BusinessMagazin

Category: Agricultură

Analize din domeniul agriculturii – totul despre micii producători dar și despre cei mari, detalii interesante despre cei care au afaceri în agricultură

  • Povestea giganţilor DISCREŢI care CONTROLEAZĂ agricultura mondială

    ACEŞTI “GREI” ADOPTĂ O POZIŢIE EXTREM DE DISCRETĂ ÎN PIAŢĂ, despre operaţiunile lor curente nu se ştiu multe, iar printre puţinele informaţii disponibile se numără raportările periodice pe care aceste companii le fac către instituţiile publice. Dacă Bunge şi ADM sunt listate la Bursa din New York, Cargill continuă să fie un adevărat “imperiu închis”, fiind cea mai mare afacere de familie din lume. În România evenimentele publice organizate de aceste companii în ultimii ani pot fi numărate pe degetele de la o singură mână, iar managerii lor sunt o prezenţă rară în mediul public. Ce înseamnă România pentru trioul american şi ce interese strategice au aceşti giganţi tăcuţi pe piaţa locală?

    “Pe lângă ABC-ul din trading-ul românesc lipeşte D-ul şi acesta este Louis Dreyfus, companie care are poziţii foarte puternice în Rusia şi Ucraina, aşa că nu este exclus ca acest ABC să aibă şi un D în viitor. Aceşti traderi văd în România o piaţă cu potenţial logistic prin prisma accesului la Dunăre şi la Marea Neagră. Din punct de vedere al achiziţiilor materiilor prime România este mult mai jos faţă de competitorii din regiune”, spune Robert Arsene, directorul general al traderului Agricover, una din puţinele case de comerţ locale care a reuşit să îşi facă loc pe piaţă între grupurile multinaţionale. El a fost pentru mai mulţi ani şi country managerul pentru România al companiei americane Bunge.

    INTR-O LUME A AFACERILOR GLOBALE, PE O PIAŢĂ DE MATERII PRIME AGRICOLE UNDE REGULILE JOCULUI SUNT FĂCUTE ÎN BIROURILE DIN MINNETONKA, Minneapolis, Hong-Kong sau White Plains, România rămâne doar o rotiţă într-un mecanism al afacerilor prin care cei câţiva giganţi ai agribusinessului preiau, vând, cumpără şi procesează aproape tot ce ajunge pe mesele consumatorilor finali, fie că este vorba de pâine, cereale, ulei sau carne.

    Cu toate că grosul afacerilor derulate de traderii “ABC” nu este făcut în România, aceştia nu pot ignora piaţa locală, pentru că aici se strâng, an de an, 15-20 de milioane de tone de cereale şi plante oleaginoase, adică materii prime în valoare de 5-6 miliarde de euro. România este şi locul de unde aceste case de comerţ pot “juca” pe pieţele din nordul Africii sau Orientul Mijlociu, acolo unde se marchează profituri şi de zece-cincisprezece ori mai mari decât cele considerate ca fiind marje “tradiţionale”.

    Deşi atât ADM, cât şi Bunge sau Cargill aleargă după profituri, filosofia cu care aceste case de comerţ atacă piaţa din România este diferită. Mecanismele sunt însă similare, ei achiziţionează materiile prime de la fermieri, le stochează în silozuri şi ulterior le procesează sau le trimit la export.Bunge s-a concentrat în România pe achiziţia şi procesarea în ulei a seminţelor oleaginoase, la polul opus ADM a marşat pe exporturi şi pe dezvoltarea unei reţele de silozuri pe Dunăre. La mijlocul acestor poziţii este Cargill, companie care şi-a dezvoltat atât o reţea de silozuri pe Dunăre, dar care şi procesează ulei vegetal într-o fabrică în judeţul Dolj.
    Una dintre cele mai clare strategii de piaţă în România a fost pusă pe picioare de Archer Daniels Midland, o companie care rulează la nivel mondial 89 de miliarde de dolari anual şi care are poziţii puternice atât pe piaţa cerealelor, cât şi în industria energiei “verzi” prin producţia de bioetanol. În România ei sunt prezenţi prin subsidiara Alfred Toepfer, în cadrul căreia compania americană deţine o participaţie de 80%.

  • Executiv de corporaţie, fermier de weekend

    STEFAN GHEORGHIŢĂ LUCREAZĂ DE APROAPE 15 ANI ÎN AGRIBUSINESS ÎN ROMÂNIA, a ocupat poziţii de conducere la Agricover, producătorul german de seminţe Saaten Union sau la Aaylex, proprietarul Avicola Buzău. Cu toate că a ajuns să se numere printre cei mai cunoscuţi executivi din industria agricolă românească, abia acum doi ani a decis că este momentul pentru a face pasul în lumea antreprenorilor. Şi pentru că “nu ştia să facă altceva”, a ales să devină fermier în localitatea Roşiori, la câţiva zeci de kilometri la nord de oraşul Slobozia.

