BusinessMagazin

Category: Servicii financiare

Analize din domeniul serviciilor financiare – totul despre împrumuturi, bănci dar și multe alte lucruri interesante din domeniul financiar

  • Zona euro şi nisipurile mişcătoare

    “Este clar că una dintre probleme este procesul de luare a deciziilor, iar aici lucrurile trebuie să se mişte rapid spre binele zonei euro, dar şi al întregii Europe.” Declaraţia lui Molterer făcută pentru BUSINESS Magazin la finele anului trecut anticipa mişcările de la startul lui 2012. Prima zi lucrătoare a anului în curs scotea pe agenda publică şi aşa destul de liberă în această perioadă vestea potrivit căreia preşedintele francez Nicolas Sarkozy se întâlnea luni, 9 ianuarie, la Berlin, cu cancelarul german Angela Merkel, discuţiile urmând să vizeze în principal noi reglementări de disciplină fiscală în Uniunea Europeană. Mai exact, cei doi lideri se vedeau din nou ca să pună la punct planul convenit la summitul UE din decembrie de toate statele membre cu excepţia Marii Britanii pentru un tratat de guvernanţă fiscală.

    După cum explică Molterer, Europa şi-a făcut bine temele în 2008 şi 2009, în încercarea de a se pregăti pentru criză şi de a sprijini economia reală. El observă însă încă două lucruri-cheie care “trebuie făcute în cel mai scurt timp”. Primul e reducerea datoriei publice într-o manieră compatibilă cu mult aşteptata creştere economică – “o provocare, dar unica soluţie pentru a trece prin criza zonei euro”. Al doilea este întărirea guvernului zonei euro, deja discutată la cel mai recent summit, al cărui scop principal să fie trasarea unor reguli mult mai clare de disciplină fiscală – “un element important pentru următoarea etapă a integrării europene”.

    Oficialul BEI vede în regiunea Europei de Est centrul de creştere a UE pe termen lung, deşi acum multora le pare dificil să vadă asta: “Fără îndoială, estul va fi şi motorul de creştere al Europei şi nu vorbesc doar din experienţa austriacă, ci şi din experienţa europeană. Dacă ne uităm la ultimii ani, creşterile cele mai pronunţate au fost tocmai aici”. Dincolo de potenţialul mult mai ridicat decât în alte regiuni, Molterer face trimitere şi la indicatorul care afectează astăzi cel mai puternic economiile – datoria publică. Din nou, dacă ne uităm peste cifrele din România, nivelul e mai scăzut decât în alte ţări. Totuşi, tendinţa nu dă semne prea bune. De la sfârşitul lui 2010 până la finele lui octombrie, când Finanţele au raportat ultimele cifre, datoria publică a crescut cu 17,1 mld. lei, adică 0,7% din PIB, potrivit datelor Ziarului Financiar. Astfel, datoria publică a crescut de la 194,4 mld. lei la finele lui 2010 la 211,5 mld. lei la finele lui octombrie 2011. Ca procent din PIB, datoria publică era la finele lui octombrie 2011 la 38,6% din Produsul Intern Brut, faţă de 37,9% la finele anului precedent.

    O altă veste proastă e aceea că nivelul investiţiilor străine în România a ajuns în 2011 la cel al primilor ani de după 2000, respectiv la circa 1,5 miliarde de euro, de şase ori mai puţin faţă de 2006 şi 2008. “Asta nu ţine neapărat de performanţa ţării, ci de faptul că multe dintre companii au preferat să vadă care va fi evoluţia economică pe aceste nisipuri mişcătoare. Nu e o surpriză că investiţiile directe au scăzut, semnalul este negativ, dar perspectivele sunt optimiste”, spune Wilhelm Molterer. În viziunea sa, Guvernul de la Bucureşti trebuie să se concentreze pe infrastructură, dar şi pe reguli clare în procesul de achiziţii publice. Un sistem legislativ puternic, un mediu bancar care să susţină investiţiile, alături de potenţialul fantastic al regiunii sunt argumente puternice în faţa investitorilor, chiar dacă zona euro trece prin momente mai dificile. În zona absorbţiei fondurilor europene şi a proiectelor din infrastructură demarate în ultimele 18 luni, oficialul BEI remarcă “o îmbunătăţire absolută” a indicatorilor. Una peste alta, 2012 va fi anul când Europa va trebui să implementeze ce s-a decis: pentru statele membre, cheia va fi găsirea echilibrului între austeritate şi măsuri stimulative pentru creşterea economiei. “Dincolo de deciziile concrete, câteodată am impresia că suntem într-o spirală psihologică”, mărturiseşte Molterer, cu trimitere la raportul euro-dolar, stabil de luni de zile, şi arătând cu degetul înspre politicieni şi oameni de afaceri care îşi aduc contribuţia la lupta psihologică. La trei ani de la startul crizei, lecţia pe care a învăţat-o vicepreşedintele BEI este că, pentru a avea o structură puternică, e nevoie, mai mult ca niciodată, de o Europă unită: “Performanţa economică a zonei euro şi viitorul monedei unice europene sunt strâns legate de integrarea fiscală a tuturor membrilor, dar mai ales de disciplina bugetară a fiecăruia”.

  • Fericiţi cei fără datorii

    În clasamentul celor mai riscante ţări, măsurat în costul asigurării contra riscului de neplată a datoriilor (CDS – credit default swap), România era la finele anului trecut pe locul al 16-lea, în urcare cu un loc faţă de sfârşitul lui septembrie, conform raportului de săptămâna trecută al CMA (Credit Market Analysis din Londra, membră a CME Group, cea mai mare bursă de derivative). Pentru titlurile de stat pe cinci ani, CDS a crescut de la 420,19 la 445,1 puncte de bază pe parcursul ultimelor trei luni din 2011 (ceea ce înseamnă majorarea costului de asigurare a unei datorii de zece milioane de dolari la 445.000 de dolari), în timp ce, faţă de sfârşitul lui 2010, CDS aproape s-a dublat, valoarea de atunci fiind de 295,5. Aceasta înseamnă, conform calculelor din raport, că România a ajuns la o probabilitate cumulată – teoretică – de incapacitate de plată de 27,3%, faţă de 26,2% în trimestrul al treilea, raportat la 93,8% pentru prima clasată în top, Grecia.

    Evoluţia de pe parcursul anului trecut e neliniştitoare din mai multe puncte de vedere. Adâncirea crizei din zona euro a pus capăt definitiv pariului investitorilor, valabil încă în 2010, pe o divergenţă între pieţele emergente (CEEMEA) şi cele din zona euro, în virtutea căreia riscul calculat pentru România sau Ucraina scădea, în timp ce se socotea că problemele Greciei, ale Portugaliei sau ale Irlandei pot trage în jos numai centrul zonei euro, nu şi statele est-europene sau din Orientul Mijlociu. În 2010, indicatorul CDS pentru CEEMEA scădea cu 0,11%, în timp ce indicele pentru zona euro creştea cu 1,29%; în schimb, dacă în ultimele trei luni din 2011, indicele pentru zona euro a căzut cu 9%, cel pentru CEEMEA a scăzut cu 10%.

