BusinessMagazin

Category: Industrie

Analize din domeniul industriei – informații despre companii de succes, studii de caz și multe alte lucruri interesante

  • Cum au ajuns sătenii din Păuleşti să facă haine pentru H&M

    „O dată la două-trei luni realizăm o colecţie pentru H&M, mergem şi o prezentăm în Suedia, iar achizitorii lor aleg anumite modele. Acestea devin comenzi pentru noi„, spune Gabriela Gherghina, head-designer pentru compania Ottorose Rom. Numele Ottorose Rom a apărut pentru prima dată în prim-plan în urmă cu câteva zile, când retailerul H&M a făcut publică lista furnizorilor locali. Pe această listă apăreau nouă furnizori şi 20 de fabrici în care gigantul suedez realiza haine, iar cel mai des întâlnit pe această listă este numele Ottorose Rom, care lucrează atât în fabrica proprie, cât şi în alte cinci unităţi de producţie pe care le subcontractează. Pentru că nu face faţă comenzilor în micuţa fabrică proprie, care numără în total 25 de angajaţi.

    Producătorii şi retailerii refuză să dea date oficiale despre preţul articolelor, însă, potrivit informaţiilor Business Magazin furnizate de jucătorii din piaţă, preţul poate ajunge în magazine chiar de zece ori mai mare decât cel cu care un produs pleacă pe poarta fabricii. „În România sunt confecţionate multe din hainele comercializate de H&M. Vorbim, de exemplu, despre costume, jachete sau blazere”, spun reprezentanţii gigantului suedez. Ei precizează că România este recunoscută pentru expertiza pe care o are în ceea ce priveşte realizarea produselor, motiv pentru care compania a dezvoltat parteneriate cu producători locali cu mult înainte de intrarea sa pe piaţa locală acum doi ani. „Colaborarea cu furnizorii din România are o tradiţie de peste 20 de ani.” Potrivit datelor făcute publice de compania suedeză, cele mai multe fabrici sunt amplasate în zona Moldovei, însă există şi câteva excepţii, printre care se numără şi Ottorose Rom.

    Absolventă a facultăţii de arte decorative şi design din Bucureşti, Gabriela Gherghina spune că biroul de design Ottorose Rom de la Păuleşti s-a axat pe realizarea unor produse mai speciale, „de aceea primim pentru fiecare model comenzi de 20.000 până la 150.000 de bucăţi”. România este prin tradiţie o piaţă de lohn, în care marii retaileri internaţionali – fie companii mass-market (H&M, Zara sau C&A), fie de lux (Gucci, Dolce & Gabbana) – realizează hainele care apoi ajung în magazinele din toate colţurile lumii. Modelul de business în acest caz presupune că fabrica primeşte de la retailer modelul şi doar îl execută – croieşte după un tipar deja existent şi apoi coase. În cazul Ottorose însă, procesul se schimbă şi hainele practic iau naştere la Păuleşti.

  • STUDIU DE CAZ: Programul Rabla pentru unelte

    CONTEXTUL: Existau nenumărate situaţii în care în service-urile distribuitorilor Stihl erau aduse la reparat utillaje în stare foarte proastă. În multe cazuri, mecanicii refuzau preluarea lor pentru că nu mai aveau cum să le repare; multe dintre unelte erau contrafăcute.

    DECIZIA: Stihl decide să pună în aplicare un program de tip Rabla, prin care să ofere o soluţie concretă celor care ajungeau la service cu unelte ce nu mai puteau fi folosite, indiferent care erau cauzele care duseseră la această situaţie:  fie că era un utilaj uzat moral sau contrafăcut.

    EFECTELE: În 2011 au fost scoase de pe piaţă circa 5.000 de utilaje vechi, iar în 2012 în jur de 5.500. La un cost mediu de 200 de euro pe bucată, vânzările concrete generate de acest program se plasează la 1,1 milioane de euro la nivelul anului trecut.

    DECIZIA A PRINS CONTUR ÎN 2009, ca urmare a nenumăratelor situaţii cu care se confruntau service-urile distribuitorilor Stihl, atunci când erau aduse la reparat utilaje în stare foarte proastă„, spune Ioan Mezei, directorul general al Stihl România. În multe cazuri, povesteşte el, mecanicii refuzau preluarea lor pentru că „efectiv nu mai aveau ce să le facă. Multe dintre acestea erau produse contrafăcute. Pe scurt, acest program este o soluţie pentru utilizatorii care aveau unelte compromise în totalitate, dar şi pentru combaterea flagelului produselor contrafăcute„, adaugă Mezei. Or, clienţii care au unelte contrafăcute şi merg la unul dintre cei 220 de distribuitori autorizaţi Stihl pentru reparaţii, nu au, în mod evident, acces la garanţie. „Sunt foarte mulţi utilizatori care cumpără unelte contrafăcute. Unele nici măcar nu pornesc, altele se defectează imediat. Pe lângă faptul că produc un deserviciu uriaş brandului nostru, folosirea unui astfel de utilaj le poate pune viaţa în pericol.„ Cei care ajung în service-urile Stihl cu unelte uzate sau contrafăcute se pot înscrie în programul Rabla dezvoltat de companie, primind o reducere în momentul în care cumpără un nou utilaj.

    „Din cazuistică, un astfel de produs se defectează la prima sau a doua folosire, iar clientul păgubit ajunge cu el în service pentru reparaţii sau pentru garanţie. Evident că un astfel de contract este inexistent, mai mult, suntem nevoiţi să refuzăm orice intervenţie asupra acestor unelte, dat fiind faptul că ele, odată puse în funcţiune, se pot transforma în adevărate arme albe, care pun în pericol viaţa celor care le folosesc”, precizează Ioan Mezei.