    “Sunt fermier de weekend, mă duc la fermă la fiecare sfârşit de săptămână, iar în rest vorbesc cu angajaţii la telefon, nu trebuie să gestionez direct mersul lucrurilor. Am creat afacerea cu ferma şi pentru a avea un loc în care să mă simt bine alături de familie. Am început afacerea Triagro Brăila alături de alţi doi parteneri, dar acum sunt pe cont propriu. Aveam de mult timp dorinţa de a face o fermă pentru că sunt şi inginer agronom”, îşi începe povestea Ştefan Gheorghiţă.

    Deşi se învârte de ani buni printre fermieri şi ştie aproape toate secretele industriei, Ştefan Gheorghiţă nu s-a aruncat cu capul înainte într-o piaţă care în ultimii ani s-a tranformat într-un adevărat El Dorado pentru investitorii locali, dar şi pentru jucătorii străini. Fie că a fost vorba de fonduri de investiţii, bănci, companii de asigurare sau multinaţionale, toţi s-au înghesuit să muşte o parte din cele 15-16 miliarde de euro pe care agricultura românească le produce an de an.Pentru Ştefan Gheorghiţă profiturile din agricultură nu erau ceva nou, iar când pe radar a apărut şansa de a arenda teren într-o zonă bună, nu a ezitat.

    “Totul a plecat de la o oportunitate de a arenda teren în aceea zonă. Şi oricum altceva în afară de agricultură nu ştiu să fac şi, sincer să fiu, nici nu prea mai sunt dispus să învăţ altceva.”
    ATUNCI CÂND A AFLAT DE 600 DE HECTARE DE TEREN DISPONIBILE ÎN ROŞIORI, judeţul Brăila, proaspătul antreprenor nu a stat mult pe gânduri. Nu este surprinzător pentru că judeţul este unul considerat strategic pentru fermieri, având în vedere că aici se află cele mai mari suprafeţe irigate între toate judeţele din ţară. Într-o agricultură unde numai 1% din cele 8,3 milioane de hectare sunt irigate în fiecare an, accesul la apă reprezintă şi cea mai importantă “poliţă de asigurare” pentru marcarea profiturilor an de an. “Am irigaţii, apa ajunge cam târziu, dar nu mă plâng”, spune Gheorghiţă.

    Următorul pas al lui Ştefan Gheorghiţă, după ce a luat în arendă terenul agricol, a fost acela de a achiziţiona, în urma unei licitaţii, o fostă staţie unde erau stocate utilajele agricole ce deserveau înainte de Revoluţie mai multe CAP-uri (ferme de stat). Din primele profituri obţinute a “populat” ferma cu mai multe utilaje, iar în bugetul de investiţii s-au adunat rapid un milion de euro, o parte din bani fiind din conturile proprii ale antreprenorului.

    AM INVESTIT PÂNĂ ACUM UN MILION DE EURO DIN CE A PRODUS LA ÎNCEPUT FERMA ŞI DIN BANII MEI. Pentru utilaje am apelat la leasinguri”. Încurajat de profitul de aproape 200.000 de euro făcut în primul an de afaceri pe cont propriu, Ştefan Gheorghiţă a pus pe hârtie un plan ambiţios de dezvoltare.
    Astfel, el a modernizat mai multe grajduri şi a cumpărat oi, o afacere atipică pentru jucătorii din zootehnie, având în vedere că o bună parte din jucătorii cu afaceri în acest segment se concentrează pe investiţiile în vaci de lapte. “Am luat 187 de oi adulte şi fac bani din vânzarea de berbecuţi”, spune el.

  • Retrospectiva anului economic 2012, AVIAŢIE – Norii de deasupra României se colorează în roz

    Retragerea operatorului low-cost easyJet de la Bucureşti, absenţa liderului european Ryanair şi stagnarea numărului de pasageri transportaţi de Blue Air i-ar putea pune pe maghiarii de la Wizz Air într-o situaţie avantajoasă în materie de tarif perceput pentru bilete. În termeni de număr de pasageri transportaţi, Blue Air a coborât de la 1,7 milioane de pasageri transportaţi în 2009 la 1,5 milioane anul trecut, şi tot 1,5 milioane în 2012, în timp ce Wizz Air a crescut de la 1,7 milioane în 2009 la 2,7 milioane în 2011 şi 3,1 milioane în 2012, devansând şi transportatorul naţional TAROM, ale cărui pierderi au ajuns la peste 200 de milioane de euro în ultimii patru ani.

    2012 a fost şi anul închiderii aeroportului Băneasa din Bucureşti, iar Otopeni va rămâne cel puţin în următorii zece ani singurul aeroport din Capitală, unul deloc ieftin după cum spun principalii operatori aerieni care zboară de acolo. Celor 102 avioane care decolau în medie în fiecare zi de pe Otopeni li s-au adăugat alte 35 de curse în medie ale Blue Air sau Wizz Air, potrivit datelor Ziarului Financiar. “Fie că e criză sau nu, lumea tot călătoreşte, iar preţul şi rezervarea tot mai din timp sunt priorităţile pasagerului”, spune Mirela Tudorache-Secan, directorul de marketing al Blue Air.

