BusinessMagazin

Tag: ferma

  • Cum să faci mii de dolari vânzând sticle cu aer. Un britanic de 27 de ani vinde o sticlă cu 115 dolari

    Leo De Watts, antreprenor britanic, în vârstă de 27 de ani, a făcut mii de dolari vânzând chinezilor sticle cu aer din Marea Britanie, scrie CNN.

    De Watts a spus că mai multe sticle au luat drumul Chinei, dar fără a preciza un număr sau veniturile totale. Acesta a înfiinţat „ferma de aer” Aethaer anul trecut şi de atunci a vândut sute de containere cu aer colectat din mai multe zone din Marea Britanie. „Am avut clieţi care au cerut un anumit tip de aer. Câteodată poate fi din vârful unui munte, alteori dintr-o vale”, spune De Watts.

    În urmă cu o lună, o companie canadiană a profitat de nevoia chinezilor  de aer curat şi a început să le vândă aer proaspăt îmbuteliat în sticle. Canadienii vindeau o canistră cu un preţ între 14-20 de dolari, mult mai ieftin decât Leo De Watts.

    Poate ar trebui şi românii să vândă aerul din zona cu cel mai pur aer din ţară, care în curând ar putea redeveni staţiune turistică.

  • Cum a reuşit un tânăr de 24 de ani să transforme 311 dolari şi un chioşc de hot dog într-un imperiu de 1.000 de restaurante

    În 1941, Carl N. Karcher, un tânăr de 24 de ani care renunţase la şcoală pentru a lucra la o fermă avea în buzunar doar 15 dolari (echivalentul de azi a 241 de dolari). Alături de soţia sa a mai obţinut un împrumut de 311 dolari, garantând cu maşina, şi a folosit toţi banii pentru a cumpăra un chioşc de hot dog.

    Nu părea o mare afacere, iar şansele de reuşită erau extrem de mici; cu toate acestea, ei au reuşit să strângă banii necesari pentru a cumpăra un al doilea chioşc. Doi ani mai târziu, soţii Kercher operau patru chioşcuri de hot dog.

    Afacerea mergea extrem de bine, iar la scurt timp cei doi şi-au permis să cumpere un restaurant pe care l-au numit Carl’s Drive-In Barbecue. Au început să vândă şi burgeri, decizie care s-a dovedit a fi una înţeleaptă. La începutul anilor ’50, soţii Karcher au cumpărat un al doilea restaurant, specializat în servicii de tip fast-food.

    30 de ani mai târziu, în 1981, Carl Karcher schimba denumirea companiei în Carl Karcher Enterprises, deţinând la acel moment peste 300 de restaurante. Compania s-a extins în continuare, iar astăzi operează mai bine de 1.000 de locaţii Carl Jr.

    Soţii Karcher au murit în anii 2000, iar în 2013 compania pornită cu 311 dolari a fost cumpărată de fondul de investiţii Thomas H. Lee Partners pentru suma de 928 de milioane de dolari.

  • Dezvăluirile pe care le-a făcut Joaquin “El Chapo” Guzman într-un interviu cu actorul Sean Penn

    Celebrul interlop mexican Joaquin “El Chapo” Guzman i-a acordat un interviu actorului Sean Penn după ce a evadat, în timpul unei întâlniri secrete în jungla mexicană, şi urmează să fie extrădat în Statele Unite, după ce a fost arestat vineri în timp ce îşi pregătea filmul biografic, relatează CNN.

     

    Cum a fost copilăria ta?
    Îmi aduc aminte că mama făcea pâine şi eu o vindea. Vindeam portocale, sucuri, bomboane. Mama mea a muncit din greu. Am cultivat porumb, fasole. Am avut grijă de vacile bunicii şi am tăiat lemn

    Şi cum ai ajuns în industria drogurilor?
    De la 15 ani m-am implicat în asta. Unde am crescut eu, pe o fermă numită La Tuna, în municipiul Badiraguato, nu existau, nici azi, oportunităţi pentru alt fel de job. A fost singura cale prin care puteam face bani pentru a cumpăra mâncare, pentru a supravieţui.Am crescut mac (pentru opiu), marijuana şi am început să vând.

    Cum ai reuşit să pleci de acolo? Cum ai realizat expansiunea?
    Am plecat de la fermă la 18 ani, m-am dus la Culiacan apoi la Guadalajara, însă tot timpul reveneam la fermă să o vizitez pe mama mea.


    Cum s-a schimbat viaţa ta de familie de atunci?

    Foarte bine. Copii mei, fraţii mei, nepotţii mei, ne înţelegem bine, cu toţii.

