BusinessMagazin

Category: Servicii financiare

Analize din domeniul serviciilor financiare – totul despre împrumuturi, bănci dar și multe alte lucruri interesante din domeniul financiar

  • Deficit bugetar zero? Să scadă CAS? Ce-i de făcut cu taxele şi impozitele

    Ultima propunere lansată pe piaţa ideilor de politică economică le aparţine celor de la Noua Republică şi care au propus înscrierea în Constituţie a limitării deficitului bugetar, mai întâi la 1% din PIB, apoi la zero din PIB, conform ex-ministrului Sebastian Lăzăroiu. Săptămâna trecută, Consiliul Investitorilor Străini şi-a lansat ultima Carte Albă privind climatul de investiţii în România, în care recomandă reducerea TVA la 19%, reducerea CAS, scutirea totală de la plata impozitului pe profitul reinvestit şi exceptarea de la plata impozitului în România pentru fondurile de investiţii cu sediul în străinătate. Printre soluţiile de relansare a creşterii, primite de la economiştii cărora le-am cerut opinia cu o săptămână în urmă, a figurat şi o reducere a impozitării, combinată cu limitarea drastică a deficitului şi a datoriei publice.

    În speţă, economistul Florin Cîţu recomandă “reducerea impozitelor pe venit, profit şi CAS, împreună cu un plan credibil care să implice privatizări şi reducerea numărului de angajaţi publici la jumătate până în 2017”. Profesorul de economie Cristian Păun recomandă, la rându-i, plafonarea la zero a deficitului bugetar şi a datoriei publice, prin constituţie, însoţită de o reducere a TVA la 22% (şi într-un an sau doi la 18%), reducerea cotei unice de impozitare la 10%, asigurarea de şomaj la stat să fie opţională şi să se transfere spre asigurările private, ponderea cotizaţiei pentru sistemul privat de pensii să crească “astfel ca în câţiva ani statul să nu mai administreze această problemă”, iar contribuţia la asigurările de sănătate să însemne “maxim o sumă indiferent de cât de mult câştigăm, pentru a fi solidari cu cei care nu îşi permit un minim de servicii medicale; dacă vrem apoi mai mult, să plătim apoi mai mult la stat sau la privat”.

    În alte zări, propunerile de inovaţii fiscale abundă, de asemenea, cu un succes de public proporţional nu atât cu sumele pe care contribuabilii sunt chemaţi să le plătească statelor, cât cu modul în care cetăţenii percep eficienţa sau ineficienţa cheltuirii banilor colectaţi din impozitele lor. Un exemplu proaspăt de succes de public este propunerea candidatului la nominalizarea Partidului Republican din SUA, Herman Cain, de a introduce trei cote fixe de 9%, pentru taxa pe consum, impozitul pe profit şi impozitul pe venit.

    Soluţii de genul celei a lui Cain sunt întâmpinate de economistul Daniel Dăianu cu o grimasă de dezgust (la propriu), nu numai pe motiv că suferă de simplism populist, dar şi dintr-un alt motiv: pentru el, ca şi pentru numeroşi analişti aflaţi în căutarea unui optim al contribuţiei veniturilor fiscale la creşterea economică, important nu e atât nivelul impozitelor, dacă există impozitare unică ori progresivă ori dacă e precizat în constituţie un anumit nivel al deficitului, fie el zero sau 3% din PIB, cât cultura colectării şi a cea a cheltuirii veniturilor la buget. “Atâta vreme cât acestea sunt deficitare, problemele de fond ale bugetului rămân exact aceleaşi, indiferent cât e cota de impozitare sau care e limita de deficit”, spune Dăianu.

    Împreună cu Ella Kallai, economistul-şef al Alpha Bank, şi Laurian Lungu, managing partner al firmei de consultanţă Macroanalitica, Daniel Dăianu a redactat un studiu denumit “Politica fiscală sub blestemul veniturilor scăzute: cazul României”, care detaliază problema colectării veniturilor fiscale, pornind de la felul cum au evoluat acestea pe o durată mai lungă, respectiv în ultimul deceniu dinainte de criză. Rezultatele explicitează într-un mod aproape înspăimântător constatările de anul trecut ale Consiliului Fiscal, care remarca faptul că România este, practic, la coada Europei din punctul de vedere al eficienţei colectării şi al ponderii veniturilor fiscale în PIB.

    Comparaţia ne dezavantajează nu doar dacă ne raportăm la media UE (nivelul colectării în România este cu 10% din PIB sub media UE), dar şi dacă ne raportăm la media noilor state membre ale UE, adică la vecinii noştri din Est. Mai mult, nu sărăcia explică nivelul scăzut al încasărilor fiscale, atâta vreme cât ţări cu PIB pe cap de locuitor egal sau mai mic decât cel al României – Bulgaria, Croaţia, Muntenegru sau Serbia – au un nivel al colectării superior.

    Din punctul de vedere al structurii veniturilor fiscale, aşa cum explică Ella Kallai, pilonii de bază ai finanţelor publice au fost la noi în general taxele indirecte (TVA) şi contribuţiile la asigurări sociale – în special CAS plătite de angajatori, contribuţia cetăţenilor care lucrează pe cont propriu rămânând foarte redusă. În schimb, în ţările dezvoltate ale UE (iar după 2005 şi în celelalte ţări din Est intrate în UE), finanţele publice se bazează într-o măsură mai mare pe impozitele pe venitul personal şi pe cele pe profitul companiilor, iar aportul persoanelor angajate pe cont propriu la veniturile din CAS este mai mare de trei ori decât în România.

    Ca privire generală, faţă de perioada dinainte de 2005, ultimii ani au mutat centrul de greutate al finanţelor publice de la taxele pe muncă la taxele pe consum, spre deosebire atât de UE27, cât şi de noile state membre ale Uniunii, unde impozitarea muncii a rămas principala sursă de venituri de-a lungul întregului deceniu. “Acesta e un aspect care ne aduce pe un drum bun, pentru că taxarea consumului este mai prietenoasă pentru creşterea economică, spre deosebire de taxarea muncii”, afirmă Ella Kallai.

    Ca total, povara fiscală (nominală) situează România pe penultimul loc în UE, înaintea Bulgariei, unde nivelul total al taxelor e cel mai scăzut din Uniune. Percepţia fiscalităţii, în schimb, este cu totul alta în societatea românească, atât din cauza distribuirii dezechilibrate a poverii fiscale din punctul de vedere al plătitorului (angajaţii şi cei cu venituri medii duc greul, deşi au devenit din ce în ce mai puţini în raport cu pensionarii şi agricultorii), cât şi a faptului că ineficienţa cronică a colectării îi privilegiază tocmai pe cei care fac evaziune fiscală, nu pe cei care îşi achită corect dările.

    După estimarea relativ conservatoare prezentată de Laurian Lungu, în care economia subterană ar ajunge la 27%, numai dacă ponderea acesteia ar fi redusă la jumătate, veniturile în plus adunate la buget ar reprezenta 3,7% din PIB, ceea ce ar însemna dintr-un foc eliminarea deficitului bugetar. Cătălin Păuna, economistul-şef al biroului Băncii Mondiale în România, recomandă soluţia Bulgariei, care cu asistenţa Băncii Mondiale a reuşit în şase ani (2002-2008) să amelioreze puternic eficienţa colectării, prin înlocuirea agenţiilor fiscale cu sisteme de colectare online. Numărul agenţiilor fiscale a scăzut atunci de la 340 la 29, costul colectării s-a redus de la 1,4% la 0,8% din venituri, iar rata de conformare voluntară a contribuabililor a crescut puternic, permiţând autorităţilor să reducă impozitele pe venit, pe profit şi CAS.

    Potrivit lui Ionuţ Dumitru, preşedintele Consiliului Fiscal, dacă Bulgaria colecta 60% din TVA înainte de reformarea sistemului, la încheierea procesului colecta 90%. Dumitru a precizat că un astfel de program de asistenţă al Băncii Mondiale pentru reformarea sistemului a fost disponibil şi pentru România, însă n-a existat voinţa politică de a fi aplicat.

