BusinessMagazin

Tag: cronica

  • Cronică TV. Top Gear după Clarkson: Viitorul nu sună deloc bine

    Când am văzut noua listă de prezentatori a Top Gear, în urmă cu vreo jumătate de an, nu mi-am făcut prea mari speranţe în legătură cu viitorul emisiunii. Aducerea lui Chris Evans în locul lui Jeremy Clarkson şi folosirea unui nou sistem cu 7 sau 8 prezentatori părea o soluţie disperată de a păstra măcar o parte din cei aproape 200 de milioane de telespectatori care urmăreau, săptămână de săptămână, emisiunea de pe BBC.

    Rating-ul emisiunii de ieri (primul episod al sezonului 23) a fost cel mai slab din ultimii 10 ani; reacţiile celor de pe internet au fost negative, mai ales la adresa lui Evans.

    Şi le dau dreptate: faptul că Evans e un om de radio şi nu unul de televiziune devine evident după primele două minute. Ţipă, încearcă nişte glume care nu i se potrivesc şi pare o copie nereuşită a personajului lui Clarkson. Cel care salvează emisiunea şi o face chiar agreabilă e Matt LeBlanc – actorul din Friends şi Joey e amuzant şi nu încearcă să ia locul unuia din foştii prezentatori. Iar asta contează mult, pentru că dă şi o senzaţie de prospeţime emisiunii, sentiment pe care Evans nu îl generează câtuşi de puţin. Nu m-ar mira ca producătorii să vadă în cele din urmă acest lucru şi să îi dea rolul de “principal” lui LeBlanc; ar fi o alegere inspirată.

    Formatul emisiunii nu este modificat decât pe alocuri: segmentul “star in a reasonable princed car” a fost înlocuit cu unul numit “stars in a rally car”, adică un soi de variaţiune pe temă. A dispărut segmentul de ştiri, iar apariţiile lui Stig par din ce în ce mai rare.

    Repet: am urmărit acest prim episod fără a avea aşteptări prea mari, dar am fost totuşi plăcut impresionat de Matt LeBlanc. Acestea fiind spuse, cred totuşi că emisiunea produsă la Amazon de Clarkson, Hammond şi May va avea mai mult succes; motivul este cât se poate de simplu: trei glume bune fac mai mult decât una singură.

  • Cronica de film: A Hologram for the King

    Filmul începe cu o secvenţă lipsită de prea mult sens: un vis al personajului central, Alan Clay, prin care aflăm că acesta e un om de afaceri care a pus la punct o tehnologie revoluţionară, apoi a dat faliment, şi-a pierdut ulterior maşina şi soţia, iar acum nu mai are bani nici pentru educaţia copiiilor.

    Prin urmare, omul nostru se decide să meargă în Arabia Saudită pentru a prezenta ideea sa regelui saudit. Urmează o poveste ce seamănă destul de mult cu linia din Salmon Fishing in the Yemen; în ambele filme apare un personaj central care trece printr-o criză existenţială şi care dă vina pe cei din jur pentru toate problemele sale, în special pe chinezi şi invazia produselor din China. Astfel, de-a lungul filmului, folosind (nu foarte convingător) replici între diverse personaje, regizorul încearcă să transmită următorul mesaj: Arabia are problemele ei, dar nu se compară cu China!

    În cele din urmă, filmul vrea să reflecte ciocnirea dintre civilizaţii: Clay este până la urmă un turist, iar povestea este filtrată prin modul în care el percepe sentimentul de alienare. Spun „vrea să reflecte“, pentru că rezultatul nu este unul deloc cizelat – prietenii pe care Clay şi-i face şi interacţiunea dintre personaje reflectă doar ceea ce cred americanii despre saudiţi.

