sub ameninţarea unui cuţit. În momentul în care a vrut să plece a fost întâmpinat de proprietarul maşinii, pe care de asemenea l-a ameninţat că îl taie, după care a fugit cu autoturismul”, se arată în comunicatul Poliţiei Giurgiu.

    Oamenii legii l-au urmărit pe bărbat şi au tras şase focuri de armă în pneurile autoturismului, forţându-l pe şofer să oprească în localitatea Dealu, judeţul Giurgiu.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Ce altceva mai rulează la cinema?

    Nu obişnuiesc să dau prea multe detalii din filme, dar simt de această dată nevoia să vă scutesc de un drum inutil în sala de cinema. Prin urmare, protagonistul e un poliţist pe nume Tadek, care se decide să investigheze un caz rămas nesoluţionat. El ajunge repede la ideea că detaliile cazului seamănă izbitor de mult cu cele povestite de un scriitor în ultima sa carte poliţistă. Tadek îl interoghează pe Kozlow (autorul în cauză), acesta îi răspunde într-un soi de metafore fără noimă, iar totul se transformă într-un soi de orgie extrem de violentă şi mai ales stupidă. Gata, puteţi alege liniştiţi un film care chiar să merite banii.
    Dark Crimes conţine o doză mult prea mare de violenţă sexuală, inclusiv violuri sau imagini cu femei în lesă care trebuie să se târască în genunchi. Regizorul a vrut probabil să scoată în evidenţă depravarea lumii în care se petrece acţiunea, dar a reuşit doar să prezinte o serie de imagini care provoacă repulsie.
    Având că în vedere că vorbim de un scenariu bazat pe un material şi nu un material adaptat pentru marele ecran, mi-e greu să înţeleg de ce producătorii au insistat ca acţiunea să se petreacă în Polonia. Credeam că am trecut de vremea în care toate personajele din filme vorbesc engleză indiferent de locul sau contextul povestirii. Evident, m-am înşelat; toată lumea vorbeşte engleza pe străzile din Polonia, inclusiv crainicii de televiziune care ar fi trebuit să se adreseze cetăţenilor de rând.
    Nu asta ar fi neapărat cea mai mare problemă a filmului, pentru că vorbim de un eşec pe toate palierele: regie, actori, scenarişti, scenografi şi mai ales cel care a dat undă verde proiectului.
    Scenariul are atât de multe găuri încât regizorul a apelat, probabil din disperare, la cele mai neinspirate metode de a explica ordinea lucrurilor. Spre exemplu, asistăm la o scenă în care un prieten de-al lui Tadek apare doar pentru a povesti ce s-a întâmplat în ultimul an şi ceva.
    Jim Carrey, care încearcă să îl interpreteze pe Tadek, semnează cel mai insipid rol de care eu îmi pot aduce aminte. Deşi e un actor care are mai multe de arătat decât o face de obicei – cel mai bun exemplu fiind Eternal Sunshine of the Spotless Mind – Dark Crimes e un episod pe care ar trebui să îl şteargă din CV.
    Nu pot să închei nici măcar cu recomandarea de a urmări filmul atunci când nu aveţi nimic mai bun de făcut, pentru că ideea de a nu face nimic pare să ofere mai multe avantaje decât v-ar putea oferi Dark Crimes.

    Notă: 3/10

    Dark crimes
    Regia: Alexandros Avranas
    Distribuţie: Jim Carrey, Charlotte Gainsbourg, Marton Csokas
    Durată: 1 oră 32 minute
    Buget: 4,7 milioane dolari
    Data lansării: 18 mai

  • Utilizatorii Netflix din această ţară au acces la cele mai multe filme şi seriale. Nu sunt americanii. Vezi pe ce loc se află România în top

    Compania oferă filme şi seriale pentru vizionare constra cost, pe baza unui abonament lunar. Totuşi, poate nu mulţi ştiu că oferta companie diferă de la o ţară la alta. Aşadar, dacă unele producţii originale Netflix sunt disponibile în acelaşi timp pe mai multe pieţe, multe filme sau seriale sunt lansate doar pe anumite pieţe.

    Care credeţi că este piaţa cu cele mai multe titluri disponibile? Dacă v-aţi fi gândit la Statele Unite atunci aţi fi greşit.

    Netflix Japonia are cele mai multe titluri în biblioteca virtuală, nu mai puţin de 6032 de filme şi seriale. Pe locul doi se află SUA cu 5609 de titluri, urmată de Canada (5460), Marea Britanie (5108) şi Irlanda (5023). România ocupă locul 51 cu 3117 de producţii. Interesant este faptul că în ţări ca Pakistant, Bangladesh sau Venezuela sunt peste 4000 de titluri în biblioteca Netflix.

    Netflix are venituri de 16.1 miliarde de dolari, mulţumită celor 125 de milioane de utilizatori înregistraţi la finalul lunii martie. Mai mult, compania a devenit cea mai valoroasă companie media din lume, în funcţie de capitalizarea de piaţă, depăşind Disney. Acum, Disney are o valoare de piaţă de 148 de miliarde de dolari, pe când Netflix a ajuns la o valoare de 152 de miliarde de dolari.