BusinessMagazin

Category: Servicii financiare

Analize din domeniul serviciilor financiare – totul despre împrumuturi, bănci dar și multe alte lucruri interesante din domeniul financiar

  • Ce priorităţi financiare avem şi ce bani sunt disponibili pentru acestea

    Chiar şi în condiţiile în care costul vieţii de zi cu zi atârnă tot mai greu în balanţă, românii au un interes foarte clar definit pentru a pune bani deoparte, iar motivele “serioase” ocupă, cel puţin la nivel declarativ, locuri de cinste. Abia spre capătul inferior al listei se regăsesc preocupările pentru distracţii, călătorii, îmbrăcăminte sau renovarea locuinţei. Chiar dacă în urmă cu numai câţiva ani creditele pentru vacanţe nu erau o raritate.

    “Să aibă o rezervă de bani în cazul în care am o problemă serioasă de sănătate” este principala prioritate pentru 13,4% dintre români. În top se mai plasează siguranţa financiară pentru cei dragi, în caz de deces, 12,9%, sau o rezervă financiară în cazul pierderii locului de muncă (11,6%), arată un studiu realizat de GfK pentru Axa Asigurări. Pe aceeaşi listă a priorităţilor financiare mai figurează şi cumpărarea sau construcţia unei case (9,2%), asigurarea unui spaţiu de locuit pentru copii (10,1%) sau finanţarea unei afaceri proprii (8,4%).

    În cazul veniturilor suplimentare, interesul pentru economii sau investiţii ocupă primul loc, conform aceluiaşi studiu, care a vizat persoane cu vârsta între 20 şi 49 de ani, studii cel puţin de nivel mediu, cu un venit personal net de peste 200 de euro pe lună. Pe aceeaşi listă a planurilor atunci când apare un venit suplimentar, următoarea poziţie este ocupată de rambursarea totală sau, după caz, parţială a unui împrumut sau datorii, în vreme ce a treia poziţie revine planurilor de vacanţă. Mult mai puţini (doar 39% dintre participanţii la studiu) au declarat că în cazul în care ar primi, în mod neaşteptat, 1.000 de euro, i-ar folosi pentru a face donaţii sau cadouri. Alte 55 de persoane spun că ar folosi aceşti bani pentru plata unui curs sau a unui program de masterat.

    În aceste condiţii totuşi, studiul arată că mai mult de jumătate (57%) dintre respondenţi nu au economisit niciodată în perioada martie 2011 – martie 2012. Iar dintre cei care au pus bani deoparte, doar 9% au făcut acest lucru în fiecare lună, cel mai adesea fiind vorba de situaţii întâmplătoare. Iar aşteptările pentru următoarele 12 luni se exprimă în procente relativ similare: 53% dintre respondenţii studiului nu cred că vor economisi niciun leuţ şi numai 7% consideră că vor reuşi să agonisească doar o singură dată în intervalul menţionat.

    Pe lângă scăderea puterii de cumpărare, peste jumătate dintre români cred că banii se devalorizează prea repede pentru a merita să economisească sau să investească pe termen lung. Iar atunci când îşi aleg o modalitate de economisire şi investiţie, 81% din respondenţii studiului cred că este important să aibă acces rapid la economii în caz de nevoie. Totuşi, pentru cei care îşi constituie rezerve – indiferent de motivaţii – cei mai mulţi (32 dintre cei 1.000 de participanţi la studiu) reuşesc să economisească 10% din venitul lunar net. Şi numai 14 dintre cei 1.000 de respondenţi pot pune deoparte peste 30% din banii pe care îi încasează lunar.

    Ca modalităţi de economisire, depozitele cu termen fix sau conturile de economii sunt preferate, în continuare, fiind urmate de investiţiile în terenuri, case sau apartamente. Pe lângă acestea, sunt considerate atractive, profitabile şi sigure – de către 15% până la 33% dintre respondenţi – şi investiţiile în propria afacere sau metale preţioase. Alte tipuri de instrumente pentru economisire şi investiţie au convins mai puţin clienţii, iar pe această listă se înscriu fondurile de investiţii, obligaţiunile sau asigurările de viaţă cu componentă investiţională. Aproape două treimi (63%) dintre participanţii la cercetarea GfK consideră că în alegerea unui instrument de economisire cel mai important lucru este profitul şi doar 14% cred că factorul primordial este lipsa riscurilor. Cât priveşte asigurările de viaţă, 45% dintre respondenţii aceluiaşi studiu consideră că limbajul asigurărilor este mult prea complicat.

    46% dintre respondenţi nu sunt familiarizaţi aproape deloc cu asigurările de viaţă cu componentă investiţională, iar 37% cunosc foarte puţine despre acest tip de asigurări. Studiul a fost realizat pe un eşantion reprezentativ de 1.000 de persoane la cererea companiei Axa, care anul trecut şi-a extins operaţiunile în România. Asigurătorul şi-a crescut numărul de agenţii de la 41 în 2011 la 52 în prezent şi intenţionează să ajungă la 58 până la sfârşitul anului. AXA Asigurări a înregistrat în 2011 o creştere a primelor totale subscrise de 22% faţă de 2010.

    Violeta Ciurel, care a preluat mandatul de CEO al AXA Asigurări în urmă cu circa un an, caracterizează acest interval drept “intens, cu multe decizii”, în care a acţionat pe mai multe fronturi în acelaşi timp: formarea şi dezvoltarea echipei, lansarea brandului AXA, revizuirea portofoliului existent şi dezvoltarea de noi oferte, îmbunătăţirea proceselor de administrare a portofoliului existent de clienţi. “Chiar dacă suntem condiţionaţi şi de piaţă, strategia noastră de dezvoltare rapidă vizează creşterea cotei de piaţă astfel încât, până în 2015, să fim în topul jucătorilor locali în piaţa asigurărilor de viaţă din punct de vedere al achiziţiei de noi clienţi”, declară Violeta Ciurel. Ea s-a întors în România pentru a prelua managementul asigurătorului, după ce în urmă cu opt ani, în 2004, când era CEO al ING Asigurări, plecase la Amsterdam pentru o poziţie la sediul central.

