BusinessMagazin

Category: Servicii financiare

Analize din domeniul serviciilor financiare – totul despre împrumuturi, bănci dar și multe alte lucruri interesante din domeniul financiar

  • Investiţiile străine, la pământ. De ce nu ne mai vor străinii?

    Chiar dacă luna ianuarie nu este un reper pentru evoluţia investiţiilor străine directe din anul respectiv – anul trecut în prima lună au fost raportate investiţii de 376 milioane de euro, iar 2011 s-a terminat cu un minim al ultimilor nouă ani, de 1,9 miliarde de euro – acesta poate fi însă un semnal cu privire la percepţia investitorilor faţă de piaţa locală. Investiţiile străine directe din România au totalizat în luna ianuarie 23 de milioane de euro. Şi această percepţie se pare că a rămas negativă în ultimii trei ani, având în vedere că, din 2008, când a fost înregistrat un maxim istoric, de 9,496 miliarde de euro, şi până în 2011, investiţiile străine au scăzut de aproape 5 ori.

    Companiile străine care înainte de 2008 percepeau România ca pe un El Dorado al investiţiilor şi vedeau în aproape orice domeniu o oportunitate de câştig pe termen mediu sau lung aproape au dispărut în ultimii trei ani. Acestea au bătut în retragere, pe de o parte, din cauza condiţiilor dificile de pe pieţele de origine care au impus tăieri de costuri, reduceri de cheltuieli şi implicit amânarea programelor de investiţii, iar, pe de altă parte, din cauza perpetuării problemelor cu care piaţa românească s-a confruntat în ultimii 20 de ani, respectiv infrastructura şi instabilitatea, dar şi lipsa de predictibilitate legislativă, la care în ultimii ani s-au adăugat piaţa muncii şi sistemul de învăţământ.

    Astfel, investitorii străini au început să nu mai creadă în promisiunile autorităţilor în ceea ce priveşte dezvoltarea infrastructurii, iar, în condiţiile unui consum în scădere ca urmare a reducerilor salariale din 2010, aceştia nu au mai văzut România ca pe o piaţă atractivă.

    Infrastructura nedezvoltată a fost un impediment pentru investitori şi înainte de criză, companii importante, precum Mercedes, preferând alte pieţe vecine în detrimentul României din cauza accesului dificil la sistemul rutier din Europa de Vest.

    Instabilitatea legislativă, dar şi lipsa de predictibilitate sunt reclamate de investitori de multă vreme, însă acest lucru nu a împiedicat autorităţile să modifice TVA peste noapte în 2010, fără niciun avertisment. În plus, bâlbâielile autorităţilor în ceea ce priveşte reducerea CAS lasă din nou loc de îndoială pentru investitori în ceea ce priveşte capacitatea României de a crea un cadru legislativ şi fiscal stabil pe termen mediu.
    O problemă relativ nouă care afectează capacitatea României de a atrage investiţii străine este cea a sistemului de învăţământ şi a pieţei muncii, care nu au putut ţine pasul cu cerinţele companiilor care s-au extins în România. În ultimii trei ani, mai mult ca niciodată, investitorii s-au plâns de lipsa muncitorilor calificaţi în diverse specializări, care derivă din inexistenţa şcolilor profesionale, desfiinţate după 1989. În acelaşi timp, în România termenul de “educare continuă” este aproape inexistent, astfel că mare parte din cei care au terminat şcoli de specialitate în urmă cu 20 de ani sunt depăşiţi de evoluţia tehnologică.
    Toate acestea au făcut ca România să piardă principalul avantaj competitiv, respectiv costul redus de producţie, care în trecut a atras companii importante.

    Polonia este un exemplu în Europa Centrală şi de Est în ceea ce priveşte piaţa muncii, sistemul polonez de învăţământ bazându-se foarte mult pe şcolile profesionale. În plus, Polonia a negociat cu Uniunea Europeană o serie de facilităţi pe care le poate acorda investitorilor, inclusiv scutirea de impozit pentru anumite perioade de timp în funcţie de valoarea investiţiilor. În aceste condiţii, Polonia a reuşit anul trecut să atragă aproape 10 miliarde de euro investiţii străine, în creştere de la 6,7 miliarde de euro în 2010.

    România a fost depăşită în ultimii doi ani şi de Cehia în ceea ce priveşte investiţiile atrase, cu un nivel de aproape 4 miliarde de euro în 2011 şi de 4,6 miliarde de euro în 2010.

    Doar Bulgaria, o ţară cu 7,3 milioane de locuitori, stă mai prost ca România la acest capitol, raportând pentru 2011 un flux de capital străin de 1,064 miliarde de euro şi de 1,775 miliarde de euro în 2010.

    Singurele argumente ale României în faţa investitorilor rămân, aşadar, dimensiunea pieţei prin prisma a aproximativ 20 de milioane de consumatori şi schemele de ajutor de stat care sunt acordate în funcţie de nivelul investiţiilor şi de numărul locurilor de muncă create.

    Aceste ajutoare de stat expiră însă la sfârşitul anului 2013, astfel că după această dată vor fi adoptate alte condiţii, care trebuie negociate cu Uniunea Europeană.

    În acest context, investitorii care vor să obţină astfel de ajutoare ar putea să-şi amâne investiţiile până când vor fi aprobate noile condiţii, ceea ce se va vedea în nivelul fluxurilor din 2012 şi 2013.

  • Cum poţi să te dezvolţi cu bani puţini

    Preşedintele Traian Băsescu le-a mulţumit parlamentarilor, săptămâna trecută, că au găsit resurse să acorde pensia minimă garantată, care a fost de natură, în opinia lui, “să aducă un minim de uşurinţă în trecerea crizei pentru cei mai săraci dintre români”.