    Filmul este regizat de Tom Tykwer, un fel de Sergiu Nicolaescu al ultimilor ani: este regizor, scenarist, compozitor şi producător. El s-a remarcat prin conducerea unor filme precum Cloud Atlas, Perfume: The Story of a Murderer sau Run Lola Run. Pentru A Hologram for the King, el s-a rezumat doar la regie şi scenariu. În rolurile principale îi regăsim, alături de Tom Hanks, pe Alexander Black (debut într-un lungmetraj), Sarita Choudhury (Lady in the Water, A Perfect Murder, franciza The Hunger Games) şi Sidse Babett Knudsen (After the Wedding, The Duke of Burgundy, Borgen).

    În concluzie, A Hologram for the King pare mai mult un clip publicitar menit să convingă americanii că Arabia Saudită poate fi un bun partener de afaceri. Nu este cel mai bun film al lui Tom Hanks, dar, pe de altă parte, fără el am fi discutat probabil de una dintre marile dezamăgiri ale anului.
     

  • Cronica de film: A Hologram for the King

    Filmul începe cu o secvenţă lipsită de prea mult sens: un vis al personajului central, Alan Clay, prin care aflăm că acesta e un om de afaceri care a pus la punct o tehnologie revoluţionară, apoi a dat faliment, şi-a pierdut ulterior maşina şi soţia, iar acum nu mai are bani nici pentru educaţia copiiilor.

    Prin urmare, omul nostru se decide să meargă în Arabia Saudită pentru a prezenta ideea sa regelui saudit. Urmează o poveste ce seamănă destul de mult cu linia din Salmon Fishing in the Yemen; în ambele filme apare un personaj central care trece printr-o criză existenţială şi care dă vina pe cei din jur pentru toate problemele sale, în special pe chinezi şi invazia produselor din China. Astfel, de-a lungul filmului, folosind (nu foarte convingător) replici între diverse personaje, regizorul încearcă să transmită următorul mesaj: Arabia are problemele ei, dar nu se compară cu China!

    În cele din urmă, filmul vrea să reflecte ciocnirea dintre civilizaţii: Clay este până la urmă un turist, iar povestea este filtrată prin modul în care el percepe sentimentul de alienare. Spun „vrea să reflecte“, pentru că rezultatul nu este unul deloc cizelat – prietenii pe care Clay şi-i face şi interacţiunea dintre personaje reflectă doar ceea ce cred americanii despre saudiţi.

    Filmul este regizat de Tom Tykwer, un fel de Sergiu Nicolaescu al ultimilor ani: este regizor, scenarist, compozitor şi producător. El s-a remarcat prin conducerea unor filme precum Cloud Atlas, Perfume: The Story of a Murderer sau Run Lola Run. Pentru A Hologram for the King, el s-a rezumat doar la regie şi scenariu. În rolurile principale îi regăsim, alături de Tom Hanks, pe Alexander Black (debut într-un lungmetraj), Sarita Choudhury (Lady in the Water, A Perfect Murder, franciza The Hunger Games) şi Sidse Babett Knudsen (After the Wedding, The Duke of Burgundy, Borgen).

    În concluzie, A Hologram for the King pare mai mult un clip publicitar menit să convingă americanii că Arabia Saudită poate fi un bun partener de afaceri. Nu este cel mai bun film al lui Tom Hanks, dar, pe de altă parte, fără el am fi discutat probabil de una dintre marile dezamăgiri ale anului.
     

  • Cronică de film: Captain America: Civil War

    Şi nu pentru că lipseşte vreun element specific Marvel, din contră, sunt chiar prea multe; iar această abundenţă, prin care se încearcă introducerea unor personaje noi, fără nicio legătură cu ceea ce se întâmplase în primele două părţi, mi s-a părut destul de enervantă.

    Ceea ce a salvat filmul a fost umorul: sunt suficiente momente amuzante, mai ales în partea a doua, aduse în principal de Paul Rudd.

    Captain America: Civil War, cel de-al treilea film din seria Captain America produsă de studiourile Marvel, mult aşteptat de fanii francizei, e construit pe ideea de conflict – Război Civil în cazul de faţă – care divizează supereroii şi abundă de decoruri, costume şi efecte speciale.