    UN CALCUL SIMPLU ARATĂ CĂ ESTE VORBA DE ZECI DE MII DE ASTFEL DE PRODUSE CONTRAFĂCUTE CARE AJUNG SĂ FIE CUMPĂRATE ÎN DECURSUL UNUI AN DE PE PIAŢA NEAGRĂ. La nivelul lui 2012 distribuitorii autorizaţi Stihl au refuzat să primească în service nu mai puţin de 20.000 de astfel de unelte defecte.
    PROGRAMUL A AVUT PÂNĂ ACUM O DESFĂŞURARE ANUALĂ, în două etape. Perioadele active au fost prelungite, astfel că acum se desfăşoară

    aproape pe toată durata anului, schimbându-se categoriile de produse sau modelele de unelte Stihl care intră în program. Conform promoţiilor de pe site-ul companiei, reducerile de preţ se plasează în jurul a 10-20%. Oficialii Stihl spun că echipamentul cel mai vechi care a fost reciclat a avut venerabila vârstă de 40 de ani. „M-am gândit că e timpul să-l las la vatră„, a spus posesorul acestuia, după care şi-a cumpărat un motoferăstrău din oferta companiei.
    Comunicarea programului a fost făcută prin intermediul celor 220 de distribuitori autorizaţi ai firmei şi prin instrumente clasice de comunicare cum ar fi flyere, afişe sau PR. În 2011 au fost scoase de pe piaţă circa 5.000 de utilaje vechi, iar în 2012 în jur de 5.500. Costul mediu al unui utilaj este de 1.000 de lei, ceea ce înseamnă vânzări de circa 5 milioane de lei în 2012 datorită acestui program. Motoferăstraiele şi motocoasele, cele mai vândute produse din portofoliul companiei, sunt şi cele care intră în programul de casare. „Din aceste game sunt alese diferite modele care intră pe parcursul anului în programul Rabla”, afirmă Ioan Mezei.

    GAMA STIHL ÎN ROMÂNIA CUPRINDE PESTE 100 DE MOTOUNELTE GRUPATE PE CATEGORII, precum motoferăstraie, motocoase, suflante şi pulverizatoare, utilaje pentru garduri vii, utilaje de curăţat, maşini de debitat. Acestora li se adaugă piesele de schimb şi accesoriile (lanţuri, şine, uleiuri etc.). În portofoliul Stihl se află şi marca Viking, cu produse destinate îngrijirii grădinii  de la maşini de tuns iarba şi tractoraşe până la motocultoare şi tocătoare. Preţurile produselor se întind pe o plajă de la 86 de lei până la aproape 26.000 de lei. Conform datelor de la Ministerul Finanţelor, compania a înregistrat în 2011 o cifră de afaceri de peste 102 milioane de lei şi un profit de 17 milioane de lei, în creştere faţă de 2010, când vânzările Stihl au fost de peste 84 milioane de lei, iar profitul a depăşit 14 milioane de lei. La nivel mondial, veniturile grupului în 2011 au fost de 2,6 miliarde de euro, în creştere cu 10,8% faţă de 2010. Compania are peste 12.000 angajaţi, deţine 6 fabrici, 34 de centre naţionale de vânzare, fiind în contact cu 120 de importatori şi având o prezenţă în 160 de ţări. Stihl România este o companie deţinută 100% de firma mamă şi a fost înfiinţată în 1997.

  • Cum a ajuns un poliţist din Bacău milionar în euro

    UN IMOBIL MODERN CU O SUPRAFAŢĂ DE 500 DE METRI PĂTRAŢI, dotat cu o zonă de spa şi fitness, dar şi cu o piscină acoperită şi un spaţiu special amenajat pentru activităţile care ţin de hobby-uri, alimentat exclusiv prin mijloace de energie neconvenţională se ridică chiar acum în apropierea oraşului Bacău. Este viitoarea locuinţă a lui Răzvan Cazacu, o construcţie exclusiv pe structură din lemn care a început în aprilie şi va fi încheiată, potrivit lui Cazacu, până la sfârşitul anului. Antreprenorul de 41 de ani şi-a petrecut ultimii zece ani construind case din lemn pentru Franţa, Norvegia, Olanda sau Belgia într-o fabrică cu 50 de angajaţi din Moineşti, oraş aflat la aproape 40 de kilometri de Bacău. În 2012 a ridicat în afara graniţelor 25 de locuinţe şi a adus HoneyWood, compania pe care o conduce împreună cu soţia lui, la o cifră de afaceri de 1,7 milioane de euro. După ce a observat că la străini casele din lemn pot să ocupe până la 10% din volumele construite, el a identificat o oportunitate pe piaţa locală, despre care crede că ar putea să îi crească afacerea cu circa 25%: „În România suntem într-o etapă de pionierat, mergem pe o tendinţă din vestul Europei, orientată spre ecologie şi spre producerea de energie neconvenţională, pentru care avem nevoie şi de structuri care pot să economisească energie„, spune Cazacu. El aduce ca argument principal în folosirea structurilor din lemn alinierea cu tendinţele de folosire a energiei neconvenţionale, „deocamdată scumpă şi care trebuie păstrată cât mai mult„.  Totuşi, creşterea de 25% ar putea să se concretizeze abia în anul următor, când clienţii de aici vor fi convinşi de avantajele unei astfel de case.

    O CASĂ CU STRUCTURĂ DIN LEMN, DAR CU FINISAJE ASEMĂNĂTOARE UNEIA CLASICE, poate să ajungă să consume de cinci ori mai puţină energie în comparaţie cu o casă tradiţională şi să aducă facturi de trei ori mai mici. Totodată, aceasta este şi „eco-friendly„, eliberând mai puţine substanţe poluante în atmosferă. Casele din lemn au o rezistenţă sporită la cutremure şi nu sunt afectate nici de seisme care ar ajunge până la 9 grade pe scara Richter. Cel mai important atu este, probabil, viteza de construire: o casă de până la 250 de metri pătraţi „la roşu„ poate să fie construită în doar două zile lucrătoare, în timp ce una „la cheie„, în aproximativ 30 de zile. Pereţii unor astfel de case sunt asamblaţi în fabrica din Moineşti, înfiinţată în urmă cu mai bine de zece ani. Dacă mai demult aici se producea mobilier masiv pentru export în India şi Germania, acum aici se produc exclusiv case din lemn. Materialul prelucrat este adus din Germania, chiar dacă buştenii pot fi anterior aduşi din pădurile româneşti: „Am fi vrut să cumpărăm lemn din România, dar când comandam un camion, jumătate îl trimiteam înapoi deoarece grinzile din lemn nu erau suficient de drepte, aveau probleme de umiditate sau nu găseam dimensiunile de care aveam nevoie, argumentează Cazacu importul de materie primă.


