Tag: 10 ani

Economia Romaniei creste pe consum: cetatenii se indatoreaza intr-un ritm care umple de profit bancile si de ingrijorare banca centrala. Pana unde mai poate merge indatorarea romanilor? Nimeni n-a facut inca vreun studiu care sa determine cat de aproape sau departe de saturatie e nevoia de consum. Statisticile ofera insa destule indicii pentru un raspuns la aceasta intrebare.

Fara nici o indoiala, Romania zilelor noastre poate fi definita ca o societate de consum“, este de parere sociologul Mircea Kivu, director la Institutul de Marketing si Sondaje (IMAS). E adevarat, o societate de consum „ceva mai rudimentara, cam cum erau tarile occidentale prin anii ‘70“. Chiar daca studii nu s-au facut inca prea multe pana acum pe aceasta tema, lucrurile sunt limpezi pentru oricine intra intr-un supermarket sau hipermarket: oricat de multe astfel de magazine s-ar deschide, „la casele de plata tot cozi imense sunt“.Observatia sociologului este sustinuta indirect de o analiza realizata la jumatatea anului trecut de compania de consultanta PricewaterhouseCoopers (PwC), dupa care Romania se plaseaza in pole position la capitolul „oportunitati de investitii pentru companiile de retail si producatorii de bunuri de consum“. Potrivit PwC, vanzarile de retail pe cap de locuitor in Romania   sunt de doar 630 de dolari, in comparatie cu tari ca Ungaria, Cehia sau Polonia (de circa 2.000 de dolari).

Studiul releva, pe de alta parte, o tendinta interesanta: chiar daca romanii cheltuiesc inca mare parte din venituri (aproape 60%) pentru alimente si servicii de baza, acest comportament a inceput sa se schimbe. O parte tot mai consistenta a veniturilor merge, potrivit PwC, pentru achizitia de bunuri de folosinta indelungata, restaurante, hoteluri, divertisment. Nevoile se diversifica, asadar, si au un grad de sofisticare din ce in ce mai mare – cel putin pentru o anumita categorie de consumatori.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din martie 2006.

Un scenariu extrem, dar acreditat de unul dintre numele cu greutate ale pietei de retail, spune ca majoritatea magazinelor mici de electronice, electrocasnice si IT din centrul oraselor vor disparea in doar cativa ani. O viziune la limita, in care se reflecta insa o schimbare majora in comportamentul romanilor, despre care analistii spun ca, mai presus de preturi bune, isi doresc acum o experienta totala de cumparare.

Februarie 2004. Dan Ostahie, presedinte, CEO si proprietar al grupului Altex, lansa un nou concept in retail-ul cu electronice si electrocasnice, „electrocomplexul“, odata cu inaugurarea primului magazin Media Galaxy – cu o suprafata de 3.000 de metri patrati – in Vitan Mall din Bucuresti. In acelasi spatiu erau scoase la vanzare masini de spalat, frigidere, televizoare, DVD playere, combine audio, dar si PC-uri, laptop-uri, imprimante sau gadgeturi de ultima ora. Tradus in cifre, noul concept a insemnat pentru grupul lui Dan Ostahie o investitie de 1 mil. euro. 

O miscare pe care concurentii sai directi au privit-o atunci mai degraba cu detasare, decat cu ingrijorare. In opinia top managementului liderului pietei de retail din 2003, Flanco, un magazin de asemenea dimensiuni nu prezenta nici un interes din perspectiva raportului vanzari pe metru patrat. Nivelul profitului si, implicit, vanzarile pe metru patrat erau litera de lege pentru conducerea companiei, ai carei actionari majoritari erau cateva fonduri de investitii, interesate in special de stabilitatea financiara. „Flanco si-a luat un nivel de risc echilibrat“, declara Adrian Barbu, directorul de vanzari al Flanco International imediat dupa anuntarea rezultatelor financiare din 2004. „Nu avem ambitia sa construim lantul cu cei mai multi metri patrati.“

O ambitie pe care si-a asumat-o, insa, Dan Ostahie, care a continuat sa extinda reteaua Altex  – cu pretul cresterii nivelului de indatorare catre banci -, prin deschiderea unor noi magazine Media Galaxy. Din februarie 2004 si pana acum, grupul Altex si-a consolidat noul brand cu nu mai putin de zece magazine, intreg lantul Media Galaxy totalizand o suprafata de 20.000 mp. Ultimul venit pe lista si-a deschis portile la jumatatea acestei luni, in Complexul Comercial Feeria din Baneasa, si are o suprafata record de 4.000 mp, reprezentand o investitie de 1,5 mil. euro. Care ar fi insa atuurile unui concept gen Media Galaxy ?