    A fost o opinie stranie pentru un şef de stat care, de când a început criza şi până acum, a privit ajutoarele sociale doar ca pe o risipă de bani: cu doi ani în urmă, preşedintele era citat la TV conversând cu un coleg de coaliţie pe care îl acuza că promovase pensia minimă garantată ca temă de campanie electorală în 2008. Tot Traian Băsescu spunea că venitul minim garantat, a cărui majorare în 2009 a fost susţinută de Banca Mondială ca instrument de combatere a sărăciei, ar trebui redus sau scos, fiindcă încurajează nemunca.

    Atât venitul minim, cât şi pensia minimă fac parte însă din ceea ce economiştii numesc stabilizatori automaţi – componentele veniturilor şi ale cheltuielilor bugetare care sunt influenţate de ciclul economic (CAS, impozit pe profit, TVA, accize, ajutoare sociale şi de şomaj) şi care pot fi reglate de stat astfel încât să amortizeze şocurile legate de o recesiune sau de o supraîncălzire a economiei, cu alte cuvinte să reducă abaterile în sus sau în jos faţă de PIB potenţial, adică acel nivel al PIB real care poate fi produs de economie fără să genereze presiuni de inflaţie.

    Este explicaţia pentru care FMI sau Banca Mondială, de pildă, au recomandat Letoniei să renunţe la cota unică sau României să protejeze de criză categoriile vulnerabile la criză: cu cât un stat are o capacitate mai mare de a amortiza prin stabilizare automată fluctuaţiile ciclului economic, cu atât efectul e mai bun asupra potenţialului de creştere pe termen lung.

    În România, această capacitate este relativ scăzută în comparaţie cu alte ţări europene, în special faţă de ţări precum Danemarca, Olanda, Suedia sau Finlanda, unde impozitarea are un caracter progresiv pronunţat. În compensaţie, România ar avea deci nevoie de o marjă mai mare de acţiune în cealaltă componentă a bugetului, cea structurală, ţinând de politica de cheltuieli angajate de guvern pe termen lung. “Din cauza unor stabilizatori automaţi slabi, România ar avea nevoie să poată aplica stimuli fiscali discreţionari mai puternici în perioade de recesiune (adică de un deficit structural mai mare), pentru a ajuta economia sa revină la potenţial”, afirmă Ionuţ Dumitru, preşedintele Consiliului Fiscal.

    Cum ştim însă, noul tratat fiscal al zonei euro interzice depăşirea unui deficit structural de 0,5% din PIB, tocmai pentru a limita tendinţa guvernelor de a arunca necontrolat cu bani în perioadele bune – adică exact ceea ce a făcut şi guvernul nostru până în 2008-2009. Dar dacă România a aderat şi ea la acest tratat la 1 martie, de unde resurse pentru dezvoltare, dacă investiţiile străine dispar sau întârzie, finanţarea de la bănci nu mai are şanse să redevină ce-a fost, iar statul nu-şi mai poate permite să stimuleze economia?

  • Matematica numerelor mici

    “Înultimii ani, ideea de a oferi mici împrumuturi oamenilor săraci a devenit o marotă a lumii dezvoltate, lăudată ca formula îndelung visată de a-i propulsa şi pe cei mai defavorizaţi către un standard de viaţă mai bun. Doar că dobânzile practicate o aseamănă tot mai mult cu cămătăria, dezgolind-o de aspectul caritabil.” Am simţit nevoia să reiau pasajul lui Neil Macfarquhar, publicat în New York Times în urmă cu doi ani, când publicaţia americană, preluată la acea vreme de BUSINESS Magazin, analiza discursul lui Muhammad Yunus, economistul pionier în domeniul microcreditării, care i-a împrumutat pe săracii Bangladeshului şi a câştigat în 2006 un premiu Nobel pentru asta: “Noi am creat microcreditele ca să luptăm cu rechinii creditelor, nu ca să încurajăm noi rechini ai creditelor”.

    Au trecut şase ani de la premiul lui Yunus, iar creditele de valoare redusă, dar cu dobânzi mari au ajuns între timp în România şi, dacă privim înspre cifrele raportate oficial, au prins bine, iar criza n-a făcut decât să le stimuleze. Provident, cea mai cunoscută IFN care se ocupă cu aşa ceva, a făcut 12 milioane de vizite celor 250.000 de clienţi din România în 2011, iar creditele de până la 3.000 de lei acordate în 48 de ore sunt pentru mulţi unica soluţie de a lua bani cu împrumut. Asta înseamnă un profit de 4,7 milioane de euro pentru companie, din cele 101 milioane împrumutate clienţilor români de către firma britanică. Dacă ar fi să desenăm portretul-robot al celui care se împrumută, el are 35-65 de ani, e muncitor cu un venit mediu disponibil de 800 de lei, dornic să obţină un credit de 1.550 de lei, pe o durată de un an. Dobânda anuală efectivă pentru un astfel de credit este de aproape 90%, comparativ, de pildă, cu circa 14% la un credit de nevoi personale de aceeaşi valoare şi cu aceeaşi scadenţă de la BRD sau 20% la Bancpost.

    Întrebat cum ar descrie o ţară unde oamenii iau credite de 300 de lire sterline, Russell Johnsen, directorul general al Provident Financial România, venit din Marea Britanie, spune că “valoarea împrumuturilor e într-adevăr mai scăzută decât pe alte meleaguri, dar succesul afacerii ţine tocmai de numărul mare de credite de valoare mică” – deci nu ar descrie altfel România faţă de alte state.Microcreditarea e un tip de afacere care se transmite foarte mult pe bază de recomandare, iar faptul că peste jumătate dintre clienţii companiilor nu sunt la primul împrumut arată că oamenii devin apropiaţi sau chiar dependenţi de astfel de servicii. Pentru creditori, e important ca toţi clienţii să fie evaluaţi la casele lor.