    PRIMUL PAS ÎN EDUCAREA POTENŢIALILOR CUMPĂRĂTORI a fost să îşi dărâme casa din cărămidă construită „la roşu„ în care ar fi urmat să se mute împreună cu familia şi să o transforme într-o locuinţă futuristă inspirată din modelele pe care le-a văzut în Franţa. Dacă diferenţele pentru preţul structurii sunt importante, finisajele apropie preţul unor astfel de locuinţe de cele „clasice„ din cărămidă. Tehnologia care transformă locuinţa lui Cazacu
    într-una „pasivă„ din punct de vedere al alimentării cu energie ajunge la câteva zeci de mii de euro, dacă luăm în considerare faptul că doar celulele fotovoltaice se întind pe aproximativ 200 de metri pătraţi. Axarea pe folosirea mijloacelor neconvenţionale de energie vine în completarea conceptului de „locuinţă din lemn„ –  care nu este întotdeauna mai ieftină din cauza finisajelor. Preţul pentru o astfel de structură din lemn de răşinoase  – molid sau brad – este cuprins între 450 şi 600 de euro pe metrul pătrat. Potrivit reprezentanţilor companiei, o casă de circa 125 de metri pătraţi dotată cu etaj mansardat poate astfel să coste aproximativ peste 30.000 de euro, iar una de 350 de metri pătraţi, cu garaj, peste 50.000 de euro.

    De unde ideea? După ce a absolvit Academia de Poliţie şi Dreptul şi a lucrat ca poliţist timp de doi ani, Cazacu s-a orientat spre business: „era perioada anilor ’97- ’98, când toată lumea îşi încerca norocul, iar în zona respectivă industria lemnului prindea amploare„. A fondat firma Vandrom Trust în domeniul exploatării forestiere şi a început să facă exporturi de buşteni şi cherestea, iar apoi, în 1998, s-a concentrat pe producerea de mobilier masiv pentru pieţele din Germania şi India. În domeniul construcţiei de case pe structură de lemn a intrat în 2003, iar în 2006 a adus această afacere pe piaţa din Franţa, urmând ca ulterior să exploreze alte pieţe europene. În 2007, în urma unei investiţii de 500.000 de euro a cumpărat fabrica de 2.000 de metri pătraţi din Moineşti unde sunt realizate şi în prezent prefabricatele din care sunt asamblate casele.

    Conduce afacerea împreună cu soţia care şi acum îl ajută la partea economică a businessului pentru că lui Cazacu nu îi place să fie „cel care se ocupă de bani, mie mi-a plăcut doar ideea”. Dacă în 2012 a construit 25 de case, anul acesta şi-a propus realizarea de 30 de locuinţe din lemn, în condiţiile în care capacitatea fabricii de la Moineşti este de de 50 de locuinţe pe an.  În ultimii şapte ani, Cazacu a construit circa 150 de astfel de locuinţe în ţări precum Franţa, Germania, Italia sau Belgia şi speră să se dezvolte în următorii trei ani suficient de mult încât să dubleze capacitatea de producţie a fabricii cu comenzi în special din România.

  • Povestea Spicul – cum a ajuns unul dintre cele mai vechi şi puternice branduri româneşti aproape de faliment

    TOT CE FACE ACUM ILIE GHEORGHE este să ţină fabrica în regim de avarie şi să spere că la uşă îi va bate un investitor pentru a-l ajuta să revină în liga mare a industriei lângă nume grele precum Dinel Boromiz (Boromir) sau George Frâncu (Vel Pitar) ori să îi dea şansa să îşi măsoare puterile cu lupi tineri precum Cătălin Grigoriu (Pambac).

    Aventura lui Ilie Gheorghe în industria alimentară a început înainte de 1990, atunci când lucra pentru o companie de stat care producea lapte într-o fabrică în Pantelimon, unde acum funcţionează un hipermarket Cora. A simţit destul de devreme că vrea să o ia pe drumul antreprenoriatului, dar neînţelegerile cu cei care conduceau fabrica de lapte l-au făcut să înceapă un business de la zero alături de un partener.

    „Pe mine către industria pâinii m-a deturnat soţia, care era de profesie brutar, a zis că îmi ajunge atâta lapte, să trec şi la pâine. În 1991 am pus pe picioare o făbricuţă de pâine împreună cu un partener, se făceau bani mulţi pe vremea aceea, aveam în plan să facem şi sucuri, pentru că aşa era moda atunci„, îşi începe Ilie Gheorghe povestea. Prima încercare pe cont propriu în afaceri s-a încheiat nefericit, după mai multe neînţelegeri cu partenerul său. Ambiţiile sale pentru a reuşi pe cont propriu cu un business în industria alimentară l-au purtat însă în curtea fabricii Spicul, care la începutul anilor 1990 era deţinută de stat.

    “AM FOST PRIMUL CARE A DEPUS DOSARUL PENTRU PRIVATIZARE ÎN 1993 ŞI DOI ANI MAI TÂRZIU AM REUŞIT SĂ CUMPĂR FABRICA. Îmi amintesc că am dat şase milioane de dolari la acel moment, cu bani de la bancă, erau nişte dobânzi foarte bune oferite pentru privatizări. Am avut şi eu nişte bani, dar grosul sumei a venit de la bancă, am plătit creditul în zece ani.”

    În primii ani în fotoliul de director general şi în poziţia de acţionar majoritar al Spicul, omul de afaceri spune că nu s-a grăbit să devină milionar, ci a investit aproape tot profitul în creşterea capacităţii şi diversificarea producţiei. „Nu am făcut niciodată un milion, tot profitul s-a dus în investiţii, mi-a rămas şi mie de un pachet de biscuiţi, cum se spune. Îmi amintesc că era o perioadă în care montam cuptor după cuptor în fabrică.”

    În urmă cu 10-12 ani tot businessul se făcea pe cash, iar studiile de piaţă erau doar un concept care abia apărea în discursurile oamenilor de afaceri. Ilie Gheorghe are şi acum într-unul din dulapurile din biroul său o agendă în care a ţinut, până în 2007, evidenţa producţiei zilnice din fabrica sa, o adevărată fişă de parcurs cu date care acum au fost înlocuite de rapoartele furnizate de marile case de cercetare de piaţă. „Aici este toată istoria Spicul. Făceam 3.200-3.500 de tone de pâine proaspătă pe lună. Aveam o cotă de piaţă de 20-25% în Bucureşti şi de câteva procente la nivel de ţară, cu toate că erau fabrici mai mari decât a mea în provincie.”