    Acum că eşti liber, cum te-a afectat?
    Sunt fericit, libertatea este foarte bună şi presiunea pentru mine este normală deoarece a trebuit să am grijă în anumite oraşe de câţiva ani încoace. Mă simt bine.

    Este adevărat că drogurile distrug omenirea şi aduc numai rău pe lume?
    Este adevărat că drogurile distrug. Din păcate, după cum am zis, unde am crescut eu nu exista o altă alternativă. A fost o metodă de supravieţuire pentru mine.

    Crezi că este adevărat că tu eşti responsabil pentru volumul mare de droguri din lume?
    Nu, asta este fals pentru că atunci când eu nu o să mai fiu traficul de droguri nu o să se oprească.

    Afacerea ta a scăzut sau a crescut cât timp ai fost în închisoare?
    Din câte ştiu eu nici nu a crescut, nici nu a scăzut. A rămas la fel.

    Eşti o persoană violentă. Eşti dispus către violenţă?
    Nu, nu sunt o persoană violentă. Doar mă apăr.

    Consideri că organizaţia ta este un cartel?
    Nu, domnule, deloc. Deoarece oamenii care-şi dedică viaţa acestei activităţi nu depind de mine.

    Cine este de vină? Persoanele care vând droguri, persoanele care consumă sau persoanele care creează o cerere pentru astfel de produse?
    Dacă nu ar exista consum, nu ar exista nci vânzare. Consumul devine din ce în ce mai mare. Aşa că şi vânzările cresc.

    Ai vise? Visezi?
    Visez normal. Să visez în fiecare zi? Nu

    Foloseşti droguri?
    Nu, domnule. Am încercat cu ani în urmă, dar nu sunt dependent.Nu am mai consumat droguri în ultimii 20 de ani.

  • Procesul absurd al unui ţăran rus care a inventat o monedă ferită de inflaţie

    Nu înţeleg ce se întâmplă. Unde vor ajunge toate astea? Este prima oară în viaţa mea când am ajuns la tribunal”, s-a plâns Şliapnikov jurnaliştilor strânşi în jurul său. Explicaţia a venit partea unui prieten al său. „Mişa, eşti un ghimpe în coasta lor. Eşti o excrescenţă osoasă pentru autorităţile locale. Cred că au ordonat cazul împotriva ta. Te vor încadra la legea 58 din era sovietică, la activitate contrarevoluţionară”, a glumit Iuri Bojenov.

    Cazul împotriva lui Şliapnikov nu este atât politic cât economic. Banii sunt tipăriţi pe hârtie fotografică, sub forma unor bancnote cu o singură faţă, de 1, 3, 5, 10, 25 şi 50 de kolioni. Bancnotele sunt multicolore, au imprimate pe ele un fel de arbore, lângă care se poate citi: „Această bancnotă este proprietatea trezoreriei Kolionovo. Nu suportă inflaţie, deflaţie, stagnare sau alte falsificări. Nu este un mijloc de îmbogăţire sau speculaţie. Este susţinută de resursele din Kolionovo. Sau poate este un fals…”.

    Acesta nu este primul gest extravagant al fermierului Şliapnikov. În 2010, ţăranul a devenit faimos pentru că s-a luptat cu incendiile de vegetaţie fără ajutorul autorităţilor. Atunci, Şliapnikov a afirmat într-un interviu acordat publicaţiei Esquire că autorităţile au vrut să îl acuze că a acţionat împotriva consiliului local al satului, subminând ordinea constituţională. Situaţia s-a calmat ulterior. Şliapnikov a introdus totodată vize de intrare pentru oficialii care au dorit să îi viziteze ferma. Între documentele necesare pentru vize era şi o adeverinţă de la psihiatru. Acum, fermierul tipăreşte propria monedă, iar autorităţile locale îl urăsc.

    „Câte bancnote ai tipărit?”, l-a întrebat pe ţăran un jurnalist, Andrei Kozenko. „Şapte sau opt mii”, a răspuns nesigur Şliapnikov, în timp ce unele estimări din presă ajung la 20.000 de kolioni. Fermierul nu ştie nici cât valorează un kolion în ruble. „Pot să vă spun însă în cartofi. O tonă şi jumătate”, a adăugat el. „50 de kolioni fac o gâscă!”, a intervenit prietenul fermierului.

    liapnikov a început apoi să explice că s-a gândit la kolioni nu ca la o nouă formă de bani, ci ca la o formă de ajutor pentru tranzacţiile barter pe care le face mereu cu vecinii săi, un grup de aproximativ 100 de oameni. Unii sunt şi ei fermieri, în timp ce alţii sunt moscoviţi care au case la ţară. De exemplu, cineva împrumută altcuiva un rezervor de carburant şi primeşte în schimb nu ruble, ci 20 de kolioni. Apoi returnează bancnotele datornicului şi primeşte în schimb, de exemplu, un pui sau ceva similar. Şliapnikov îşi plăteşte angajaţii în ruble.