  • Au vreo şansă statele în lupta cu pieţele financiare?

    “Noi ne-am lăsat intimidaţi de ideea că Germania ar rămâne în urmă dacă nu dereglementăm pieţele financiare. Aşa se face că nu am încercat să introducem sisteme prin care pieţelor să li se impună restricţii la nivel internaţional”, declară şeful social-democraţilor germani, Sigmar Gabriel, într-un interviu pentru Der Spiegel. Pentru el, problema care se pune acum este “îmblânzirea capitalismului” pentru a doua oară, după ce prima oară a fost îmblânzit de Germania cu decenii în urmă, prin economia socială de piaţă. O primă măsură propusă: unificarea finanţelor, a impozitării şi a politicii economice din zona euro, adică rezolvarea “defectului din naştere” al monedei unice. Inclusă în pachet: taxa pe tranzacţiile financiare. A doua măsură: forţarea băncilor să-şi reia rolul de slujitori ai economiei reale, prin separarea activităţilor de bancă de investiţii de cele de bancă comercială. A treia: interzicerea unor tipuri de tranzacţii financiare, cum sunt cele prin care speculatorii pot paria pe falimentul unor ţări.

    Miza: salvarea democraţiei, restabilirea încrederii cetăţenilor în faptul că puterea de decizie a statelor poate fi recuperată de sub asaltul pieţelor financiare. “Vedem cum democraţia se erodează zi după zi. Şefii de stat şi de guvern din UE preferă să se întâlnească sâmbăta şi duminica, după închiderea pieţelor din SUA şi înaintea deschiderii celor din Asia, ca să poată lua decizii fără ca pieţele financiare s-o ia razna. Dacă s-a ajuns ca programul politicienilor să fie dictat de orarul de funcţionare al burselor, evident că democraţia are de pierdut”, a spus Gabriel.

    Deşi ceea ce spune neamţul pare doar un discurs de politician de opoziţie adresat electoratului său social-democrat, iar în cursul interviului se căzneşte să găsească puncte în care poziţia lui se deosebeşte fundamental de cea a creştin-democraţilor Angelei Merkel, realitatea e nu numai că ideile celor două partide principale din Germania despre rezolvarea crizei din zona euro s-au apropiat, dar ele se întâlnesc şi cu viziunea administraţiei Obama, a oficialilor de la Bruxelles, a principalilor politicieni francezi, cu cea a conducerii FMI, cu cea a indignaţilor spanioli şi greci şi cu cea a mişcării “Ocupaţi Wall Street-ul”. Pare absurd, dar nu e: unul după altul, oamenii politici au înţeles că au ratat, ani în şir, o mulţime de bune prilejuri de a preveni situaţia actuală, pentru că nu au reuşit să-şi coordoneze politicile (naţionale) în faţa unei forţe globale – economia financiară, adică marile grupuri bancare şi fonduri speculative, ajunse adevărata putere conducătoare pe ambele maluri ale Atlanticului, cea care impune ritmul actualelor măsuri de austeritate ce lovesc în bunăstarea populaţiei şi deci în baza electorală a politicienilor.

    Problema riscului apărut din lipsa de transparenţă şi de reglementare în activitatea fondurilor de investiţii speculative figura încă din 2002 ca temă de discuţie în The Economist. Rezultatul discuţiilor a fost însă nul: în ciuda unor apeluri din partea conducerii UE, nici până în ziua de azi nu se cunoaşte expunerea pe Grecia, de pildă, a fondurilor speculative americane, britanice, internaţionale. Angela Merkel şi George W. Bush discutau încă din 2006 cum să facă să impună reglementări valabile şi pentru Europa, şi pentru SUA, tocmai ca să limiteze potenţialul de criză ridicat de fondurile speculative şi de faptul că marile grupuri financiare se ocupau în acelaşi timp şi de activităţile bancare clasice, şi de investiţii cu grad mare de risc în care angajau banii companiilor şi ai populaţiei. Nu s-a întâmplat nimic: libertatea giganţilor de pe Wall Street şi din Europa de a acţiona şi ca bănci, şi ca actori în “cazinoul global” al speculaţiilor cu instrumente financiare derivate a dus direct la conceptul de “too big to fail”, cu consecinţele cunoscute.

    În 2008 şi 2009, imediat după căderea Lehman Brothers, ideea la modă vehiculată la Bruxelles şi Washington era reîntronarea în SUA şi introducerea în Europa a legii Glass-Steagall, abolită în 1999, care obliga la separarea băncilor comerciale de băncile de investiţii; ulterior, ideea s-a redus pur şi simplu la curăţarea bilanţurilor, vânzarea unor active şi renunţarea la unele divizii neesenţiale de către grupurile financiare care fuseseră ajutate cu bani publici şi care trebuia să facă rost de resurse spre a rambursa ajutoarele. O serie de grupuri financiare (ING Group e un exemplu) au procedat într-adevăr aşa, însă situaţia altora s-a înrăutăţit, pe măsură ce deţinerea de obligaţiuni ale statelor cu probleme din zona euro s-a transformat dintr-un avantaj într-o piatră de moară în bilanţuri.

    Acum, ideea revine pe tapet, după ce planul Bruxellesului de a impune băncilor o recapitalizare – de ordinul a 100 de miliarde de euro în total – pentru îmbunătăţirea solvabilităţii a împins bănci ca Santander din Spania (una dintre puţinele bănci care au trecut cu bine de criza de până acum, graţie expunerii sale pe America Latină) să declare că mai bine îşi vând active şi renunţă la unele activităţi decât să atragă capital nou de la acţionari sau să ceară ajutor de la stat.

    Anul trecut, Angela Merkel a devenit bestia neagră pentru toţi managerii de fonduri invitaţi să comenteze la CNBC, după ce a decis să interzică operaţiunile speculative de “naked short selling” pe titlurile a 10 grupuri financiare germane (angajarea traderilor în vânzări de titluri, cu scopul de a le răscumpăra mai târziu cu profit, nu numai înainte de a le împrumuta, dar şi înainte de a se asigura că au cum să le împrumute – tactică incriminată şi în 2008 pentru căderea Lehman Brothers).

    Acum, autorităţile americane de reglementare au reuşit să promoveze, tot în ciuda protestelor din partea industriei financiare, “regula Volcker” (după numele lui Paul Volcker, fost şef al Rezervei Federale), care interzice băncilor cu depozite garantate de stat să-şi plaseze resursele financiare în fonduri speculative şi să facă tranzacţii financiare în nume propriu (ci numai în numele clienţilor). Motivaţia a fost că astfel vor fi limitate atât riscurile, cât şi veniturile băncilor de pe urma jocului în “cazinoul global”, iar în loc de speculaţii îşi vor canaliza banii disponibili spre relansarea economiei. Sau măcar vor accepta fără cârtire noua taxă globală pe tranzacţii, cu care statele vor să-şi protejeze bugetele în eventualitatea că vor avea din nou nevoie să susţină grupuri financiare periclitate de criză.

    Ca aşa ceva să se întâmple însă, statele au nevoie şi de o pârghie de forţă, pe care au folosit-o rar până acum. Pe de o parte, există presiunea opiniei publice, a indignaţilor şi a mişcărilor de tip “Ocupaţi Wall Street-ul”, cu care s-au solidarizat toţi adepţii unui plus de reglementare a pieţelor, inclusiv preşedintele Barack Obama; pe de altă parte sunt anchetele ori chiar sancţiunile pentru diverse operaţiuni de manipulare a pieţei, anunţate aproape concomitent contra unor bănci europene (Deutsche Bank, UBS, Dexia, UniCredit, Erste) şi americane (amenda record de 285 mil. dolari încasată de Citigroup pentru inducerea în eroare a unor investitori în instrumente bazate pe ipoteci). Iar intensitatea cu care această pârghie de forţă a început brusc să fie folosită denotă din partea statelor şi un soi de disperare a celui de-al 11-lea ceas, dar şi faptul că perioada în care statele vor miza pe ea e abia la început.