    DEŞI BUSINESSUL SĂU ERA DEJA AŞEZAT ÎN PIAŢĂ, iar afacerea era în plină dezvoltare, la începutul anilor 2000 omul de afaceri subliniază că şi-a dat seama că fabrica nu are niciun viitor, fiind plină ochi de echipamente construite cu mult înainte de 1990, ce erau înghesuite într-o clădire construită în perioada interbelică.

    Brutăria de la subsolul clădirii se inunda la prima ploaie, spaţiul devenea insuficient pentru a găzdui toate utilajele şi angajaţii, iar producţia era oprită periodic pentru lucrări de consolidare a clădirii. „Făceam în moară făină pe stoc, ca să pot opri moara pentru lucrări de consolidare. Mă temeam să nu cadă cu tot cu clădire.”

  • Cine sunt românii care fac haine pentru Zara, H&M şi C&A

    FIE CĂ MERGI LA LAS VEGAS, ÎN TOKIO, la Paris sau Bucureşti, nu trebuie să cauţi mult ca să găseşti bluze, rochii şi pantofi pe a căror etichetă să apară „made in Romania„. Unele sunt desenate în comuna Păuleşti, judeţul Prahova, altele sunt croite şi cusute la Caracal sau la Focşani. Există însă şi haine care sunt realizate 100% în România, de la desen la croială şi cusătură. Singurul care nu este „made in Romania” este brandul.

    O mână de designeri din Păuleşti, judeţul Prahova, o comună aflată la zece kilometri de Ploieşti, creionează modele de rochii şi bluze H&M care, după ce sunt aprobate de achizitorii gigantului suedez, prind contur şi apoi ajung pe umeraşele magazinelor. „O dată la două-trei luni realizăm o colecţie pentru H&M, mergem şi o prezentăm în Suedia, iar achizitorii lor aleg anumite modele. Acestea devin comenzi pentru noi„, spune Gabriela Gherghina, head-designer pentru compania Ottorose Rom. Numele Ottorose Rom a apărut pentru prima dată în prim-plan în urmă cu câteva zile, când retailerul H&M a făcut publică lista furnizorilor locali. Pe această listă apăreau nouă furnizori şi 20 de fabrici în care gigantul suedez realiza haine, iar cel mai des întâlnit pe această listă este numele Ottorose Rom, care lucrează atât în fabrica proprie, cât şi în alte cinci unităţi de producţie pe care le subcontractează. Pentru că nu face faţă comenzilor în micuţa fabrică proprie, care numără în total 25 de angajaţi.

    Numele fabricilor locale cu care lucrează retailerii internaţionali a fost, mult timp, unul dintre cele mai bine păstrate secrete. Deşi pe etichetele fustelor, bluzelor sau rochiilor Zara, H&M sau C&A apare „made in Romania„, nu apare însă nicio adresă. H&M a fost primul care a „desecretizat„ lista ce cuprinde 20 de fabrici româneşti, cu afaceri de circa 100 de milioane de euro şi cu un total de 7.000 de angajaţi. Datele dezvăluie faptul că România este, alături de Bulgaria şi Turcia, unul dintre principalii furnizori la nivel european. Cei mai mulţi sunt însă din Asia, din state precum China sau Bangladesh, unde toţi retailerii au ales să producă pentru costurile mai mici cu forţa de muncă.

    Producătorii şi retailerii refuză să dea date oficiale despre preţul articolelor, însă, potrivit informaţiilor Business Magazin furnizate de jucătorii din piaţă, preţul poate ajunge în magazine chiar de zece ori mai mare decât cel cu care un produs pleacă pe poarta fabricii. „În România sunt confecţionate multe din hainele comercializate de H&M. Vorbim, de exemplu, despre costume, jachete sau blazere”, spun reprezentanţii gigantului suedez. Ei precizează că România este recunoscută pentru expertiza pe care o are în ceea ce priveşte realizarea produselor, motiv pentru care compania a dezvoltat parteneriate cu producători locali cu mult înainte de intrarea sa pe piaţa locală acum doi ani. „Colaborarea cu furnizorii din România are o tradiţie de peste 20 de ani.„ Potrivit datelor făcute publice de compania suedeză, cele mai multe fabrici sunt amplasate în zona Moldovei, însă există şi câteva excepţii, printre care se numără şi Ottorose Rom.

    ABSOLVENTĂ A FACULTĂŢII DE ARTE DECORATIVE ŞI DESIGN DIN BUCUREŞTI, Gabriela Gherghina spune că biroul de design Ottorose Rom de la Păuleşti s-a axat pe realizarea unor produse mai speciale, „de aceea primim pentru fiecare model comenzi de 20.000 până la 150.000 de bucăţi”. România este prin tradiţie o piaţă de lohn, în care marii retaileri internaţionali – fie companii mass-market (H&M, Zara sau C&A), fie de lux (Gucci, Dolce & Gabbana) – realizează hainele care apoi ajung în magazinele din toate colţurile lumii. Modelul de business în acest caz presupune că fabrica primeşte de la retailer modelul şi doar îl execută – croieşte după un tipar deja existent şi apoi coase. În cazul Ottorose însă, procesul se schimbă şi hainele practic iau naştere la Păuleşti.