    Cum afacerea se bazează pe contact personal, agentul este cheia pentru succesul businessului; el trece dincolo de orice fel de chestionar sau şablon pentru acordarea împrumutului, odată ce intră în casa debitorului. În ciuda costurilor mai mari, peste 95% dintre clienţi aleg ca agentul să îi viziteze săptămânal pentru a le încasa rata. “Mulţi vor să evite drumul la bancă, dar motivul principal este că au dezvoltat o relaţie specială cu agentul”, spune directorul Provident. Relaţia cu agentul îi costă: pentru un împrumut de 1.000 de lei pentru 46 de săptămâni, costul fără serviciu la domiciliu este 320 de lei, iar cu încasarea de acasă se adaugă încă 425,5 lei, ceea ce înseamnă un cost total de 740 de lei peste banii împrumutaţi. Ratele se plătesc săptămânal tocmai pentru că riscul restituirii ratelor se gestionează mult mai uşor decât în cazul plăţilor lunare, monitorizarea situaţiei clientului făcându-se în timp real.

    “Nu sunt sigur că microcreditarea salvează lumea de la sărăcie. Sărăcia se leagă de fapt de oamenii fără venituri, iar noi lucrăm doar cu cei care ne pot plăti înapoi. Scopul afacerii e să asigure împrumuturi mici pe termen scurt. Atât!”, conchide Russell Johnsen. El lucrează în Provident de 30 de ani şi spune că “nu şi-a corupt integritatea în niciun fel”, mai ales că “foarte mulţi clienţi nu ar avea acces la servicii financiare fără existenţa noastră, iar afacerea le dă soluţia să obţină bani în mod legal, în siguranţă şi respectaţi”. În opinia celor de la Provident, clienţii lor nu sunt săraci, pentru că “oamenii cu un venit mediu de 800 de lei nu pot fi consideraţi astfel”.

    Am plecat de la conferinţa de presă întrebându-mă obsesiv de la ce nivel în jos ajungi să fii sărac. Datele oficiale spun că în jur de 18% din populaţia ţării trăia în 2010 sub pragul sărăciei relative, calculat la un venit lunar de 512,5 lei de persoană. În faţa hotelului Hilton, taxatoarea Sanda m-a acostat să-i plătesc şi cea de-a doua oră de parcare. Am întrebat-o dacă un salariu de 800 de lei pe lună te face sau nu sărac, iar răspunsul m-a ajutat, ce-i drept: “Peste zece, două’şpe milioane te mai ţii, dar cu şapte-opt te târăşti de pe-o lună pe alta. Dacă nici asta nu e sărăcie, atunci ce mai e?”.

  • Aveţi 200.000 de euro?

    O uşoară apreciere a leului până la sfârşitul anului, “în limitele unei volatilităţi valorificabile”, presiune pe deprecierea euro din cauza prelungirii crizei din zona euro şi continuarea aprecierii aurului (până la 2.300-2.400 de dolari/uncie) sunt principalele elemente de prognoză ale Erste pentru cei aflaţi în căutarea unor recomandări de investiţii, rezumă Răzvan Furtună, cel care de la 1 martie a fost numit şeful diviziei de private banking a BCR.

    Răzvan Furtună face o distincţie importantă între motivaţiile clienţilor care apelează la un bancher privat: pe de o parte e vorba de dorinţa de a investi în instrumente financiare pentru a profita de creşterea valorii lor (acţiuni, titluri ale fondurilor de investiţii, produse derivate), pe de altă parte e vorba de dorinţa de protejare a propriei averi (aşa cum fac cei care cumpără aur fizic). BCR are acces la 34 de pieţe străine de capital şi de mărfuri şi la 6.000 de active financiare. Până acum, cea mai mare parte a clienţilor s-au dovedit însă interesaţi de circa 50 de instrumente, în principal instrumente cu venit fix (obligaţiuni şi fonduri de obligaţiuni), care reprezintă 60% din tranzacţii, urmate de acţiuni şi alte instrumente listate (28%), în timp ce aurul ajunge la 5%. Sorin Mititelu, director executiv pentru managementul segmentelor de retail, afirmă că majoritatea plasamentelor vizează piaţa locală, fiindcă ea oferă o cunoaştere mai bună a riscului şi randamente corespunzătoare.

    Divizia BCR Erste Private Banking a reorganizat practic de la 1 martie toate activităţile de profil din sucursale într-o structură nouă şi cu un brand nou. Divizia are circa 2.000 de clienţi, ale căror averi administrate de bancă totalizau la finele anului trecut 941 mil. euro, ceea ce reprezintă circa un sfert din totalul pieţei de private banking, estimată la 4 mld. euro. Atât numărul de clienţi, cât şi valoarea sumelor gestionate au crescut cu circa 30% faţă de anul anterior, iar pentru 2012, banca aşteaptă o creştere cu încă 15%. În ce priveşte valoarea sumelor plasate în produse de investiţii, acestea se situau la 434 mil. euro, “ceea ce înseamnă foarte mult”, conform lui Răzvan Furtună, ţinând cont de aplecarea de obicei destul de redusă a clienţilor cu bani foarte mulţi faţă de ideea de investiţie şi de risc.

    Ca să aibă acces la serviciile de bancă privată, un client trebuie să aibă un disponibil de investiţii de minimum 200.000 de euro la BCR Erste Private Banking, comparativ cu 100.000 de euro la Banca Transilvania şi BRD, de pildă, 200.000 la UniCredit Ţiriac Bank sau 500.000 de euro la Gutmann Bank, ultima bancă intrată pe această piaţă în 2010. Aceste plafoane indică ţintirea segmentului de clienţi cu venituri mari, spre deosebire de segmentul aşa-zis “affluent”, căruia i se adresează serviciile de consultanţă personalizată, oferte şi produse specifice (premium banking la Raiffeisen Bank România, preferred banking la RBS, respectiv personal banking la Bancpost), unde limita minimă de venituri coboară de obicei în jur de 15.000 de euro sau chiar mai jos. Fără a furniza cifre mai exacte, Sorin Mititelu spune că sunt însă şi clienţi de private banking ai BCR cu conturi de 1 milion sau 5 milioane de euro. Valoarea medie a unui cont este de 470.000 de euro.