  • Guvernele trec, acordurile cu FMI rămân. Până când?

    Obişnuinţa de a gândi în termeni politici şi nu economici a dominat, ani de-a rândul, discuţiile despre acordurile cu FMI, ajunse un fel de fatalităţi enigmatice, abătute pe capul României fie pentru că un guvern de o anumită culoare politică era incapabil să conducă ţara, fie pentru că un guvern sau altul era incapabil să se opună presupuselor conspiraţii străine contra ţării. Ieşirea (cu scântei) a guvernului Tăriceanu, în 2005, din acordul de atunci cu FMI a fost salutată în România ca o dovadă binevenită de independenţă, pentru ca în 2009, când relaţia cu instituţia de la Washington a fost reluată în epoca Boc, să iasă la iveală dezastrul economic real acumulat în scurta epocă de independenţă.

    În urmă cu câteva luni, guvernatorul BNR reflecta public pentru prima oară că după ce actualul acord se termină, adică în martie 2013, cel mai bine ar fi să nu mai încheiem încă unul. “Ar însemna că lucrurile merg bine şi că nu mai avem nevoie de un profesor. Dacă te lungeşti într-un asemenea acord, nu e un mesaj bun”, spunea Mugur Isărescu, adăugând că noile ancore externe după 2013 ar urma să fie doar tratatele cu UE. Între timp, premierul Victor Ponta avea să reflecteze la rândul lui că poate ar fi bine să semnăm un nou acord preventiv cu FMI în 2013, cu aceeaşi funcţie a celui actual, adică de “certificat de sănătate” bun de arătat pieţelor financiare. Cât despre preşedintele Traian Băsescu, faptul că după acordul din 2009-2011 a urmat cel actual a fost promovat şi asumat explicit ca o cale de a-i împiedica pe viitorii guvernanţi de la alte cheltuieli bugetare fără număr, inclusiv în caz că el n-ar mai fi la putere.

    De fapt însă, “certificatul de sănătate” al FMI n-a existat niciodată: întotdeauna a fost vorba, pe de o parte, de o componentă de tratament pur şi simplu (cum s-a întâmplat din 2009 până în 2011, când am avut una dintre cele mai drastice ajustări fiscale din Europa, de la un deficit structural de circa 8% din PIB la unul de circa 3%), pe de altă parte de o convalescenţă sine die – aşa cum este acum, când, conform teoriei FMI, după stabilizarea fiscală trebuie să urmeze o serie de privatizări şi dereglementări la capătul cărora se găseşte idealul creşterii economice perfect sustenabile, cu retragerea aproape totală a statului din economie. Iar cum din 2010 încoace, ideea de boală a căpătat şi un chip – sperietoarea Grecia -, respectarea de la un trimestru la altul a ţintelor fiscale asumate cu FMI a ajuns prima grijă grijă şi principalul motiv de mândrie pentru toate guvernele, fie că s-au numit Boc, Ungureanu sau Ponta. Frica a păzit şi va păzi bostănăria în continuare, indiferent cât de intense ar fi crizele politice interne ori cât de diferite ar fi culorile politice ale guvernanţilor.

    “Dacă scena politică în mod tradiţional turbulentă din România a fost în general ignorată de pieţe, ca zgomot de fond, de data aceasta ofensiva spre putere a USL e suficient de serioasă încât să creeze condiţiile pentru o depreciere durabilă a leului. Din fericire însă, Guvernul a fost foarte atent să evite comparaţiile cu Ungaria şi discuţii furtunoase ca ale lui Viktor Orban cu finanţatorii internaţionali”, observă Mateusz Szczurek, economist-şef pentru ECE în cadrul ING Bank, comentând deprecierea bruscă a leului cu ocazia demersurilor de suspendare a preşedintelui Băsescu. “Dimpotrivă chiar, ţinta de deficit convenită cu FMI a fost îndeplinită în prima parte a anului, după cum spune ministrul de finanţe Florin Georgescu (deşi ni se pare destul de surprinzător, ţinând cont de rezultatele din ianuarie-mai), iar premierul Victor Ponta a promis demisia miniştrilor care nu vor respecta angajamentele faţă de FMI”, constată Szczurek.

    Ca să reamintim cum stă situaţia, pentru ca ţinta de deficit bugetar de cel mult 2,2% din PIB pentru acest an să fie atinsă, după ce pe primele cinci luni a ajuns deja la 1,2%, deficitul ar trebui să fie doar în jur de 1% din PIB în perioada iunie-decembrie. Efortul va fi mare, având în vedere nu numai perioada electorală, ci şi faptul că în toţi anii, cheltuielile bugetare cresc de obicei în a doua parte a anului. La aceasta se adaugă chestiunea arieratelor la buget, care au reînceput să crească începând din primul trimestru, conform ultimului raport al FMI, publicat săptămâna trecută (vezi grafic). Misiunea FMI pentru următoarea evaluare a acordului vine în România la 24-25 iulie, iar în funcţie de rezultatele discuţiilor, potrivit ministrului Georgescu, va urma rectificarea bugetară şi “vom şti exact care vor fi sumele redistribuite în cadrul bugetului, cine e cu plus şi cine e cu minus”.