    Fermierul nu ascunde faptul că vrea să răspândească mai mult moneda, dar îi este teamă. „Statul nu dă bani, doar îngheaţă creditele. Aşa că am decis să devin propriul meu creditor. Nu înţeleg de ce sunt acuzat”, a spus Şliapnikov.
    Procurorul districtual adjunct Nikolai Hrebet, care instrumentează cazul, i-a explicat acuzaţiile. Potrivit constituţiei, rubla este singura monedă legală din Rusia. Politica financiară din ţară este stabilită de banca centrală. Moneda kolion nu respectă legislaţia ţării şi din acest moment trebuie interzisă, scoasă din circulaţie şi distrusă. Banca centrală a Rusiei este la rândul ei terţă parte în acest proces. Cu toate acestea, procurorul a cerut ca un reprezentant al băncii centrale să depună mărturie în calitate de expert independent şi nu ca parte implicată în proces, iar instanţa a permis acest lucru, chiar dacă oriunde în altă parte acest fapt ar fi fost o încălcare gravă a procedurilor. Şliapnikov, care a venit la proces fără avocat, nu a contestat decizia judecătorului.

    „Un lucru nu înţeleg. Pe cine am lezat cu faptele mele? Banca centrală, un grup de cetăţeni? Nu înţeleg, cum au fost transformate bancnotele mele personale într-un surogat monetar?”, a întrebat bărbatul, care susţine că este doar un fermier cinstit căruia îi place să glumească. Pentru el kolionii sunt doar o joacă. Nu sunt folosiţi în sistemul de plăţi, nu au lichiditate şi nu au elemente de siguranţă. „Nu se plătesc salarii, taxe sau mită în kolioni. Nu poţi cumpăra o cutie de chibrituri de la magazin. Un ţăran nu poate distruge sistemul bancar!” a susţinut Şliapnikov. El a acuzat apoi procuratura că nu apără interesele Rusiei, ci pe cele ale băncilor comerciale, care au ignorat mediul rural şi care acordă împrumuturi sufocante.

    Procurorul a cerut şi a obţinut dreptul de a răspunde, chiar dacă este neobişnuit din punct de vedere procedural. „Dacă cineva care foloseşte kolioni vrea să primească ceea ce îi datorezi, iar tu decizi să nu faci acest lucru, atunci nimeni nu poate obţine nimic de la tine, în mod legal. Totul depinde de reputaţia şi bunul tău renume. Din punct de vedere legal este insuficient”,  explicat procurorul, adăugând că mondele kolion reprezintă un pericol pentru unitatea sistemului de plăţi şi politica băncii centrale, tocmai într-o perioadă în care Rusia se află în criză economică.

    Este chemat în instanţă primul martor. Iuri Titov este de profesie mecanic şi locuieşte la Moscova, dar are o casă în Egorevsk. El  declarat că i-a împrumutat o dată nişte motorină lui Şliapnikov şi a primit în schimb 50 de kolioni. Martorul a susţinut că nu a fost un acord între doi oameni de afaceri, ci doar un schimb privat, între două persoane, care nu priveşte pe nimeni.

    Procurorul s-a interesat de valoarea motorinei, iar martorul a spus circa 2.000 de ruble. În acest fel a explicat curţii că un kolion valorează aproximativ 40 de ruble. Procurorul l-a întrebat apoi ce ar vrea pentru 50 de kolioni. „O gâscă, sau un pui şi nişte ouă”, a venit răspunsul. Procurorul s-a întrebat apoi dacă martorul nu ar plăti prea mult, având în vedere costul motorinei.

  • Cel mai sărac preşedinte din lume primeşte un ajutor nesperat – VIDEO

    Jose Mujica, cel mai sărac preşedinte din lume, a primit o ofertă de nerefuzat din partea unui şeic arab. Acesta din urmă i-a oferit preşedintelui din Uruguay un milion de dolari pentru maşina sa, un VW Beetle din anul 1987.

    Locuitorii din Uruguay au fost amuzaţi de propunerea primită de Mujica, dar au spus că la o asemenea ofertă preşedintele ar trebui să renuţe la automobil.

    Mujica Cordano este din 2010 preşedintele Uruguayului şi este descris drept “cel mai sărac preşedinte din lume, prentru că îşi donează circa 90% din salariul lunar de 12.000 de dolari (263.000 pesos) pentru săraci sau mici întreprinzători.