    Nu în cele din urmă, 2012 a fost şi anul în care managementul privat a fost instituit la transportatorul naţional TAROM. Belgianul Christian Edouard Heinzmann, 59 de ani, a fost numit CEO de către consiliul de administraţie, din care mai fac parte, printre alţii, Dan Pascariu, preşedintele Consiliului de Administraţie al UniCredit Ţiriac Bank, antreprenorul Marius Ghenea, astronautul Dumitru Prunariu şi Ciprian Ladunca, vicepreşedintele companiei de asigurări Metlife Alico România. După cum declara, citat de ZF, Doru Lionăchescu, preşedintele casei de investiţii Capital Partners, handicapul pregătirii mediocre a noului CA al Tarom nu e totuşi cea mai mare problemă şi nu va fi principala cauză a eşecului acestui experiment nefericit: “Principala problemă o constituie arhitectura actuală a industriei aviatice mondiale, care nu lasă nicio speranţă de supravieţuire independentă operatorilor minusculi, mai ales celor deţinuti de stat, aşa cum e TAROM”.

  • Retrospectiva anului economic 2012, AGRICULTURĂ – Vedeta devenită cenuşăreasă

    Pe fondul condiţiilor meteo nefavorabile producţia totală de cereale a coborât în acest an cu 40% la 11,5 mil. euro, aceasta fiind şi cea mai mare scădere de recoltă dintre toate ţările din UE. Primele estimări arată că din pricina agriculturii din economie au dispărut în acest an între 1,5 şi 2 mld. euro. Iar impactul secetei este chiar mai mare dacă luăm în calcul că efectele recoltelor mai mici de cereale se propagă şi în industrii conexe precum cea a cărnii, laptelui sau în panificaţie.

    Declinul abrupt din agricultură a apărut şi în condiţiile în care femierii români nu au niciun scut real în faţa secetei, numai 1,5% din terenurile arabile locale fiind irigate. Cei mai afectaţi au fost fermierii mici, care nu dispun de spaţii de depozitare şi nici fonduri suficiente pentru a investi în fertilizatori sau pesticide. Printre puţinii fermieri care au reuşit să îşi ţină încasările pe linia de plutire au fost cei care au instalate sisteme de irigaţii, dar şi cei care şi-au rostogolit stocurile din anul anterior speculând astfel creşterea accelerată a preţurilor pentru principalele materii prime agricole.

    “Veniturile din acest an vor rămâne la nivelul anului trecut pentru că am câştigat din majorarea preţurilor. Am irigat întreaga suprafaţă de 3.600 ha, dar tot am avut la porumb o scădere de o treime a productivităţii, ajungând la 8,5 tone/ha”, explică Viorel Nica, proprietarul Agrichim Feteşti, un business cu afaceri estimate la 6 milioane de euro în acest an.

    REZULTATELE FERMIERULUI sunt mult peste performanţa la nivel de economie având în vedere că media de productivitate pentru porumb s-a ridicat la numai 2 tone/hectar. Acest declin s-a tradus printr-un minus de 60%, astfel că întreaga recoltă locală de porumb a ajuns la 4,7 mil. tone. Dezastrul culturilor de porumb a fost depăşit doar de rezultatele recoltei de rapiţă, care a coborât cu aproape 80%, la sub 100.000 tone. Practic, câteva săptămâni de secetă au evaporat o piaţă ce ar fi adus în mod normal rulaje de 300-350 mil. euro.

    Deşi cu minusuri de producţie cuprinse între 20% şi 30%, grâul şi porumbul au fost un veritabil sprijin pentru fermieri, graţie creşterilor de preţuri care au compensat scăderile în volum ale recoltelor. Cotaţia grâului a avansat treptat pe parcursul anului ajungând la vârful de 1.100 lei/tonă, cu 60% peste nivelul din 2011. Într-un ton similar, preţurile de vânzare ale florii-soarelui au avansat cu 40% la 2.100 lei/tonă.

  • Reportaj: Un pic din misterele producătorilor de vin din Bordeaux

    Castele îşi fac loc printre parcelele fărâmiţate cu vii, iar printre acestea se numără şi Chateau Canon, de numai 22 de hectare. Numele Canon este cunoscut în întreaga lume, dar mai celebri sunt proprietarii, fraţii Alain şi Gerard Wertheimer, care mai deţin şi casa de modă Chanel. Casa Chanel a cumpărat proprietatea în 1996, la trei ani după ce foştii acţionari au scos-o la vânzare şi este a doua pe care o deţine în zonă, după Chateau Rauzan-Segla.

    “Suntem aici de 15 ani, însă abia anul trecut am început să câştigăm bani”, spune John Kolasa, manager Chateau Canon şi Rauzan Segla. El rezumă în acest fel sumele mari care a trebuit investite în viticultură. “Avem o legislaţie teribilă”, se grăbeşte el să adauge, referindu-se, printre altele, la faptul că producătorii nu au voie să intervină asupra viţei, nici măcar să o ude în perioadele de secetă extremă. La Bordeaux, totul se realizează manual şi totul se reduce de fapt la “terroir”.