  • De unde va veni creşterea economică

    Nu de aceeaşi părere este însă Roland Berger (73 de ani), fondatorul uneia dintre cele mai importante companii internaţionale de consultanţă strategică, cunoscut ca fiind un apropiat al fostului cancelar german Gerhard Schroeder, pe care l-a consiliat în timpul mandatului.”Investiţiile străine vor fi întotdeauna importante pentru creşterea economică, iar plecarea Nokia din România arată că un guvern nu trebuie să se bazeze pe politicile fiscale pentru atragerea de investitori interesaţi de modele de business low-cost”, explică Roland Berger, executivul de origine germană care pare să cunoască destul de bine metehnele situaţiei economice locale, deşi se află pentru a doua oară la Bucureşti.

    Atâta timp cât România nu-şi va muta focusul de pe atragerea investiţiilor străine prin promovarea forţei de muncă ieftine către crearea unor produse inovatoare, care să păstreze valoare adăugată mare în ţară, va creşte riscul de a pierde şi alţi investitori importanţi.Roland Berger, care a creat în urmă cu 44 de ani compania care îi poartă numele, cu activităţi în peste 30 de ţări, îi sfătuieşte pe oamenii de afaceri de pe piaţa locală – indiferent dacă sunt români sau străini – să exploreze toate oportunităţile de business pe care ţara le oferă, mai ales în cele două domenii-cheie: agricultură şi energie.”Să-şi îmbunătăţească produsele, să le vândă scump la export, dar să fie de calitate şi să producă şi pentru consumul intern”, spune Berger.

    În această lună cinci companii străine – Toro, Honeywell Friction, Delphi Diesel, Yazaki şi Olympus Diary – au anunţat că vor investi 187 de milioane de euro, aceste investiţii urmând să se concretizeze prin aproape 1.600 de locuri de muncă, potrivit consilierului economic al premierului Emil Boc, Andreea Paul-Vass. Pe de altă parte, cele mai recente date arată că investiţiile străine directe au însumat 21 milioane de euro în luna august, în scădere cu 82% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, când în ţară au intrat investiţii de aproape 120 milioane de euro, arată datele BNR.

    De altfel, investiţiile străine au scăzut dramatic începând din 2009, ajungând anul trecut la 2,6 miliarde de euro, în condiţiile în care în 2007 şi 2008 s-au situat în jurul a 9 miliarde de euro.
    România are încă potenţial enorm de creştere, însă trebuie să rezolve problema competitivităţii şi să crească indicatorul productivităţii cu ajutorul tehnologiei şi al inovaţiei. În acelaşi timp, o majorare a costurilor salariale nu ar trebui să surprindă, având în vedere că oricând în lume va exista un loc în care se va produce mai ieftin, iar investitorii străini vor “migra” către acele zone. De aceea, şi competitivitatea naţională este unul dintre criteriile care ar trebui luate în considerare atunci când România va intra în zona euro. “România pare a fi o ţară din zona euro, pentru că o mare parte din tranzacţii au loc deja în euro. Problema Greciei, de exemplu, nu a fost declanşată de euro, ci de competitivitatea naţională, iar România poate evita o astfel de situaţie pentru că poate deveni şi poate rămâne competitivă”, adaugă Berger.

    O eficientizare a sistemului administraţiei publice (care nu ar trebui să dureze mai mult de cinci ani), investiţiile în tehnologie sau dezvoltarea infrastructurii sunt doar câţiva paşi pe care îi vom avea de parcurs pentru a reveni la creşterea economică pe care am avut-o în primii 5-7 ani din ultimul deceniu, pentru care o pondere importantă o va avea şi creşterea consumului intern. Concedierea a 30% din funcţionarii publici în cinci ani, introducerea unor sisteme IT în sectorul public, îngheţarea angajărilor pentru o anumită perioadă de timp au fost doar câteva dintre strategiile de reformare a sistemului public în Germania, care acum “funcţionează foarte bine”. În România însă, Guvernul se chinuie de aproape trei ani să reducă numărul de bugetari, care reprezintă peste un sfert din numărul total de salariaţi şi încă nu a reuşit să reducă semnificativ ponderea cheltuielilor cu personalul bugetar în PIB.

    În altă ordine de idei, Roland Berger subliniază – la fel cum a făcut şi într-un discurs pe care l-a avut la Bucureşti în 2006, când nimeni nu înţelegea de ce – importanţa pe care a căpătat-o China în economia mondială prin faptul că nu a fost afectată de criză, ci a fost chiar “locomotiva” spre ieşirea din criză. Investitorii chinezi care au dezvoltat propriile tehnologii şi au început să deschidă businessuri în Africa, Europa şi SUA au reuşit să pună China pe lista celor mai importanţi negociatori ai lumii atunci când vine vorba de politicile economice.

    “Operaţiunile militare ale SUA, creşterea ratei şomajului şi scăderea numărului de companii americane în topul primilor 500 de investitori mondiali slăbesc puterea economică a ţării. În schimb, importanţa Chinei a crescut, mai ales prin investiţiile majore pe care le-a făcut în ultimii ani”, crede Berger. În opinia sa, populaţia din Africa se comportă exact cum se comportau chinezii în urmă cu 15 ani şi de aceea, în următorul deceniu, Africa va fi “noua Chină”. Pe de altă parte, Europa nu va avea în următorii ani o creştere economică importantă, ca urmare a situaţiei economice dificile, ceea ce va crea un climat social şi politic destul de tensionat în unele ţări. De altfel, criza datoriilor din Europa a început deja să îi afecteze pe unii exportatori chinezi, iar agravarea situaţiei ar putea să pună în pericol milioane de locuri de muncă din China.Roland Berger, în prezent preşedintele de onoare al companiei care îi poartă numele, este membru în consiliile de administraţie ale unor multinaţionale precum Fiat sau Fresenius şi face parte şi din consiliile Deutsche Bank, Miller Buckfire sau Sony Corporation.

  • Coface: Islanda, singura surpriză plăcută într-un peisaj economic european tot mai întunecat

    În plus, datoria externă a ţării, deşi rămâne ridicată, s-a îmbunătăţit considerabil (de la 564% din PIB anului 2008 la 250% din PIB actual). Sectorul bancar a fost de asemenea, curăţat de active toxice. Ca urmare, Coface a pus sub supraveghere pozitivă calificativul de risc A4 acordat Islandei, după ce o depunctase în martie 2009.

    În afară de Islanda însă, peisajul economic în Europa şi SUA s-a înrăutăţit, constată Coface, care a pus sub supraveghere negativă opt ţări dezvoltate, iar evaluarea riscului de ţară pentru Grecia şi Cipru a scăzut cu un nivel, la C, respectiv la B.

    Criza de încredere, ilustrată de volatilitatea pieţelor financiare, a început să se răspândească în economia reală, apreciază analiştii Coface. Suişurile şi coborâşurile crizei din zona euro şi impasul politicii economice din SUA împiedică în prezent conturarea unui scenariu previzibil, iar aceste incertitudini ar putea duce la o deteriorare a consumului şi a investiţiilor. Neîncrederea faţă de bănci din cauza expunerii lor la riscul suveran ar putea afecta accesul la credite pentru companiile europene.

    În prima jumătate a anului 2011, nivelul creditării în Grecia, Spania, Portugalia şi Irlanda s-a contractat, iar acum, un risc major este reprezentat de posibilitatea de scumpire şi rărire a creditelor din nucleul UE. În acest context, plăţile restante înregistrate de către Coface indică din nou o tendinţă ascendentă, în special în economiile din zona euro periferică. Coface estimează pentru 2011 o creştere economică moderată faţă de estimările iniţiale de 1,6% în zona euro.

    În acest context, activitatea companiilor va suferi un declin, chiar dacă cererea din ţările emergente, care va creşte cu 5,8% în 2011, mai poate încă fi luată în considerare. În ciuda faptului că este în declin net în comparaţie cu 2010, comerţul global va continua să înregistreze rate pozitive ale creşterii.