    El a refuzat locuinţa de lux pe care statul i-a pus-o la dispoziţie şi a ales să stea la ferma soţiei sale, undeva la capătul unui drum de pământ, lăngă Montevideo. Locuinţa nu are apă curentă, ci fântână, iar la momentului vizitei unei echipe de reporteri BBC ferma era păzită de doi poliţişti şi de un căţel cu trei picioare. Din salariu îşi păstrează circa 770 de dolari, un venit la nivelul mediu lunar al unui cetăţean din Uruguay.

    În 2010, anul în care a devenit preşedinte, pe declaraţia sa de avere apărea doar un Volkswagen Broscuţă, în valoare de 1.800 de dolari. În 2012 a adăugat jumătate din averea soţiei sale – pământ, utilaje agricole şi o casă – care au ajuns la 215.000 de dolari. Mujica a fost luptător de gherillă în anii ’60 şi ’70, a fost împuşcat de şase ori şi a stat 14 ani în închisoare.

    “Nu mă simt sărac”, spunea Mojica. “Săraci sunt oamenii care muncesc pentru menţinerea unui stil de viaţă costisitor şi îşi oresc mai mult şi mai mult”.

     

  • Povestea lui John Willard Marriott, fondatorul lanţului hotelier ce îi poartă numele

    Marriott s-a născut în apropierea oraşului american Ogden din Utah. A crescut, alături de încă şapte fraţi, la ferma familiei sale. La 13 ani, Marriott a început să cultive salată pe câţiva acri ai fermei, angrenându-i şi pe fraţii săi în această activitate.

    Recolta i-a adus 2.000 de dolari, pe care Marriott i-a oferit imediat tatălui său. I-a câştigat astfel încrederea, iar el i-a oferit din ce în ce mai multe responsabilităţi în gestionarea fermei. Spre exemplu, când avea doar 14 ani, a fost trimis cu 3.000 de oi într-un vagon spre San Franscico. La 19 ani, a început să fie din ce în ce mai implicat în activităţile bisericii, parte a îndatoririlor date de faptul că provenea dintr-o familie de mormoni. O misiune religioasă în New England, în care a trecut şi prin Washington D.C., i-a dat ideea pe baza căreia avea să îşi construiască afacerea: a văzut un cărucior încărcat cu îngheţată şi sucuri, devorate în câteva minute de trecătorii însetaţi din cauza caniculei.

    A realizat şi că pentru a-şi fonda o afacere similară are nevoie şi de studii, prin urmare şi-a luat diplomele în urma absolvirii Webber College, în 1923, şi, trei ani mai târziu, Universitatea din Utah. În 1927 a câştigat franciza pentru berea A&W Root pentru Washington, Baltimore (Maryland) şi Richmond (Virginia) şi s-a mutat în Washington, unde a deschis, împreună cu partenerul său de afaceri, Hugh Colton, un stand în care vindea berea A&W. Au investit aproximativ 6.000 de dolari în echipamente şi pentru închirierea spaţiului pentru operaţiunile lor. Odată cu apropierea sezonului rece şi cu introducerea mâncării mexicane în meniu, Marriott a transformat standul într-un restaurant de familie care a devenit ulterior popular.

    În 1928 a deschis primul drive-in aflat la estul fluviului Mississippi, iar în 1929 toate afacerile sale s-au reunit sub umbrela Hot Shoppes Inc. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, afacerea a crescut pe seama managementului serviciilor de food din centrele de apărare şi clădirile guvernamentele precum Trezoreria SUA. În 1935 a fost diagnosticat cu cancer malign şi noduli limfatici şi i s-a dat de trăit mai puţin de un an. A supravieţuit însă mai bine de jumătate de secol, perioadă în care lanţul său de restaurante a crescut, iar compania a fost listată la bursă, în 1953.

    Patru ani mai târziu, a extins afacerea în zona hotelurilor prin deschiderea primului hotel Marriott – un motel la vremea respectivă –, Twin Bridges Motor Hotel în Arlington, Virginia. Compania a devenit Marriott Inc. în 1967, iar un an mai târziu în cadrul acesteia au fost integrate şi lanţurile Big Boy şi Roy Rogers. Pe parcursul anilor, compania s-a extins în mai multe domenii, Marriott inventând chiar şi serviciile de catering pe durata zborurilor, segment care continuă să fie şi o parte importantă a afacerilor companiei. A fost un muncitor energic, cunoscut pentru faptul că prefera să îşi gestioneze afacerile în defavoarea odihnei.