    Termenul este propriu limbii franceze, nu are corespodent în română şi se referă la toate condiţiile naturale, de la sol la aer, la poziţionarea podgoriei, care influenţează gustul vinului. Pentru producătorii din Bordeaux, acesta face diferenţa între un vin produs pe o parcelă şi pe o alta situată la numai 500 de metri distanţă, iar pentru cumpărători poate însemna şi câteva sute sau mii de euro în plus pe o sticlă. La Canon, proprietarii au decis să planteze Merlot (pe 75% din suprafaţă) şi Cabernet Franc, iar după viţa de vie, trandafirii sunt cei care îţi iau ochii. La capătul fiecărui rând de viţă de vie se află câţiva trandafiri strânşi în jurul stâlpului, rolul lor nefiind decorativ. În cazul în care vreo boală ar ataca viţa de vie, aceasta ar deveni vizibilă în primul rând pe trandafiri şi ar fi timp pentru intervenţia asupra strugurilor. Toate proprietăţile din Bordeaux au, de altfel, trandafiri la capătul rândurilor cu viţă de vie. Misterele Bordeaux-ului continuă însă şi sub proprietăţi, unde se află un labirint de galerii ce parcă nu se mai termină.

    Nu foarte departe de Canon, un alt producător de vin îşi “îngrijeşte” viile. Petrus îşi trage numele de la romani, iar vinurile sub această etichetă sunt printre cele mai scumpe din lume. Dacă de la producător pleacă la preţuri de peste 1.000 de euro, în pivniţele private ajung la sume mult mai mari.

    Petrus se află pe un deal care are un sol unic, care nu se regăseşte nicăieri în lume, nici măcar dincolo de drumul care mărgineşte proprietatea. La Petrus se cultivă 11,5 hectare cu Merlot, iar producţia este vândută încă dinainte de a fi gata. Acesta este şi motivul pentru care în cadrul companiei lucrează numai opt oameni (plus cei angajaţi temporar în timpul culesului), fără un director de marketing. Doar Petrus, fără Chateau (castel), explică cei care fac turul proprietăţii, deoarece aici nu a fost niciodată un castel. O construcţie mică, extrem de simplă, fără pivniţă, care acum se extinde este centrul vinurilor Petrus. Cei care au grijă de vie lucrează după reguli foarte clare: trunchiul trebuie să fie drept, iar singura coardă păstrată este important să fie perpendiculară pe trunchi, pentru că astfel se poate extrage din sol cantitatea necesară de substanţe. Nimic nu se face automat, adaugă şi reprezentanţii Petrus.

    Dacă Petrus şi Chateau Canon lucrează după metode tradiţionale, Roland Collection sunt cei care încearcă noi modalităţi de producţie, iar Dany şi Michel Rolland, oamenii din spatele companiei, sunt nonconformiştii din Bordeaux. Mai mult chiar, deşi are propriile proprietăţi, Michel Rolland este consultant pentru mulţi proprietari de podgorii din lume. În vinurile sale se vede cel mai bine diferenţa dintre vinul produs de pe o parcelă şi o alta aflată dincolo de drum. Diferenţă sesizabilă atât la nivel de gust, cât şi al aromei şi culorii.
    Nonconformistul Michel Rolland încearcă noi modele pentru presele de struguri, noi forme de vase (din ciment) în care apoi depozitează, dar şi noi modalităţi de producţie. Acest lucru a atras şi atenţia autorităţilor din Bordeaux, extrem de conservatoare, dar care în final au înţeles că vinurile sunt aşa cum ar trebui să fie. El a mers şi mai departe şi a făcut vinuri diferite de pe rânduri de vie alăturate.

    Acestea sunt câteva dintre misterele pe care Bordeaux-ul le-a dezvăluit, dar, cu siguranţă, multe altele stau ascunse în multele castele.

  • Micii fermieri răzbat pe rafturile marilor magazine

    “Acestea sunt mai bune”, spune vânzătorul din piaţă, ţinându-şi mâna în dreptul inimii, ca un fel de garanţie că spune adevărul gol-goluţ. Se referă la roşiile care costă 10 lei, deşi are şi la 7 lei şi chiar la 6 lei. Ba chiar cele la 10 lei nici nu arată perfect, ca în reclame, dar, argumentează vânzătorul cu părul alb, sunt româneşti. Mirosul, aspectul şi, ulterior, gustul i-au dat dreptate. Şi spune singur că marfa mai scumpă se vinde mai bine, chiar dacă taraba pe care îşi aranjează fructele şi legumele nu este într-o piaţă cu pretenţii, ci la Bobocica, una dintre pieţele de la periferia Bucureştiului. Doar că produsele de import se găsesc mai uşor şi rezistă mai mult – de unde se poate deduce cât de naturale sunt. Cam la fel au acţionat până nu demult şi cele mai multe super şi hipermarketuri, iar acţiunile specifice în care magazinele alegeau produsele româneşti au fost mai degrabă excepţii.