    Singurele ţări care pe parcursul lunilor octombrie-decembrie şi-au îmbunătăţit poziţia de risc au fost din afara Europei (Indonezia, Malaezia, Coreea de Sud, Filipine, China), în timp ce, în Europa de Est, CDS a crescut cu 18% pentru Ungaria şi numai Polonia şi Ucraina au reuşit o mică ameliorare. Aceste evoluţii, precum şi apropierea marcată a indicilor pentru zona euro şi pieţele emergente anunţă pentru 2012 un risc dublu, respectiv ca orice înrăutăţire a situaţiei la periferia zonei euro sau în nucleul ei să aibă efecte imediate şi directe în Est, iar orice înrăutăţire spectaculoasă într-o ţară estică (exemplul Ungariei) să aibă impact în restul regiunii.

    În privinţa zonei euro, în ciuda avertismentelor privind o reintrare în recesiune, “sunt indicii că deteriorarea peisajului macroeconomic ar putea să fi ajuns la un final”, notează analiştii ING. “Sentimentul pieţei s-a ameliorat în ultimele săptămâni din decembrie, Germania rezistă relativ bine, iar un euro slab şi o îmbunătăţire a situaţiei în SUA şi Asia sunt de natură să susţină aşteptările Băncii Centrale Europene în estimarea sa precaut optimistă a unei redresări moderate pe parcursul anului 2012”, apreciază Carsten Brzeski, economist-şef al ING Bruxelles, într-o notă publicată săptămâna trecută. Brzeski nu exclude însă nici acum ca marea injecţie de lichiditate din partea BCE, care a liniştit piaţa în decembrie – şi căreia îi va succeda o alta în februarie – să fie urmată de o reducere sub 1% a dobânzii şi apoi de o adevărată relaxare monetară cantitativă (evitată până acum cu încăpăţânare de BCE), dacă lucrurile nu vor merge bine pe piaţă.

    Iar aceasta ar depinde, cum a depins şi în 2011, de ceea ce se va întâmpla cu ratingurile, în special cele pentru Franţa şi Italia, precum şi de soarta datoriei greceşti. Deşi continuă negocierile cu creditorii privaţi pentru ca ei să accepte să prescrie 100 mld. din datoria Greciei (ceea ce înseamnă o pierdere de 50% asumată de ei la valoarea nominală a obligaţiunilor), deja au apărut opinii – cum e cea a lui Athanasios Orphanides, guvernatorul băncii centrale a Ciprului – care susţin renunţarea la implicarea creditorilor privaţi, “pentru a restabili încrederea” în zona euro şi a scădea costul împrumuturilor pentru celelalte ţări membre. Varianta e improbabilă însă, având în vedere opoziţia Germaniei, întemeiată pe o logică a recuperării creşterii economice în Grecia (şi a păstrării acesteia în zona euro) care ar fi imposibilă fără despovărarea de o parte din datorii.

    Până unde ar putea merge însă această despovărare, ţinând cont că în vară s-a plecat de la o reducere cu 21% la valoarea obligaţiunilor deţinute de bănci şi de fonduri şi s-a ajuns la 50%, valoare acceptată şi aşa foarte greu de creditori şi de pieţe, iar între timp austeritatea a afundat şi mai tare Grecia în recesiune? “Nu cred că am văzut încă ultima fază a discuţiilor despre restructurarea datoriei greceşti.

  • Cum fentează angajatorii greci plata salariului minim pe economie

    Legislaţia muncii va fi simplificată, salariul minim va scădea, iar salariile al 13-lea şi al 14-lea în sectorul privat “vor fi reexaminate”, a spus premierul, conform publicaţiei Kathimerini, avertizând sindicatele că dacă nu vor accepta aceste “sacrificii limitate” pentru a asigura finanţarea externă, ţara riscă “un deznodământ dezastruos”, mai exact o intrare în incapacitate de plată necontrolată în luna martie, din cauza neprimirii banilor de la FMI şi UE.

    Salariul minim în Grecia este de 750 de euro pe lună, considerat de FMI mult prea mare pentru a asigura competitivitatea pieţei muncii. În realitate însă, după cum a arătat o analiză Reuters, mulţi greci lucrează neoficial cu normă întreagă, dar în contracte care nu le asigură salariul minim, fie cu normă parţială sau cu program redus, fie de probă, temporare, ca ucenici, trainees sau alte forme de contracte flexibile.

    Jumătate din cele 537.000 de contracte noi de muncă încheiate în perioada ianuarie-septembrie sunt de astfel de tipuri, fiind remunerate uneori chiar cu mai puţin de jumătate din salariul minim. În aceeaşi perioadă, angajatorii au transformat peste 42.000 de contacte cu normă întreagă în contracte part-time sau alte forme flexibile de angajare. În plus, notează Reuters, aproape 10% dintre cei 3,5 milioane de angajaţi în sectorul privat din Grecia au trecut deja printr-o diminuare a salariului.

    “Nu-mi pot plăti facturile şi nu mă pot întreţine fără ajutorul părinţilor”, le mărturiseşte celor de la Reuters un grec pe nume Theonas, în vârstă de 33 de ani, al cărui contract a fost transformat din permanent în temporar. Theonas câştigă 700 de euro pe lună lucrând 12 ore pe zi, 7 zile pe săptămână, în loc de 4 zile, cât e specificat în contractul lui de muncă. Alţii, şi mai nenorocoşi, încasează 300 de euro pe lună făcând munci calificate cu normă întreagă, dar în contracte de trainees prelungite timp de ani de zile. Într-o ţară cu o rată a şomajului de circa 18%, nu mulţi îşi permit să refuze chiar şi astfel de slujbe prost plătite.

    Potrivit publicaţiei Proto Thema, 3.030.900 de greci trăiau încă din 2010 sub pragul sărăciei, conform datelor Autorităţii Statistice Elene. Pragul sărăciei este considerat un venit anual de 7.178 de euro pentru o persoană şi 15.073 de euro pentru o familie cu doi adulţi şi doi copii sub 14 ani.

    Venitul mediu anual individual în Grecia era de 13.973,94 euro, iar venitul mediu anual disponibil al gospodăriilor era de 24.224,38 euro. Riscul de sărăcie pentru copiii între 0 şi 17 ani este evaluat la 23%, mai mare cu 3% decât pentru restul populaţiei, în timp ce riscul sărăciei pentru persoanele de peste 65 de ani este evaluat la 21,3%. Numărul grecilor care trăiesc în familii unde unul sau mai mulţi membri nu lucrau sau nu lucrau cu normă întreagă se ridica la 544.800.

  • 2011 – Anul cârtiţei. Ce s-a întâmplat cu economia?