    Aceeaşi frică păzeşte bostănăria în relaţia cu FMI şi în cazul celei de-a doua componente a “certificatului”, respectiv convalescenţa – restructurarea şi privatizarea companiilor de stat. Numai că aici, deşi niciodată autorităţile nu s-au opus deschis Fondului, cu argumentul teoretic legitim că ar vrea să păstreze în administrarea statului active esenţiale din energie sau transporturi, toate guvernele au adoptat tacit aceeaşi tactică de tergiversare. O comparaţie între scrisoarea de intenţie a guvernului Boc din iunie 2011, adică la prima evaluare a acordului actual, şi cele ulterioare e instructivă. Autorităţile promiteau acum un an că vânzarea prin bursă ori către investitori strategici a pachetelor statului la Petrom (10%), Transelectrica, Transgaz, Romgaz (câte 15%) şi Oltchim se va face până la sfârşitul lui 2011, iar la Hidroelectrica şi Nuclearelectrica vor fi vândute pachete minoritare până la sfârşitul lui mai, respectiv iunie 2012.

  • Privind în prăpastie: cum putem evita ca viitorul să arate şi mai rău?

    Ultimele zile s-au remarcat prin aglomeraţia de veşti deloc bune: România a rămas în urmă faţă de calendarul privatizărilor asumat cu FMI şi UE, iar cheltuielile bugetare au crescut cu 8,5% pe primele luni faţă de un plan de creştere de 2,4% pentru tot anul 2012, ducând deficitul la 7,2 mld. lei, faţă de un plafon de 6,8 mld. lei convenit cu FMI pentru prima jumătate a anului. Criza din zona euro face ca previziunea de creştere economică să se ţină numai de banii publici: “Sectorul de construcţii e aşteptat să-şi continue performanţa bună, graţie lucrărilor de infrastructură cofinanţate de UE. Previziunea noastră de creştere pentru 2012 rămâne neschimbată la 1,2%, în condiţiile consolidării consumului în an electoral”, afirmă Dumtru Dulgheru, economist al BCR. Experţii BCR se tem că deficitul bugetar ar putea trece de 3% din PIB şi recomandă acţiuni imediate pentru remedierea situaţiei, în timp ce Mateusz Szczurek, economist-şef pentru ECE în cadrul ING Bank, atrage atenţia că în astfel de condiţii, trecerea la o impozitare progresivă a veniturilor, cu un plafon maxim de 16%, care figurează în proiectul economic al USL pentru 2013, “va duce la pierderi mari de venituri fiscale şi la o revizuire masivă a proiecţiilor bugetare”.

    Alte instituţii şi-au ajustat deja previziunea pentru creşterea PIB în acest an: e cazul Băncii Mondiale, care de la o estimare de 3,7% vara trecută a ajuns în ianuarie la 1,5%, iar acum s-a oprit la 1,2%. Totuşi, în prezentarea de săptămâna trecută a raportului EU11 (noile state membre ale UE plus Croaţia), François Rantrua, directorul pentru România al Băncii Mondiale, ne-a lăudat performanţele – creşterea economică de 2,5% din 2011, “una dintre cele mai mari din UE”, felul cum sistemul bancar a rezistat tensiunilor externe, scăderea inflaţiei -, apreciind că “perspectiva macro a României arată mai bine decât a celor mai multe dintre ţările comparabile din UE”. Banca, cu care Guvernul tocmai a semnat un acord de credit de 1 mld. euro şi are în derulare programe de asistenţă pentru reforma administrativă, fiscală, a transporturilor, a energiei şi a sectorului medical, prevede pentru 2013 o creştere a PIB de 2,8%, mai slabă decât pentru Lituania (3,5%), Polonia (3,2%) sau Slovacia (3,1%), dar mai bună decât cea a Bulgariei (2,5%), a Ungariei (1,5%) ori a Cehiei (1%).

    De aici încolo încep însă greutăţile. “Centrul de greutate al politicilor de reformă va trebui să treacă treptat de la stabilizarea macro la stimularea creşterii economice sustenabile, prin abordarea cauzelor profunde ale dezechilibrelor manifestate în cursul crizei”, spune Rantrua. Cu alte cuvinte, Banca Mondială, instituţie care se ocupă cu precădere de tendinţele economice calitative, nu de cele strict cantitative, cere măsuri de contracarare a celui mai neliniştitor fenomen adus de criză: după ce standardele de viaţă în Europa începuseră să se armonizeze în deceniul trecut, decalajele de calitate a dezvoltării (deci nu de creştere economică) dintre UE15 şi nou-venitele din Est s-au accentuat din nou şi se vor accentua pe mai departe, urmând ca revenirea la convergenţă, cel puţin din punctul de vedere al veniturilor pe cap de locuitor, să devină vizibilă abia prin 2050.

    Câteva piese de puzzle constatate în raportul BM: ţările din UE11 ca grup sunt cu mult în urma UE15 la indicatorii legaţi de inovaţie şi de calitatea educaţiei, rata emigrării în rândul populaţiei cu educaţie terţiară este printre cele mai mari în Est, regiune incapabilă să atragă ea însăşi din alte părţi imigranţi cu calificări înalte, iar emigraţia totală ar urma să ducă la o pierdere totală de forţă de muncă de cca 19% în UE11 în perioada 2010-2050. Multinaţionalele şi firmele cu capital străin le depăşesc sistematic pe cele locale la productivitate şi inovaţie, întrucât atrag cu uşurinţă forţa de muncă de cea mai bună calitate şi cumpără cele mai productive firme locale. Integrarea financiară şi comercială a Vestului cu Estul a făcut ţările estice prea dependente de băncile occidentale şi de exporturile către UE15.