    Două sunt principalele motive: cultivatorii de legume produc cantităţi mici, insuficiente pentru rulajul marilor reţele, şi nu pot livra constant, pentru că nu au depozite cu temperaturi controlate în care să păstreze legumele proaspete. În categoria excepţiilor se numără contractul semnate de Carrefour şi ferma familiei Stoian din Constanţa, care au chiar propria marcă în magazinele francezilor: Ferma Stoian – Legume Româneşti. Acesta este însă unul dintre puţinele astfel de exemple, iar familia constănţeană se numără acum printre cei mai mari producători de legume din ţară, sectorul prăbuşindu-se în ultimele două decenii. În ultimii ani au fost cultivate doar 2.500 ha cu legume, în timp ce în ultimul an de comunism suprafaţa totală era de 100.000 ha, declara anterior Adrian Rădulescu, fost secretar de stat în cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. Totuşi, suprafaţa de 2.500 ha nu este foarte relevantă, de vreme ce există terenuri cultivate şi nedeclarate.

    Odată împărţite fostele CAP-uri, cultivatorilor le vine greu, chiar şi în prezent, să se asocieze pentru a-şi uşura munca sau pentru a găsi clienţi cărora să le vândă legumele. O premieră în acest sens este un proiect derulat de Metro Cash & Carry România care vinde sub marca “De-ale noastre”, legume produse de 200 de mici fermieri români. Programul este, conform oficialilor companiei, unic în ţara noastră şi vizează, într-o primă fază, agricultorii din bazinul legumicol Poiana Mare, Dolj, aceştia devenind furnizorii companiei pentru patru tipuri de produse: roşii, ardei – gras, capia, gogoşar – castraveţi şi vinete. Reţeaua germană de magazine asigură desfacerea produselor. Cealaltă piatră de încercare – depozitul de legume – a fost depăşit de vreme ce la Poiana Mare a fost construit un astfel de spaţiu, care este, conform presei locale, o investiţie a omului de afaceri Gigi Neţoiu.

    La începutul programului, cei 200 de fermieri primesc seminţele pentru răsaduri, iar pe tot parcursul procesului de producţie sunt consiliaţi de un inginer agronom, cconsultant Metro. El sfătuieşte fermierii atât în ce priveşte selecţia soiurilor, în funcţie de tipul de sol, cât şi în privinţa perioadei optime de recoltare, tehnicilor şi mijloacelor de producţie sau metodelor de eficientizare a costurilor de producţie şi resurselor. Legumele “De-ale noastre”, produse prin tehnologii tradiţionale, sunt cultivate în solar (în proporţie de 70%) sau pe câmp (30%), în proces fiind folosite, preponderent, îngrăşămintele naturale.

    De la stadiul de idee şi până la lansarea proiectului a trecut un an, în 2011 desfăşurându-se un proiect pilot, povestesc oficialii companiei. Pe parcursul acestui an, “dorim să extindem proiectul şi în alte regiuni ale ţării”, declară Dusan Wilms, director general al Metro Cash & Carry România. În plus, completează tot el, compania intenţionează să extindă programul şi pe alte categorii de legume în primă fază, urmând apoi, “în funcţie de rezultate, să decidem dacă va fi dezvoltat şi cu alte tipuri de culturi”, mai spune Wilms. Comerciantul german a preluat anul trecut din Poiana Mare 200 de tone de legume, de la “un număr semnificativ mai mic de producători implicaţi în program”. Anul acesta cantitatea de legume ar putea depăşi 500 de tone, însă un rol important în ecuaţie îl joacă şi condiţiile meteorologice. “La anul, aşteptările noastre vizează creşteri, atât în ceea ce priveşte producţia, cât şi în ceea ce priveşte numărul de agricultori”, adaugă reprezentanţii Metro.

    Evident, pentru punerea pe roate a acestui program cererea de pe piaţa a jucat, poate, cel mai important rol. Deoarece gustul searbăd al legumelor de import este o oprelişte suficientă pentru cei mai mulţi cumpărători, care fie ocolesc roşiile turceşti, fie scot câţiva lei în plus din buzunar pentru tomatele româneşti, cu miros şi gust.

  • Ferme străine, utilaje româneşti

    Să fii unicul producător român pe o piaţă unde străinii dictează tendinţele e un lucru bun, după cum spune Cătălin Stroe, pentru care ieşirile în faţa presei datează de numai câteva luni: “E un avantaj să fii producător autohton pentru că ştii mai bine profilul clientului şi cunoşti mult mai bine ce îşi doreşte”. Tot el spune că produsul românesc e privit în 2012 cu doi ochi: buni, pentru că raportul calitate-preţ e avantajos, sau răi, dat fiind că “brandul de ţară afectează modul cum e privit produsul”.