    Conform lui Mititelu, recrutarea echipei BCR Erste Private Banking, care are în centru 18 bancheri privaţi specializaţi, a durat circa şase luni şi “se poate spune că am încercat să-i luăm pe cei mai buni de pe piaţă”. Andra Mihăilescu, de pildă, cea care de la 1 martie a preluat conducerea Centrului pentru Private Banking din Bucureşti al băncii, a fost anterior director de private banking şi servicii de investiţii la OTP. Centrul din Bucureşti se ocupă şi de 18 judeţe din sudul ţării, iar pe lângă el există încă patru, la Braşov, Cluj, Iaşi şi Timişoara, astfel încât fiecare client să fie dublu deservit, atât de către bancherul privat dedicat, cât şi de către un bancher din sucursală. Cine vor fi viitorii clienţi? Andra Mihăilescu spune că, deşi în teorie sunt în România 14-16.000 de persoane cu active disponibile de peste 100.000 de euro, nu toţi au nevoie de servicii de private banking, ci numai cei interesaţi să-şi construiască un portofoliu şi să-l administreze cu concursul unui bancher privat local. Piaţa reală disputată de băncile care oferă astfel de servicii ar însemna aşadar circa 4.000 de clienţi, cu active financiare plasate în România de circa 4 mld. euro.

  • De şapte ori mai puţine fuziuni şi achiziţii faţă de 2005. Unde e economia sănătoasă?

    În aceste condiţii, cea mai mare tranzacţie nici nu s-a apropiat de pragul de jumătate de miliard de euro. Preluarea de către austriecii de la Erste a unui pachet de 24% din acţiunile BCR, în urma unei tranzacţii de 350-400 de milioane de euro, a fost deal-ul anului 2011 în România. Sectorul medical, unul dintre cele mai efervescente în ultimii ani, nu s-a dezis nici de această dată şi a oferit tranzacţia de locul al doilea. Deal-ul prin care Fresenius a preluat mai multe centre de dializă de la Euromedic, estimat de Ziarul Financiar la aproximativ 50 mil. euro, mai are încă ecouri în piaţă.

    Piaţa farma este responsabilă şi de tranzacţia de pe locul al treilea, unde se află delistarea A&D Pharma. Cele 44 de milioane de euro pe care cel mai mare grup farma din România le-a plătit pentru 35% din acţiunile minoritarilor de la Londra pentru a se delista se află la o diferenţă foarte mică de deal-ul Adama. În noiembrie 2011, fondul austriac de investiţii Immofinanz, cel mai mare proprietar de active imobiliare pe piaţa locală, a finalizat tranzacţia prin care cumpăra, pentru 42 de milioane de euro, 69% din firma de dezvoltare imobiliară Adama.

    ABIA RESPIRA
    “Numărul şi valoarea tranzacţiilor pe plan local s-au diminuat în ultimii trei ani, pe fondul scăderii semnificative a apetitului potenţialilor clienţi faţă de activităţile M&A, într-o perioadă în care principalul lor obiectiv a fost consolidarea şi restructurarea propriului business”, a spus Radu Dumitrescu, assistant director al Deloitte Financial Advisory. În pofida unei pieţe care abia respiră, consultantul a spus că pe final de an a observat o revenire a interesului pentru serviciile de consultanţă, în special din partea fondurilor de investiţii interesate de activele de pe piaţa locală. “În a doua parte a anului am remarcat creşterea cererii de servicii de consultanţă, fie din partea celor care au reuşit să-şi dezvolte afacerile pe timp de criză, fiind acum interesaţi de extinderea activităţii, fie din partea creditorilor entităţilor aflate în dificultate financiară, care s-au alăturat astfel portofoliului «clasic» de servicii M&A”, a mai spus Radu Dumitrescu.

    La rândul său, Cristian Nacu, partener în cadrul fondului de investiţii Enterprise Investors, remarcă faptul că cele mai multe tranzacţii au fost făcute între corporaţii. “Tranzacţiile făcute de firmele de private equity şi venture capital au fost însă foarte puţine”, a explicat Nacu.Cele mai multe tranzacţii s-au închis în domenii precum serviciile, industria şi media & telecom, arată datele Raiffeisen Investment. În continuare se aşteaptă ca sectoarele aciclice, aşa cum este sectorul medical, să atragă tot mai mulţi investitori. Consultanţii mai remarcă şi interesul companiilor româneşti pentru achiziţii în afară. Încă de anul trecut, consultanţii precum Ioana Filipescu îi îndemnau pe antreprenorii români “care sunt încă în viaţă” să treacă la achiziţii în străinătate, deoarece, dacă au reuşit să se menţină în piaţă până acum, pot face multe lucruri.

    UN PIC REZERVAŢI
    Majoritatea actorilor din piaţa de fuziuni şi achiziţii s-au arătat rezervaţi în legătură cu evoluţia pieţei de profil anul acesta şi amintesc contextul european extrem de tulbure. Europa se luptă cu deficite în creştere, în timp ce discuţiile din jurul datoriilor Greciei şi a unei eventuale ieşiri din zona euro se înmulţesc.
    “Din păcate, anticipările noastre nu sunt optimiste pentru anul în curs. Cât despre ideea «revenirii» e bine să fim precişi în contextul în care, excluzând megatranzacţiile, piaţa anului 2011 a totalizat 10% din cea a anului 2007 şi aproximativ 50% din cea a anului 2010”, a spus Ioana Filipescu. Ea este şi cel mai pesimist dintre consultanţi. Radu Dumitrescu spune doar că nu se aşteaptă la o creştere spectaculoasă a pieţei, iar că piaţa farma, care ar fi mai putut suscita interesul străinilor, se confruntă cu “provocări semnificative” de finanţare din cauza termenelor întârziate de plată.