    “Modificările negative ale evaluărilor riscului de ţară confirmă faptul că am trecut de faza de îmbunătăţire globală a comportamentului de plată al companiilor, observat din a doua jumătate a anului 2009. Are loc o scădere a încrederii actorilor implicaţi în economia reală, cu impact asupra activităţii”, comentează Yves Zlotowski, economistul-şef al Coface.

    Absenţa unui consens între actorii politici cu privire la soluţiile care ar trebui luate pentru a face faţă crizei datoriilor suverane sau creşterii slabe din America este unul dintre elementele care alimentează această criză de neîncredere, iar cea mai mare provocare pentru construcţia europeană este stabilirea unor măsuri pentru a împiedica răspândirea crizei datoriilor din Grecia în alte economii din zona euro. “Acest lucru va fi elementul cheie care va asigura că încetinirea nu se transformă într-o recesiune”, apreciază Zlotowski.

  • Epoca plasmelor pe credit s-a dus. Ce urmează?

    Una dintre reflecţiile cele mai importante auzite săptămâna trecută la “Romania Financial Forum”, evenimentul organizat de Mediafax în parteneriat cu BNR, i-a aparţinut guvernatorului Mugur Isărescu, când a sugerat că, deşi noi n-avem în spate un deceniu sau mai multe în care să ni se fi îmbunătăţit viaţa graţie stilului de viaţă bazat pe abundenţa creditului de consum, vom face şi noi ceea ce fac toţi europenii – nu ne vom mai supraîndatora, ni se va schimba mentalitatea, vom deveni economi (atât la nivel de stat, cât şi la nivel de individ) şi vom ajunge la o “educaţie a creditului” cu totul nouă.

    “Într-un fel, pentru noi acesta e un efect bun al crizei. Se va schimba modul de percepere a realităţii, vom deveni conştienţi că un credit de consum luat pe 20 de ani pentru o maşină pe care nici nu ajungi s-o foloseşti atât de mult timp e o absurditate”, a spus guvernatorul BNR, amintind în schimb modelul generaţiei sale, cea care pleca în viaţă “de la lingură şi farfurie” şi nu avea de unde să se împrumute pe zeci de ani nici pentru locuinţă, nemaivorbind de televizoare sau frigidere.

    Îndemnul la moderaţie şi prudenţă în locul “plasmelor pe credit” îl cunoaştem bine de ceva vreme, cu tot cu pandantul său – îndemnul la economisire. În primăvară, Nicolae Dănilă, membru al CA al BNR, îşi construia un întreg expozeu pe ideea că stimularea economisirii interne este esenţială în cazul României, pentru că poate reduce dependenţa de capitalul străin în perioada urmatoare, în care este nevoie de finanţarea unui volum mare de investiţii. Cristian Popa, viceguvernatorul BNR, a explicat decizia recentă de menţinere a dobânzii de politică monetară (într-o perioadă în care băncii centrale i se cere să scadă dobânda, ca să stimuleze creditarea) tocmai prin intenţia de a stimula economisirea, prin dobânzi rezonabile la depozite. Iar BERD pleda încă de anul trecut pentru ca ţările din Est să-şi dezvolte economisirea, bursele locale şi o bază internă de capital, necesare într-o perioadă în care investiţiile străine şi accesul la capitalul străin scad din cauza crizei.

    Dincolo însă de aceste raţiuni, rămâne greu de promovat moderaţia în accesul la credit pentru o populaţie care, spre deosebire de cele din ţările zonei euro, nu numai că nu are în spate un deceniu sau mai multe de prosperitate pe credit, dar are încă vie amintirea mai multor decenii de sărăcie cruntă, din care pe unii i-a scos abia valul de credite de consum şi ipotecare revărsat în ţară după 2005. Acest trecut specific a explicat şi frenezia deosebită a creditării la noi, ca şi faptul că dorinţa de a intra în posesia unei maşini sau a unei case au fost (şi rămân) mai puternice decât dorinţa de informare; un studiu recent al GfK citat de Asociaţia Română a Băncilor susţine că numai 43% dintre clienţii băncilor compară ofertele înainte de a cumpăra un produs financiar şi numai 41% citesc contractul în întregime.

    Aşa se explică atât creşterea în continuare a creditelor neperformante (la finele lui august existau peste 700.000 de restanţieri şi peste un milion de restanţe în valoare totală de aproape 19 mld. lei), ca şi reflecţia lui Mugur Isărescu, care crede că o civilizaţie a creditului se va construi la noi aproape la fel cu civilizaţia rutieră, unde “e nevoie de sute de accidente cu costuri enorme pentru ca oamenii să înveţe să conducă prudent şi să dispară vandalismul de pe şoselele noastre”.

    Dar este amintirea de către Isărescu a “lingurii” o sugestie că ar trebui să ne întoarcem la modelul de viaţă al generaţiilor trecute? Nu, răspunde viceguvernatorul BNR Cristian Popa, ci la un echilibru: nu numai BNR, ci şi autorităţile UE vor emite în următoarea perioadă reglementări de protejare a clienţilor bancari expuşi riscului valutar, iar băncile trebuie să înţeleagă că nu se pot da credite pe termen lung cu resurse pe termen scurt, adică aşa cum a funcţionat până acum modelul lor de finanţare.

    Credite imobiliare pe 30-40 de ani se vor putea lua în continuare, însă nu ele ar urma să fie o ţintă predilectă pentru o bancă în căutare de plasamente pentru resursele sale: Popa recomandă băncilor să treacă de la modelul pe bază de reţele extinse şi produse standardizate pentru populaţie, care implică un grad mai redus de evaluare a riscului, spre unul orientat spre finanţarea economiei reale, a companiilor cu proiecte viabile.

    La schimbarea modelului de la finanţarea populaţiei spre cea a companiilor ar urma să se adauge, conform lui Valentin Ionescu, directorul general al BVB, o creştere a finanţărilor prin bursă, ţinând cont că în România, ponderea finanţărilor prin piaţa de capital pentru companii e de abia 1-2%, faţă de 40% în UE.

    O raţiune suplimentară de a întări reglementarea pieţei creditului a oferit-o George Mucibabici, preşedintele firmei de audit şi consultanţă Deloitte România, spunând că băncile au transferat asupra unei clientele puţin educate în materie financiară costul riscului valutar şi cel al dobânzilor, oferind cu precădere împrumuturi în valută şi cu dobânzi variabile – ceea ce în final s-a întors tot împotriva lor, prin creditele neperformante.

    Pentru Mişu Negriţoiu, preşedintele ING Bank România, problema acestora din urmă e îngrijorătoare, pentru că face neatractive activele bancare din România (“lumea se întreabă cum rezistă o piaţă cu credite neperformante de 14%, poate 17%), iar băncile îşi pot recupera greu banii din vânzarea garanţiilor, atât din cauza procedurilor legale greoaie, cât şi din cauza faptului că nu există cerere pentru ferme, fabrici sau apartamente, adică pentru garanţiile aduse de clienţi.

  • Reţeta britanică de ieşire din criză

    Dacă actualele tendinţe se menţin, până la jumătatea actualului secol principalele naţiuni europene ar putea ieşi din topul celor mai puternice 10 economii la nivel mondial; acum ratele de creştere în Europa sunt la jumătatea celor dinainte de criză, iar fără reforme, Europa va rămâne şi mai mult în urma competitorilor săi şi nu va mai reuşi să compenseze veniturile pierdute în perioada crizei. Avertismentul e conţinut în materialul asumat de cabinetul prim-ministrului britanic şi distribuit participanţilor la întâlnirea de săptămâna trecută de la sediul BNR cu Vince Cable, ministrul britanic pentru afaceri şi inovaţie.

    Cu un discurs destul de agresiv, în care a insistat că “în cazul celui mai negru scenariu, întregul proiect al Uniunii Europene ar putea eşua, cu consecinţe dezastruoase pentru noi toţi”, Vince Cable a reluat avertismentul guvernului său, rostind la Bucureşti una dintre cele mai puternice pledoarii pro-europene de după declanşarea crizei din 2008, pornind de la o perspectivă total diferită de termenii în care au loc discuţiile de acum despre viitorul Europei.