    În fine, presiunile pentru creşterea cheltuielilor sociale vor creşte pe măsură ce situaţia demografică se înrăutăţeşte, exact într-o perioadă când Europa de Vest descoperă ea însăşi că modelul ei social nu mai funcţionează. Care ar fi remediile propuse de Banca Mondială?

  • Fondurile de private equity, celălalt barometru al crizei

    România de acum e ca Polonia din urmă cu şapte ani, spunea săptămâna trecută Lucian Isar, ministrul mediului de afaceri, referindu-se la potenţialul de creştere economică şi de atragere a investiţiilor, declarându-se convins că afacerile de calitate de la noi îşi vor găsi finanţare şi de acum încolo fără probleme. Afirmaţia fiind făcută la reuniunea Asociaţiei Fondurilor de Private Equity şi Venture Capital din Europa de Sud-Est (SEEPEA), ar fi trebuit probabil să fie consolatoare pentru antreprenorii prezenţi, care i-au auzit pe investitori vorbind în continuare despre sofisticarea pieţei poloneze şi gradul ei de atractivitate pentru fondurile de private equity.

    De fapt, consolarea a lipsit, fiindcă nu sunt indicii că s-ar putea reduce prea repede decalajul dintre punctele de interes ale Europei de Est în ochii industriei de private equity şi cele care prezintă un interes mai redus. Ba chiar dimpotrivă, dacă ne uităm la interviurile fără reţineri din publicaţiile străine de specialitate. “A avut loc în mod cert o decuplare”, spunea recent Matthew Strassberg, partener la Mid Europa Partners, fond specializat pe piaţa din ECE, la o masă rotundă organizată la Varşovia. “În vremurile glorioase din 2006-2007, investitorii veneau în ţări ca România sau Bulgaria şi nu făceau nicio discriminare de preţ pentru active în raport cu cât erau dispuşi să plătească pentru companii din Polonia sau Cehia. Acum, oamenii au înţeles că există o diferenţă.”

    Este reală această decuplare? “La nivelul unei anumite percepţii, da, este o percepţie mai negativă faţă de noi şi foarte pozitivă faţă de Polonia”, declară pentru BUSINESS Magazin Cristian Nacu, preşedintele SEEPEA şi partener la fondul de investiţii Enterprise Investors (EI). Ca pieţe-ţintă pentru fonduri, “Polonia, Cehia sau Slovacia cresc, în timp ce noi sperăm să fim măcar pe zero. Sunt sub-pieţe care au scăzut, cum e cea de consum, iar dacă anul acesta consumul mai e susţinut de anul electoral, la anul cred că va fi şi mai greu. Depindem atât de mult de economiile din Vest, încât e foarte greu de spus ce se va întâmpla”, afirmă Nacu, cu o concluzie memorabilă – “totul e să nu ajungem la un moment dat să avem nostalgii după perioada de acum”.

    Datele Asociaţiei Europene de Private Equity şi Venture Capital (EVCA) arată că în 2011, companiile din România au atras de la fondurile de private equity investiţii de 66 mil. euro, adică jumătate faţă de 2010, România fiind pe locul al patrulea din şase ţări ECE ca valoare a tranzacţiilor, la mare distanţă după Polonia (680 mil. euro), Ungaria (195 mil. euro) şi Cehia (138 mil. euro) şi cu puţin înaintea Ucrainei (63 mil. euro) şi cu mult înaintea Bulgariei (7,2 mil. euro).

  • Estimarea optimistă: încă 10 ani de criză

    Cum va arăta sistemul bancar peste cinci ani? a fost o întrebare pe care moderatorii evenimentului ZF Bankers Summit 12, de săptămâna trecută, au adresat-o aproape tuturor invitaţilor. Un prim răspuns ar fi că în principiu va continua polarizarea calitativă: vor rămâne poate 3-4 bănci mari universale, la care se adaugă mai multe bănci mai mici, specializate fiecare pe nişa ei; acesta e răspunsul lui Steven van Groningen, preşedintele şi directorul executiv al Raiffeisen Bank România.

    Depinde însă la ce viitor ne putem raporta. În 2000 erau cam 2 mld. euro credite şi circa 30 de bănci, aşa încât dacă atunci nu erau prea multe bănci, de ce acum, când sunt 50 mld. euro credite, ar fi prea multe 40 de bănci? răspunde retoric Mihai Bogza, preşedintele Consiliului de Administraţie al Bancpost. “Dacă vedem că tot sectorul bancar românesc este echivalentul unei bănci medii europene, atunci sunt multe 40 de bănci; dacă am avea peste 10 ani un orizont de credite de 200 mld. euro, atunci nu sunt aşa de multe”.

    Numai că, aşa cum spuneau şi anii trecuţi toţi bancherii, pentru ca activitatea de creditare să se reia, trebuie mai întâi ca economia să arate semnale de creştere sustenabilă, să aibă un istoric de succes de 1-3 ani. Or, în prezent “nu se întrevede un sfârşit al crizei”, singura certitudine fiind că după criză vom avea o perioadă de creştere slabă. Aşa încât, conchide Bogza, n-ar avea sens să creşti volumul de credite într-o asemenea conjunctură şi într-o ţară de dimensiunile României, unde nici măcar o creştere de 2,5% a PIB nu are impact pozitiv în sistemul bancar.