    Afacerea Ruris a pornit în 1993, când absolventul de Politehnică a decis să înfiinţeze la Craiova o firmă, primul proiect cu care a debutat fiind un motofierăstrău. “Industria era la pământ, deci motofierăstrăul n-a fost un succes, aşa că am proiectat un motocultor, însă nu avea cine să-l fabrice”, îşi aminteşte Stroe. Au trecut 19 ani, iar Stroe vorbeşte astăzi despre compania pe care a crescut-o ca despre propriul copil. Majoratul a coincis cu prima ieşire în faţa presei, odată cu anunţarea rezultatelor: Ruris este numărul unu în vânzări de motocultoare, motosape, motocoase şi motocositori. Mai bine de trei sferturi dintre produse se vând în mediul rural, iar cea mai mare pondere a vânzărilor se realizează prin intermediul dealerilor, deşi compania activează şi prin magazine proprii sau prin reţelele Baumax, Hornbach şi Dedeman. Circa 10% din produsele din piaţa motoutilajelor agricole, a cărei valoare e estimată la 60 de milioane de euro, sunt de origine asiatică. Asta nu a împiedicat Ruris să-şi crească vânzările cu 57% anul trecut. Principalele categorii de produse care au înregistrat majorări ale volumelor au fost motocoasele de umăr – în creştere cu 70%, motofierăstraiele şi motocultoarele – cu 30%. “Anul agricol bun, campania de publicitate în care s-au investit zeci de mii de euro şi cererea în creştere au urcat vânzările peste aşteptări”, explică Stroe. Produsele se adresează în principal micilor întreprinzători şi fermieri cu exploataţii agricole de câteva hectare, date fiind gradul ridicat de fragmentare a terenurilor din România şi agricultura de subzistenţă “practicată la scară naţională”.

    Conform estimărilor companiei, piaţa de echipamente specifice va continua să crească şi în 2012, ajungând la 69 milioane de euro. Performanţa de anul trecut nu se va repeta, însă Ruris vrea să-şi crească vânzările până la 6,2 milioane de euro, mai mult cu 32% faţă de 2011, şi ţinteşte o cotă de piaţă de 9%. Creşterea va fi generată prin lărgirea gamei cu produse noi sau retehnologizate şi prin extinderea reţelei de parteneri cu 20%. În cifre, compania a investit peste 600.000 de euro în cercetare şi dezvoltare, din care 115.000 de euro în prototipuri de produse inovatoare. Ruris realizează local proiectarea şi asamblarea echipamentelor, însă componentele sunt fabricate în Italia, Japonia, SUA, China, Germania şi Turcia. Opt noi produse din categoria motosape, motocultoare şi motocositori vor fi introduse în piaţă într-o formulă retehnologizată: mai multă putere cu acelaşi consum, uşurinţă crescută în manevrare şi costuri reduse de exploatare. Mândria lui Stroe este transmisia verticală care se traduce prin creşterea puterii generate în condiţiile menţinerii aceleiaşi autonomii de combustibil şi costuri de exploatare şi de întreţinere reduse, dar şi creşterea manevrabilităţii prin acţionarea produsului în sens invers atunci când solul nu mai permite înaintarea. “Consumatorii sunt mai atenţi astăzi la eficienţa consumului pentru costuri cât mai mici de exploatare”, mai spune Stroe, referindu-se atât la cei de pe piaţa locală, cât şi la cei străini.

    Între 5 şi 10% din cifra de afaceri ar urma să provină în 2012 din exporturi, iar prima piaţă pe care craiovenii o vor ataca va fi Bulgaria, urmând apoi extinderea în regiunea Balcanilor. Lupta cu principalii competitori, Stihl şi Husqvarna, nu se va mai da deci numai pe piaţa din România, iar obiectivul de a face faţă concurenţei pe teren străin sună şi mai ambiţios.

  • Reţeta cartofului profitabil

    Mihail Mucsi a lucrat 15 ani la Staţiunea de Cercetare a Cartofului din Târgu-Secuiesc, iar în 1994 activitatea nu-i mai aducea “suficientă satisfacţie”, aşa că a hotârât să încerce marea cu degetul şi să fructifice, în propriul folos, cunoştinţele despre cartof. La prima vedere, nu-i mare bătaie de cap să pui un cartof în pământ, să-l sapi şi să recoltezi. Dar lucrurile sunt mult mai complicate şi, în plus, şi gradul de risc e ridicat. “În numai două zile, în condiţii meteo nefavorabile, poţi pierde o investiţie de sute de mii de euro fără să poţi face nimic”, declară antreprenorul, care a clădit în ultimii 15 ani firma Agrico-m.

    Nu avea fondurile necesare pentru a porni afacerea, aşa că punctul de plecare a fost arendarea a câtorva hectare de teren, un demers pe care-l caracterizează acum drept “ieftin, cu doar câteva milioane de lei am luat 20 ha”, îşi aminteşte Mucsi, care a ajuns acum să cultive 305 hectare, din care o treime cu cartofi. N-a fost deloc uşor, cântăreşte el, retrospectiv, dar a profitat de cunoştinţele acumulate. Nu doar în ce priveşte cartoful – Mucsi e o enciclopedie umblătoare în ce priveşte tuberculii – dar şi în alte privinţe. De pildă, prin 1994 Guvernul a dat o hotărâre ca firmele de producţie să fie scutite de la plata impozitului vreme de câţiva ani. Aşa că a împărţit firma în două, pentru că în obiectul de activitate era şi distribuţia de produse dedicate agriculturii. “Toţi banii pe care ar fi trebuit să-i plătim impozit i-am folosit ca să investim, aşa că am avut şansa să creştem mult mai repede”, spune Mucsi, care s-a sprijinit în dezvoltarea afacerii şi pe alţi membri din familie: atât soţia, cât şi fiica sa. La fel de bine, mai enumeră fermierul, a ştiut să aducă utilaje la mâna a doua, preferând această variantă pentru că nu a trebuit să plătească taxe vamale. Şi, foarte important, a luat bani europeni pentru a-şi dezvolta afacerea: 400.000 de euro prin SAPARD şi 700.000 de euro prin programul FEADR.