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din aprilie 2006.

“Mi-am recuperat de mult investitia initiala”“, zambeste Miki Highbloom, un israelian cu radacini la a doua spita in Romania, care a deschis cu doi ani in urma cafeneaua CremCaffé. Subtextul replicii lui Highbloom e ca, o data ce faci o cafenea ca la carte, nu mai trebuie sa-ti bati capul cu recuperarea investitiei. Cafeneaua cu geamuri mari si mirosuri ademenitoare a lui Miki Highbloom a costat aproximativ 200.000 de euro, dar aici au intrat nu numai dotarea si mobilarea cafenelei, ci si renovarea sediului – adica un parter si un subsol cu birouri si depozite, in total 120 metri patrati pentru care plateste lunar 4.000 euro chirie.

Locul a fost ales nu numai pentru ca e situat in centrul istoric al Bucurestiului, langa Universitate, ci si pentru ca aminteste de cel din care provin brandul, cafeaua si cafeneaua CremCaffé. Adica de Trieste, orasul cu cele mai multe cafenele din Italia, care e si portul prin care Europa se alimenteaza cu cafea verde. Acolo, la o cafenea CremCaffé  (lantul a fost infiintat in 1950 de o mica prajitorie, devenita in timp a doua din Italia, dupa Lavazza) se vand zilnic 4.000 de cafele pe zi. In Bucuresti vanzarile sunt de 10% din cele de la Trieste. „Si totusi, pentru Romania, faptul ca vindem trei kilograme de cafea pe zi e mult“, spune Miki Highbloom.

Mult, pentru ca piata romaneasca a cafenelelor inca isi traieste adolescenta. Iar 2006, cred expertii, e unul de delimitari teritoriale, in care trebuie ocupate punctele-cheie, in vreme ce anii urmatori vor fi esentiali pentru extinderea brandurilor existente si pentru stratificarea pietei.

Dar de ce o afacere cu cafea? Pentru ca nu exista produs intr-o unitate alimentara, fie ea restaurant, bar, cafenea sau club, care sa aiba o marja mai mare de profit: o cafea vanduta cu aproximativ 5 lei, 10 sau chiar 15 lei presupune un cost al cafelei care nu trece de 0,7 bani. La un calcul simplu, vedem ca dintr-un kilogram de cafea (care costa intre 60 si 100 lei) se fac 133 cafele (7 grame la o cafea), in care se calculeaza si o pierdere si se ajunge la acea suma de 0,5-0,7 bani pentru o cafea. Asadar, comerciantul care vinde cafea isi poate permite un adaos intre 80 si 200% sau chiar mai mult fata de pretul de cost al bauturii – iar asta face ca investitia initiala sa fie amortizata mult mai repede decat intr-o alta afacere.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din ianuarie 2006.

Singura taxa pe care o platim de bunavoie – maruntisul cel de toate zilelele dat la chelner, taximetrist, coafeza ori mecanic auto – aduna, in fiecare zi, 3 milioane de euro, dupa estimarile BUSINESS Magazin, ceea ce impinge greu cuantificabila piata a bacsisurilor la peste 1 miliard de euro pe an. Adica mai mult decat intreaga piata a lactatelor, cifrata in 2005 la circa 800 milioane de euro. Si pana sa fie legiferat si taxat, bacsisul ramane uleiul fara de care mecanismele multor afaceri din serviciile romanesti ar intepeni.

Adi Spataru are 28 de ani si castiga cam 900 de euro lunar, din care plateste chiria de 300 de euro, si-a cumparat anul trecut un Peugeot 207 si isi mai ajuta cu bani sora, care a terminat studii economice si lucreaza in contabilitate. Ii raman bani si pentru el: are unghiile lacuite, parul perfect tuns si zambeste tot timpul. Un zambet care ii aduce probabil mare parte din banii pe care-i castiga, alaturi de faptul ca vorbeste engleza si germana, stie sa asorteze intre ele felurile din meniu, se pricepe la vinuri si strecoara din proprie initiativa in cutiuta in care aduce nota de plata bomboane, guma de mestecat sau cate o floare. Da, Adi Spataru e chelner la un restaurant din Bucuresti.