    Totodată, Cristian Nacu de la Enterprise Investors vede un an similar cu 2011. “Este un sentiment ciudat să constaţi că nu mai suntem noi cauza principală a problemelor noastre economice, dar în acelaşi timp este frustrant fiindcă nici nu putem face prea multe să evităm aceste probleme. Economia noastră depinde prea mult de celelalte economii europene”, a spus Cristian Nacu de la Enterprise Investors.
    Enterprise Investors, companie de origine poloneză, este unul dintre cei mai mari administratori de fonduri de private-equity din regiune, cu peste 120 de investiţii în valoare de 1,4 miliarde de euro, dintre care 200 de milioane de euro în România. Printre investiţiile Enterprise Investors în România se numără lanţul de supermarketuri Profi, producătorul de materiale de construcţii Macon sau producătorul de software Siveco.

    CUM VAD INVESTITORII STRAINI ROMANIA
    Reprezentanţii Deloitte spun că Deloitte Central Europe Private Equity Index, ediţia din noiembrie, arată că încrederea fondurilor de investiţii active în Europa Centrală s-a deteriorat în perioada aprilie – octombrie în cel mai accelerat ritm înregistrat de la lansarea acestui raport semestrial, în 2003. Concluziile nu i-au luat însă prin surprindere, având în vedere incertitudinea economică sporită.
    “Trebuie totuşi avut în vedere că este un moment potrivit pentru investitorii care dispun de lichidităţi importante ce pot fi investite în proiecte de extindere a businessului prin achiziţii. Acest lucru ar putea să fie speculat de cei interesaţi, ceea ce ar putea conduce la o creştere atât a volumului, cât şi a numărului de tranzacţii comparativ cu anul trecut”, spune Radu Dumitrescu.
    Stabilitatea economică şi a cursului de schimb sunt însă bile albe pentru România, însă există şi multe ameninţări.
    “Apropierea alegerilor şi tentaţia des observată a populismului nu sunt de natură să îndemne la prea mult optimism. De asemenea, dependenţa de economiile mari europene face să nu fim priviţi foarte diferit faţă de alte ţări din zonă. Respectarea acordurilor cu UE şi FMI sunt de aceea cruciale pentru România astăzi”, a spus Cristian Nacu.
    Mai categorică este Ioana Filipescu, ea spunând că preocuparea pentru potenţialul pieţei româneşti a scăzut corespunzător, într-un context în care chiar viitorul Europei nu mai reprezintă o certitudine.

    CINE OFER+ SERVICII DE CONSULTANŢA
    Odată cu scăderea pieţei de fuziuni şi achiziţii, şi piaţa consultanţei de profil s-a redus corespunzător. Consultanţii abia dacă facturează 5 milioane de euro. Pe această piaţă activează firme precum Raiffeisen Investment, divizii locale de consultanţă în fuziuni şi achiziţii ale firmelor de consultanţă BIG 4 (PwC, E&Y, KPMG, Deloitte), diviziile de investment banking ale unor bănci ca ING sau UniCredit, precum şi alte firme de advisory în fuziuni şi achiziţii create de foşti bancheri sau consultanţi cum sunt Capital Partners (Doru Lionăchescu) sau BAC Investment (fondată de Matei Păun). Pe piaţă sunt disponibile mai multe rapoarte despre piaţa de fuziuni şi achiziţii, însă datele variază în funcţie de elementele care sunt luate în calcul. Spre exemplu, unele raporte nu includ tranzacţiile derulate pe Bursă, altele nu includ vânzările de active, chiar dacă sunt valori mari în joc, în timp ce altele includ şi tranzacţiile regionale.

  • Petrolul, aurul sau acţiunile?

    Dacă estimezi că economia se prăbuşeşte, atunci o să preferi să-ţi plasezi banii în obligaţiuni, în general în produse conservatoare de investiţii; dacă estimezi că pieţele îşi revin, atunci investeşti în acţiuni, rezumă Anupam Gupta, director pentru produse structurate pentru regiunea EMEAîn cadrul Citigroup. Dar cum poţi profita de astfel de socoteli, atunci când, ca potenţial investitor, nu ai nici aur, nici petrol şi nici obligaţiuni?
    Mulţi dintre cititori cunosc, desigur, produsele structurate (sau titluri structurate, note structurate, derivate structurate), situate oarecum la jumătatea spectrului de risc, care începe cu depozitele bancare sau obligaţiunile, cele mai puţin riscante, şi se încheie cu investiţiile în acţiuni sau fonduri cu capital de risc. E vorba de instrumente de investiţie compuse dintr-un element cu venit fix, menit să protejeze valoarea investiţiei iniţiale, şi un element variabil, derivat din cotaţia unor active suport (curs valutar, aur, petrol, cereale, acţiuni, obligaţiuni etc. şi diverse combinaţii între ele). Avantajul lor e că dau posibilitatea investitorilor să-şi diversifice portofoliile, pariind pe unul sau mai multe active fără a fi nevoiţi să le deţină, să obţină câştiguri mai mari decât din depozitele bancare, de pildă, şi să-şi protejeze capitalul investit iniţial în proporţii variabile, până la 100%.