    Ce e sigur e însă că băncile străine, inclusiv cele cu capital grecesc – evocate în toate analizele străine despre riscurile la adresa economiei româneşti – au venit aici pentru un potenţial care “e doar amânat”, cum spune Bogza, nu anulat de criză, aşa încât vor avea tot interesul să rămână aici. Mai mult, susţine el, băncile greceşti au fost afectate strict de problemele statului elen, spre deosebire de alte bănci occidentale, care au avut probleme cu expunerile excesive şi au fost preluate total sau parţial de statele respective, fără ca efectul să fi fost vreo îngrijorare în privinţa economiilor din Est unde băncile respective sunt prezente.

    Una peste alta, procesul de dezintermediere (deleveraging) din partea băncilor care îşi reduc expunerile şi vând active pentru a-şi însănătoşi situaţia financiară nu se va întâmpla în niciun caz brusc, pentru că băncile vor face tot posibilul să păstreze activele, inclusiv din străinătate, cumpărate înainte de 2008 şi pe care le consideră valoroase, apreciază Christian Casal, global co-leader banking practice la compania de consultanţă McKinsey. Procesul de dezintermediere financiară ulterior spargerii unui balon speculativ înseamnă că toţi “strâng cureaua” (băncile îşi scad expunerea, cetăţenii îşi reduc consumul pe credit, statele îşi reduc datoria), iar creşterea PIB rămâne mult timp inferioară celei dinainte de criză.

    McKinsey estima în 2010 durata procesului la o medie istorică de 6-7 ani, urmată de încă 10 ani de creştere slabă a PIB, cu precizarea că în actuala criză, dezintermedierea a început mai târziu, aşa încât şi revirimentul va dura mai mult. Henk Paardekooper, preşedintele RBS România, estimează că băncile europene vor fi nevoite să renunţe în următorii 2-3 ani la active în valoare de peste 2.000 mld. euro. Pentru RBS, dezintermedierea începută în 2009 a însemnat deja până acum renunţarea la active neesenţiale de 1.600 mld. lire, valoarea din acest an a activelor rămase în portofoliu ajungând la cca 977 mld. lire. Iar dacă se compară situaţia băncilor europene cu cea a celor americane şi asiatice, primele sunt cele care trebuie să facă eforturi mai mari de ameliorare a bilanţurilor, prin renunţare la activele neesenţiale, iar în paralel va trebui să se supună în următorii ani şi noilor reguli Basel III de adecvare a capitalurilor. Or, e imposibil ca o serie întreagă de bănci să facă ajustarea în acelaşi timp şi ajustarea să dureze puţin.

    De aceea, Paardekooper se fereşte să facă previziuni despre ce se va întâmpla peste cinci ani în sistemul bancar european sau românesc şi se îndoieşte că povestea actualei crize se poate încheia mai devreme de zece ani, dacă nu va dura chiar un întreg sfert de veac, caracterizat de creştere economică sub potenţial. Când ar avea însă economia României şanse să crească din nou la potenţialul său, în atari condiţii de dezintermediere bancară? Steven van Groningen de la Raiffeisen răspunde că ar fi nevoie de un ritm de creştere a creditării “cu două cifre” pentru ca România să poată reîncepe recuperarea decalajelor economice faţă de Europa de Vest, iar ca un astfel de ritm să poată fi atins în următorii cinci ani nu e deloc cel mai plauzibil scenariu în momentul de faţă.

  • Găletuşa, lopăţica şi euro de 5 lei

    În comunicarea unei bănci centrale cu publicul în chestiuni financiare apare pericolul ca “mass-media, simplificând, să ia exact aspectul care din punctul nostru de vedere este cel mai puţin important, dar din punctul de vedere al inflamării publicului este cel mai periculos”, spunea săptămâna trecută Mugur Isărescu, guvernatorul BNR. Afirmaţia nu era o lamentaţie despre presă, ci o reflecţie despre lacătul la gură pe care e silit să-l poarte orice bancher central, bancher sau demnitar al statului atunci când face prognoze şi proiecţii despre viitor, pentru că trebuie să menţină un echilibru aproape imposibil între obligaţia de a informa corect publicul şi răspunderea de a nu-l panica inutil. “Evident că am avut şi avem scenarii multiple pe care le luăm în calcul despre economie, curs, Grecia, inflaţie. Dar cum le comunicăm? Căci nu se va lua nimic din tot acest efort decât o cifră care începe să se vânture pe burtierele televiziunilor până când chiar creezi o problemă”, a comentat Isărescu.

    Cu tâlc, guvernatorul a început să vorbească imediat după o prezentare a unui expert din BNR despre erorile de prognoză din ultimii ani făcute de diversele autorităţi în legătură cu evoluţia PIB şi a inflaţiei, prezentare care includea mai multe scenarii luate în calcul la vremea respectivă şi care mergeau de la cele mai optimiste până la cea mai pesimiste ipoteze, pur şi simplu pentru că “e mai bine să te pregăteşti pentru ce e mai rău, ca decident de politici, şi să ai pe urmă surprize plăcute”. Niciunul dintre scenariile cele mai rele, din fericire, n-a ajuns atunci “trivializat pe burtierele televiziunilor”. Ajung în presă însă şi creează panică aferentă estimări precum faimoasa “euro ar putea ajunge în bălării, la 6-7 lei”, a lui Eugen Rădulescu din BNR în 2010 (care nici măcar nu era scenariul cel mai rău calculat pe atunci), sau mai nou “euro va ajunge la 5 lei în toamnă”, smulsă dintr-o declaraţie a lui Mişu Negriţoiu, şeful ING Bank România, care voia să spună că leul va rămâne vulnerabil la presiuni speculative pe termen lung, pentru că România are o expunere grecească mare în sectorul bancar şi o pondere mare de credite luate în euro.