Aproape 700 din cei circa 900 de euro pe care ii castiga in fiecare luna vin din banii pe care clientii ii lasa in plus in acea cutiuta cu mici atentii, prin care trec in total, in fiecare zi, cam 120 de RON peste valoarea notei de plata. In 20 de zile lucratoare, asta inseamna 2.400 de RON, de trei ori mai mult decat cei 750 de RON pe care ii primeste drept salariu.

Si sunt cam 100.000 de oameni in Romania pentru care salariul e de fapt „maruntisul“ si maruntisul din bacsisuri e cel care tine loc de salariu; sunt, de asemenea, mii de oameni de afaceri care atunci cand fixeaza salariile angajatilor o fac cu gandul la veniturile suplimentare pe care acestia le aduna in baza „etichetei bacsisului“ – care in gereral, in Romania, se reduce la un procent: 10% din nota oficiala, fie ca e vorba de masa la restaurant ori de coafor.

Fireste, nu toti angajatii din servicii – nici macar cei din Bucuresti – castiga cat Adi Spataru. Dar chiar si asa, estimarile oficiale ale Institutului National de Statistica, care pornesc de la aceeasi baza de 10% adaugata la cifra totala de afaceri din sectorul serviciilor, duc piata  bacsisurilor la 1,3 milioane de euro pe zi. Desi estimarea e sumara si nu ia ia in calcul multe variabile si multe servicii, calculele arata ca e vorba 474.500.000 de euro pe an *, ceea ce e inseamna ca piata bacsisurilor e aproape de trei ori mai mare decat cea a ciocolatei, cifrata in 2005 la circa 130 mil. euro, ori de peste doua ori mai mare decat cea a cosmeticelor, estimata la 200 mil. euro in 2005.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din august 2006.

Efectele valului de extindere a UE spre est din 2004, dificultatile economiilor occidentale si problema nerezolvata a integrarii culturale a imigrantilor de pe alte continente au creat in „vechea Europa“ o conjunctura destul de ostila fata de ideea de imigratie. Conjunctura pe care discursurile despre beneficiile economice ale fortei de munca ieftine si docile venite din estul Europei cu greu o pot contracara.

Suntem teribil de dezamagiti. Si am fost deja dezamagiti cand am negociat capitolul despre libera circulatie a persoanelor, fiindca am fost absolut siguri ca nu exista nici un motiv si nici o justificare economica pentru asteptarea asta ca milioane de oameni sa va invadeze piata muncii.“ Nu sunt cuvintele vreunui ministru roman sau bulgar, ci ale Danutei Hubner, comisarul european pentru politici regionale, rostite dupa 1 mai 2004, cand Polonia, tara sa de origine, a aderat la UE.

Povestea se repeta acum intocmai cu Romania si Bulgaria, care urmeaza sa adere la UE la 1 ianuarie 2007. Ca si Danuta Hubner atunci, autoritatile din cele doua tari incearca sa-i convinga pe occidentali ca e dreptul oamenilor sa se miste liber intr-o Uniune care se pretinde si altceva decat o piata elementara, unde doar capitalul si uneori marfurile se misca liber: biblia liberalismului, invocata de comisarul polonez, se bazeaza pe cele patru libertati fundamentale de miscare – a bunurilor, a persoanelor, a capitalului si a serviciilor.

Sau, tot ca Hubner, incearca sa-i convinga pe occidentali ca de fapt cetatenii din tarile proaspat integrate „nici macar nu sunt foarte mobili“ – cazul premierului bulgar Serghei Stanisev, care a spus ca bulgarilor nu le place sa traiasca in tari unde soarele e scump la vedere. Stanisev facea aluzie, mai in gluma, mai in serios, la ceturile Marii Britanii, tara cu cele mai mari temeri acum fata de navala imigrantilor romani si bulgari dupa 1 ianuarie 2007.

Deocamdata, in afara de Londra, care a anuntat ca va detalia la sfarsitul acestei luni restrictiile planificate pentru lucratorii romani si bulgari, si de Budapesta, indecisa inca asupra masurilor pe care le va adopta fata de potentialii imigranti din aceste tari, nu e clar ce politica vor adopta celelalte tari comunitare. Danuta Hubner acuza, in urma cu doi ani, faptul ca tarile UE s-au luat una cate una dupa Germania si Austria, primele state care au decis sa impuna restrictii pentru forta de munca din Est, desi initial anuntasera ca nu vor lua nici o masura de limitare in acest sens.