    Produsele structurate reprezentau la nivelul anului 2007 până la 35% din portofoliile investitorilor în ţările europene dezvoltate şi până la 60% din portofolii în sudul Europei (Italia, Grecia, Spania) şi Asia. Dezavantajul lor, evidenţiat din plin de criza financiară din 2008, e gradul mai mare de risc decât al instrumentelor tradiţionale, incluzând riscul valutar, de lichiditate, de volatilitate a pieţei sau de nivel al dobânzilor, riscul de credit al emitentului (de obicei o firmă de brokeraj sau o bancă), precum şi faptul că pe durata de valabilitate a titlului, în general între 18 luni şi 6 ani, investitorul trebuie să-şi ţină imobilizaţi banii în produsul respectiv, întrucât principalul, sau partea de investiţie iniţială pe care doreşte s-o recupereze în orice situaţie, nu mai e protejat dacă banii sunt retraşi înainte de termen.

    La Bursa de Valori Bucureşti se tranzacţionează în prezent două categorii de produse structurate, listate şi pe pieţele din Viena sau Varşovia: certificatele index, emise de grupul Erste şi de Raiffeisen Centrobank şi având ca active suport indicii Eurostoxx 50, S&P 500, DAX, aurul, petrolul şi cursul leu-euro, respectiv certificatele turbo ale aceloraşi emitenţi, având ca active suport indicele DAX, aurul, argintul, petrolul, precum şi acţiunile a cinci companii: Fondul Proprietatea, Erste Group Bank, OMV Petrom, Banca Transilvania şi BRD-Groupe SocGen. Diferenţa dintre ele e că modul de calcul al preţului pentru certificatele turbo determină un efect de levier care amplifică posibilitatea de câştig (creşterea sau scăderea de preţ a certificatului long, respectiv short e mai accentuată decât cea a activului suport).

  • Pentru IMM: cineva acolo sus le iubeşte

    Un pic de istorie: în toamna lui 2010, pe când şefa Consiliului Investitorilor Străini (CIS) era Mariana Gheorghe, instituţia a propus guvernului Boc planul de acţiune cu 12 măsuri de relansare a economiei, din care publicul a reţinut mai ales ideea candidaturii comune a României cu Ungaria sau Bulgaria pentru Euro 2020, dar din care în cele din urmă a rămas ideea de listare la bursă a companiilor de stat. În iarna aceluiaşi an, Consiliul a cerut aceleaşi lucruri care aveau să se regăsească în noul Cod al muncii adoptat prin asumare de guvernul Boc: încurajarea muncii în regim temporar, criterii de performanţă în evaluarea angajaţilor, restrângerea contractelor colective de muncă. Tot anul trecut, guvernul Boc şi-a însuşit şi o parte dintre proiectele de infrastructură propuse de CIS ca priorităţi, de la reactoarele 3 şi 4 de la Cernavodă şi până la tronsoanele de autostradă Nădlac-Sibiu şi Bucureşti-Braşov.

    Cel mai nou obiect de interes pentru CIS, care grupează 130 de companii cu investiţii totale în România de circa 40 mld. euro şi cu peste 185.000 de salariaţi, sunt întreprinderile mici şi mijlocii. “CIS îşi propune să facă mediul românesc de afaceri mai prietenos cu investitorii, mai ales că dispunem de experienţa grupurilor-mamă în alte ţări şi ea poate fi transplantată aici”, rezumă Mihai Bogza, preşedintele Consiliului de Administraţie al Bancpost, membru în consiliul de conducere al CIS şi preşedintele grupului de lucru pentru IMM format recent în cadrul CIS. Dar ce legătură e între investitorii străini şi IMM, atâta vreme cât în componenţa CIS nici nu intră afacerile de talie redusă?

    Pe de o parte, explică Bogza, “IMM sunt important în orice economie şi au o pondere mare în totalul producţiei şi al angajărilor, aşa încât dacă vrem un program de relansare economică, nu putem lăsa în afară această zonă”. Conform lui Aurel Şaramet, preşedintele Fondului de Garantare a Creditelor pentru IMM (FNGCIMM), firmele cu mai puţin de 250 de angajaţi şi cifră de afaceri sub 50 mil. euro reprezintă peste 99% din companiile cu activitate în România, realizează aproape 70% din PIB şi concentrează circa 60% din forţa de muncă, iar peste 90% dintre ele sunt microîntreprinderi. “Fiecare dintre membrii CIS lucrează cu IMM, au clienţi sau furnizori printre ele şi văd direct problemele cu care se confruntă”, a justificat Bogza, adăugând că membrii CIS nu-şi propun să lanseze controverse cu autorităţile, “dar nici să fie simpli chibiţi”, ci să genereze dezbateri pe marginea unor măsuri realizabile.

    Cei de la CIS au avut deja până acum mai multe întâlniri cu ex-consilierul premierului Boc, Andreea Paul-Vass, iar Strategia pentru IMM, la a cărei redactare a participat şi un membru CIS, se află în curs de aprobare la Guvern. Noul executiv condus de Mihai-Răzvan Ungureanu preia, într-adevăr, în programul său tot ce a început guvernul Boc în privinţa filozofiei de sprijin pentru afacerile mici: creşterea accesului la credite prin programele Mihail Kogălniceanu, Start pentru microîntreprinderi şi Tineri debutanţi în afaceri, sprijinirea incubatoarelor de afaceri (10 incubatoare din 2006 până în 2011, care au incubat în total 75 de firme), extinderea reţelei FNGCIMM şi “dezvoltarea culturii antreprenoriale”.

  • FMI e cu noi! Oare?

    Îngheţarea salariilor şi a pensiilor în 2012 va face ca bugetul României să aibă un efect negativ asupra creşterii economice şi a cererii, astfel încât FMI “recomandă autorităţilor să ia în calcul creşteri moderate ale veniturilor pentru angajaţii din sectorul public şi pensionari, dacă o vor permite condiţiile bugetare”. Recomandarea figurează în raportul FMI emis după misiunea de toamnă a Fondului în România; misiunea s-a încheiat la 7 noiembrie 2011, raportul a fost finalizat la 5 decembrie.