    A apărut cel mai tare politician al lumii, care nu se numeşte nici Obama, nici Sarkozy, nici Merkel, ci Piaţa, ne anunţa zilele trecute preşedintele Traian Băsescu. “Piaţa ne-a pus pe toţi cu spatele la zid, cel puţin pe europeni, şi ne cere mai mult decât putem da”, spunea Băsescu, remarcând că nu a mai auzit în ultimele luni “politicieni care să vorbească despre ce este de făcut pentru popoarele lor, care este situaţia financiară a celor care i-au ales”, ci numai discuţii despre cum pot fi satisfăcute cererile pieţei.

    Această realitate este de departe cel mai important fenomen care a definit anul 2011 din punct de vedere economic şi politic: pentru politicieni, ea a însemnat reducerea importanţei lor până la ieşirea totală din scenă (cazul lui Berlusconi sau Papandreou), în timp ce pentru cetăţenii de rând a însemnat pierderea de facto nu numai a suveranităţii statelor lor, ci şi a individualităţii economiilor, judecate tot mai mult în bloc de către pieţe (blocul Europei de Est, blocul periferic al zonei euro, nucleul zonei euro, zona cu bănci austriece, zona cu bănci greceşti). Este ceea ce constata acelaşi preşedinte Băsescu de fiecare dată când îi acuza ori pe liderii europeni că din cauza indeciziei lor creşte CDS-ul României, ori pe bancherii austrieci că din cauza intenţiei lor de reducere a supraexpunerii în Est rămâne economia românească nefinanţată, ori pe liderii opoziţiei autohtone că periclitează siguranţa naţională atunci când cer relaxări fiscale sau când depun moţiuni de cenzură. Marja tot mai restrânsă în care pot acţiona decidenţii politici (vorba vine) în beneficiul electoratului se completează cu ceea ce evidenţia Jeffrey Franks de la FMI – urgenţa de a adopta o atitudine nu doar prudentă, ci defensivă exact ca la război, în faţa pieţelor care “îşi caută următoarele victime printre statele vulnerabile” şi le vânează asemenea hoţilor care caută maşini fără sisteme de protecţie.

    În această logică, Jeffrey Franks spunea că România poate evita să devină o victimă a pieţelor dacă elimină principalele slăbiciuni din economie, dacă îşi asigură fonduri-tampon de protecţie a sistemului financiar şi dacă îşi respectă strategia asumată pe termen lung. Problema e însă cum pot fi corect calibrate aceste trei elemente, astfel încât zelul de a face pe plac FMI, pieţelor, investitorilor în anumite privinţe să nu creeze vulnerabilităţi ulterioare la fel de periculoase în alte privinţe. L-am citat recent pe Paul Donovan, economist al UBS, ce rezuma cea mai nouă tendinţă manifestată pe pieţe, care nu mai cer statelor doar austeritate, ca în 2010, ci şi creştere economică, după ce şi-au dat seama că austeritatea simplă nu poate duce decât la un nou episod de recesiune şi deci la şanse şi mai mici de a-şi recupera banii investiţi în obligaţiuni suverane. Tema riscului de recădere în recesiune ca efect al austerităţii nu e nouă, însă în ultimele luni a căpătat şi forma unor estimări concrete pentru 2012, lansate deja de cei mai pesimişti analişti inclusiv la adresa României: britanicii de la Capital Economics anticipează că economia românească va scădea la anul cu 0,5%, alături de cele din Cehia, Ungaria sau Bulgaria, din trei motive principale: vulnerabilitatea la turbulenţele financiare (deci un posibil deficit de finanţare), recesiunea din zona euro (care deprimă activitatea din industrie şi export) şi faptul că 2012 nu va mai fi un an agricol la fel de bun ca 2011. Punând răul înainte, ce resurse are România să se apere de o astfel de perspectivă?

  • Primiţi cu valul al doilea al crizei?

    Guvernul de la Bucureşti a fost “elevul model al FMI”, spunea recent ambasadorul Franţei, Acelaşi argument era reluat de ministrul Elena Udrea când susţinea ideea că România e acum mai bine pregătită de un eventual nou val al crizei nu doar decât în urmă cu trei-patru ani, dar şi în raport cu celelalte ţări europene. Iar cancelarul german Angela Merkel, în discursul de vinerea trecută în care a încercat să-i convingă pe parlamentarii germani să-i dea mandat pentru o înăsprire a regulilor fiscale în UE, a lăudat “sacrificiile” unor ţări din afara zonei euro, ca Bulgaria, România şi statele baltice, adică reformele acceptate în numele aderării la zona euro.

    România din 2011 a făcut într-adevăr progrese cu totul remarcabile faţă de 2008. Analiştii agenţiei de evaluare financiară Coface arată că România a avut una dintre cele mai mari rate de reducere a deficitului de cont curent din Europa, de la 13,4% din PIB în 2007, la 4,4% din PIB estimat pentru 2011, “deci o diminuare a dependenţei de capitalurile străine”. Economia “are însă un deficit de cont curent încă ridicat comparativ cu noile state membre UE, în medie de 1% din PIB la sfârşitul primului trimestru, în timp ce ţări precum Lituania, Letonia, Estonia înregistrează excedente ale contului curent”, spun analiştii Coface, adăugând că în condiţiile în care rata de economisire internă rămâne la niveluri scăzute, “este probabil ca aceste deficite să persiste în perioada imediat următoare”.

    Această situaţie este importantă pentru că, aşa cum atrag atenţia la unison economiştii români şi străini, va fi obligatoriu ca România să se descurce cu alte surse de finanţare decât banii aduşi în ţară de băncile străine – iar aceasta atât în privinţa nevoii de bani a statului, ale cărui costuri de îndatorare au crescut din cauza tensiunilor de pe pieţe, cât şi în privinţa nevoii de bani a afacerilor. Lucrurile sunt cu atât mai delicate cu cât investiţiile străine directe au scăzut cu 52% în primele opt luni, în timp ce gradul de acoperire a deficitului de cont curent cu investiţii străine directe s-a redus de la un maxim de 93% în septembrie 2009 la 24,10% în septembrie 2011.

    Celălalt capitol la care România a excelat comparativ cu celelalte ţări europene este, desigur, consolidarea fiscală – atât a deficitului bugetar general (de la 9% din PIB în 2009 la 6,9% anul trecut şi 4,9% anul acesta, în estimarea Comisiei Europene), cât şi a celui structural, adică din care s-a eliminat influenţa ciclurilor economice (de la 9,1% în 2009 la 5,9% anul trecut şi 3,7% anul acesta). Ea are însă o problemă, remarcă analiştii Raiffeisen Bank România – faptul că a fost realizată în principal pe seama tăierii cheltuielilor, în special a cheltuielilor cu salariile în sectorul public (care au scăzut de la 10,9% la 8,9% din PIB între 2009 şi prima jumătate a anului curent, calculat în bază ESA95) şi a investiţiilor totale (de la 6% la 2,5% din PIB), în timp ce cheltuielile cu bunurile şi serviciile chiar au crescut (de la 6,9% la 7,2% din PIB). Per total, în aceeaşi bază de calcul, totalul cheltuielilor a rămas la fel ca pondere din PIB (41,1%).