Nu-i timpul trecut nici acum pentru o evolutie similara a atitudinii fata de Romania si Bulgaria, atata vreme cat statele occidentale au dreptul si in cazul lor la perioade de tranzitie de cel putin doi ani si cel mult cinci ani la accesul fortei de munca din cele doua tari.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din octombrie 2006.

STIATI CA…

– Bucurestiul gazduieste una dintre cele mai mari comunitati de manageri straini din Europa?
– Un expatriat venit in interes profesional sta in medie 2,5 ani in Romania, fata de 1,5 ani, cat petrece in alte tari din regiune?
– Mai bine de jumatate dintre companiile private din Romania aflate in Top 25 BUSINESS Magazin sunt conduse de straini?
– O buna parte dintre expati se gandesc serios sa iasa la pensie aici?

De cativa ani, Romania a devenit un fel de paradis european al expatilor, inregistrand o perioada medie de sedere cu un an mai mare decat celelalte tari din regiune. Sunt destui managerii expatriati care vin aici pentru 2-3 ani si sfarsesc prin a ramane 8-9 ani, uneori chiar 12-13 ani, schimband mai multe joburi si decizand, uneori, chiar sa-si inceapa propriile afaceri. Ce-i determina pe acestia sa renunte la compania care i-a trimis mai intai aici numai pentru a ramane in Romania? BUSINESS Magazin a discutat cu o serie de manageri straini de la mari companii si va prezinta Romania, asa cum se vede ea prin ochii expatilor.

Acum cinci-sase ani, o banca greceasca incerca sa trimita cinci expatriati pe pozitii de middle-management in Romania – dar cu toata strategia de convingere pe care si-o construise n-a gasit decat doi. Intre timp, lucrurile s-au mai schimbat: un simplu anunt difuzat recent prin reteaua de intranet a aceleiasi banci pentru un singur loc de munca aici a atras 50 de solicitari.

Exemplul de mai sus – dat de Panos Manolopoulos, managerul general al companiei de recrutare de manageri Stanton Chase, care se ocupa de mai toate investitiile grecesti de aici – are o cheie: Romania a inceput sa arate ca un fel de paradis european al expatriatilor – „expati“, in limbaj corporatist.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din martie 2006.

La doua luni de la instalare, Guvernul Romaniei arata mai degraba ca un balaur cu o parte din capete lipsa si cu multe din cele existente ciocnindu-se intre ele. Saptamana trecuta nu existau inca, dupa negocieri, cautari si analize, toti secretarii de stat in ministerele cu rol important in business-ul romanesc. Cei numiti se impart, si ei, in trei categorii. Unii nu au experienta si nu stiu inca exact, prin urmare, ce au de facut. Altii au experienta, dar tot nu stiu exact ce au de facut. Exista si a treia categorie, insa ceva mai slab reprezentata: secretarii de stat care au si expertiza, si viziune.

Intr-o armata, un rol esential il au locotenentii si sergentii – ei sunt elementul de legatura intre soldati si generalii lor. Executarea ordinelor, aplicarea strategiei de lupta si in final castigarea bataliei de ei depinde. Daca am face o comparatie intre Guvernul Romaniei si o armata, rolul locotenentilor ar putea fi jucat de secretarii de stat. Ministrii au rolul de a supraveghea implementarea programului de guvernare pentru fiecare domeniu in parte, dar aplicarea masurilor concrete, executia propriu-zisa a programelor cade in sarcina secretarilor de stat. Ceea ce face ca functia de secretar de stat sa fie importanta iar calitatea si pregatirea oamenilor din spatele functiei, cruciala.

De altfel, din seria de cauze pentru care in Romania a pierdut sansa dupa sansa multe tin de mediocritatea profesionala si uneori etica a „managerilor“ din sectorul public – adica a acelor functionari care au grija de banii si de celelalte active ale tarii.

Profilul majoritatii secretarilor si subsecretarilor de stat din ministerele economice romanesti l-a copiat, la nivel general, pe cel al ministrilor: inertiali (eufemistic vorbind), incompetenti si etatisti inainte de 1996, confuzi, slab pregatiti si lipsiti de viziune intre 1996 si 2000. Au existat, fireste, si secretari de stat competenti, insa au fost mai degraba accidentali si cu viata scurta – abia dupa 2000 prin structurile ministerelor si agentiilor economice au inceput sa apara, timid, ceva mai multi profesionisti.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din februarie 2005.