    Filmările au început acum un an, pe 27 aprilie 2015, la studiourile Pinewood din Atlanta; deşi mare parte din filmări au avut loc aici, una din surprize a fost un segment de vreo 10 minute filmat în ceea ce ar fi trebuit să fie Bucureşti. Ar fi trebuit să fie, spun, pentru că nu reţin să fi văzut pe la noi clădirile respective care săreau în aer.

    Pe 21 august, după 80 de zile de filmări, echipa de producţie încheia scena Războiului Civil cu o amplă filmare la aeroportul din Leipzig. Pentru actori, producători şi echipele de lucru întreaga peliculă – care a presupus deplasări în Germania, Austria, Islanda, Puerto Rico, Indonezia, Brazilia şi Marea Britanie – a fost o călătorie uimitoare în jurul lumii, pentru a construi şi reda universul unic al supereroilor Marvel.

    Pentru cei doi regizori ai filmului, scriu cei de la Forum, era vital să filmeze în locuri ce redau atmosfera specifică universului seriei. „Am simţit că ceea ce îl face pe Captain America special în rândul Răzbunătorilor este chiar faptul că e genul mai ancorat în realitate, mai pragmatic, aproape real, iar oamenii pot empatiza cu asta“, spune Anthony Russo.

    Chris Evans, Robert Downey Jr., Scarlett Johansson, Sebastian Stan, Anthony Mackie, Emily VanCamp, Don Cheadle, Jeremy Renner, Chadwick Boseman, Paul Bettany, Elizabeth Olsen, Paul Rudd, Frank Grillo, William Hurt şi Daniel Brühl sunt actorii care interpretează sumedenia de personaje din film.

    În concluzie, fanii MCU vor fi probabil încântaţi de noile aventuri ale Căpitanului şi ale acoliţilor săi. Pentru noi, restul, apar însă primele semne că Marvel nu prea mai ştie ce să scoată din sertar şi încearcă să servească o masă festivă din resturile de la alte petreceri.

    NOTĂ: 6/10

  • Cronică de film: Cartea junglei

    Mowgli (debut pentru Neel Sethi), băiatul pierdut în jungla indiană, este crescut de un lup pe nume Raksha (voce – Lupita Nyong’o), devenind astfel parte a haitei. Dar oamenii sunt priviţi cu destul de multă reţinere în junglă din cauza naturii lor destructive, iar cel mai puternic oponent al lui Mowgli este tigrul bengalez Shere Khan (Idris Elba). Tânărul Mowgli ia astfel decizia de a părăsi haita pentru a-şi proteja familia şi îl întâlneşte pe Baloo (Bill Murray), ursul leneş, dar mai mereu înfometat.

    Este celebra carte a lui Rudyard Kipling, scrisă în 1894 şi adaptată pentru marele ecran într-o manieră deosebită de cazurile anterioare. Franciza Cartea Junglei, deţinută, desigur, de Disney, include cinci filme, două seriale de televiziune, trei jocuri video şi trei reviste de benzi desenate. Filmul de animaţie din 1967 a fost mult timp considerat drept cea mai bună adaptare a poveştii, chiar dacă scenariul şi personajele, ba chiar şi modul de pronunţie a numelor au diferit de povestea scrisă de Kipling.

    Acum regizorul Jon Favreau a dat înapoi poveştii ceea ce anii ’70 i-au luat: teama şi întunericul junglei. Idris Elba îi dă voce lui Shere Khan într-un mod fantastic: felul în care vorbeşte este intimidant, iar intenţiile sunt evidente din tonul său. Este uimitor cât de bine i se potrivesc actorului, sau vocii sale, rolurile negative – lucru remarcat şi de producători, care îi servesc tot mai des astfel de partituri.

    Efectele speciale din Cartea Junglei sunt unele dintre cele mai bune din ultimii ani, vizionarea filmului în 3D ducându-te adânc în lumea imaginată de Kipling. Fiecare cascadă, fiecare copac sau piatră este creată cu atât de multe detalii încât nu poţi decât să rămâi surprins de treaba pe care a făcut-o echipa condusă de Favreau, o echipă confirmată de box-office în filme precum Gravity.