    În loc de separarea obişnuită dintre zona euro şi statele europene fără moneda unică, Cable, emisar al unei ţări care şi-a păstrat moneda proprie, a vorbit despre Uniunea Europeană ca piaţă comună comercială, a muncii, a inovaţiei, a energiei, a educaţiei şi ca subiect de drept în negocierile comerciale cu restul lumii; în loc de criza datoriilor suverane şi de evenimentele de pe pieţele financiare ca determinant al politicii statelor europene şi al conflictelor dintre ele, demnitarul britanic a vorbit despre avantajele economice ale UE ca bloc unitar în competiţia cu celelalte puteri globale; în fine, în loc de bănci şi multinaţionale migratoare (întâlnirea de la BNR avea loc exact în ziua când Nokia a anunţat că renunţă la investiţia din România), Cable a vorbit despre forţa de muncă educată şi IMM-urile inovatoare ca atuuri ale Europei pentru relansarea post-criză.

    Eventualilor eurosceptici din public, Cable le-a reamintit că numai graţie pieţei unice, “cea mai mare realizare economică a Uniunii Europene şi cea mai mare piaţă de desfacere din lume”, cu peste 500 de milioane de consumatori care generează 12 trilioane de euro anual, a reuşit Europa să devină un actor global alături de SUA şi China şi că nu trebuie să piardă acest statut.

    Pe de altă parte, birocraţia europeană şi o legislaţie rigidă fac ca numai 12% din comerţul online al UE să fie transfrontalier, iar beneficiile rezultate din liberalizarea industriei aeriene n-au fost extinse şi pentru căile ferate sau alte căi de comunicaţii. Estimările citate de Vince Cable susţin că o liberalizare suplimentară a serviciilor şi crearea unei pieţe digitale unice ar putea aduce economiei europene venituri în plus de 800 de miliarde de euro pe an, adică echivalentul unei creşteri medii anuale cu circa 4.200 de euro a veniturilor dintr-o familie europeană obişnuită.

    La fel, dacă s-ar reduce obstacolele comerciale între UE şi alte pieţe (Japonia, Mercosur), Europa ar câştiga 5,2 milioane de locuri de muncă, adică mai mult decât a pierdut în perioada de recesiune, iar dacă ar reuşi să termine toate negocierile comerciale în curs de desfăşurare, PIB european ar putea creşte cu 60 de miliarde de euro. Cât despre birocraţia la nivelul afacerilor, înfiinţarea unei firme costă 2.285 de euro în UE, faţă de 644 de euro în SUA sau 593 în Brazilia, iar costurile de conformare la reglementările europene şi de obţinere a patentelor îi sufocă mai ales pe micii întreprinzători, cei care concentrează două treimi din locurile de muncă în Europa şi realizează mai mult de jumătate din PIB.

    “România şi Marea Britanie au interesul comun de a elimina aceste bariere structurale în calea creşterii economice, care dacă nu vor fi abordate, ne vor trage pe toţi înapoi”, a insistat Cable, într-unul dintre multele puncte ale discursului în care şi-a luat România ca aliat. Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a adăugat chiar că “o combinaţie între birocraţia de la Bruxelles şi birocraţia de la Bucureşti poate fi fatală dezvoltării României”, că România susţine reforma instituţională europeană pentru eliminarea poverii birocratice şi că aceasta trebuie să fie o urgenţă pentru toate statele membre.

    Dincolo de politeţea de a-şi declara puncte de vedere comune cu cele al gazdelor (în cazul de faţă BNR), Cable a adus un argument raţional, exprimat la fel de diplomatic: “România este un stat mare al Uniunii şi are o contribuţie mare de adus la o direcţie sănătoasă a politicilor europene, având o perspectivă proaspătă asupra lor”. La nivel practic, britanicii vor stimula prospeţimea respectivă, având în vedere anunţul lui Vince Cable că experţi ai guvernului român vor merge la Londra ca să se inspire din experienţa englezească a autorităţilor de reglementare, ca şi remarca aceluiaşi Cable că “printre conducătorii şi inovatorii României în viitor” se vor afla şi unii dintre numeroşii tineri români care studiază la Oxford sau Cambridge.

    Cât despre investiţii, Cable a spus că firmele britanice sunt interesate să investească în special în sectorul energetic, punctele de atracţie fiind planurile României de a liberaliza sectorul energetic şi de a stimula producţia pe bază de resurse regenerabile – hidro, eoliană, solară, geotermală, biomasă. La ora actuală, numărul firmelor britanice cu afaceri în România depăşeşte 4.000, care numai anul acesta au creat câteva sute de noi locuri de muncă; exemplul dat de Cable a fost cel al companiei de servicii IT Endava, care până în iunie 2012 vrea să angajeze în total 1.000 de specialişti români.

    Asemănarea dintre România şi Marea Britanie se opreşte însă într-un punct important: dacă Vince Cable a lăudat planul guvernului român de a stimula cu credite subvenţionate IMM-urile (programul Kogălniceanu), plan pe care l-a asemănat cu cel promovat de el însuşi la Londra pentru a susţine micii întreprinzători, resursele disponibile pentru cele două state sunt cum nu se poate mai diferite. Cable, alături de oficiali ai Băncii Angliei, promovează o nouă rundă de relaxare monetară cantitativă (cumpărare de obligaţiuni de către banca centrală spre a injecta lichiditate în piaţă), după model american, după cel lansat în 2009 de Banca Angliei şi încheiat după un an şi 200 de miliarde de lire cheltuite, iar estimările actuale vorbesc de circa 50-100 de miliarde de lire care ar urma să fie necesare pentru stimularea economiei.

    Susţinerea de către Cable a noii iniţiative i-a atras critici din partea comentatorilor atenţi la inflaţie şi sceptici în privinţa eficienţei unor astfel de stimulente: economia britanică a crescut cu numai 0,2% în trimestrul al doilea, iar estimările curente pentru 2011% sunt inferioare previziunii de 1,7% din martie a guvernului Cameron. În mod excepţional însă, temându-se de o întoarcere a recesiunii globale, FMI recomandă acum ţărilor dezvoltate să amâne cel puţin o parte din programele de austeritate bugetară până după revenirea la o creştere economică durabilă.

    Nu acesta e cazul României şi al economiilor europene din Est; de o astfel de schimbare de politică am putea profita doar indirect, prin faptul că România depinde vital de o relansare a economiei UE. “Vorbim de o încetinire a economiei româneşti la anul, din motivul singular, dar foarte important, că UE va avea doar o creştere mică”, a spus Mugur Isărescu. Sau altfel spus în cuvintele lui Vince Cable: “Este esenţial pentru România ca UE să atingă şi să menţină o creştere sustenabilă”.

  • Şi dacă se sparge zona euro?

    Spre ce anume se îndreaptă acum discuţiile relevante despre viitorul UE o arată, între altele, chiar declaraţiile preşedintelui Traian Băsescu, un barometru foarte bun pentru cine vrea să urmărească direcţia din care bate vântul în sfera de decizie a Uniunii: în primăvară, înainte de semnarea Pactului Euro Plus, preşedintele spunea că nu e de acceptat impunerea unei fiscalităţi unitare la nivel european, propusă pe atunci de Germania, pentru că ea va dezavantaja statele cu impozite mai mici, între care şi România; acum însă declară că “va trebui să înghiţim pastila” fixării de la Bruxelles a unui nivel unic de TVA sau de impozit pe profit, drept componentă necesară a viitorului concept de State Unite ale Europei, “dacă vrem ca Europa să fie viabilă în faţa procesului de globalizare”.