    Faptul că raportul a fost publicat de FMI abia săptămâna trecută a făcut ca fraza despre salarii să pară pentru unii o noutate uluitoare, deşi Jeffrey Franks, şeful misiunii, declarase limpede încă din emisiunea “După 20 de ani” de la Pro TV, din 13 noiembrie, că se poate discuta despre o mărire modestă a pensiilor şi a salariilor în 2012, “poate ceva care să compenseze inflaţia, în jur de 3-4%”, în funcţie de evoluţia economiei şi a bugetului şi în acord cu legea responsabilităţii fiscale, conform căreia nu pot creşte salariile şi pensiile cu şase luni înainte de alegeri. Între timp, la 14 decembrie, Guvernul a luat deja decizia de majorare a salariului minim brut pe ţară de la de la 670 de lei la 700 de lei, începând de la 1 ianuarie 2012, cu impact estimat asupra a circa 790.000 de salariaţi.

    În privinţa situaţiei bugetului, FMI apreciază că deficitul de 1,9% din PIB (numerar) prevăzut de Guvern pentru acest an este “mai mic decât cel strict necesar pentru încadrarea în plafonul de 3% din PIB (ESA) cerut de UE. FMI recunoaşte că această supraperformanţă (adică faptul că suntem mai catolici decât Papa la deficit bugetar) “ar putea întări reputaţia României de corectitudine fiscală în condiţiile economice actuale”, însă în acelaşi timp influenţează negativ cererea internă, adică pilonul pe care se bazează toate previziunile pozitive de creştere a PIB pentru acest an, având în vedere că tăierea cheltuielilor de la buget a redus investiţiile, problemele din zona euro au redus finanţarea bancară, iar anul agricol 2011 e puţin probabil să se repete. Ca atare, FMI conchide că un deficit un pic mai mare, deşi tot sub plafonul de 3%, “va menţine semnalul pozitiv pentru pieţele financiare, dar ar fi mai puţin prociclic” – adică ar afecta mai puţin perspectiva de creştere.

    Explicaţia faptului că suntem mai catolici decât Papa la ţintirea deficitului a dat-o preşedintele Traian Băsescu, speriat că oricât de impresionantă a fost ajustarea fiscală realizată de România comparativ cu alte state europene (4,35% din PIB în 2011, sub ţinta de 4,4% stabilită cu FMI şi mult sub deficitul de 6,5% din PIB din 2010), prima de risc pentru datoria ţării – CDS – tot s-a mărit pe parcursul anului trecut, sporind astfel povara sumelor de rambursat în viitor şi dificultatea de a obţine credite noi de pe piaţă. Ce va fi de acum înainte?

    “Tensiunile persistente pe pieţele externe sugerează că statul nu va avea o sarcină uşoară în a se împrumuta în 2012”, apreciază analiştii Raiffeisen Bank, care estimează că necesităţile de finanţare externă vor fi uşor mai mari decât anul trecut, dar nu este exclusă o scădere a deficitului de cont curent dacă Guvernul reuşeşte să majoreze absorbţia fondurilor europene. În acelaşi timp, anul acesta va începe rambursarea banilor de la FMI, mai exact circa 1,6 mld. euro. Rezerva valutară de la BNR este mare (33,2 mld. euro) şi poate face faţă fără probleme şi plăţii datoriilor, şi unor eventuale ieşiri de capital, însă pentru a preveni ieşiri importante de capital va fi necesară rostogolirea unor sume importante ajunse la scadenţă, mai spun analiştii Raiffeisen.

    Cât priveşte inflaţia pe care Franks spunea că ar putea s-o acopere ipoteticele majorări de salarii, ea rămâne într-adevăr o variabilă: analiştii cred că ea va scădea la minime aproape de 2-2,5% anul acesta, inclusiv graţie efectului de bază; singur FMI şi-a declarat temerea că vor urma creşteri ale preţurilor administrate (e vorba mai ales de proiectatele liberalizări de preţuri pe piaţa energiei, cerute tot de FMI) şi de aceea a şi recomandat BNR să nu mai scadă dobânda de politică monetară, adusă la 5 ianuarie la de la 6% la 5,75%. În lipsa unor şocuri externe ale preţurilor, e puţin probabil însă ca Guvernul să procedeze la majorări brutale, care ar afecta direct creşterea economică, nemaivorbind de impactul lor într-un an electoral.

  • Frica de mai rău. De ce nu pot răsufla uşuraţi oamenii de afaceri nici în 2012

    “Ecoul la noi va fi următorul: companiile româneşti se vor confrunta cu o reducere a cererii la export, o deteriorare a accesului la finanţare, la care se va adăuga un consum intern slab, dar şi o scădere a investiţiilor”, rezumă Cristian Ionescu, country cluster manager Coface pentru România, Bulgaria şi Slovacia. În aceste condiţii, singura şansă este deja celebra absorbţie a fondurilor europene, mai ales că din direcţia “canalelor” tradiţionale, adică investiţiile străine directe sau achiziţiile, pare că nu se va întâmpla ceva spectaculos.

    Dacă anul trecut am avut o modestă creştere economică datorită exporturilor, producţiei industriale şi agriculturii, în 2012 aceste ramuri nu vor mai fi în mod obligatoriu generatoare de veşti bune pentru economie. Mai mult, cu cât recesiunea din zona euro se va adânci, adică acolo unde se duc 55% din exporturile României, cu atât mai greu ne va fi şi nouă să menţinem un climat economic echilibrat. “Dacă agricultura şi exporturile vor scădea, vom putea compensa parţial prin revenirea consumului intern, în special cel guvernamental, în contextul unui an electoral”, comentează Ionescu. Cu toate acestea, revigorarea consumului se va face cu greutate din cauza scăderii nivelului de încredere a consumatorilor, dar şi a puterii lor de cumpărare.