    Cu toate acestea, cele mai multe aprecieri le merită regizorul, pentru că a reuşit să introducă scene cu un puternic impact emoţional, reuşind astfel să stârnească interes faţă de o poveste pe care cei mai mulţi dintre noi o cunoaştem de multă vreme.

    Ca în multe alte cazuri, părerile sunt împărţite; mai mulţi critici consideră inutile scenele muzicale ale filmului, cu melodii precum Bare Necessities sau I Wan’na Be Like You. Acestea fac parte însă din istoria acestei francize, iar ignorarea acestora ar fi supărat, poate, o parte din spectatori; nu trebuie să uităm, în aceeaşi măsură, că este în primul rând un film pentru copii. Faptul că o melodie întrerupe desfăşurarea normală a intrigii poate fi trecut cu vederea.

    În concluzie, Cartea Junglei este un film pentru spectatorii de toate vârstele; pentru cei mai mici, este o bună ocazie de a face cunoştinţă cu personajele imaginate de Kipling.

    Nota: 8/10

  • Cronică de film: London Has Fallen

    “Olympus Has Fallen“ a fost lansat cu 6 luni înainte de un alt film despre răpirea preşedintelui Statelor Unite, White HouseDown. Coincidenţă sau nu, ambele au generat venituri similare din vânzările de bilete; diferenţa a fost bugetul dublu al celui mai recent, acesta fiind probabil şi motivul pentru care doar unul dintre ele a primit o continuare.

    Faptul că două filme cu un subiect aproape identic au apărut la doar câteva luni distanţă reflectă apetitul publicului pentru acest gen de one man show: John Wick este un alt exemplu. Pe acest tipar extrem de popular la Hollywood este construit şi London HasFallen; este vorba de tiparul Rambo, un personaj care doboară de unul singur o armată întreagă de inamici sau răuvoitori. Lui Gerard Butler i potriveşte perfect acest gen de roluri (altele nici nu prea mai primeşte), iar reţeta e completată de efectele speciale. Este inutil să vorbesc mai mult despre performanţele actorilor, pentru că nu este genul de film care să candideze la astfel de categorii.

    Producătorii au schimbat Casa Albă cu Londra şiteroriştii nord-coreeni cu traficanţii de arme din Pakistan, dar povestea seamănă destul de mult cu cea din 2013. E vorba în continuare de o răpire, de toţi liderii lumii adunaţi la un loc şi de un şef al teroriştilor care vrea să răzbune pe cineva sau ceva. Nu vă aşteptaţitotuşi la efecte speciale precum cele din Inception sau Interstellar: calculatorul a fost folosit mai mult pentru a reda atmosfera unei catastrofe de proporţii epice, în timpul căreia cele mai cunoscute clădiri-simbol ale Londrei se prăbuşesc ca piesele unui domino.

    Filmul este regizat de iranianul BabakNajafiKaramişi îi are în distribuţie pe Gerard Butler (300, Olympus Has Fallen, Rock’n’Rolla), Aaron Eckhart (The Dark Knight, Battle Los Angeles, Thank You for Smoking), Morgan Freeman (Shawshank Redemption, Se7en, Driving Miss Daisy) şi Angela Bassett (Malcolm X, Strange Days, Meet the Robinsons).

    Scenariul este semnat de CreightonRothenbergerşiKatrinBenedikt, cunoscuţi pentru prima parte a seriei şi pentru Expendables 3.

    Cei care au urmărit OlympusHasFallen vor urmări, cel mai probabil, şi acest nou episod; este un film de acţiune care nu cere prea multă atenţieşi care oferă multe momente explozive. Astfel de filme aduc mulţi bani, dar nu doboară recorduri de box-office; şi exact din acest motiv sunt necesare, pentru că nu poţi să te bazezi tot timpul pe încasări de un miliard de dolari.