    Ceea ce s-a întâmplat peste vară pe pieţele financiare şi ameninţarea unei recăderi în recesiune globală pare într-adevăr să fi strâns rândurile în Europa şi să fi înmuiat rezistenţa – dacă nu faţă de ideea unui guvern european unic, măcar faţă de ideea de solidaritate europeană (studiul “Transatlantic Trends” al Marshall Fund, de săptămâna trecută, arată că în ţări ai căror cetăţeni se declară în proporţia cea mai mare afectaţi de criză – Bulgaria, România – ponderea celor favorabili UE şi încrezători în Europa unită a rămas la cotele cele mai înalte, iar 60% dintre europeni consideră acceptabil ca ţările lor să contribuie la un fond comun de salvare a ţărilor cu probleme bugetare). Faţă de primăvară, cea mai importantă noutate de percepţie este aceea că pentru ţările din afara zonei euro devine din ce în ce mai greu să facă faţă turbulenţelor de pe pieţe şi concurenţei globale, astfel încât opţiunea pentru ele este “efortul de a adera cât mai rapid la zona euro” (Leonard Orban, ex-comisar european), cu conştiinţa că “dacă zona euro se rupe, UE nu va putea supravieţui” (Jacek Rostowski, ministrul de finanţe al Poloniei).

    Până aici toate bune şi frumoase; problema ţine însă de procesul de decizie şi de felul cum liderii comunică deciziile cetăţenilor şi cum înţeleg să câştige sprijinul acestora. Pe de o parte, evoluţia spre un guvern federal al Europei sau spre o “confederaţie a europenilor”, evocată zilele trecute de şeful Băncii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet, e prezentată ca o sperietoare, dintr-o perspectivă punitivă, cu argumentul că dacă guvernele din zona euro nu sunt în stare să adopte măsuri corecte de disciplinare a finanţelor publice, atunci ar trebui să intervină o instituţie supranaţională.

    Acelaşi rol de sperietoare îl are şi multcitatul studiu al băncii elveţiene UBS, publicat în urmă cu două săptămâni (şi popularizat chiar de Rostowski, a cărui ţară deţine preşedinţia curentă a UE), conform căruia spargerea zonei euro ar însemna nu numai costuri economice mult mai mari decât cele implicate de salvarea “verigilor slabe” (între 6.000 şi 11.500 de euro pe cap de locuitor numai în primul an, în comparaţie cu 1.000 de euro în total în cazul salvării ţărilor cu probleme), dar şi costuri politice, întrucât autoritatea Europei pe scena internaţională ar dispărea şi ar apărea riscuri de război civil ori de ascensiune a unei guvernări autoritare sau militare.

    Pe de altă parte, indecizia care domină la vârful UE induce la rândul ei confuzie şi teamă tocmai în rândul cetăţenilor ce ar trebui să aibă încredere în politicile publice pe care sunt chemaţi să le susţină, mai ales când cetăţenii constată că povara crizei nu e distribuită corect. Ultimul exemplu: preşedintele Eurogrupului, Jean-Claude Juncker, susţine emiterea de euroobligaţiuni ale zonei euro, pe motiv că numai aşa poate fi restabilită încrederea investitorilor; cancelarul german Angela Merkel combate ideea, argumentând că eurobondurile comune nu au sens în peisajul fiscal dezechilibrat din prezent. “Există apeluri de a emite eurobonduri înainte ca statele din sudul Europei să-şi pună ordine în finanţe, ceea ce ar recompensa statele nedisciplinate din sud în detrimentul statelor disciplinate din nord”, a comentat Valentin Lazea, economistul-şef al BNR, cu ocazia recentelor conferinţe ale BCR de la Mamaia.

    În opinia personală a lui Lazea, pentru problemele actuale s-au aplicat patru mari soluţii eronate, la fel de generatoare de hazard moral. Pe toate le-am văzut la lucru, cu efectele lor cu tot: politici monetare laxe, favorabile datornicilor şi descurajatoare pentru economisire, cu dobânzi de politică monetară sub rata inflaţiei (România este printre foarte puţinele ţări UE unde dobânda centrală este peste inflaţie, alături de Ungaria, Polonia şi Slovenia), politici fiscale laxe, care aruncă povara plăţii datoriilor asupra generaţiilor viitoare (Lazea a citat butada lui Keynes, “Pe termen lung, toţi vom fi morţi”), politica SUA de a-şi rezolva problemele interne prin tiparniţa de bani şi exportul de inflaţie în toată lumea, cu efecte distructive mai ales în pieţele emergente, unde ponderea alimentelor şi a energiei e mai mare în coşul de consum şi, poate mai evident decât toate, salvarea multor bănci cu probleme prin apelul la fonduri bugetare, “care îi recompensează pe bancherii imprudenţi şi îi penalizează pe toţi plătitorii de taxe”.

    Vezi aici rezultatele testului de stres bancar din Europa

    Valentin Lazea consideră, în schimb, că erorile trecutului trebuie să fie plătite tot de cei care le-au cauzat şi nu transferate “prin politici mioape” asupra terţilor, numai că pentru ca aceasta să se întâmple, ar fi nevoie de “o schimbare majoră a atitudinii publicului, care nu poate avea loc fără un leadership puternic”. Iar leadership nu înseamnă genul de sperietoare descris mai sus, ci capacitatea liderilor de a aplica politici raţionale, acceptabile moral pentru cetăţeni. În opinia economistului-şef al BNR, acestea ar include interzicerea plăţii de bonusuri, creşteri de salarii şi dividende pentru băncile salvate cu banii contribuabililor atâta vreme cât băncile nu şi-au plătit datoria faţă de state, încetarea politicilor de subvenţii nesustenabile pentru populaţie şi companii prin care generaţia actuală îndatorează generaţiile viitoare, întărirea politicilor monetare pentru stimularea economisirii atunci când creşterea economică se va consolida şi chiar lăsarea la discreţia pieţelor de capital a statelor “incapabile sau lipsite de voinţa de a se reforma”.

    Lazea a prezentat inclusiv o “regulă de aur” a unui guvern prudent din punct de vedere macroeconomic, care s-ar ghida după un şir simplu de cifre: să nu depăşească 2% rată a inflaţiei, 3% deficit bugetar consolidat, 4% creştere anuală a PIB, 5% deficit de cont curent, 6% creştere a salariilor în sectorul bugetar şi 7% rată a şomajului.


    Dacă nu e previzibil în ce măsură Europa va avea parte de un astfel de leadership, analiştii Citigroup apreciază că mai previzibilă decât atitudinea guvernelor este cea a pieţelor financiare, unde se înfruntă constant două categorii opuse de investitori, a căror încercare de a influenţa guvernele să acţioneze în funcţie de interesul lor va domina peisajul economic mondial şi în următorii câţiva ani.

    Punctul comun al celor două categorii e că niciuna nu doreşte intrarea în incapacitate masivă de plată a unor state, însă în rest interesele lor sunt opuse: deţinătorii de portofolii mari de obligaţiuni – “bond vigilantes” – presează guvernele să aplice politici de natură să majoreze câştigurile din obligaţiuni şi să garanteze rambursarea acestora, în timp ce deţinătorii de portofolii mari de acţiuni – “equity vigilantes” presează guvernele să menţină politici favorabile majorării câştigurilor din acţiuni.

    Mai clar, politicile dorite de primii determină austeritate bugetară şi, potenţial, deflaţie; politicile dorite de a doua categorie determină inflaţie (“relaxările monetare cantitative” de genul celor aplicate de Rezerva Federală) şi limitează potenţialul companiilor de a crea locuri de muncă (prin mai puţină implicare a autorităţilor de reglementare în fuziuni şi achiziţii ori în alocarea resurselor companiilor spre distribuirea de dividende sau răscumpărări de acţiuni făcute cu scopul de a creşte preţul acţiunilor).

  • Cele mai performante companii de la Bursa de Valori

    Companiile româneşti sunt preocupate mai mult să-şi crească vânzările şi să-şi dezvolte afacerea, aproape cu orice cost, fără ca impactul deciziilor lor asupra nivelului de profitabilitate să fie printre priorităţile strategiei lor, consideră Adrian Comăneci, senior project manager al companiei de consultanţă în management Contrast Management Consulting (CMC).