  • Cum arată obiceiurile de împrumut ale românilor?

    La mijlocul acestui an 4,2 milioane de români, adică 43% din populaţia activă a României, aveau credite la bănci sau la instituţii financiare nebancare. 450.000 aveau credite şi la unele şi la celelalte, potrivit Raportului Băncii Naţionale a României asupra Stabilităţii Financiare pentru 2011. În medie, românii din această categorie aveau câte trei credite, respectiv două credite la bănci şi unul la IFN şi, în principiu, atinseseră gradul maxim de îndatorare.

    Tot ei, dar şi mulţi alţii care nu sunt trecuţi pe vreo listă oficială de datornici, obişnuiesc să se împrumute şi din alte surse decât cele instituţionale. Explicaţia este, în esenţă, foarte simplă: circa 70% dintre românii chestionaţi într-un studiu iVox realizat pentru Kruk România spun că au o situaţie financiară proastă şi foarte proastă. Salariile pe care le câştigă sunt adesea insuficiente pentru cheltuielile pe care le au, aşa că trebuie să apeleze la soluţii alternative. Mulţi dintre ei nu mai sunt eligibili pentru acordarea unui împrumut bancar, drept pentru care ajutorul cunoscuţilor este singura resursă pe care o mai au. În plus, aceste împrumuturi nu presupun şi o dobândă lunară – coşmarul cel mai mare al oricărui datornic. “Funcţionează o formă de comuniune economică în care ajutorul se caută mai degrabă în spaţiul familial, unde normele de returnare a banilor sunt ceva mai relaxate”, spune sociologul Mircea Kivu, care a coordonat realizarea acestui studiu. Din acest motiv, 65,9% dintre participanţii la cercetare spun că obişnuiesc să se împrumute pentru acoperirea cheltuielilor lunare, cel mai frecvent, de la rudele şi prietenii apropiaţi. Astfel, 40,3% dintre respondenţi iau bani cu împrumut de trei sau patru ori pe an, iar 31,3% sunt nevoiţi să se împrumute lunar. 15,3% apelează de şapte sau opt ori într-un an la această soluţie, în timp ce doar 13,1% dintre respondenţi cer bani de la cunoscuţi de cel mult două ori pe an.

    Aceştia spun că au nevoie de bani pentru că, pur şi simplu, nu îşi pot acoperi cheltuielile lunare obligatorii. Câţiva au intrat într-un nefericit fenomen de spirală şi sunt obligaţi să se împrumute pentru a acoperi alte datorii. În cele mai fericite cazuri, dacă le putem numi astfel, românii se îndatorează pentru a cumpăra lucruri valoaroase, precum o maşină sau mobilă pentru casă, însă aceştia nu reprezintă decât aproape 7% din totalul respondenţilor. “Faptul că motivul cel mai important pentru care românii se împrumută este acoperirea cheltuielilor lunare scoate în evidenţă o realitate destul de sumbră”, comentează Mircea Kivu. Practic, avem de-a face cu un cerc vicios în care oamenii intră din momentul în care, cel puţin o parte dintre ei, iau bani împrumut lunar pentru a achita alte datorii. Închiderea acestui cerc se face destul de greu, astfel încât mulţi români se află în permanenţă în situaţia de a fi nevoiţi să returneze o oarecare sumă de bani luaţi cu împrumut.

    Cei mai mulţi, adică peste o treime dintre participanţi, împrumută sume destul de mici, respectiv cel mult 100 de euro într-un an întreg. Aproape 30% iau de la prieteni şi rude între 100 şi 300 de euro pe an, în timp ce sume mai mari de 2.000 de euro nu iau decât 2,6% dintre respondenţi. Având în vedere frecvenţa cu care obişnuiesc să se împrumute, reiese, totuşi, că românii aleg să fie prudenţi şi să nu se îndatoreze mai mult decât au nevoie, preferând să ia sume mici.

    Pentru datoriile normale, timpul de achitare în cazul celor mai mulţi dintre respondenţi se situează între una şi trei săptămâni. 21,3% plătesc aceste datorii într-o lună şi încă 19% în mai puţin de o săptămână. Pentru aproape 9% dintre respondenţi este nevoie de o perioadă cuprinsă între şase luni şi un an pentru a putea restitui banii pe care i-au luat cu împrumut de la cunoştinţe. Mulţi dintre ei se grăbesc să-şi plătească mai întâi datoriile la bănci, aceasta fiind una dintre cele mai importante griji lunare. Nu întotdeauna reuşesc, de vreme ce la sfârşitul lunii august, restanţele românilor la bănci ajunseseră la circa cinci miliarde de euro, mai bine de un miliard mai mult faţă de august 2010.

    Atunci când vine vorba despre datorii mari, puterea românilor de a restitui banii este destul de scăzută. Studiul citat arată că aproape 11% dintre respondenţi au nevoie de cel mult şase luni pentru a-şi plăti datoriile mari. 7,1% spun că şi le plătesc în maximum un an, 8,7% în trei ani, 13,2% în cel mult cinci ani, în timp ce aproximativ 22% dintre participanţi au nevoie de zece ani sau mai mult.

    Dacă în momentul de faţă majoritatea celor care au participat la această cercetare sociologică sunt nemulţumiţi şi foarte nemulţumiţi de situaţia lor materială, vestea proastă este că nici pentru la anul nu au speranţe într-o îmbunătăţire a calităţii vieţii pe care o duc. Astfel, mai mult de jumătate cred că şi la anul vor trăi mai mult sau mai puţin în aceleaşi condiţii şi vor avea acelaşi raport al veniturilor versus cheltuieli lunare. Pentru situaţia în care se află, specialiştii sunt de părere că de vină este, în cea mai mare măsură, nivelul scăzut de trai, dar acest factor este mai mereu secondat şi potenţat de lipsa capacităţii de a face planificare financiară.

    “Românii nu sunt obişnuiţi să-şi planifice finanţele şi nu cheltuiesc conform unui plan. Se ajunge, astfel la un fenomen de îndatorare în spirală, care este foarte periculos pentru populaţie”, observă Mircea Kivu.

    Banca Naţională a României dă însă date şi despre cei care se află la polul opus şi reuşesc să pună bani deoparte. Ar părea că aceştia o duc mai bine, de vreme ce, la sfârşitul lunii august, depozitele companiilor şi ale populaţiei au crescut cu 5,1% faţă de aceeaşi lună a anului trecut, până la 178 de miliarde de lei. Majoritari rămân, totuşi, cei care au probleme în a se descurca de la o lună la alta cu banii pe care îi câştigă. Pentru ei, împrumuturile rămân singura soluţie pentru a-şi acoperi cheltuielile, chiar dacă, de multe ori, ajung atât de îndatoraţi încât cu greu mai găsesc calea de ieşire din acest labirint.