  • Cronică de film: Zootropolis

    Cu toţii am crescut urmărind extraordinarele filme Disney cu animale, cufundându-ne în acele lumi. Filmul meu preferat din copilărie a fost Robin Hood şi am vrut să onorăm acea moştenire, dar într‑un abordare nouă şi diferită. Am început să ne întrebăm cum ar arăta o metropolă a mamiferelor dacă ar fi creată de animale. Iar această idee a fost extrem de interesantă pentru noi“, a spus regizorul Byron Howard la evenimentul de lansare.

    Parcursul pentru a obţine aspectul dorit al unui film de animaţie este similar cu cel al unui film live action: tehnologia, luminile şi grafica lucrează împreună pentru a aduce la viaţă viziunea de ansamblu a filmului. „Am reunit o echipă remarcabilă pentru a face din Zootropolis o adevărată realitate“, a spus şi regizorul Clark Spencer. „Noi chiar am ridicat ştacheta cu acest film şi cred că publicul va fi încântat.“

    Nu ştiu cât de mult a ridicat Zootropolis ştacheta, dar atenţia la detalii este într-adevăr remarcabilă. Există 64 de specii de animale diferite în Zootropolis; pentru a crea Zootropolis, artiştii designeri s-au inspirat de la oraşe precum New York şi Londra, împletind peisaje urbane tradiţionale cu influenţe globale şi elemente animale. Metropola modernă cuprinde cartiere de locuinţe precum luxosul Sahara Square sau glacialul Tundratown şi sugerează o încrucişare de rase, unde animale din fiecare mediu trăiesc împreună.

    Zootropolis este regizat de Byron Howard (Tangled, Bolt) şi Rich Moore (Wreck-It Ralph, The Simpsons) şi coregizat de Jared Bush (Penn Zero: Part-Time Hero). Doi dintre regizori au fost nominalizaţi la Oscar: Howard în 2008 pentru Bolt, iar Moore în 2012 pentru Wreck-It Ralph, care a fost produsă de Clark Spencer, producătorul Zootropolis. Din distribuţie mai fac parte, printre alţii: Idris Elba (Pacific Rim, Prometheus, Thor), J.K. Simmons (Whiplash, The Closer, The Rewrite), Nate Torrence (She’s Out Of My League, Get Smart), Jason Bateman (Horrible Bosses, Arrested Development, Juno), Octavia Spencer (The Help, Being John Malkovich, Snowpiercer) şi Don Lake (Terminator 2: Judgement Day, Life with Bonnie). O „apariţie“ surprinzătoare este Shakira, care împrumută vocea personajului Gazelle.

    La mai puţin de două săptămâni după premiera din 4 martie 2016, Zootropolis a înregistrat în România încasări de aproape 489.000 de dolari americani şi aproape 100.000 de admisii şi deţine deja un dublu record de box-office în ţara noastră. A debutat pe primul loc în opening weekend, cu încasări de aproape 190.000 de dolari americani şi aproape 39.000 de admisii.

    În concluzie, noul film produs de Disney intră în categoria animaţiilor ce pot fi apreciate de mai multe categorii de public, nu doar de cei mici, aşa cum au stat lucrurile şi în cazul Inside Out.

  • Cronică de film: Fiul lui Saul

    Saul Ausländer (interpretat de actorul Géza Röhrig) este un prizonier evreu din Ungaria, forţat să lucreze pentru nazişti în camerele de gazare din lagărul de concentrare. În timp ce se află într-unul dintre crematorii, Saul descoperă cadavrul unui băiat pe care îl bănuieşte a fi propriul său fiu şi decide să îndeplinească o misiune imposibilă, aceea de a salva din flăcări trupul neînsufleţit al copilului şi a-l înmormânta cum se cuvine. Filmul prezintă două zile din viaţa acestui bărbat.

    Fiul lui Saul reprezintă debutul în lungmetraj al regizorului maghiar László Nemes. Pelicula a fost distinsă cu premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, marele premiu al juriului la gala de anul trecut a Festivalului de la Cannes şi trofeul pentru cel mai bun film străin la ediţia din acest an a Globurilor de Aur. Din distribuţie face parte şi Levente Molnár, un actor român angajat al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.