  • Povestea româncei care a devenit milionară din apa de la Herculane: “Tot timpul trebuia să aduc bani de acasă”

    “IN DOMENIUL DERMATOCOSMETICELOR NU SE SIMTE CRIZA”, spune Rucsandra Hurezeanu, antreprenoarea care a construit marca Ivatherm. La 39 de ani, ea conduce o afacere care a crescut în primele trei luni ale anului cu 10% faţă de perioada similară a anului trecut, când cifra de afaceri a companiei a depăşit 2 milioane de euro. Ivatherm a externalizat distribuţia, renunţând la agenţii proprii; lucrează acum cu Mediplus şi Farmexpert şi, spune antreprenoarea, „prezenţa la raft s-a îmbunătăţit„. De pildă, dacă anul trecut treceau chiar şi două-trei zile până la livrarea comenzilor, acum aprovizionarea se face chiar şi în aceeaşi zi. Cele 44 de produse Ivatherm se găsesc pe rafturile a 1.000 de farmacii în întreaga ţară, acesta fiind singurul canal de desfacere al companiei. Argumentul stă în însăşi poziţionarea mărcii pe zona de dermatocosmetice. „Un medic dermatolog nu recomandă un produs pentru care vede reclamă la televizor„, argumentează Rucsandra Hurezeanu. La nivel mondial, povesteşte ea, sunt în jur de 10-12 mărci de dermatocosmetice, iar concurenţa este acerbă mai cu seamă în pieţele mature. Iar piaţa este în permanentă creştere peste tot în lume, pentru că „tot mai mulţi clienţi vor să cumpere produse sigure, fără parabeni”, spune antreprenoarea.

    CA UN SIMPLU EXEMPLU, dimensiunea pieţei la nivel mondial a continuat să crească în ultimii ani faţă de 2008. Rucsandra Hurezeanu crede că incidenţa alergiilor va continua să crească, motiv pentru care se declară foarte optimistă în ce priveşte evoluţia viitoare a afacerii. Pentru anul în curs se aşteaptă la un avans de circa 20% faţă de nivelul vânzărilor înregistrate anul trecut. În 2012 Ivatherm a vândut în jur de 200.000 de produse, iar Hurezeanu spune că sunt deja clienţi fideli mărcii care se întorc în farmacii pentru acelaşi produs. În supermarketuri oferta este depersonalizată, pot fi găsite cam aceleaşi produse. Anual firma lansează patru sau cinci produse, segmentul de profil fiind foarte dinamic. În plus, „pe lângă apa termală de la Herculane am căutat ingredienţi activi noi şi performanţi”.

    Cât priveşte exporturile, interesul principal se îndreaptă către piaţa asiatică, care deşi este destul de închisă şi greu accesibilă, face să merite furcile caudine prin care sunt nevoiţi să treacă firmele care vor să-şi vândă acolo produsele. La sfârşit de aprilie în agenda antreprenoarei figurează o deplasare în China, cu o misiune economică, tocmai pentru a iniţia demersurile de export în această piaţă. „Nu e uşor să exportăm pentru că produsele trebuie înregistrate şi în China, procesul durează un an, iar chinezii sunt protecţionişti cu brandurile lor.”

    MARCA PE CARE A CONSTRUIT-O, plecând de la calităţile apei termale de la Herculane, este singura afacere românească de profil în ciuda faptului că sunt şi alte companii care s-au dezvoltat şi menţinut în domeniul cosmetic. Ţinta companiei este ca anul acesta exporturile să aibă un aport de 10% la cifra de afaceri.

    De formaţie profesională medic, Rucsandra Hurezeanu a pornit afacerea Ivatherm în 2005, după experienţa unui MBA în marketing în Franţa şi un stagiu în cadrul companiei producătoare de medicamente Servier. „Un loc de muncă în Franţa îţi dă foarte multă încredere în forţele proprii”, povesteşte ea. La întoarcerea în România a lucrat în farma. „Într-o multinaţională există avantaje şi dezavantaje, iar după câţiva ani mi-a venit ideea că pot încerca să construiesc ceva al meu.„ Inspiraţia sa a fost stimulată de proprietăţile apei termale ale apelor minerale de la Herculane.

  • Cum a supravieţuit o companie românească în monarhie, comunism şi democraţie

    Adevăratul boom a fost undeva prin anii ’60, când partidul comunist a luat decizia că ţara avea nevoie pe partea de cosmetică de fabrica «cea mai mare, cea mai puternică din lume»„, care să intre în competiţie cu marile concerne din vestul Europei, povesteşte Mircea Turdean, directorul general al companiei Farmec din Cluj. El este unul dintre fiii lui Liviu Turdean, desemnat, în anul 1968, să construiască o fabrică de produse cosmetice de la zero. A condus-o apoi mai bine de 40 de ani, devenind astfel, potrivit spuselor fiului, cel mai longeviv director de companie din ţară.

    Înainte de ‘89, fabrica de produse cosmetice de la Cluj-Napoca avea peste 1.000 de angajaţi şi asigura 90 la sută din tot ceea ce însemna necesarul pieţei de cosmetice pentru cei 22 de milioane de români, oferind în jur de 600 de produse – de la creme de îngrijire a pielii, spray-uri şi până la produse chimico-casnice pentru curăţenia locuinţei. Cererea de produse cosmetice a românilor era completată în acea perioadă de alte două fabrici, Miraj Bucureşti şi Nivea Braşov. Toate trei se ghidau după un plan centralizat de producţie, potrivit Sofiei Irimia, inginer chimist la Farmec de 36 de ani şi şefa departamentului de cercetare al companiei. De concurenţă nu putea fi vorba, fiecare dintre cele trei firme fiind specializată pe un anumit domeniu: la Braşov se făcea pastă de dinţi, la Bucureşti, apă de toaletă, parfumuri şi vopsele de păr, iar Farmec era singura companie care producea creme cosmetice şi spray-uri.

    În anii ’80, s-au impus restricţii prin care se interziceau importurile astfel încât ţara să îşi plătească datoria externă: „A fost o perioadă de mari provocări pentru că a trebuit să reformulăm toate produsele pe bază de materii prime autohtone, să asimilăm ambalaje şi linii de producţie numai de fabricaţie românească”, spune Irimie.

    Chiar dacă gândirea de atunci era una „populistă„, au existat investiţii masive ale statului în tehnologie şi specialişti, fabrica ajungând astfel la performanţă, apreciază Turdean. Irimia a observat şi ea că dezvoltarea maximă din perioada comunistă a fost în perioada 1965-1978, când s-a investit mult în industria chimică din România: „Până în 1978-1980 a fost o epocă de înflorire, aveam reţete care şi azi sunt moderne şi pe care abia acum le scot producătorii străini”, susţine ea, un exemplu fiind laptele demachiant Doina, prezent şi azi pe piaţă în formula iniţială.