Pana de curand, erau privite ca niste mamuti asupra carora nu avea nici un control nimeni, in afara catorva oameni numiti parca sa le conduca pe viata. Dar lupta mocnita care se duce de aproape doi ani pentru cele cinci Societati de Investitii Financiare ar putea exploda in saptamanile care urmeaza. In rolurile principale: cinci presedinti cu grupurile lor de sustinatori, un american controversat cu aliatii lui si zvonuri tot mai plauzibile de crestere a pragului maxim de detinere de la 0,1% la cel putin 1% din actiuni.

Il mai tineti minte pe Oliviu Gherman? Da, acel batranel simpatic, membru in PSD, respectat ca fizician, dar celebru mai degraba pentru orele de somn din Parlament decat pentru initiative legislative. Isi imagineaza cineva ca domnul Gherman este detinatorul unor cunostinte financiare avansate de administrare a unui portofoliu de actiuni, obligatiuni sau credite bancare in valoare de peste 100 de milioane de euro? Probabil ca nu. Cu toate astea, prin 2000, domnul Gherman putea fi regasit si in postura de membru al Consiliului de Administratie al SIF Oltenia.

Este doar un exemplu din numeroasele care pot fi date pentru a ilustra modul in care cele cinci Societati Financiare de Investitii romanesti, produs al cuponiadelor, au esuat in a-si indeplini rolul pentru care au fost create: acela de a proteja interesele marii mase a oamenilor care au devenit actionari SIF fie prin programul de privatizare in masa, fie prin cumpararea actiunilor SIF la Bursa de Valori.

Presedinti si administratori numiti pe criterii politice si nu prin vointa actionarilor, decizii de vanzare sau cumparare de actiuni sau companii cel putin ciudate, tabere de actionari nemultumiti, procese nenumarate si nesfarsite. Acesta ar fi un tablou mai complet a ceea ce s-a intamplat cu SIF in ultimii ani. Principala cauza?

O mica, dar foarte importanta, prevedere din statutul fiecarei SIF, gandita de la inceputul existentei acestora tocmai pentru a mentine controlul in mana unui numar restrans de oameni: nici un actionar nu are drept de vot pentru mai mult de 0,1% din totalul actiunilor unui SIF.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din februarie 2005.

E dificil pentru parinti sa reziste atunci cand cel mic cere jucaria scumpa vazuta in vitrina, ultimul volum din Harry Potter sau o Barbie imbracata dupa ultima moda. Iar resortul afectiv care ii impinge pe parinti sa cumpere hraneste in toata lumea afaceri de miliarde de dolari. In Romania, copiii reprezinta un segment de piata deloc neglijabil, de 3,5 milioane de potentiali consumatori, pentru cucerirea carora companiile pun la bataie bugete de publicitate, instrumente de fidelizare si tehnici de marketing verificate deja pe pietele dezvoltate.

Cand, la 1 ianuarie anul acesta, canalul de televiziune pentru copii Fox Kids si-a schimbat numele in Jetix, cu siguranta nu multi parinti s-au intrebat de ce. Chiar si in industria de media, redenumirea a trecut mai degraba ca un rebranding ca oricare altul, ca un facelift cu valoare de PR sau ca un nou mod de a tine treaza atentia clientilor de publicitate.

Cercetand insa ce se afla in spatele noului logo, iese la iveala o tranzactie de 5,3 miliarde de dolari, avand ca obiect un pachet de 76% din actiunile Fox Family Worldwide – aceeasi din care facea parte si Fox Kids Europe. Cumparatorul a fost The Walt Disney Company.

De ce a platit Walt Disney peste 5 miliarde de dolari? In loc de raspuns, inca un exemplu: Harry Potter-mania. Noul titlu din seria Harry Potter („Harry Potter and the Half-Blood Prince“) a facut ca actiunile editorului cartii, Bloomsbury, sa inregistreze imediat o crestere de 7,5% de la data anuntului lansarii cartii. Ca sa nu mai punem la socoteala miliardele de dolari generate in urma ecranizarii primelor trei volume, a vanzarilor de DVD sau casete video si a unor produse asociate brandului (haine, jocuri pe computer, cluburi, promotionale).

Exemplele de mai sus conduc la aceeasi concluzie poate cinica, dar adevarata: copiii sunt o piata cat se poate de profitabila. Si daca pentru producatorii de magie, clientii de varste mici sunt doar un segment printre altele, producatorii de articole pentru copii – textile, alimente, cosmetice – si-au construit tot business-ul in jurul acestei categorii de consumatori.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din august 2005.