  • Sfaturi pentru cine are bani de investit

    O apariţie bonomă şi lipsită de orice morgă de finanţist, Mikio Kumada a venit de la Singapore la Bucureşti în cadrul unui turneu european de căteva săptămâni, ca să susţină în calitate de consilier de investiţii activitatea LGT Bank, instituţia grupului financiar LGT specializată în private banking. Greco-japonez de origine, licenţiat la Viena în ştiinţe politice şi studii japoneze, fost reporter la Bloomberg, apoi director în cadrul Egnatia Securities din Atena, Kumada lucrează pentru LGT din 2002, unde primii cinci ani i-a petrecut ca senior market strategist la LGT Bank, iar următorii trei ca senior market analyst la LGT Capital Management. Grupul financiar, deţinut de casa princiară de Liechtenstein, are birouri în 13 ţări din Europa, Asia şi Orientul Mijlociu şi administrează active de aproape 74 mld. euro, profitul la jumătatea anului curent fiind de aproape 70 mld. euro.

    Între clienţii LGT Capital Management, divizia de management a activelor, cel mai mare client e chiar LGT Bank, la care se adaugă clienţi instituţionali, de la alte bănci la fonduri de pensii, alţi administratori de active, asigurători “şi sperăm să avem şi fonduri suverane de investiţii”. În private banking, unul dintre segmentele cu creştere mare este cel al clienţilor cu averi noi, îndeosebi din Asia, dar şi din Rusia ori Estul Europei, printre aceştia fiind şi clienţi din România, unde grupul LGT operează prin biroul de la Viena. Ce sfaturi le-ar da Kumada? “Poate eventualilor noi clienţi din România le-aş putea părea prea sceptic, dar cred că e important de transmis mesajul că e bine să-ţi asumi riscuri – asta faci oricum ca antreprenor, şi mulţi clienţii est-europeni sunt antreprenori – dar e bine ca o parte dintre active să-ţi fie administrate conservator, cu ideea de a lăsa ceva pentru familie şi generaţiile viitoare.”

    Dintre clienţii de private banking din pieţele emergente, “les nouveaux riches” sunt mult mai înclinaţi spre risc, urmărind profit mare şi rapid, ceea ce e o consecinţă a faptului că şi-au acumulat banii repede, cu preţul asumării inclusiv a unor riscuri politice, iar mentalitatea lor de a juca dur se transpune mai departe în comportamentul investitorilor şi al pieţelor. “Desigur, e decizia lor cum şi unde investesc. Dar dacă eu aş fi consilier de investiţii al unui astfel de client, i-aş recomanda ca măcar o parte din avere să fie plasată în active sigure”, spune Kumada.

    Explicaţia apelului la prudenţă e că, în opinia lui, “suntem într-o situaţie globală unde toate ţările industrializate din G7, SUA, Europa de Vest, Japonia au problema structurală a supraîndatorării, a supraexpunerii, care declanşează acum o perioadă cu caracteristici opuse, de reducere a expunerilor, nu numai la nivelul guvernelor, dar şi la nivelul sectorului privat şi al consumatorilor. Această perioadă nu e bună pentru creşterea economică”. Există mai multă creştere acum în economiile emergente decât în cele dezvoltate, şi mai ales în economiile mari emergente – China, Rusia, Brazilia. Dar unele dintre ele (China) au şi ele deja probleme – nu de ordin structural, ci de ordin ciclic, pentru că, spre a contracara criza din 2008, au stimulat masiv economia şi acum încă mai au marjă s-o facă, dar nu atât de mult ca atunci, spune analistul. Pe de altă parte, Europa şi SUA nu prea mai au spaţiu fiscal de manevră, ci doar spaţiu monetar, însă problema e că stimulentele monetare au loc tocmai într-un moment când băncile îşi reduc expunerile peste tot. “Or, în aceste condiţii, toată lumea trebuie să treacă printr-o fază de restructurare şi creştere a economisirii, care va compune un mediu economic dificil.”

    În ce priveşte o “aterizare dură” a economiei chineze, dată ca iminentă de ani buni de o mulţime de analişti, Mikio Kumada se arată sceptic. “Nu credem că China va avea un <hard landing>, pentru că dacă sectorul privat sau piaţa imobiliară sunt un pic supraîncălzite, statul are încă spaţiul fiscal să limiteze aceasta”. Problema e că dacă statul trebuie să intervină spre a echilibra o criză a creditării sau a pieţei imobiliare, atunci China va intra şi ea în jocul supraîndatorării, însă şanse pentru un <soft landing> există şi se vor materializa într-o creştere economică ceva mai scăzută decât până acum, în jur de 7-8%, în timp ce ţările dezvoltate vor avea creşteri mult mai mici. “O creştere foarte rapidă nu mai poate veni acum de nicăieri, iar această criză trebuie folosită pentru a face ajustări în economie menite să asigure în viitor o rată mai sustenabilă de creştere.”

    Cel mai important factor apt să influenţeze viitorul climatului economic şi de investiţii la nivel global ţine de deciziile pe care le vor lua liderii politici europeni în următoarele săptămâni şi luni pentru depăşirea impasului datoriilor. În ipoteza că se va ieşi cu bine din această perioadă, efectul pozitiv va fi ieşirea din epoca afacerilor nesustenabile de până acum, caracterizate de creştere pe credit, suprafinanciarizare, volatilitate prea mare şi lipsă a reglementărilor. “Mai bine o creştere mai redusă, dar din care poţi extrage valoare într-un mod mai echilibrat, deşi pe un termen mai lung”, afirmă Mikio Kumada, care pariază pe economiile emergente, ca având prima şansă de relansare în epoca post-criză.

    În Europa, analistul se declară un adept al implicării Băncii Centrale Europene, dar nu sub forma transformării ei într-o simplă tiparniţă de bani care să preia imediat toate riscurile (iar soluţia tiparniţei nu funcţionează de una singură, aşa cum a dovedit-o prăbuşirea din august a pieţelor, când Rezerva Federală lansase programul de relaxare cantitativă, dar în Congresul SUA era ceartă “ca într-o republică bananieră”), ci sub forma presiunii asupra autorităţilor europene de a face reformele instituţionale şi fiscale necesare. Singurul caz în care o intervenţie rapidă a BCE ar fi necesară ar fi dacă scenariul dominant ar deveni cel de recesiune şi deflaţie, pentru că misiunea BCE prin statut este de a apăra stabilitatea preţurilor. “Dar acum nu suntem (încă) într-un asemenea punct; economia este ameninţată de recesiune, dar e încă pe creştere.”