    TURDEAN ÎŞI AMINTEŞTE CĂ PRIORITĂŢILE PREDECESORULUI LUI ERAU DEZVOLTAREA ŞI CONCEPEREA DE NOI PRODUSE: „Printre primele idei ale tatălui meu a fost să se întâlnească cu doamna prof. dr. Ana Aslan – o specialistă foarte la modă în acea perioadă – care se concentrase pe o disciplină nouă, geriatria„. Întâlnirea cu profesorul a dus la conceperea gamei de produse Gerovital şi a revoluţionat industria cosmetică din întreaga lume: „România a inventat zborul, a inventat stiloul, a inventat şi anti-age-ing-ul, iar acest concept ne-a ajutat şi atunci, dar şi acum„. În 1967, la fabrică a început producţia cremelor Gerovital după încredinţarea drepturilor de producţie de către prof. dr. Aslan.

    UN PUNCT DE RĂSCRUCE PENTRU FARMEC A VENIT ODATĂ CU REVOLUŢIA: din singura companie producătoare de astfel de produse, s-a transformat în competitor pentru multinaţionalele care intrau atunci pe piaţă: „Am intrat în competiţie şi am ştiut că dacă nu mergem pe cercetare şi inovare, ci pe copiere, nu avem nicio şansă„. Prin cercetarea de piaţă, noi produse şi noi ambalaje, compania făcut faţă trecerii la sistemul capitalist: „Cei care au făcut acest lucru nu doar au rezistat, dar s-au şi întărit, în timp ce alţii au murit„. În 1995,  Farmec s-a privatizat cu capital 100% românesc prin metoda MEBO: „Primii ani după privatizare au fost extrem de dificili, au existat greutăţi în asigurarea cu valută, aprovizionarea cu materii prime şi ambalaje sau politica fiscală descurajantă„. Totuşi, datorită investiţiilor, a retehnologizării, a măririi capacităţii de producţie şi a extinderii companiei în ţară, Farmec a crescut constant cifra de afaceri, ajungând în 2012 la peste 120 de milioane de lei. Au evoluat şi exporturile, produsele companiei fiind vândute în peste 40 de pieţe din Europa, Africa, Asia, America de Nord şi America de Sud.

  • “Regele lemnului” scoate din România peste un milion de metri cubi pe an

    SEBEŞ, RĂDĂUŢI, SIRET ŞI COMĂNEŞTI. Cele patru fabrici din România ale lui Gerald Schweighofer, descendent al unei familii legate de mai bine de trei secole de prelucrarea lemnului, îi generează venituri totale de jumătate de miliard de euro. Prima investiţie, cea de lângă Alba Iulia, a fost inaugurată în 2003 pe o suprafaţă de 53 de hectare şi este destinată în totalitate lemnului de esenţă moale, respectiv molid.

    De atunci, afacerile cu cherestea au mers ca pe roate, grupul dezvoltând constant noi investiţii în punctele cheie ale industriei prelucrătoare de lemn: în 2008 la Rădăuţi şi în 2010 la Comăneşti, iar Carpaţii Orientali şi Meridionali, cunoscuţi pentru calitatea crescută a arborilor, erau şi mai aproape de fabricile regionale ale austriacului. 85% din lemnul prelucrat de Schweighofer în România ajunge în 60 de ţări, însemnând mai bine de un milion de metri cubi sau 30.000 de vagoane de tren.

     

    CEA MAI IMPORTANTĂ PIAŢĂ DE EXPORT ESTE JAPONIA, de unde s-au generat 40% din venituri, urmată de Orientul Mijlociu. „2012 a fost un an de succes pentru business. Industria prelucrării lemnului din Europa nu se descurcă prea bine, însă noi avem pieţe mai bune, unde nu trimitem doar material brut, ci unul prelucrat, de calitate superioară”, explică Schweighofer. În Europa de Vest materia primă nu e suficientă, dat fiind că sunt foarte mulţi proprietari de păduri care nu mai sunt interesaţi să taie lemnul, pe seama incertitudinii economice, iar pieţele de consum din Europa se descurcă „dezastruos„ de la startul crizei, cum cererea e mai mică.

    Nici Africa sau Statele Unite ale Americii nu mai au nevoie de lemn la fel ca altădată, iar singura cale de creştere în actualul context este găsirea de noi pieţe, ceea ce austriacul a făcut încă din 1992. „Am fost prima companie din Europa care a exportat în Japonia, când niponii nici nu ştiau că sunt copaci care cresc pe-aici, iar acum suntem al doilea cel mai mare exportator în Japonia de pe continent„, explică Scheweighofer. Mai bine de trei sferturi din exporturile României către arhipelagul nipon sunt realizate de compania sa. Cei mai importanţi clienţi din România sunt Egger şi Kronospan pentru tocătura de lemn, dar şi retailerii do-it-yourself pentru panourile încleiate din lemn, însă piaţa românească nu poate fi un mare consumator astăzi din cauza lipsei industriei.

  • Ce nu s-a spus în scandalul cărnii de cal

    PE STRĂZILE DIN ROMÂNIA A FOST INTERZIS ACCESUL CĂRUŢELOR ŞI MILIOANE DE CAI AU FOST TRIMIŞI LA ABATOARE”, spunea săptămâna trecută José Bové, vicepreşedinte în Comitetul pentru agricultură în cadrul Parlamentului European. Informaţia este un simplu exemplu despre cum au fost căutaţi nu numai vinovaţi în scandalul cărnii de cal, ci şi argumente care să indice motivaţii şi să întărească ideea. Indiferent dacă José Bové are sau nu dreptate – şi sigur nu are, poate mai degrabă seceta să fi împins proprietarii de animale să le ducă la abatoare, din cauză că nu mai aveau ce să le dea de mâncare – cert este că o sumedenie de cumpărători din Vest au aflat câte ceva despre România în ultimele zile. Caii de la Letea, sărăcia românilor din mediul rural, căruţele trase de cai pe străzile ţării sunt subiecte puse pe tapet în presa vestică. Pe când alte aspecte care ar putea explica situaţia sunt tratate cu discreţie.