    Concluzia lui se întemeiază pe un studiu, pe care l-a coordonat, despre relaţia dintre indicatorii ce privesc dezvoltarea afacerii şi cei ce privesc rentabilitatea în cazul celor mai importante companii listate la Bursa de Valori, după cifra de afaceri şi lichiditate. Studiul ia în calcul perioada 2006-2010, perioadă când vânzările agregate ale companiilor au rămas constant peste nivelul celor din 2006, inclusiv în plină perioadă de criză (2008-2009), dar în schimb profitabilitatea a scăzut accelerat începând din 2006, cu un minim în 2009. Mai exact, pentru 46 din 49 de companii analizate, indicatorul combinat de creştere a cifrei de afaceri şi a activelor a fost pozitiv, dar numai 19 companii au reuşit să obţină o rentabilitate reală pozitivă a capitalului, adică să acopere prin profitul contabil şi costul capitalurilor utilizate.

    Faţă de studiile similare din anii trecuţi, care analizau performanţa companiilor în ultimii trei ani, cel de acum ia în calcul patru ani cum nu se poate mai diferiţi: o primă fază favorabilă pentru dezvoltare şi creştere (2006-2008) şi a doua de reducere a cererii şi îngreunarea accesului la finanţare (2008-2010). “Tocmai acesta e contextul cel mai potrivit în care pot fi identificate acele companii cu capacitatea de a obţine performanţă şi de a crea în mod sustenabil valoare pentru acţionari, chiar şi în condiţii macroeconomice adverse”, afirmă Adrian Comăneci.

    Pentru perioada 2007-2009, cele mai mari punctaje, rezultate din indicatorii luaţi în considerare (rentabilitatea capitalului după deducerea costurilor de finanţare, rentabilitatea capitalului propriu, indicatorul combinat de creştere a cifrei de afaceri şi a activelor, respectiv randamentul acţiunilor pe parcursul anului) le-au obţinut Rompetrol Well Services, Electromagnetica şi Condmag. Pentru perioada 2006-2010, Electromagnetica şi Rompetrol rămân în top, dar sunt devansate de Ropharma Braşov, controlată de omul de afaceri Mihai Miron, şi de Prospecţiuni Bucureşti, controlată de Ovidiu Tender. În 2010, clasamentul este condus de producătorul de îngrăşăminte Azomureş, urmat de Ropharma şi Electroargeş.

    Anul trecut, pentru prima oară de la începutul crizei economice, majoritatea companiilor incluse în studiul CMC au consemnat o îmbunătăţire la nivelul principalilor indicatori financiari: vânzările agregate au crescut cu 11,8% faţă de 2009, în timp ce profitul agregat (EBIT) a crescut cu 180%, în primul an de creştere de după 2006. “Odată cu acomodarea la noile condiţii ale pieţei (putere de consum redusă, acces îngreunat la surse de finanţare), companiile de top au trecut la aplicarea unor strategii coerente de reducere a costurilor şi de reluare a creşterii, care au condus la aceste rezultate pozitive”, explică Adrian Comăneci.

    Primele trei companii care au creat valoare acţionarilor în 2010 au avut însă strategii de management total diferite. Liderul clasamentului, Azomureş, cu o urcare de 31 de poziţii faţă de 2009, a obţinut o creştere de 62% a cifrei de afaceri faţă de anul precedent şi o rentabilitate ridicată a capitalului (31%). O parte dintre factorii care au putut contribui la aceste performanţe au fost: creşterea producţiei cu aproape 36%, dezvoltarea unei politici de preţ flexibile, precum şi adaptarea politicii de preţ la cererea mondială pe anumite segmente, cum este cel al îngrăşămintelor pe bază de azot.

    Ropharma, ocupanta locului secund în Contrast TOP 50, a mizat pe schimbarea mixului de vânzări, pentru a obţine o creştere de 22% a cifrei de afacei faţă de 2009. Cu o cifră de afaceri netă de aproape 352 de milioane de lei, Ropharma s-a situat cu 1,3% faţă de nivelul creşterii pieţei farmaceutice de retail. Creşterea cu 35% a vânzărilor prin farmaciile proprii a condus la realizarea a 74% din veniturile din vânzări din retail. Producătorul de electrocasnice Electroargeş a reuşit aproape să îşi tripleze profitul (cu o creştere de 2,8 ori) în doar un an, ca efect al creşterii exporturilor cu 43% şi al unui proces intern de restructurare.

    “Pentru a menţine aceste rezultate şi în viitor, este extrem de important ca managementul companiilor să păstreze această strategie echilibrată impusă de criză şi să nu mai cadă în mirajul creşterii şi diversificării afacerilor indiferent de costuri şi de tendinţa reală a pieţei”, recomandă Comăneci.

    La nivel sectorial, evoluţia cea mai solidă a avut-o segmentul farmaceutic, cu un indicator combinat de creştere a cifrei de afaceri şi a activelor de 8,5% şi o rentabilitate reală a capitalului de 0,2%. În 2010, sectorul farmaceutic a înregistrat o creştere de 19,56% în euro, ajungând la o valoare totală de 2,286 miliarde de euro. Medicamentele fără prescripţie (OTC-urile) au înregistrat în euro vânzări în creştere cu 7,26%, până la 325 de milioane de euro, în timp ce medicamentele pe bază de reţetă au beneficiat de o creştere de 24,91%. Aceste rezultate au făcut ca sectorul farmaceutic să urce în 2010 de pe primul loc al clasamentului, faţă de locul secund ocupat în 2009.

    Cele de mai sus trebuie interpretate, evident, ca o lecţie utilă despre felul cum o strategie de management cu viziune se corelează cu performanţa bursieră şi nu ca un predictor automat al evoluţiilor viitoare ale companiilor ori ca o recomandare de investiţie. În privinţa recomandărilor de investiţii pentru piaţa de acţiuni, în condiţiile situaţiei imprevizibile din economia globală, concluziile formulate de analişti s-au schimbat pe parcursul anului, odată cu percepţiile faţă de risc ale investitorilor cu forţă financiară; de pildă, Citigroup consideră în ultimele analize Turcia unul dintre câştigătorii perioadei de turbulenţă financiară care goneşte investitorii de pe pieţele dezvoltate, dar aceasta după o perioadă extrem de proastă pentru bursa din Turcia, care a căzut cu peste 31% de la începutul anului, calculat în euro, ieftinind puternic acţiunile (pentru comparaţie, bursa de la Bucureşti a scăzut cu 8,9%, cea de la Budapesta cu aproape 13%, iar cea din Polonia cu aproape 16%).

    În general însă, pieţele de acţiuni din Europa Centrală şi de Est rămân preferate atât de cei care compară zilnic datele pieţelor emergente (analiştii Erste, în raportul de strategie globală pe trimestrul al treilea, recomandau de pildă suprapondere pe acţiunile din Europa emergentă, subpondere pentru cele din America Latină şi o poziţie neutră faţă de cele din Asia), cât şi de cei ce caută oportunităţi deopotrivă în pieţele emergente şi în cele de frontieră, cum ar fi Mark Mobius de la Templeton Emerging Markets Group, care zilele trecute paria ferm pe pieţele de capital din Polonia, Rusia, România şi Turcia.

  • Puţin câte puţin sau cum ies companiile din recesiune

    “Pentru mediul de afaceri din Europa Centrală, anul trecut a fost un moment de respiro”, apreciază George Mucibabici, preşedintele companiei de audit, fiscalitate şi consultanţă financiară şi de management Deloitte. După trei ani de recesiune a economiilor din toată lumea şi de încercări fragile de corecţie a situaţiei, caracterizate de cele mai multe ori prin reorganizări şi reduceri masive de costuri, lucrurile par să se fi stabilizat şi, în unele cazuri, au început chiar să-şi revină.