    Despre prognozele de 5 lei/euro, Isărescu spune că “suferă rău”, pentru că ignoră faptul că acum euro scade faţă de dolar, adică invers faţă de 2007-2008, şi “se duce spre 1,2 dolari, poate chiar 1,1”, iar dacă se întâmplă ceva cu Grecia, chiar spre 1 – ceea ce înseamnă automat un potenţial mai mic de depreciere a unei monede din Est faţă de euro. Iar aici avem de luat în calcul dependenţa primară a monedelor nu de fundamentele economice, ci de injecţiile de bani noi (relaxare monetară) operate deja sau aşteptate de pieţe din partea Băncii Centrale Europene şi a Rezervei Federale a SUA. Aşa se şi explică de ce majoritatea analiştilor din băncile străine, care mizează pe noi episoade de relaxare monetară în cursul verii, nu prevăd variaţii impresionante nici pentru euro, nici pentru leu ori altă monedă din Est. Cei de la Raiffeisen, de pildă, văd un curs de 4,45 lei/euro pentru septembrie şi decembrie, urmat de o apreciere la 4,40 în martie 2013, iar prognoza pentru euro/dolar este 1,28 pentru septembrie şi decembrie. Chiar şi cârcotaşii de la Danske Bank, cunoscuţi pentru scepticismul lor din trecut faţă de România, văd un curs neschimbat de 4,45 lei/euro pentru finele fiecărui trimestru, până în martie 2013, respectiv un curs euro/dolar de 1,28 peste 3 luni şi 1,30 peste 6 luni.

    În fine, cei de la Citigroup, în raportul de săptămâna trecută privind vulnerabilitatea ţărilor din Est faţă de o eventuală ieşire a Greciei din zona euro, indică riscuri pentru România şi Bulgaria pe canalul comerţului cu Grecia şi statele de la periferia zonei euro, precum şi pe canalul reprezentat de prezenţa importantă a băncilor greceşti. Pe canalul cursului însă, nu aceste ţări sunt cele mai expuse, susţin analiştii americani, care consideră că zlotul polonez şi forintul unguresc sunt cele mai vulnerabile monede din zonă faţă de fuga de risc a investitorilor, aceleaşi două ţări fiind şi cele mai expuse la o majorare a CDS-urilor pentru datoria statelor slabe ale zonei euro. Explicaţia stă în faptul că Polonia a atras influxuri masive de capital în ultimii trei ani (cca 12% din PIB), a căror ieşire ar afecta brutal zlotul, iar Ungaria nu are un acord cu FMI care să-i protejeze moneda contra volatilităţii. România nu mai are de-a face acum nici cu influxuri excesive de capital care să-i fi supraapreciat moneda şi nu e nici lipsită de umbrela FMI.

    Ce influenţă concretă pot să aibă în economie aceşti factori aflăm dintr-un raport prezentat tot de experţii BNR săptămâna trecută, care compara efortul de reducere a deficitului extern în România, ţările baltice şi Bulgaria. La noi, ajustarea a fost mai puţin pronunţată în România după 2009, inclusiv pentru că fluxurile de capital către România s-au redus mai puţin, graţie acordului cu FMI şi acordului de la Viena (de limitare a dezintermedierii bancare din Est), care au evitat o deteriorare şi mai mare a cererii interne. Cu alte cuvinte, “în lipsa acordului cu FMI şi a celui de la Viena, am fi putut avea o corecţie mai mare a deficitului, dar cu preţul unei recesiuni mult mai mari”, a rezumat viceguvernatorul BNR, Cristian Popa.

    După ce se încheie influenţa factorilor speculativi de moment (sau atunci când ea are ocazia să se manifeste mai puţin) intră în scenă factorii interni, fundamentele economice ale unei ţări, evoluţiile politice şi gradul în care moneda este sau nu apărată de banca centrală. Dându-le acestor factori prevalenţă, alături de riscurile specifice legate de Grecia, analiştii ING Bank România estimează un curs de 4,45 lei/euro la sfârşitul lui iunie, respectiv 4,50 la finele fiecărui trimestru, până în martie 2013. “Punctul de bază al datelor statistice pentru PIB în T1 este contractarea semnificativă a consumului privat cu 2%, care, având în vedere ponderea mare a acestuia în PIB, înseamnă o contribuţie negativă la creşterea economică de 1,3%”, a comentat Vlad Muscalu, economistul-şef al băncii, referindu-se la anunţul de săptămâna trecută privind scăderea PIB în T1 cu 0,1% faţă de T4 2011, deşi faţă de T1 2011 a crescut cu 0,3%. “Acesta a fost primul trimestru cu o astfel de contractare din T3 2010 încoace, adică din trimestrul cu tăierile de salarii şi majorarea TVA, şi chiar şi atunci reducerea consumului a fost mai mică, de 1,3%.” Remarca e cu atât mai importantă cu cât consumul intern privat a fost şi este văzut de autorităţi drept speranţa relansării în 2012, în condiţiile în care de la exporturile spre o zonă euro ameninţată ea însăşi de recesiune nu se mai poate spera la fel ca în anii trecuţi.

    Cum poate însă publicul să-şi dea seama dacă o prognoză enunţată public merită să fie crezută ca atare sau, dimpotrivă, tratată cu circumspecţie, precum cele făcute de cei ce “trăiesc din greu” din speculaţii financiare, cum s-a exprimat guvernatorul BNR despre managerii de fonduri speculative citaţi de Financial Times? Problema nu e specific românească şi ţine de zdruncinarea din temelii a modului cum cetăţenii au ajuns să vadă economia şi în general lumea după momentul Lehman Brothers. Excitaţia produsă de schimbarea guvernelor, de riscul mereu fluturat al unei recesiuni în W, al “furtunii perfecte” din zona euro, al schimbării din temelii a sistemului financiar sau de protecţie socială au dus peste tot la o sensibilitate mult mai mare faţă de orice gen de previziune negativă, catastrofică, şi la o neîncredere pe măsură în orice estimare pozitivă sau liniştitoare din partea autorităţilor, tocmai pentru că acelea pozitive dinainte de criză nu s-au adeverit. Ceea ce ştiam înainte despre economie, curs şi deficite a fost uitat, pus la îndoială sau înlocuit cu diverse teorii şi prognoze noi, uneori radicale şi bizare. E dreptul oamenilor să le încerce şi pe ele; tot ce contează e să-şi dea seama că nu-s decât nişte ipoteze printre altele.