    Chiar şi după ce afacerea companiei a crescut suficient de mult încât să includă sute de restaurante şi hoteluri, Marriott verifica personal fiecare întreprindere de cel puţin patru ori pe an. Pe parcursul vieţii, a menţinut chiar şi relaţii de business cu influenţi oameni de afaceri ai perioadei. Unul dintre asociaţii săi a fost George W. Romney, tatăl lui Willard Mitt Romney, candidat la preşedinţia Americii în 2012. Prenumele lui Mitt Romney, Willard, a fost inspirat de omul de afaceri. După moartea sa, în 1985, afacerea a fost preluată de cei doi fii, Bill Marriott Jr. şi Richard Marriott.

  • Povestea uneia dintre cele mai puternice femei din energie. De ce a renunţat la antreprenoriat şefa Nuclearelectrica

    Daniela Lulache este o femeie de carieră. Te lămureşti de acest lucru destul de repede după ce o cunoşti, din acel ansamblu de mesaje, gesturi şi priviri greu de descris, dar uşor de înţeles, din ştiinţa de a spune – nu mereu, ci doar când trebuie – „nu”, din felul cumpănit în care îşi alege cuvintele şi îşi exprimă ideile.

    A terminat ASE, în urmă cu două decenii, şi visa să lucreze în comerţul exterior, un domeniu la modă în acea perioadă. A prins în facultate trecerea de la comunism la capitalism, iar comerţul exterior era o dovadă a libertăţii şi a deschiderii dobândite atunci de societatea românească. „Ulterior părea că e foarte important să lucrezi în zona financiar-bancară. Cert este că nu mi-am dorit deloc să lucrez în finanţe, deşi am terminat facultatea de finanţe şi am lucrat mare parte din cariera mea în acest domeniu. Apropo de cine sunt eu, sunt un om care a constatat, în timp, că trebuie să fac bine tot ceea ce nu am vrut să fac.”

    Primul job a fost de contabil la întreprinderea de transporturi turistice auto, iar primul salariu de 1.200 de lei, unul dintre cele mai mici salarii care existau pe piaţă la acel moment. „La acest job am renunţat, următorul a fost businessul meu, o firmă de contabilitate, iar primul client a fost un coleg de facultate. După aceea, am deschis cu soţul meu un alt business. Ne-am gândit că putem aduce aici produsele Disney, dar s-a dovedit că nu este chiar aşa. Drepturile de autor erau foarte scumpe, iar România s-a dovedit nepregătită la ora aceea să plătească produse licenţiate real şi corect, competiţia era cu produsele chinezeşti, iar preţurile nu puteau fi comparate. N-a fost cea mai bună afacere a noastră.”

    În acel moment s-a terminat şi „cochetăria” cu zona antreprenorială. Cu doi copii mici, a decis să îşi ia o slujbă „de la 9 la 5″, iar soţul să rămână în zona antreprenorială. „Nu mi-a ieşit, niciodată nu am reuşit să am un job 9 to 5, dar am constatat că mă simt mult mai bine în organizaţiile mari, care pot avea un alt fel de impact decât cele din zona antreprenorială.”

    LECŢIA 1: CRIZA DE SUPRACREŞTERE

    A început să lucreze într-o organizaţie relativ mică, în investment banking. Se numea Expandia şi era o bancă de investiţii cehească. „Era o perioadă în care în partea asta de lume descopeream investment bankingul, prin 96 sau 97. Expandia nu cred că mai trăieşte acum decât în Cehia, iar lecţia pe care am învăţat-o de la ei se numeşte criza de supracreştere. Creşterea trebuie să fie şi ea controlată, trebuie să ştii întotdeauna în ce etapă eşti, pentru că s-ar putea să creşti spectaculos şi să nu faci faţă creşterii.„ A avut trei interviuri pentru ocuparea postului, cu analistul-şef, CEO-ul şi country managerul. „E un job de care sunt foarte mândră, pentru că noţiunea de investment banking atunci am întâlnit-o. M-am gândit: cu câtă contabilitate ştiu ar trebui să pot să fac şi analiză financiară, informaţia este acolo; s-a dovedit că este aşa pentru că la un interval de 6 luni am devenit analist-şef, iar la un an după aceea country manager şi singura femeie membru în boardul companiei-mamă.„

    Prima tranzacţie la care a lucrat a fost cea prin care AIG a intrat acţionar în Luxten. Cum lucra pe atunci un investment banker? „Era o plajă mare de clienţi potenţiali şi te duceai din uşă în uşă.„

    După Expandia s-a mutat la Erste, divizia din România, care a existat până la finalul anilor ‘90. Formal, a mai existat o perioadă, dar a fost unul din momentele dramatice ale acestei industrii, care aproape dispăruse. Rămăseseră doi sau trei jucători în piaţă.