    Pentru că, indiferent cine sunt vinovaţii, este sigur că elementul cheie este preţul, goana tuturor, inclusiv a consumatorilor, după preţuri scăzute. Valoarea unui produs nu este întotdeauna intrinsecă, iar preţul este rezultatul cererii şi ofertei. Carnea de cal este mai ieftină, dată fiind cererea scăzută în comparaţie cu vita, de exemplu. Oricât de mult ţin la respectarea regulilor şi a legislaţiei, producătorii, retailerii şi cumpărătorii din Vest vor preţuri mici. Cât mai mici.

    UN AL DOILEA ASPECT AR FI CHIAR PIAŢA AGRICOLĂ EUROPEANĂ. Politica agricolă europeană este caracterizată de subvenţii şi de un relativ izolaţionism. În acelaşi timp lumea a intrat în al cincilea an de criză economică, iar preţurile la mâncare se află, din 2000 chiar, pe o tendinţă de creştere – Food Price Index calculat de FAO, organizaţia pentru agricultură a ONU, a crescut în ultimii 14 ani de la 90 de puncte la 209. Indicele reprezintă media ponderată a preţurilor bursiere a cinci grupe de mărfuri alimentare – carne, produse lactate, cereale, uleiuri şi zahăr, tranzacţionate în întreaga lume. În aceste condiţii şi sub presiunea marilor reţele comerciale, dar şi lipsiţi de un mediu concurenţial autentic, procesatorii vor fi fiind tentaţi, în mod firesc, de varii artificii, cum este şi înlo-cuirea cărnurilor din compoziţia semipreparatelor ieftine.
    Abordarea presei a fost ceva mai rudimentară. “Probabil ne-au trecut pragul 80% din jurnaliştii din Marea Britanie şi Franţa în ultimele zile. Absolut toţi au recunoscut că veniseră cu idei preconcepute despre România şi toţi au constatat că nimic din ce ştiau despre noi nu a fost adevărat”, spune Olimpiu Şoneriu, director general al Carmolimp. Compania, una dintre cele două firme acuzate că au exportat carne de cal în loc de vită, a arătat că acuzaţiile sunt false.

    “Este mai mult un scandal mediatic. În general, pentru europeni România are un iz exotic şi de aici până la poveşti telenovelistice mai era doar un pas”, adaugă Şoneriu. Privind pragmatic, deşi carnea de cal nu prezintă un pericol pentru consumatori, scandalul are proporţii similare cu cazurile de pestă porcină, boala vacii nebune sau gripa aviară. Dincolo de media, subiectul a căpătat cu atât mai multă amploare cu cât preşedinţi de ţară, premieri, miniştri şi multiple comisii analizează, dezbat, caută vinovaţi. Un argument în plus pentru amploarea subiectului, punctează Grigore Horoi, preşedintele Agricola, este că, în tradiţia de consum din Marea Britanie, ca şi în multe alte ţări, carnea de cal nu-şi are locul. Este o chestiune care ţine de cultură şi obiceiuri culinare, iar pentru britanici, poate mai mult decât pentru alte popoare, este o chestiune tabu. “Îndrăgesc în mod deosebit acest animal, rasele englezeşti sunt renumite, cursele şi echitaţia sunt foarte apreciate. Cu toate acestea – după cum s-a arătat, şi în Anglia se abatorizează în jur de 6.000 de cai pe an”, spune Horoi. Şi românii văd calul mai mult ca un tovarăş, nicidecum parte a meniului, însă există culturi pentru care carnea de cal nu este altceva decât o proteină animală de bună calitate; alte popoare văd chiar delicatese în cărnuri poate şi mai ciudate – aşa cum sunt porcuşorii de Guineea, tot soiul de păsări sau câinii. Horoi mai spune că nutriţioniştii atribuie cărnii de cal doar foarte multe plusuri, “minusul fiind doar tabuul cultural care o înconjoară. Amploarea acestei agitaţii are şi o altă motivaţie foarte îndreptăţită: “Este dreptul fundamental al consumatorului să ştie ce mănâncă”, susţine Horoi.

    CHIAR DACĂ ABATOARELE AUTOHTONE NU POARTĂ NICIO VINĂ, “scandalul va avea impact în sensul neîncrederii faţă de producătorii şi procesatorii români de carne şi faţă de carne în general. Acest scandal a pornit de la o declaraţie iresponsabilă şi aştept şi eu ca autorităţile să îi găsească pe vinovaţi”, spune Sorin Minea, preşedintele federaţiei Romalimenta şi proprietar al procesatorului Angst. “Toată această nebunie are repercursiuni asupra afacerilor de export. Zilele trecute am trimis un transport de carne de pui în Franţa, care ne-a fost refuzat. Directorul de achiziţii al firmei respective ne-a sunat şi şi-a cerut scuze. Dar noi a trebuit să reducem preţul şi să vindem carnea în altă ţară. Românii joacă acum rolul acarului Păun”, spune Iustin Paraschiv, antreprenor care a construit grupul Pajo Holding. Astfel, sub semnul întrebării ar putea fi şi exporturile de carne şi produse din carne. Valoarea cumulată a exporturilor acestor produse s-a ridicat anul trecut la aproximativ 270-280 mil. euro, din care exporturile de carne de vacă şi porc se plasează la 30 mil. euro. Chiar exoneraţi de orice vină, exportatorilor le rămâne să se lupte acum cu o impresie.

  • De ce ar vrea un investitor în materiale de construcţii şi imobiliare să devină chimistul vinurilor

    ATUNCI CÂND AM INVESTIT ÎN AFACERI CARE ÎMI PLĂCEAU ŞI ÎN CARE AM PUS PASIUNE, AM CÂŞTIGAT BANI. Când am investit doar pentru bani, am pierdut, aşa cum s-a întâmplat în imobiliare”, spune Daniel Guzu, rezumând în câteva cuvinte filozofia sa de business. Acum este implicat, şase zile din şapte, în cele două businessuri pe care le consideră o pasiune, producătorul de materiale de construcţii Duraziv, respectiv livada şi via din judeţul Vrancea. “De luni până joi după-masa sunt la Duraziv, după care până sâmbătă inclusiv mă găsiţi la fermă”, spune Guzu, care a intrat în business în 1994 cu producţia de antigel şi lichid de frână. Ulterior, a început să producă vopsele decorative, afacere care, treptat, l-a adus în atenţia investitorilor străini. După un exit de 20 de milioane de euro din businessul de vopsele Fabryo, care a ajuns în portofoliul fondului de investiţii suedez Oresa Ventures, Guzu nu şi-a luat un an sabatic să călătorească în jurul lumii şi nici nu a spus stop ideii de antreprenoriat. Din contră, a preferat să o ia de la capăt şi să mai crească un alt “copil de suflet”. Duraziv este în prezent principalul business al lui Guzu, cu afaceri de 18 milioane de euro în 2011. “Am reuşit să creştem cifra de afaceri şi anul trecut, cu până în 10%, dar ce e mai important, 2011 şi 2012 au fost primii ani în care am început să avem profit, ceea ce e un lucru fantastic în criză”, spune Guzu, care nu precizează însă marja de profit.