    Pe termen mai lung însă, cu o bază de reforme făcută şi cu nişte autorităţi de reglementare puternice, poate vom crea şi nişte pieţe în care “investitorii să se comporte ca nişte investitori în loc de traderi”, dar asta sună ca şi cum ai crea un “om nou”, cum a încercat Ceauşescu, glumeşte Kumada. Teoretic e posibil, însă practic e nevoie de câţiva ani buni şi de eforturi mari, din partea unor lideri foarte puternici, pentru că reglementarea pieţelor întâmpină o opoziţie solidă din partea lobby-ului financiar. Aşa cum o dovedesc însă iniţiativele unui Paul Volcker în SUA, este posibilă promovarea unor reforme care să accelereze reglementarea pieţei CDS-urilor şi a produselor derivate sau separarea activităţii de bancă de investiţii de cea de bancă comercială şi, mai departe, să coordoneze această reformă cu autorităţile europene.

  • Aşadar, deficit bugetar zero. Şi creştere economică tot zero?

    Să îndeplinim doar criteriile de la Maastricht nu mai e suficient, spunea preşedintele Traian Băsescu săptămâna trecută, la televiziunea publică, pledând pentru limitarea deficitului bugetar la 1,9% din PIB la anul (2,3% calculat ESA) şi la zero în 2013, faţă de un plafon acceptat de cel mult 3% în zona euro.

    “Austeritatea bugetară constrânge creşterea economică, dar noi avem de optat între riscurile unui buget care nu stimulează creşterea economică şi riscul de a nu ne mai putea împrumuta ca să plătim salarii şi pensii”, a fost argumentul prezentat de preşedinte. Şi cu suplimentul că incapacitatea unui buget cu deficit aproape de zero de a stimula creşterea economică e relativă şi incertă, “pentru că plecăm de la realitatea că avem şi alte surse de creştere” (investiţiile private şi fondurile europene adică), în timp ce perspectiva urcării până la niveluri prohibitive a preţurilor la care se poate împrumuta România e deja certă.

    Un asemenea peisaj sumbru are rolul evident de a induce în partide, în companii şi în populaţie teama de a mai propune, respectiv de a mai cere majorări de salarii şi pensii sau stimulente fiscale ale creşterii (ne amintim aici de mânia prezidenţială recent exprimată contra “analiştilor cu ochi umezi care propun reducerea CAS”). De aici şi prima reacţie a analiştilor: “Considerăm că o ţintă de deficit bugetar sub 3% din PIB este mai curând ambiţioasă, în condiţiile presiunilor politice semnificative generate de alegerile din 2012”, este opinia Melaniei Hăncilă, economistul-şef al Volksbank România.

    Prognoza de toamnă a Comisiei Europene, publicată la 10 noiembrie, nu vede un deficit ESA mai mic de 3,7% din PIB în 2012 şi 2,9% în 2013, dacă nu se schimbă politicile actuale asumate de Guvern prin programul cu FMI şi UE (adică dacă nu se modifică nivelul principalelor taxe şi impozite): reducerea cheltuielilor, în special a subvenţiilor, reforma asistenţei sociale, reforma pensiilor, “tranziţia de la finanţarea internă a cheltuielilor de capital spre finanţarea lor din fonduri europene şi prioritizarea marelui număr de proiecte de investiţii existente”.

    Pe de altă parte, pentru ca arătarea acestei pisici să nu aibă efect negativ asupra aşteptărilor de creştere economică ale publicului şi deci să nu inhibe în continuare cererea internă şi încrederea în relansare, anunţul prezidenţial de restrângere a limitei de deficit a venit la pachet cu anunţul că economia a avut în trimestrul al treilea una dintre cele mai mari creşteri din UE faţă de anul anterior (4,4% în serie brută, 4,5% în serie ajustată), bazată pe performanţe surprinzător de bune în industrie (5,5%), agricultură (25%), turism (17%) şi chiar construcţii (7,2%).

    Această evoluţie s-ar pune deci frumos la baza estimării de creştere a PIB de 2,1% pentru 2012, înlăturând percepţia că Guvernul accentuează politicile prociclice, adică strânge şurubul exact când economia e mai ameninţată de criza din zona euro. În lipsa datelor oficiale de la Statistică, ce vor deveni publice abia la 6 decembrie, ne bazăm aşadar pe notiţele preşedintelui, dar şi pe comentariile analiştilor, luaţi prin surprindere de ritmul înalt al creşterii.

    “O asemenea rată de creştere aminteşte de vremurile dinainte de criză. Dar, cum ea s-a datorat în primul rând sectorului agricol, acest trimestru va fi probabil rememorat ca o întâmplare norocoasă”, comentează Vlad Muscalu, economist la ING Bank România, care estimează că anul se va încheia cu o creştere de 2,5%, ceea ce, prin acţiunea efectului de bază (faţă de un punct de plecare situat foarte jos, orice creştere apare mai mare, iar faţă de un punct de plecare puternic, orice creştere apare mai slabă), va diminua automat anvergura creşterii de la anul spre 1,1%.

    La fel gândeşte şi Ionuţ Dumitru, economistul-şef al Raiffeisen Bank România, care vede un bilanţ de creştere a PIB de 2,5% pentru 2011, ceea ce înseamnă automat o estimare mai redusă pentru 2012, în virtutea aceleiaşi logici. “Contribuţia mare a agriculturii la creşterea PIB în 2011, posibil de până la 1%, implică riscul unei contribuţii negative în 2012, din cauza efectului de bază. Mai mult, sunt semne clare ale unei încetiniri a activităţii economice pe pieţele externe, care vor avea ca efect o contribuţie mai mică la PIB din partea exporturilor nete, precum şi o redresare slabă a consumului şi a investiţiilor.”

    Eugen Şinca, economist al BCR, împărtăşeşte la rându-i viziunea prudentă: “Cererea externă mai redusă, programul ambiţios de consolidare fiscală şi efectul de bază din agricultură vor greva asupra perspectivelor de creştere din 2012”, care ar urma să se situeze undeva sub 1,5%, după un avans de peste 2% în anul în curs. Aceste prognoze coincid cu calculele BERD, care în octombrie a redus deja puternic estimarea de creştere pentru 2012, la 1,1%, de la 3,8% în luna iulie – în linie cu reducerea prognozei pentru toată Europa Centrală, de Sud-Est şi statele baltice.

    Întorcându-ne la buget, dintre toate ţările europene pentru care Comisia a publicat prognoza din noiembrie, excedent bugetar ESA ori deficit mai mic de 1% au numai Norvegia (excedent în jur de 11% în 2012-2013), Suedia (+0,7% în 2012 şi +0,9% în 2013), Elveţia (+0,3% în 2012 şi +0,4% în 2013), Finlanda şi Germania (-0,7% din PIB în 2013), Estonia (-0,8% în 2013), Luxemburg (-0,9% în 2013). Cât despre restul ţărilor est-europene, cel mai mic deficit estimat ar urma să-l aibă Bulgaria în 2013 (-1,3% din PIB). Să însemne că toate ţările cu deficite mai mari nu se vor mai putea împrumuta de pe pieţele financiare, vor ajunge incapabile să-şi refinanţeze datoriile existente şi să achite cheltuielile curente în sectorul public?