    Odată cu trecerea timpului lucrurile n-au devenit deloc mai simple. Pe de o parte, acum preţurile la cartofi sunt mai mici. “În 1995 cu banii obţinuţi din vânzarea producţiei de pe un singur hectar am cumpărat un tractor românesc”, îşi aminteşte Mucsi. Acum Agrico-m are 14 tractoare, iar fermierul se plânge de preţurile mici ale tuberculilor, care se vând cel mai adesea cu 0,3 lei pe kg la marginea şoselei. “Foarte mulţi fermieri au pus cartofi anul acesta, aşa că producţia este foarte mare”, punctează Mucsi. Conform datelor Ministerului Agriculturii, anul acesta au fost recoltate 3,6 milioane de tone de cartofi, cu 12,5% mai mult faţă de 2010. Şi cum cei mai mulţi producători se văd nevoiţi să-şi vândă marfa imediat, pentru că nu au spaţii de depozitare (“aceasta este problema cea mai mare a fermierilor români”), preţurile s-au prăbuşit de la momentul recoltării. Pentru comparaţie, în prima parte a acestui an, când stocurile de cartofi erau foarte mici, preţurile de vânzare din pieţe ajunseseră chiar şi la 4 lei. “Eu am depozite şi, dacă ar fi după mine, n-aş vinde acum deloc”, spune antreprenorul, a cărui firmă a înregistrat anul trecut un profit de aproape 400.000 de euro. Când va trage linie la finalul acestui an însă, câştigul va fi mult mai mic, se aşteaptă el, în jur de “câteva zeci de mii de euro”. Şi asta pentru că a investit serios ca să îndeplinească cerinţele unui contract pe care l-a semnat cu reţeaua Carrefour. Livrările către retailer au început din 2005, când vindea prin acest canal 500 de tone; în câţiva ani cantitatea s-a dublat, iar anul acesta a ajuns să fie de patru ori mai mare.

  • Cat de mult conteaza efectele unui an agricol bun asupra economiei

    Explicatia de atunci a guvernatorului era ca la nivelul PIB,
    diferenta dintre un an agricol bun si unul prost ar fi fost de
    aproximativ un miliard de euro, ceea ce insemna aproape 1% din
    PIB.

    Precedentul, neatins nici in 2008, nici de atunci incoace, era
    performanta din 2004, cand anul agricol cu recolte record a
    schimbat peste vara estimarile guvernului de atunci, care plecase
    cu asteptari de 5-6% si a ajuns la estimari de peste 8%. Privind
    retroactiv, povestea de succes din 2004 a agriculturii pare mai
    curand trista (pentru ca toti analistii au comentat-o atunci la
    fel: e nesustenabila o performanta bazata pe un sector atat de
    imprevizibil ca agricultura, profund dependent de conditiile meteo,
    cu fluctuatii mari de la un an la altul), dar mai ales ironica
    (agricultura venea ca un premiu suplimentar pentru o economie care
    oricum ar fi crescut cu 5-6% pe seama constructiilor, a consumului
    si a serviciilor in primul rand).

    Ironia vine din faptul ca in 2011, atata vreme cat exporturile
    si industria tot nu ajung ca sa traga dupa ele restul economiei
    intr-atat incat sa asigure o iesire din recesiune decisiva si fara
    emotii, un an agricol performant ar fi acum necesar ca aerul. Cerul
    (la propriu) a facut insa ca anul bun sa vina: la inceputul lui
    iulie, secretarul de stat Tanczos Barna estima ca Romania ar putea
    avea o productie de grau de peste 6 milioane de tone, peste
    productia din 2010.

    Ministrul de resort, Valeriu Tabara, a anuntat la randul lui, la
    seminarul “Mediafax Talks About Agriculture” de saptamana trecuta,
    ca randamentele la hectar au urcat la grau cu circa 40%, ceea ce
    anunta o recolta foarte buna, iar in urmatorii zece ani, Romania
    are toate sansele sa-si creasca productia de grau cu 40%, pana la 8
    milioane de tone. Pentru comparatie, anul trecut, productia de grau
    a fost de 5,7 milioane de tone, cea de porumb de 9 milioane de
    tone, iar valoarea totala a exporturilor de grau si porumb s-a
    cifrat anul trecut la aproape 800 de milioane de euro.

    Cifrele despre productie trebuie la randul lor comparate cu
    recordurile din 2004, cand Romania a produs peste 7,8 milioane de
    tone de grau si 14,5 milioane de tone de porumb.