    Creşterea cu 11% a veniturilor de 612 de miliarde de euro înregistrate anul trecut de cele mai mari 500 de companii din regiune oferă, într-adevăr, puţin confort şi poate chiar o umbră de speranţă că recesiunea este pe care să ia sfârşit, cu atât mai mult cu cât cifra se apropie din ce în ce mai mult de nivelul anterior crizei. Aproape opt din zece dintre companiile în cauză au raportat anul trecut încasări mai mari decât în 2009, cu toate că în linii mari contextul a rămas neschimbat – consumul a rămas la un nivel destul de scăzut, companiile au continuat şi ele să ţină din scurt costurile, iar problemele din ţări mai dezvoltate au reprezentat o ameninţare pentru exporturi. Toate acestea în timp ce în 2009 lucrurile mergeau fix pe dos, inclusiv giganţii europeni fiind loviţi de recesiune şi de diminuarea veniturilor.

    Semnale pozitive există peste tot în lume. În SUA, de pildă, cele 232 de companii din indexul 500 al Standard and Poor’s, care au raportat rezultate financiare pentru prima jumătate a acestui an, au consemnat un avans de 18% al veniturilor comparativ cu perioada similară din anul precedent. La fel s-a întâmplat şi cu companiile din Europa de Vest, monitorizate prin Euro Stoxx 600, care au avut venituri mai mari cu 15%. Cât despre companiile din Europa Centrală, creşterea medie a încasărilor a fost de 17% în rândul celor mai mari 500 de companii din regiune în prima parte a acestui an, singurele ţări unde media veniturilor s-a diminuat fiind Croaţia şi Bulgaria. “Evoluţia dovedeşte că cele mai mari companii din regiune au capacitatea şi resursele strategice şi operaţionale să-şi revină chiar şi din cele mai grave crize”, îşi exprimă Tomasz Ochrymowicz, partener al Deloitte Central Europe, opinia în studiul Central Europe Top 500 realizat anual de compania de audit, fiscalitate şi consultanţă financiară şi de management.

    Pentru România, chiar dacă starea generală a economiei nu pare să confirme aceast lucru, anul trecut a fost unul chiar mai bun, cel puţin pentru marii jucători din economie – 38 dintre cele mai mari 500 de companii din Europa Centrală provin din România, cu cinci mai multe decât în ediţia precedentă a studiului Deloitte şi un total de opt afaceri noi calificate în clasament. Iar veniturile firmelor româneşti, de 37,5 miliarde de euro anul trecut, au crescut mai mult decât media europeană, lucru care a determinat practic poziţionarea mai bună a pieţei locale în clasament.

  • Eurobank + Alpha Bank: Ahile se încalţă

    Alpha Bank “este un partener de bază al economiei europene şi printre principalele instituţii financiare care participă voluntar la oferta de finanţare a Greciei, contribuind în modul cel mai eficient la eforturile ţării de a ieşi din recesiune”, declara săptămâna trecută Yannis Costopoulos, preşedintele Alpha Bank, imediat după fuziunea cu EFG Eurobank, referindu-se la programul de implicare a creditorilor privaţi ai Greciei, locali şi străini, în degrevarea ţării de povara datoriei, prin cumpărări de obligaţiuni şi rostogoliri de titluri ajunse la scadenţă.

    Declaraţia lui Costopoulos, aparent foarte generică, are de-a face cu una dintre raţiunile de bază ale fuziunii Alpha cu Eurobank. Conform unui studiu UBS din luna mai, Eurobank avea o expunere de 7,9 miliarde de euro pe obligaţiunile guvernamentale greceşti, iar Alpha de 4,6 miliarde de euro, fiind în top 10 al celor mai expuse bănci europene în raport cu datoria publică a Greciei, însă în urma ATEBank, Hellenic Postbank, Piraeus şi National Bank of Greece din punctul de vedere al ponderii titlurilor elene în totalul activelor (9%, respectiv 7%). În virtutea programului de implicare a creditorilor privaţi, Eurobank şi Alpha ar urma să-şi asume voluntar o pierdere combinată de 1,2 miliarde de euro din valoarea acestor portofolii de obligaţiuni, ceea ce înseamnă automat necesităţi crescute de capital pentru acoperirea ei.

    Eurobank şi Alpha Bank în cifre. Cine sunt proprietarii lor şi ce afaceri au în România

    Contextul crizei datoriilor suverane din zona euro a făcut ca, aşa cum se exprimă comentatorii de la The Economist, băncile elene să rămână însă captive în raport cu percepţia investitorilor faţă de Grecia: ratingul le-a fost redus de fiecare dată când a fost scăzut ratingul Greciei, dobânzile prohibitive cerute pe pieţe pentru finanţarea Greciei şi care au împins-o să caute bani la UE şi FMI s-au răsfrânt asupra băncilor, care au devenit dependente de finanţarea de la Banca Centrală Europeană, iar climatul de neîncredere le-a deteriorat lichiditatea.

    Analiştii Citigroup estimează, într-un raport publicat săptămâna trecută, că depozitele a şase bănci importante (cele patru de mai sus plus ATEBank şi Marfin) au scăzut cu 18 miliarde de euro în trimestrul al doilea, din care 13 miliarde au fost înlocuite prin finanţări de la Banca Centrală Europeană şi de la fondul de lichiditate disponibil în caz de urgenţă de la banca centrală elenă. Corolarul acestei situaţii a fost că acţiunile tuturor băncilor au pierdut continuu în valoare la bursă: numai în săptămâna premergătoare fuziunii, Eurobank şi Alpha au scăzut cu peste 20%, ceea ce a coborât capitalizarea lor bursieră combinată la 2 miliarde de euro, faţă de 23 de miliarde în 2007.

    La aceasta se adaugă contextul creat de recesiunea prelungită, care întreţine riscul de majorare a valorii creditelor neperformante, precum şi anunţul recent al ministrului de finanţe, Evanghelos Venizelos, conform căruia orice viitoare suplimentare a capitalului băncilor prin Fondul European de Stabilitate Financiară va fi făcută pe bază de cumpărare de acţiuni, ceea ce ar însemna de facto naţionalizare. Anunţul lui Venizelos a fost interpretat ca o forţare a mâinii băncilor în direcţia unor fuziuni pe care atât statul grec, cât şi Banca Centrală Europeană sau consultanţii străini le proiectează de mult: toamna trecută se vehicula inclusiv ideea preluării de către subsidiarele din România a celor din Bulgaria, Piraeus Bank urma să cumpere ATEBank şi Hellenic Postbank sau să fuzioneze cu Marfin, iar ulterior a apărut proiectul de fuziune între National Bank of Greece şi Alpha Bank, respins de aceasta din urmă în iarnă.

    Tot atunci a apărut pentru prima dată şi ideea fuziunii Alpha-Eurobank, respinsă de aceasta din urmă. De atunci însă, situaţia s-a deteriorat pe frontul crizei datoriilor suverane, iar fie şi la nivel de imagine, băncile greceşti au avut de suferit, dacă ne gândim că alături de ATEBank, care a ratat testul european de soliditate financiară pentru al doilea an consecutiv, acum şi Eurobank a apărut pe lista băncilor picate la test, cu o rată de adecvare a capitalului de rang 1 inferioară plafonului de 5% fixat de autorităţile europene. Reprezentanţii ei au explicat ulterior că dacă se iau în calcul şi provizioanele generice şi rezultatele măsurilor de restructurare iniţiate în ultimele luni (vânzarea filialelor din Polonia şi Turcia), banca ar trece de pragul de 5%, ajungând la o rată de 7,6% în interiorul scenariului advers imaginat de autorii testului.

    În aceste condiţii, nu e de mirare că anunţul fuziunii a fost salutat de toată comunitatea analiştilor şi a bancherilor (“Vedem în acest acord un pas necesar spre eficienţă, dată fiind fragmentarea sectorului bancar elen”, a comunicat Deutsche Bank), care îi atribuie o valoare de precedent capabil să stimuleze şi alte fuziuni în sistemul bancar, atât în Grecia, cât şi în restul zonei euro, în primul rând în Spania. În plus, e vorba de o fuziune amicală şi de a doua şi a treia bancă din Grecia, nu de un peşte mare care l-ar înghiţi pe unul mult mai mic -, iar planul de consolidare a bazei de capital cu 3,9 miliarde de euro prin restructurări, economii interne şi majorări de capital, care ar urma să ducă la o rată de adecvare a capitalului de 14%, a fost apreciat drept realist.