  • Ce ne aşteaptă în 2012: de unde creditare, de unde finanţare, de unde creştere?

    “Nu trebuie să ne dovedim curajul dând cu capul într-un perete ca să vedem care e mai tare”, a rezumat guvernatorul Mugur Isărescu abordarea BNR, după ce banca centrală a redus dobânda de politică monetară doar cu 0,25%, la 6%, spre dezamăgirea comentatorilor care aşteptau o reducere radicală, de natură să impulsioneze rapid creditarea şi să corespundă cu scăderea spectaculoasă, dar deocamdată temporară a inflaţiei anuale până la 3,45% în septembrie.

    Viziunea străinilor însă e tocmai pe dos faţă de cea a comentatorilor români: reprezentantul FMI, Jeffrey Franks, a avut un moment de îndoială, sugerând că în locul BNR ar fi amânat scăderea dobânzii până la anul, din cauza riscului de ieşire a capitalurilor şi de depreciere a leului, iar analiştii Citigroup, şi mai decişi, cred că riscurile ca inflaţia să crească din cauza scumpirii utilităţilor şi pericolul de depreciere a leului sunt chiar mai mari decât eventualele beneficii pentru economie ale tăierii dobânzii. Cine are dreptate? Sau, altfel zis, de ce ar trebui să ne temem mai mult, de o recesiune din lipsa accesului la credite noi cu costuri mai mici sau de o fugă a capitalurilor care i-ar afecta, prin scăderea leului, pe cei împovăraţi de credite vechi?

    Îndemnurile adresate BNR de a fi mai curajoasă, adică de a reduce mai mult dobânda, au la bază o lungă tradiţie de transmisie slabă în mediul bancar a acestui mecanism de politică monetară: BNR tăia dobânda la leu, însă la credite, mai ales la cele în valută, efectul se vedea târziu şi insuficient, iar băncile îşi justificau inerţia prin riscurile specifice economiei româneşti, diferite inclusiv faţă de cele ale ţărilor est-europene mai avansate. Numai că, spre deosebire de perioada 2006-2009, când băncile comerciale de la noi aveau o relaţie “tare” cu băncile-mamă, care le furnizau lichiditate din belşug, aşa încât dobânzile lor depindeau în mai mică măsură de cea a BNR, “băncile-mamă nu mai sunt acum deloc generoase, pentru că la rândul lor au nevoie de capital; nu înseamnă că îşi retrag liniile de finanţare, dar nu le mai asigură că la scadenţă le vor reînnoi, astfel încât şi acordul de la Viena, care există în continuare, dar există fără cifre, este mult mai flexibil”, afirmă Mugur Isărescu.

    Prin urmare, politica de dobânzi a băncilor comerciale se schimbă, iar “ceea ce va face BNR în materie de dobândă se va transmite treptat şi lor”. Mai mult, tot invers faţă de anii trecuţi, orice reducere de dobândă se va transmite mai mult la credite şi mai puţin la depozite, anticipează Isărescu, întrucât băncile vor fi nevoite să se bazeze mai mult pe resursele atrase de pe piaţa internă şi deci să menţină sus dobânzile la depozite, încurajând economisirea atât de promovată de autorităţi în ultima vreme ca alternativă la traiul pe credit din perioada de boom. Efectul acestei nevoi de resurse e vizibil, de pildă, la nivelul unor bănci ca Piraeus, Bancpost, Bank of Cyprus sau Alpha Bank, care practică dobânzi de peste 7% la depozitele în lei pe trei sau patru luni.

    Reînnoirea acordului de la Viena a părut prioritatea zero pentru ţările din Est cu ocazia recentelor summituri europene, iar preşedintele Traian Băsescu a ţinut să obţină de la preşedintele CE, Jose Barroso şi de la cancelarul german Angela Merkel garanţii că băncile occidentale, confruntate cu necesităţile noi de recapitalizare şi cu escaladarea crizei datoriilor suverane, nu se vor retrage complet către ţările de origine, luând cu ele şi şansa creşterii economice a ţărilor din Est în 2012. Guvernatorul BNR a ţinut să transmită însă un mesaj surprinzător de calm, spunând că “pe undeva, eu nu regret că acordul de la Viena e acum mai flexibil – cu toate că evenimentele din ultimele săptămâni m-au pus şi pe mine pe gânduri -, pentru că există posibilitatea ca prin norme prudenţiale, aceste fluxuri să fie nu numai monitorizate, dar şi controlate”.

    Calmul lui Isărescu e împărtăşit şi de bancheri, care continuă să afirme că una e nevoia momentană de prudenţă şi alta e gândirea pe termen lung, determinantă pentru prezenţa pe o piaţă sau alta. “Perspectivele de creştere pe termen mediu şi lung ale sectorului bancar rămân extrem de favorabile în Rusia, Polonia, Cehia, România, Slovacia şi Albania”, se arată într-un raport de săptămâna trecută al analiştilor Raiffeisen Bank. “Aceste şase ţări, care reprezintă împreună 80% din totalul activelor bancare din Europa Centrală şi de Est, au şanse mari să continue să crească rapid, iar creşterea nominală a activelor şi a creditelor să o depăşeasca pe aceea a PIB.” Demetrios Efstathiou, director de strategie al RBS pentru Europa Centrală şi de Est, Orientul Mijlociu şi Africa, se referă la băncile din România cu capital grecesc, afirmând că acestea nu intenţionează să transfere capital de aici către banca-mamă, operaţiunea fiind greu de realizat, şi că singura schimbare posibilă ar fi că nu se mai măreşte portofoliul de credite.

    Declaraţia guvernatorului BNR că “noi trebuie să ne pregătim de un proces de dezintermediere” (deleveraging) nu se referă, prin urmare, atât la vreo golire a pieţei româneşti de bănci cu capital străin, cât la o schimbare de model mult mai largă, despre care atât analiştii şi bancherii români, cât şi presa externă, agenţia Standard&Poor’s sau şefa FMI, Christine Lagarde, au vorbit în ultimele luni: faptul că ţările din Europa de Est, în cazul cărora BERD deplângea încă de anul trecut dependenţa prea mare de finanţarea prin bănci străine şi de creditele în valută acordate de acestea, vor fi nevoite să găsească alte surse de finanţare, de preferinţă create şi dezvoltate pe plan local.

    Un rezumat brutal al situaţiei îl oferea, luna trecută, tot Mugur Isărescu atunci când comenta că, dacă acum câţiva ani României i se cerea să privatizeze mai repede sistemul bancar (cu bănci străine), acum se deplânge, dimpotrivă, faptul că sistemul e dominat excesiv de bănci străine, ceea ce creează o vulnerabilitate în plus economiei româneşti, ca şi altora aflate în situaţii asemănătoare şi pentru care prognozele actuale nu sunt deloc roze (un exemplu nebăgat prea mult în seamă la noi este Croaţia, care încă din 2005 se lăuda cu un sistem bancar unde peste 90% din active erau deţinute de bănci străine; în România, proporţia în prezent este de circa 84%).