    In asemenea conditii, expertii BCR estimeaza ca agricultura
    poate contribui in acest an cu 0,3% la cresterea economica,
    raportat la o crestere estimata a PIB de 2%, desi “ne putem astepta
    la surprize placute”. Cum se pot evalua aceste cifre? “Agricultura
    a furnizat destul de putin suport cresterii economice in ultimii
    zece ani, din cauza dependentei extrem de mari fata de conditiile
    meteo si bazei slabe de echipamente agricole a gospodariilor”,
    apreciaza Lucian Anghel, economistul-sef al bancii. “Daca
    productivitatea in agricultura ar converge spre standardele zonei
    euro, Romania si-ar putea dubla productia agricola, si-ar putea
    tripla exporturile si ar putea hrani patru tari de dimensiunile
    sale.”

  • Foamete? Care foamete?

    De la etajul al saptelea al cladirii de birouri Baneasa Business
    Center, de la marginea Capitalei, scenariul unei crize alimentare
    mondiale pare improbabil. Vazuta din sediul general al companiei
    Cargill Romania, filiala locala a unuia dintre cei mai mari
    comercianti de cereale la nivel mondial, si agricultura romaneasca
    are o imagine cat se poate de promitatoare.

    Locul 12 mondial pe care il ocupa tara noastra intr-un clasament
    mai vechi al Nomura cu tarile cele mai vulnerabile la fluctuatiile
    in pretul mondial al alimentelor este “nedrept si nemeritat;
    dimpotriva, Romania are destule calorii si are statut de
    exportator”, considera directorul general al Cargill Romania,
    Martin Schuldt. Studiul, realizat pe datele din 2008 de banca de
    investitii Nomura, insa mediatizat abia de curand la noi, avea in
    vedere ca indicatori PIB pe cap de locuitor, ponderea alimentelor
    in totalul cheltuielilor (indicand ca 70% din veniturile romanilor
    erau cheltuite pentru bunuri de larg consum) si exporturile nete de
    produse agricole. Riscant, daca e sa luam in calcul o crestere
    accelerata a preturilor la alimente, in cazul unei crize
    alimentare. Insa niciun indiciu nu confirma un astfel de
    scenariu.

    Preturile la cereale au crescut foarte mult pe parcursul
    ultimului an, graul ajungand la bursele internationale la preturi
    de aproape doua ori mai mari decat in 2009. Cu toate acestea,
    “stocurile de cereale la nivel international sunt suficiente pentru
    consum, singura problema este distributia lor”, constata evidenta
    Schuldt, care a preluat fraiele companiei in urma cu cateva luni.
    Despre preturile cerealelor din a doua jumatate a acestui an
    reprezentantii companiei nu au facut estimari, precizand ca
    recoltele depind in mare masura de vreme, iar in emisfera nordica
    nici macar n-au incoltit plantele.

    Insa, in conditii meteo normale, recolta ar trebui sa fie mai
    buna decat cea din anul trecut. Prin urmare, balanta ar inclina mai
    degraba catre o scadere – sau cel putin o stagnare – a preturilor
    cerealelor. La evolutia abrupta a preturilor, care cresteau cu doi
    dolari pe ora, au contribuit laolalta seceta de anul trecut care a
    afectat mai multe tari, speculatiile fondurilor de investitii,
    cresterea productiei de combustibili verzi si schimbarea
    obiceiurilor de consum. In China, spre exemplu, creste consumul de
    carne si, direct proportional, nevoia de furaje. Deci de
    cereale.

    In Romania, marii comercianti de cereale, ca Alfred Toepfer
    Intl, Bunge, Cargill, Nidera si Glencore, au deopotriva si ghimpi
    in coaste, dar si teren de cucerit. Pe lista de probleme se inscrie
    TVA nerambursata – in jur de 300 de milioane de euro pentru toti
    comerciantii, conform estimarilor Asociatiei Comerciantilor de
    Produse Agricole. Legat strans de TVA este si nivelul pietei negre
    a cerealelor. Comertul la negru sau “agricultura de sant”, cum mai
    este numit, reprezinta intre 40 si 50% din valoarea productiei
    agricole comercializate, potrivit unor estimari. “Impozitarea
    inversa, aplicata doar la sursa, adica la fermier, va avea un efect
    drastic: piata neagra va ajunge la zero”, declara optimist
    directorul general al Cargill. Comentariul se refera la decizia
    recenta a Ministerului de Finante, care a decis impozitarea
    comertului cu grane doar la fermier. Pe acelasi palier de minusuri
    se plaseaza si faptul ca nici macar jumatate dintre fermieri nu-si
    respecta contractele prin care vand recoltele.

    Pe de alta parte insa, tara promite mult – atat pentru ca
    productivitatea la hectar este scazuta, cat si pentru ca nu sunt
    cultivate toate suprafetele de teren agricol. Desi Romania are o
    suprafata de teren agricol de 14,7 milioane de hectare, mai putin
    de jumatate din aceasta (6,91 milioane de hectare) este
    lucrata.

    Go4it.ro transmite LIVE de la cel mai mare targ de telefonie
    mobila din lume.
    Galaxy Tab 10.1, Galaxy S II si LG Optimus 3D par sa fie
    vedetele.

    Vezi toate
    noutatile >>