    La sfârşitul anilor ‘90, investment bankingul nu traversa cea mai fericită perioadă şi a urmat o nouă schimbare de direcţie în carieră. „Din punctul meu de vedere, în perioada aia commercial bankingul era în expansiune. AVAB a fost trecerea de la investment banking la commercial banking, apoi Raiffeisen, apoi Fondul Proprietatea. La Raiffeisen m-am ocupat de restructurare şi recuperare.„

  • Un arhitect american la Bucureşti: cum s-a adaptat fiul unui fermier din SUA la viaţa din România?

    În adolescenţă a locuit timp de câţiva ani la Londra, unde spune că şi-a educat simţul estetic, dar ulterior s-a întors în Statele Unite, pentru a studia arhitectura la Universitatea din Michigan. „După ce am absolvit facultatea, am lucrat pentru o companie de familie şi ulterior, în timp, am început să lucrez pentru firme mai mari„, povesteşte Randy Tharp despre debutul său profesional.

    Prima experienţă managerială a avut-o în cadrul unuia dintre cei mai mari constructori japonezi, Kajima, unde a lucrat din 1990 până în 1998. A fost mai întâi director de marketing, ajungând în timp manager general şi de operaţiuni şi director de corporate development în cadrul subsidiarei americane a Kajima.

    Ulterior, a lucrat cu nişte prieteni timp de câţiva ani, urmând ca din 2001 să se alăture companiei americane de arhitectură, inginerie şi construcţii Epstein, cu o istorie de aproape 100 de ani. „În 2009 am venit în România pentru un proiect care avea întârzieri şi la care am lucrat câteva luni. Apoi am început alte proiecte, iar în 2010 am preluat conducerea biroului din Bucureşti„, spune Tharp.
    De atunci, managerul american a luat pulsul economiei locale prin intermediul proiectelor la care a participat: de la fabrica de sonde de petrol a Lufkin de la Ploieşti până la relocarea fabricii din Bucureşti a producătorului de pompe Aversa.

    Proiectele la care lucrează americanii de la Epstein pe piaţa locală şi investiţiile pe care le-a văzut managerul american materializându-se în ultimii ani îl fac să creadă că nu mai avem motive să vorbim despre criză economică.
    „Cred că am ajuns la finalul crizei. Am atins punctul minim în urmă cu doi ani, iar de atunci interesul pentru România a crescut. Din ce în ce mai mulţi investitori sunt atraşi de România, cel puţin în domeniul industrial şi în IT„, spune Tharp.

    El adaugă că, în industrie, companiile sunt interesate în special de investiţii în sectorul auto şi cel de petrol şi gaze, dar că există potenţial şi în domeniul alimentar şi farmaceutic. „Ar exista un potenţial şi mai mare (în atragerea de investiţii străine – n.red.) dacă statul ar oferi anumite stimulente, aşa cum sunt scutirile de taxe.„

    Dacă în zona de construcţii industriale, dar şi de spaţii de birouri şi de retail, Tharp este optimist şi susţine că vede o revenire a numărului de proiecte, nu acelaşi lucru poate spune şi despre construcţiile rezidenţiale.

    De altfel, datele de la Institutul Naţional de Statistică confirmă acest lucru: anul trecut au fost finalizate în România puţin peste 40.000 de case şi apartamente, în scădere cu aproape 6% faţă de anul precedent. În ceea ce priveşte infrastructura, Tharp consideră că nevoile sunt mari, dar priorităţile nu au fost stabilite foarte clar. „Resursele sunt limitate şi acest lucru este o provocare. Sunt însă proiecte care ar trebui să fie prioritare, aşa cum este centura de sud a Capitalei, care să lege autostrăzile Constanţa-Bucureşti de Bucureşti-Piteşti.„

    În prezent, centura de sud a Capitalei, care are doar o bandă pe fiecare sens, este plină de gropi, însă există de mai mulţi ani proiecte de reabilitare a acesteia, care nu au început încă. Statul vrea de asemenea să construiască în concesiune o centură de sud la standard de autostradă, dar deocamdată nu a anunţat cine vor fi investitorii privaţi care o vor finanţa.

    Epstein a înregistrat anul trecut în România o cifră de afaceri de 6 milioane de lei (1,4 milioane de euro) pe entitatea juridică Epstein Arhitecture & Engineering. Americanii, care au în prezent birouri la Chicago, în Varşovia şi în Bucureşti, au înce-put să lucreze pentru proiecte şi în alte ţări, astfel că arhitecţii din România se ocupă, spre exemplu, de proiecte ale Emerson pe piaţa rusească.