    Jocul actoricesc e mai puţin important, de aceea nu mă voi concentra asupra lui; are doar rolul de a ghida spectatorul prin lumea macabră a Holocaustului. Ceea ce defineşte însă Fiul lui Saul este sunetul: veţi auzi, pe parcursul acestui film, lucruri care inspiră groază, disperare şi abandon. Auzul este cel mai important simţ în producţia regizorului maghiar, pe el bazându-se atunci când vrea să amplifice, spre exemplu, sentimentul de oroare.

    Fiul lui Saul poate fi privit şi ca un experiment cinematografic: în mare parte a filmului, spectatorul priveşte de peste umărul lui Saul, o traiectorie vizuală care te aduce mai aproape de ororile petrecute la Auschwitz. Nemes a avut însă grijă ca imaginile să nu fie decât pe alocuri tulburătoare, astfel încât corpurile celor decedaţi se află într-un soi de ceaţă; poate fi şi un mod de a insinua că Saul încearcă astfel să se protejeze, văzând în toţi cei de pe jos o singură victimă, fără chip sau trăsături anume. Excepţia o face copilul care îl va duce, de-a lungul filmului, într-o cursă disperată pentru propria-i salvare.
    Singurul lucru care i se poate reproşa lui Nemes este finalul: acesta pare grăbit, o soluţie pentru a-i cruţasuferinţa lui Saul. Dar nu este un final „comercial“, iar acest lucru e de apreciat; un film de o asemenea calitate merita o încheiere de acelaşi nivel.

    Nu vreau să compar Fiul lui Saul cu Lista lui Schindler sau La vita e bella; discuţia nu şi-ar avea rostul. „Ce trebuie noi să facem este nu care cumva să uităm de ce este capabil animalul din noi, pentru că, aşa cum noi trăim acum, aici, şi în acea perioadă trăiau oameni, o societate care a făcut posibilă apariţia acestor nonsoluţii tragice, oribile. Dacă atunci a fost posibil, într-o societate care la rândul ei se numea normală, cum o facem şi noi de altfel, cum ne definim, trebuie totuşi să avem grijă ca această idee nu care cumva să reuşească să prindă şi în societatea actuală. Este un film necesar“, a spus Levente Molnár. Şi tind să îi dau dreptate: Fiul lui Saul e un film ce trebuie văzut; se află pe lista selectă a poveştilor pe care cu greu le poţi uita.
     

  • Cronică de film: Deadpool

    Aceasta nu este prima apariţie a lui Deadpool, mercenarul cu gura spurcată, pe marele ecran, însă de data aceasta este cea potrivită. Prima iteraţie a supereroului a avut loc în filmul „X-MEN Originis: Wolverine”, dar personajul a fost redus la o schiţă, iar gura i-a fost cusută. Lucru care, lesne de înţeles, i-a înfuriat pe fani. Aşa că după 7 ani, Deadpool revine pe ecran, mai sângeros şi mai glumeţ ca niciodată. Personajul în cauză este interpretat de Ryan Reynolds, rol ce i se potriveşte de minune. Spiritul comic al actorului se mulează perfect pe tipologia personajului (tot timpul pus pe glume, are o replică la orice şi foloseşte umorul ca metodă de protecţie).

    În plus, Deadpool se diferenţiază de celelalte filme cu supereroi prin faptul că nu se sfieşte să ne arate consecinţele acţiunilor violente ale personajelor (sânge, momente brutale) şi nici cuvintele obscene nu sunt evitate. Un alt element care transpune din benzile desenate este faptul că Deadpool interacţionează cu spectatorii (ruperea celui de-al patrulea perete – zidul imaginar aflat între public şi actori).
    Şi restul actorilor din distribuţie îşi interpretează rolurile bine, deşi mi-aş fi dorit să văd un alt personaj negativ în locul lui Ajax, care este unidimensional. Chiar dacă Deadpool aruncă multe replici împotriva filmelor generice cu supereroi, nici producţia în cauză nu iese prea mult din tipare, aşa că să nu vă aşteptaţi să vedeţi ceva complet nou.