    EL APRECIAZĂ CĂ ÎN CONDIŢIILE ACTUALE, Duraziv, care produce mortare uscate, vopsele şi profile metalice, are potenţial de a-şi tripla afacerile în următorii trei ani şi se declară optimist cu privire la anul 2013, în ciuda faptului că cea mai mare parte a jucătorilor din industria materialelor de cons-trucţii s-au arătat prudenţi în întoc-mirea bugetelor pe anul acesta, luând în considerare o scădere a cererii de pe piaţa locală. “N-o să scadă cererea, la noi cel puţin”, spune zâmbind Guzu, referindu-se la businessul Duraziv. Mai mult, el se aşteaptă să îşi majoreze afacerile cu cel puţin 10% anul acesta, deşi recunoaşte că nu îi place să lucreze forţat de bugete. “Focusul nostru e să fim atenţi la clienţi şi să avem un raport calitate-preţ bun. Nu mă concentrez foarte mult pe dimensiunile pieţei de adezivi, vopsele sau profiluri metalice. Dacă aveam 50% din piaţă, m-ar fi interesat. În situaţia de acum însă, avem loc de creştere liniştiţi”, spune, destul de optimist, antreprenorul român. Iar când vorbeşte de creştere, se referă strict la piaţa locală, în contextul în care varianta exportului nu i se pare o soluţie sau cel puţin nu încă. “Produsele noastre nu prea călătoresc, pentru că suntem dezavantajaţi de costurile logistice. Focusul e pe consolidarea pieţei interne. Nu neg că e posibil poate în 2-3 ani să luăm în considerare şi extinderea pe alte pieţe”, spune Guzu.

    DURAZIV DEŢINE TREI UNITĂŢI DE PRODUCŢIE ÎN ROMÂNIA, de mortare uscate, vopsele şi tencuieli pe bază de apă, respectiv de profile metalice, situate lângă Bucureşti, în Popeşti-Leordeni. Fabricile lui Guzu din Popeşti-Leordeni stau “gard în gard” cu unitatea de producţie a celor de la Fabryo, fosta sa afacere. Şi se pare că aşa vor sta lucrurile şi de acum încolo, în contextul în care antreprenorul spune că nu se gândeşte deocamdată la un exit din businessul Duraziv, pentru că îi place mult prea mult ceea ce face. Nu exclude însă să vândă la un moment dat, mai ales că “în afaceri totul e posibil”. Iar posibil este şi să faci concomitent două businessuri care la prima vedere nu au nicio legătură între ele: materiale de construcţii şi agricultură. Omul de afaceri mai deţine la Panciu, în Vrancea, 140 de hectare de vie şi 65 de hectare de livadă şi a investit în ultimii ani circa 10 milioane de euro în domeniul alimentar. “Mai plantez 20 de hectare în primăvară şi cumpăr în continuare teren”, spune Guzu, care recunoaşte că ceea ce a început ca un hobby a devenit un adevărat “microb” pentru el. “Cred în hrană sănătoasă, cât mai puţin prelucrată termic”, spune Guzu, arătând că pasiunea pentru alimentaţie cât mai naturală vine şi din faptul că este de profesie chimist. Anul trecut, a vândut 1,5 milioane de litri de vin sub branduri precum “Casa Panciu”, 1.500 de tone de mere, precum şi 100 de tone de suc sub brandul “Ana are”. De altfel, producţia de sucuri de mere şi de dulceţuri din vişine, cireşe şi nuci verzi a început anul trecut, în urma unei investiţii de circa 500.000 de euro. Producţia alimentară este operată prin intermediul firmei Natura SRL, business care a înregistrat în 2011 o cifră de afaceri de circa un milion de euro. Vinul produs la Panciu este vândut în HoReCa, în magazine specializate, dar şi în hipermarketuri precum Cora sau Auchan, în timp ce fructele ajung pe rafturile mai multor jucători din comerţul modern, precum Real, Lidl, Penny Market sau Metro. Planurile lui Guzu includ şi construcţia unui mini-hotel între via şi livada de la Panciu, care să îl ajute şi la promovarea produselor sale agroalimentare. “Construcţia este deja realizată la roşu, sper ca până la finalul anului să terminăm”, explică antreprenorul.

    IN PREZENT ARE CIRCA 100 DE ANGAJAŢI LA FERMĂ, iar în sezonul de vârf personalul se măreşte cu alţi circa 100 de zilieri. Pe de altă parte, Duraziv are circa 200 de angajaţi. Chiar dacă a tot mutat piese pe tabla de şah şi a jonglat prin mai multe businessuri, Guzu spune că momentan nu se gândeşte să mai investească în alte domenii şi că preferă să se concentreze pe ceea ce face acum. Mai mult, îndeamnă la optimisim, chiar şi pe concurenţii săi, care în ultimele luni s-au arătat destul de rezervaţi cu privire la anul 2013. “Să ne concentrăm pe potenţialul pe care îl are România. Pe segmentul de vopsele, spre exemplu, consumul anual este de circa 7-8 kilograme per capita, în timp ce în Germania acesta se ridică la 25 de kilograme”, potrivit lui Guzu. Ce-i drept, şi puterea de cumpărare a germanilor este mult mai mare, însă antreprenorul consideră că acest lucru nu trebuie să îi sperie pe români şi să îi împiedice să spere că într-o bună zi şi România va fi la nivelul ţărilor occidentale din toate punctele de vedere.