    „Exportăm servicii din România„, spune Tharp. În acest context, dar şi al noilor proiecte pe care compania le are pe piaţa locală, aşa cum este relocarea fabricii Aversa din Bucureşti, o extindere pentru fabrica Röchling Automotive din parcul industrial WDP de la Oarja (judeţul Argeş) sau diverse alte proiecte cu firmele americane Cameron şi Emerson, Tharp speră că anul 2014 va aduce o creştere de circa 25% a afacerilor.

  • Biocorporatiştii – au renunţat la viaţa de oraş şi la munca în corporaţie pentru a face agricultură la ţară

    L-am întâlnit pe Matei Dumitrescu, unul dintre cei patru fondatori ai afacerii Coşul de legume, în biroul din cadrul centrului de afaceri Bucharest HUB, unde îşi întâmpină de cele mai multe ori clienţii şi partenerii. Tot acolo ajung şi multe dintre coşurile cu legume şi fructe vândute prin intermediul site-ului, SMS-urilor sau telefoanelor. Matei Dumitrescu este responsabil de partea de business to business, colegul lui, Andrei Barbu, fost IT-ist, se ocupă de producţia de pe terenul din Valea Măcrişului, iar soţiile lor, psiholog şi arhitect, gestionează marketingul, comunicarea şi relaţiile cu clienţii.

    „Experienţa fiecăruia dintre noi a intervenit la un moment dat: cu ajutorul lui Andrei Barbu am dezvoltat site-ul şi urmărirea livrărilor în sistem, soţia sa, Alexandra, de profe-sie arhitect, a intervenit când a venit vorba de dezvoltarea solariilor şi a halei de depozitare, iar Sabina, soţia mea, psiholog, face cursuri de parenting unde nu vorbeşte doar despre educaţia, ci şi despre hrana copiilor, identificând astfel nevoile consu-matorilor preocupaţi de sănătatea lor“, explică Matei Dumitrescu modul cum pregătirea din varii domenii ajută şi în agricultură.

    Ideea afacerii Coşul de legume a venit în 2011, când Andrei şi Alexandra Barbu au început să caute produse sănătoase pentru fetiţa lor. „Nu aveam de unde să procurăm mâncarea sănătoasă, aşa că am decis să ne-o facem singuri“, este ex-plicaţia simplă a lui Dumitrescu, care i s-a alăturat lui Barbu în 2012, odată cu creşterea cererii pentru legumele cultivate în sistem ecologic. În prezent, cele două familii cultivă la ferma lor de 16 hectare din Valea Măcrişului, în apropiere de oraşul Urziceni, legume şi fructe în sistem ecologic, printre care şi sfeclă elveţiană, roşii mov sau morcovi galbeni şi albi, varză furajeră. Pe un teren de circa două hectare din zona Cheile Olteţului cultivă cartofi, iar în apropiere de Bucureşti au şi un mic depozit de logistică, de unde fac livrările.

    Legumelor şi fructelor li se adaugă ouăle şi carnea de la câteva sute de găini, aflate tot la ferma de pe Valea Măcrişului. Lucrează însă şi cu mai multe ferme partenere – unele cu certificare ecologică definitivă, altele în conversie, de la diverse organisme de certificare. Produsele sunt vândute prin intermediul site-ului, pe bază de comandă sau abonament săptămânal: clienţii îşi primesc coşul proaspăt, în fiecare marţi şi sâmbătă, chiar la uşa lor sau în cele circa 30 de centre partenere.

    În total, cele două familii au investit în afacere circa 50.000 de euro. Datorită cererii mari, au început să colaboreze şi cu alte ferme, subcontractori, care investesc parţial banii proprii în ferma de legume. Break-even-ul a fost atins astfel anul trecut, când afacerea a ajuns la venituri de 100.000 de euro, iar perspectivele sunt pozitive şi pentru anul în curs.“Am vândut abonamente prepaid în luna martie cât aproape toată cifra de afaceri din legume de anul trecut“, argumentează Dumitrescu, care a primit în avans plata pentru costurile viitoare.

    Comanda medie în magazinul cosuldelegume.ro este de 78,30 de lei, iar cei mai mulţi clienţi sunt mame tinere, potrivit lui Dumitrescu. Anul trecut au avut circa 5.000 de livrări, iar unii dintre clienţi, potrivit lui Dumitrescu, au cumpărat produse proas-pete chiar şi în valoare de 1.000 de euro. În afară de cele câteva sute de clienţi stabili, compania lucrează şi cu restaurante (Violeta’s Kitchen, Cafe Verona), centre de afaceri (Bucharest HUB), grădiniţe, şcoli (British School of Bucharest) sau săli de fitness.