    Regia este semnată de Tim Miller (aflat la primul său lungmetraj, dar nominalizat la Oscar pentru scurtmetrajul animat Gopher Broke), iar scenariul este semnat de Rhett Reese şi Paul Wernick, care au mai lucrat împreună şi la Zombieland. În distribuţie îi regăsim pe Ryan Reynolds (Woman in Gold, Safe House, Fireflies in the Garden), Morena Baccarin (V, Serenity, Back in the Day), T.J. Miller (Transformers: Age of Extinction, Big Hero 6, Silicon Valley), Ed Skrein (The Transporter Refueled, The Sweeney, Kill Your Friends) şi Karan Soni (Safety Not Guaranteed, Blunt Talk, Linked Out).

    Succesul de box-office stă mărturie faptului că lumea aştepta o schimbare în modul de abordare a filmelor inspirate de benzi desenate; chiar dacă universul Marvel, folosind reţeta clasică de eroi care vor să salveze lumea, continuă să aducă miliarde de dolari în conturile Disney,
    Deadpool este un film amuzant, violent, care iese oarecum din tiparele filmelor cu supereroi, iar dacă aţi găsit trailerul ca fiind amuzant, sigur o să râdeţi şi la cinema.
     

  • Cronică de film: Zeii Egiptului

    Am să încep, de această dată, cu un sfat: dacă aveţi două ore libere, nu le pierdeţi cu Gods of Egypt. Este un film prost de la început până la sfârşit, singurele elemente decente fiind, pe alocuri, efectele speciale. Dar şi acolo lucrurile sunt discutabile.

    În mod surprinzător pentru mine, unii producători de la Hollywood au uitat deja dezastrele numite Clash of the Titans, Wrath of the Titans sau Immortals şi insistă asupra poveştilor ce se vor inspirate din mitologie. Sigur, filmele enumerate mai sus s-au bucurat de un oarece succes de box-office, dar nu suficient încât să acopere reacţiile primite din partea criticilor. Pentru motive greu de explicat, cei de la Hollywood finanţează în continuare nişte poveşti stupide, lipsite de logică şi care doar folosesc nume ale unor personaje mitice, neavând nicio legătură cu evenimentele relatate în istorii. Ar putea, la fel de bine, să mai scoată la iveală ceva supereroi din benzile desenate; este probabil mai ieftin să te inspiri din istoria unui imperiu decât să plăteşti drepturi de autor, aşa cum fac cei de la Marvel.

    Revenind la Gods of Egypt: viitorul umanităţii stă în balanţă, iar un erou neaşteptat pe nume Bek pleacă într-o călătorie plină de pericole pentru a salva lumea şi, în acelaşi timp, pe cea care îi este suflet-pereche. Sună cunoscut? Pentru a reuşi, el trebuie să îl aducă alături de el pe puternicul zeu Horus, încercând astfel să îl învingă pe zeul întunericului, Set, care are unicul scop de a arunca Egiptul în haos. Da, sună cunoscut.

    Gods of Egypt este regizat de Alex Proyas, care a mai semnat filme cu un succes moderat, precum I, Robot sau Dark City. Este primul lungmetraj al lui Proyas din 2009 încoace, când a regizat Knowing. Scenariul (dacă îl putem numi aşa) a fost realizat de Burk Sharpless şi Matt Sazama, oamenii din spatele unor filme precum Dracula Untold sau The Last Witch Hunter.

    În distribuţie îi regăsim pe Gerard Butler (300, Olympus has fallen, Rock’n’Rolla), care dezamăgeşte tot mai mult în ultima vreme, şi pe mai puţin cunoscuţii Brenton Thwaites (Maleficent, Oculus, The Signal) şi Nikolaj Coster-Waldau (Game of Thrones, Mama, Oblivion).
    În concluzie, dacă nu reuşiţi să găsiţi nimic altceva mai bun de făcut, cum ar fi să vă plimbaţi câinele timp de două ore, pregătiţi-vă pentru un film în care logica nu este o condiţie obligatorie, iar efectele speciale pe care se bazează campania de marketing nu aduc nimic nou sub soare.