  • Cine mai are încredere în Est

    Zdenek Turek precizează din capul locului că mesajul lui către noul guvern e de angajament ferm al Citi faţă de piaţa românească, o piaţă esenţială pentru grup în această parte de lume, şi că apreciază progresele “majore” macroeconomice, de amploare a afacerilor locale, de infrastructură făcute de România. Adaugă că vizitează ţara de circa trei ori pe an, aşa încât afirmaţia lui despre progres nu-i retorică. “Ştiu că est-europenii sunt în general critici şi vorbesc mai ales despre ceea ce mai trebuie făcut, dar e de-ajuns doar un drum de la aeroport încoace, de pildă, spre centrul Bucureştiului, ca să vezi schimbările. Îmi amintesc ce goală era zona Băneasa, starea proastă a drumului, faptul că în afară de Dorobanţi nu aveai unde să-ţi faci cumpărăturile. Ah, şi să nu uit, prin ’98-’99 mi se spunea aici că România va avea nevoie de 20 de ani ca să intre în UE!”

    Cum compară criza de la sfârşitul anilor ’90, când România ajunsese aproape de incapacitatea de plată, cu cea de acum? “Aceea era o criză a României, care avea dificultăţi macroeconomice, în relaţiile cu FMI, era în criză de rezerve valutare. Îmi amintesc de guvernul tehnocratic al d-lui Isărescu, din 2000, care într-un singur an a reuşit să facă schimbări majore şi să repună ţara pe o direcţie bună. Acela a fost un moment favorabil. Azi însă, avem de-a face cu o criză de natură diferită, cu originea în afara României. Fosta guvernare (Boc-Ungureanu, n.red.) are un bilanţ macroeconomic şi de reforme foarte solid, astfel încât îngrijorările noastre nu la România se referă, ci la pericolul de contagiune din partea a ceea ce se întâmplă în zona euro.” Turek precizează însă că are încredere în capacitatea noului guvern şi a BNR de a gestiona situaţia, ţinând cont şi de angajamentele noilor guvernanţi de continuitate a politicilor economice şi a acordurilor cu UE-FMI.

    Într-o analiză de la finele lunii trecute, economiştii Citi specializaţi în pieţe emergente susţin că, deşi încetinirea creşterii economice şi scăderea inflaţiei ar reclama reduceri de dobânzi, fuga de risc a investitorilor va împinge ţările cu necesităţi mari de finanţare (între care Polonia, Turcia, Ungaria, Africa de Sud şi România) spre o politică monetară restrictivă, iar deprecierea accentuată a monedelor din martie încoace va determina o prudenţă sporită faţă de orice decizie de scădere a dobânzilor, astfel încât acestea din urmă vor rămâne în ansamblu neschimbate, cu câteva excepţii determinate de factori locali – Brazilia, Cehia, Ungaria sau India. În plus, în Europa de Sud-Est persistă riscul unui efect al accentuării crizei greceşti, dată fiind expunerea băncilor elene în Bulgaria, România, Serbia şi Turcia.

    “Prin urmare, cine vrea să relaxeze politica monetară trebuie să aibă un necesar redus de finanţare şi să fie departe de Grecia”, conchid analiştii Citi, care dau ca probabilă pentru România o nouă reducere a dobânzii de politică monetară cu 0,25% abia în martie 2013. “Riscurile la adresa creşterii economice rămân mari, din cauza crizei în derulare în zona euro şi a nesiguranţei asociate cu calendarul electoral pe 2012”, notează economiştii Citi, estimând pentru 2012 o creştere a PIB de 1,3%, o inflaţie de 3,5%, peste estimarea de 3,2% a BNR şi un deficit de cont curent uşor în creştere, la 4,5% din PIB. Majorarea creditului neguvernamental este estimată la 9,4%, faţă de 6,6% în 2011, iar investiţiile străine directe nete sunt aproximate la 3,4 mld. dolari, faţă de 2,7 anul trecut.

    Responsabilităţile lui Turek la ora actuală includ Rusia, Ucraina, Kazahstan, Cehia, Slovacia, Ungaria, România şi Bulgaria. “Vedem aici un potenţial mare de creştere a afacerilor noastre; chiar un progres de 1-2% al PIB este o oportunitate bună, ţinând cont de comparaţia cu ceea ce se întâmplă în alte ţări, care sunt deja tehnic sau faptic în recesiune”, afirmă bancherul. Consideră că România poate evita recesiunea, pentru că există în continuare suficient potenţial de creştere a cererii interne şi de investiţii, iar pentru investitori şi pentru bancheri rămâne o piaţă atractivă, în ciuda tendinţei de dezintermediere financiară care se manifestă în Est.