    Parteneriatele şi vânzările către consumatorii finali sunt echilibrate, având fiecare o proporţie de 50% din afacere. Matei Dumitrescu este de părere că nu e nevoie de pregătire pentru a-ţi începe o afacere în agricultură şi găseşte mai folositoare experienţa din domenii care, aparent, nu au puncte în comun cu „viaţa la ţară“. „Noi am pornit de la coadă la cap: aveam multe cunoştinţe, networking dezvoltat, prieteni care ne-au îndrumat către alţi clienţi şi către nevoile lor.“ Dacă el este în continuare implicat în alte afaceri, precum turismul şi marketingul, Andrei Barbu a renunţat cu totul la munca dintr-o multinaţională IT pen-tru a se dedica businessului cu legume.

    Acum, în loc să îşi petreacă zilele scriind cod, ajunge să îşi petreacă şi nopţile su-praveghind producţia de legume de pe Valea Măcrişului când temperaturile sunt foarte scăzute. În afară de cele două familii, numărul angajaţilor variază în funcţie de sezon şi poate ajunge la 30 de persoane în perioada de maximă productivitate şi in-clude atât personalul care se ocupă de livrări, cât şi lucrătorii temporari de pe câmpul din zona Bărăganului.

  • Povestea suedezului care a clădit în urmă cu un secol o afacere ajunsă azi la 35 de miliarde de dolari

    Planurile sale erau însă mai ambiţioase şi, după ce a strâns suficienţi bani pentru a părăsi oraşul, s-a mutat în Stockholm. La 21 de ani s-a angajat în cadrul companiei producătoare de echipamente Öllers & Co., prima din industria electromecanică din Suedia, axată mai ales pe producţia de echipamente telegrafice. A lucrat vreme de şase ani la Öllers & Co., studiind în   timpul liber designul şi limbile străine, necesare pentru a-şi continua educaţia în afara ţării. Guvernul suedez a fost printre primele din lume care au oferit tinerilor muncitori şi studenţi burse pentru studiile în alte ţări, iar Ericsson a fost unul dintre beneficiarii acestora.

    La recomandarea lui Otter, şeful Öllers & Co., a primit două astfel de burse, prima în 1873 şi cea de-a doua în 1875, în fabrici elveţiene şi germane. Una dintre companiile în care a lucrat a fost Siemens & Halse. La întoarcerea în Suedia, în 1876, a fondat un atelier împreună cu prietenul lui, Carl Johan Andersson, cu care lucrase la Öllers & Co. Atelierul era de fapt o bucătărie de 13 mp, aflată într-o zonă centrală a Stockholmului. Investiţia iniţială a fost de 1.000 de coroane suedeze (aproximativ 150 de dolari) pe care i-a împrumutat de la Maria Stromberg din Nyagard, unul dintre cei mai activi investitori ai secolului.

    Singurul lor angajat era un asistent de 12 ani. La început, Ericsson repara instrumentele telegrafice şi alte dispozitive electrice, dar apoi a început, după propriul design, producţia unor aparate precum telegraful cu taste folosit în sistemele feroviare de atunci. Reputaţia pe care a dobândit-o l-a ajutat să obţină comenzi de la o serie de instituţii private şi publice în domenii precum telegrafia, protecţia împotriva incendiilor şi transportul feroviar. În 1878, la 32 de ani, s-a căsătorit cu Hilda Simonsson, care a devenit şi partenera lui de afaceri. În acelaşi an, a livrat primul telefon fabricat în atelierul propriu, inspirat din telefoanele americane create de Edison şi care ajunseseră să fie reparate în cadrul firmei lui.

    Momentul care a revoluţionat industria telefoniei suedeze a fost 1880, odată ce compania American Bell a construit cu echipament american prima reţea de telefonie în Stockholm. Ericsson era pe punctul de a-şi pierde piaţa, dar a evitat acest lucru după ce a câştigat un contract în defavoarea americanilor. Telefoanele lui erau considerate „mai simple, mai puternice şi mai atrăgătoare„. La începutul anului 1880, Ericsson avea zece angajaţi, iar patru ani mai târziu numărul lor ajunsese la 100.

    Compania ajunsese să producă atât pentru piaţa internă, cât şi pentru cea externă – în ţările scandinave, Rusia şi Anglia. În 1896, a transformat businessul L.M. Ericsson & Co. în Aktiebolaget L.M. Ericsson & Co., după o capitalizare de un milion de euro. A fost managing director şi preşedinte al consiliului director al noii companii până în 1903, când s-a pensionat.