    La rândul lor, analiştii de la ING Group evaluează riscurile de finanţare pentru pieţele emergente în 2012, examinând mai mulţi factori (ponderea mare în PIB a datoriilor pe termen scurt şi lung care ajung la scadenţă în 2012, deficitele fiscale şi de cont curent) spre a ajunge la concluzia că, dintre toate regiunile cu economii emergente, Europa de Est prezintă riscurile cele mai mari, urmată la mare distanţă de Africa, America Latină, ţările fostei URSS şi apoi Asia.

  • Criza datoriilor suverane: scapă cine poate. Noi cum scăpăm?

    Primul care a venit cu veşti bune a fost preşedintele Traian Băsescu, când a anunţat că UE a inclus în documentul reuniunii de la Bruxelles, la propunerea României, “obligaţia pentru băncile-mamă de a-şi finanţa corespunzător subsidiarele, prin menţinerea şi în anii următori a fluxurilor de capital existente. Acest lucru va permite României atât creditarea economiei, cât şi achiziţia de resurse financiare pentru acoperirea nevoilor bugetului de stat”.

    Am avea deci o reeditare a acordului de la Viena din 2009, prin care nouă bănci au acceptat să-şi menţină nivelurile de expunere în statele est-europene? Textul oficial al declaraţiei finale a reuniunii precizează doar că autorităţile de supraveghere naţionale, sub auspiciile Autorităţii Bancare Europene (EBA), “trebuie să se asigure că planurile băncilor de consolidare a capitalului nu conduc la o reducere excesivă a expunerii, inclusiv menţinerea fluxului de credit către economia reală şi ţinând seama de nivelurile actuale de expunere a grupului, inclusiv a filialelor grupului în toate statele membre, fiind conştiente de necesitatea evitării presiunii nejustificate asupra acordării creditelor în ţările-gazdă sau asupra pieţelor datoriilor suverane”.

    Până la noi clarificări, aşteptate de la reuniunea din 6-7 noiembrie a Ecofin (miniştrii de finanţe ai UE), singurul lucru cert la ora actuală sunt instrucţiunile tehnice emise de EBA, care precizează că recapitalizarea celor 70 de bănci europene vizate, dintre care 18 operează şi în România, se va face în funcţie de două repere – mărirea portofoliului de active cu grad înalt de siguranţă (capitalul de rang I trebuie să crească la 9% din totalul activelor ponderate în funcţie de risc) şi crearea temporară a unui stoc-tampon de capital, care să acopere diferenţa dintre valoarea nominală şi cea de piaţă (măsurată cu datele de la finele lui septembrie, care vor rămâne reper fix, indiferent de evoluţiile ulterioare) a expunerilor la datoria suverană a ţărilor din Aria Economică Europeană, respectiv UE plus Norvegia, Islanda şi Liechtenstein.

    Cât priveşte reducerea expunerilor, EBA precizează că băncile deja şi-au redus expunerile până acum din cauza crizei, că “orice acţiune de reducere a expunerii prin vânzare de active şi reorientarea modelului de business trebuie făcută într-o manieră ordonată şi sub supravegherea atentă a autorităţilor naţionale de resort”, iar “pentru a evita o criză a creditului şi a asigura continuarea creditării economiei reale şi a IMM-urilor este nevoie de un plan cuprinzător de politici” – cu alte cuvinte, rămâne în sarcina statelor şi a băncilor centrale să evite ce e mai rău.

    Până la anunţarea de către bănci, în noiembrie, a datelor financiare de la sfârşitul trimestrului al treilea, necesarul suplimentar de capital a fost estimat de EBA la 106 miliarde de euro, iar estimările preliminare pentru băncile cu prezenţă în România variază între zero pentru grupul ING şi 7,4 mld. euro pentru grupul UniCredit, în timp ce pentru grupul Erste, care deţine cea mai mare bancă românească, BCR, estimarea preliminară este de 60 mil. euro. Până la sfârşitul anului, băncile trebuie să prezinte guvernelor din ţările de origine planul cu metodele de recapitalizare pentru care optează, iar până în iunie 2012 să încheie recapitalizarea.

    Pe termen scurt, România nu are de ce să se teamă că-i fug băncile, că găzduieşte nişte găuri negre sau că i se prăbuşesc ratingul ori moneda. În repetate rânduri, oficialii BNR au explicat că băncile româneşti cu capital străin, inclusiv cele cu proprietari din Grecia, sunt bine capitalizate, au un grad de solvabilitate chiar mult peste cel cerut de reglementările europene, iar BNR are pregătit un plan complet de intervenţie în piaţa bancară în cazul agravării crizei datoriilor suverane. La rândul lor, oficialii băncilor şi analiştii români şi străini afirmă, fără excepţie, că grupurile-mamă din Vest au tot interesul să-şi continue afacerile în Europa de Est, unde perspectivele sunt mai bune decât în pieţele dezvoltate. Necunoscutele ţin însă de alţi factori.

    Mai exact, piaţa nu stă pe loc. Acordul de la Bruxelles a vrut să dea satisfacţie pieţelor financiare, majorând resursele Fondului European pentru Stabilitate Financiară (EFSF) la 1.000 de miliarde de euro – celebra “bazooka”, destinată acum să funcţioneze drept creditor de ultimă instanţă atât pentru statele europene cu dificultăţi de finanţare, cât şi pentru băncile europene care ar avea probleme de pe urma cerinţelor de recapitalizare şi a asumării de către creditorii Greciei a pierderii de 50% din valoarea nominală a deţinerilor de obligaţiuni elene. Încă dinainte de aprobarea majorării EFSF, pentru care sursele de finanţare nici nu au fost stabilite încă, estimările din mediul privat citate în presa externă vorbeau de un necesar de 3.000 de miliarde de euro sau chiar mai mult, acoperind necesităţile de finanţare a statelor pe următorii trei ani – opinie la care subscria, săptămâna trecută, şi consilierul guvernatorului BNR, Lucian Croitoru.

    De aici şi obsesivul “pe termen scurt”: euforia pieţelor financiare după anunţarea deciziilor de la Bruxelles, reflectată îndeosebi pe pieţele valutare şi de acţiuni, se poate dovedi temporară, iar presiunile speculative denumite elegant “îngrijorări ale pieţelor” să reînceapă la următoarea retrogradare de rating a Italiei sau la următorul set de date macro dezamăgitoare din Grecia. În acelaşi sens, Institutul Internaţional de Finanţe, reprezentantul băncilor la negocierile cu UE, a avertizat că acordul de ştergere parţială a datoriei elene şi noile cerinţe de capitalizare a băncilor ar putea antrena “un val de reducere a creditării care va afecta sever activitatea de business, în special în sectoarele dependente de creditare, cum sunt construcţiile”, care va duce la recesiune zona euro în 2012. Într-un astfel de context, ce poate face România, ţară dependentă de creditarea externă, spre a-şi reduce riscurile?