    Şi ar mai fi un aspect legat de conectarea cu pieţele externe: pentru Italia şi Spania, ţările în care lucrează cei mai mulţi emigranţi români, se aşteaptă un nou an cu scăderi economice. În consecinţă, valoarea remitenţelor va fi în scădere, iar o parte din acei oameni s-ar putea întoarce în ţară, unde vor îngroşa rândurile şomerilor. Efectul este incomparabil mai puţin dăunător decât o cerere mai mică pentru exporturi, dar, cumulate, creează portretul perfect al unei economii astenice.

    În orice caz, Coface estimează că anul 2012 va marca o creştere economică de cel mult 1,5% şi interesant este şi faptul că este aşteptată o creştere a investiţiilor străine directe până la aproximativ 2,2 miliarde de euro, comparativ cu nivelul de 1,8 miliarde de euro din 2011. Deocamdată, această previziune nu este ameninţată de protestele sociale care s-au prelungit mai mult decât se estima la început, încrederea potenţialilor investitori şi planurile lor a de face afaceri în România fiind în continuare dictate de cu totul alte criterii.

    Ar putea să-i îngrijoreze, pe de altă parte, dificultăţile tot mai mari cu care se confruntă companiile româneşti, în special cu privire la plata datoriilor pe care le au. Potrivit datelor Coface, în al doilea semestru al anului trecut s-a observat o înrăutăţire a comportamentului de plată şi o incidenţă crescută a instrumentelor de plată refuzate. Şi termenul mediu de recuperare a creanţelor a crescut, de la 60 de zile la 90 sau chiar 120 de zile. Această problemă nu o au doar companiile mici şi slab capitalizate, ci devine tot mai frecventă şi în cazul companiilor de dimensiuni medii şi mari.

  • Farmecul discret al pumnului

    Fragilitatea guvernului Boc este “cea mai mare îngrijorare” a traderilor şi a analiştilor din băncile străine în privinţa României, iar riscul ca măsurile de reformă să nu fie aplicate este “foarte mare”, potrivit unui analist la Barclays Capital. Situaţia politică din România va rămâne tensionată, pentru că măsurile de austeritate vor determina din ce în ce mai multe proteste în rândul populaţiei, conform experţilor Raiffeisen Capital Management.

    Aprecierile de mai sus nu au fost însă făcute în această săptămână şi motivate de protestele de stradă care au loc, ci în octombrie 2010, respectiv decembrie 2010, când guvernul Boc se confrunta cu moţiuni de cenzură, riscul de ţară era mai mare decât acum (inclusiv raportat la ratingul ţărilor din zona euro), iar România era foarte departe de a fi devenit povestea de succes a Estului în materie de reformă fiscală, aşa cum e acum. Între timp, nu numai că toate temerile că românii vor ieşi în stradă ca să paralizeze reforma şi să arunce ţara în aer s-au dovedit neîntemeiate, dar ideea însăşi de protest de stradă contra unui guvern s-a banalizat, fie că ea determină căderi de guverne (aşa cum s-a întâmplat de la începutul crizei în Ungaria, Letonia şi Grecia), însoţeşte alternanţa la putere în urma alegerilor la termen (Spania) sau, dimpotrivă, condamnă guverne în care pieţele financiare n-au încredere (cazul Ungariei sub regimul Orban sau al Italiei sub regimul Berlusconi).

    Temerea investitorilor de răzmeriţe populare, prezentă în special în 2009 şi 2010, a făcut loc ideii că protestele nu echivalează automat cu reînvierea populismului bugetar, ci pot fi chiar folositoare, fie că rămân supape pentru tensiunile sociale (ca în Grecia), fie că aduc la putere guverne mai puţin corupte (cazul Italiei). Aşa se face că după 13 ianuarie, de când au izbucnit protestele de stradă contra guvernului Boc şi a preşedintelui Băsescu, leul nu numai că nu a căzut, dar chiar a câştigat câţiva bani faţă de euro, fără a mai repeta deprecierea din 11 ianuarie, primele de risc pentru datoria României (CDS) nu au crescut din decembrie încoace, iar pieţele financiare şi analiştii au dat atenţie mai curând spuselor viceguvernatorului BNR, Cristian Popa, care a declarat pentru Reuters că există potenţial pentru o “ajustare a condiţiilor politicii monetare” dacă inflaţia scade în continuare.

    “Pieţele financiare au făcut ureche surdă la proteste”, afirmă Vlad Muscalu, economistul-şef al ING Bank România. “Explicaţia poate fi că sunt mai puţin impresionate de astfel de tensiuni, dat fiind numărul crescând al episoadelor de nemulţumire populară din ultimii ani”, spune el. Pentru moment, apreciază Muscalu, “alegerile parlamentare sau prezidenţiale anticipate par improbabile” şi doar dacă ar fi ca protestele să continue şi să crească riscul unui vid de putere ori ale unor derapaje fiscale care să ameninţe acordurile internaţionale de finanţare, “atunci am putea vedea un impact pe pieţe” şi o presiune de depreciere a leului. Deocamdată, moneda naţională “are reputaţia unei monede straniu de stabile, iar sondajele sugerează că partidul aflat la guvernare probabil nu va mai conduce România după alegeri”.

    Aceasta ar putea însemna că investitorii s-au obişnuit deja cu ideea că actualii guvernanţi vor pleca şi că actuala opoziţie a încetat să mai facă figură de rebel în raport cu FMI şi cerinţele lui (vezi recentele declaraţii ale lui Victor Ponta că nu pot fi crescute semnificativ din 2013 şi că vor urma încă 8-10 ani de austeritate). Cât despre analiştii de la Barclays, ei cred acum că probabil vor urma noi proteste, ţinând cont că e an electoral – or, anii electorali sunt pentru pieţele financiare un risc luat în calcul anticipat.