    Conform topului băncilor întocmit de ZF, Citibank România, controlată de Citibank SUA prin filiala din Irlanda, era la finele anului trecut a cincea bancă din sistem după valoarea profitului net (117 mil. lei) şi a 14-a după valoarea activelor (aproape 6 mld. lei). Concentrată pe afacerile cu clienţi multinaţionale, pe piaţa cardurilor de credit şi activitatea de management al averilor, banca “nu a înregistrat niciun recul major în niciuna dintre liniile de business”, afirmă Turek. Portofoliul de credite a crescut în 2011 cu 26% faţă de 2010, la 1,4 mld. lei, capitalul propriu a crescut cu 4%, la 606 mil. lei, activele cu 18%, profitul net cu 25%, rentabilitatea activelor a urcat de la 1,95% la 2,25%, iar rentabilitatea capitalurilor proprii a crescut de la 16,72% la 19,84%.

    În clasamentul din 2012 al băncilor, întocmit de Euromoney, Citibank România s-a clasat pe primul loc în segmentul corporate al tranzacţiilor pe piaţa valutară autohtonă, o reflectare locală a avansului la scară globală al grupului american, care la capitolul tranzacţii pe pieţe valutare a urcat pe locul al doilea în topul Euromoney, cu o cotă de piaţă de 12,26%, după Deutsche Bank, liderul mondial, a cărui cotă a coborât uşor la 14,57%. Pentru grupul american, care anul acesta face 200 de ani de existenţă, probabil e un cadou; pentru Europa e probabil o ameninţare, dat fiind că avansul în topul global s-a întâmplat pe seama scăderii cotei unor giganţi bancari ca Barclays şi UBS.

    Ce se va întâmpla însă cu zona euro şi cu UE? “Eu cred în Europa. Sunt european şi sunt fericit dacă suntem uniţi în Europa”, susţine Zdenek Turek, afirmând că soluţiile sunt politice mai degrabă decât economice şi că scenariul de bază luat de el în calcul e că guvernele vor găsi o cale de a ieşi din criză care să fie asumată de electorate şi credibilă pentru investitori, însă “rămâne de văzut cât de mult se vor adânci problemele înainte ca guvernele să ia deciziile potrivite”. E în interesul Europei să nu mai existe surprize de genul situaţiei din Grecia, iar în Europa de Est “deja există conduceri puternice, la nivelul guvernelor şi al băncilor centrale, capabile să reacţioneze la orice situaţie ar putea apărea”, adaugă bancherul ceh, precizând cu titlu de opinie personală că obiectivul de bază e ca productivitatea şi performanţa economică să fie ameliorate în statele mai slabe ale uniunii, iar nivelul consumului să se întoarcă la niveluri mai raţionale. “Altminteri, a împrumuta mai mulţi bani nu va fi niciodată o soluţie.”

  • Doi politicieni: leul şi euro

    Pe forumurile publicaţiilor online frecventate de fani PDL au apărut săptămâna trecută reflecţii de genul următor: “Mă întreb dacă se deprecia cursul dacă mai era MRU?” sau “Creşterea euro în România nu are nicio legătură cu Grecia, ci cu situaţia internă, cu Ponta şi USL”. Astfel de confuzii, voite sau nu, repetă iluzia din 2008 că tot ce se întâmplă în România e determinat exclusiv intern şi că a vorbi despre dependenţa economiei noastre de evenimentele din zona euro sau din SUA lezează mândria naţională sau, după caz, e o încercare de a arunca pisica în curtea altora pentru propriile necazuri.

    În parte, credinţa în izolarea României ţine de faptul că politica monetară a încercat, după cum era şi firesc, să reducă atât din efectul erorilor de politică fiscală ale diverselor guverne, cât şi din efectul dezavantajelor competitive ale economiei. Aşa se explică şocul nefiresc produs în opinia publică de deprecierea recentă a leului, în condiţiile în care explicaţiile de la BNR că toate celelalte monede regionale au căzut şi mai mult în ultimele luni, din cauza crizei euro, au produs mai curând o uimire neîncrezătoare.

    De la începutul lunii până la 16 mai, leul a pierdut în total 1,1% faţă de euro; pentru comparaţie, numai în ziua de 14 mai, când au apărut speculaţiile că oficialii UE ar dori ieşirea Greciei din zona euro, forintul pierdea 1,5% faţă de euro, zlotul 1,4%, rubla 0,4%. În aceeaşi zi, diferenţa în percepţia investitorilor au făcut-o bursele: bursa din Varşovia a pierdut 2,3%, cea din Budapesta 2%, cea din Praga 2,1%, dar cea de la Bucureşti a pierdut 4,1%, din două motive simple: ponderea ridicată a băncilor greceşti în sistemul bancar din România (peste 13%) comparativ cu celelalte ţări din Est şi insuficienţa ofertei de acţiuni atractive.

    Dincolo de iluzia creată de relativa stabilitate a cursului, cealaltă explicaţie pentru opinia că România e izolată de turbulenţele externe ţine de lipsa tradiţională de interes a publicului pentru evenimentele din afara graniţelor şi de credinţa că România e permanent în centrul atenţiei investitorilor, care o judecă în afara oricărui context. Numai că orice tensiune din pieţele financiare are loc pe seama centrului, adică a evenimentelor din ţările dezvoltate, care naşte apoi efecte la periferie, adică asupra activelor din pieţele emergente.

    De exemplu, 23 aprilie a fost pe de o parte ziua de după primul tur de scrutin din Franţa, încheiat cu victoria lui François Hollande, omul care anunţase că va schimba tratatul fiscal european, iar pe de altă parte a fost o zi de aşteptare înfrigurată ca Rezerva Federală să anunţe o nouă rundă de relaxare monetară, adică de injecţii de lichiditate pentru bănci. Euro a scăzut atunci faţă de dolar cu 0,53%, iar efectul s-a repercutat imediat pe pieţele emergente: forintul ungar, coroana cehă şi zlotul polonez au pierdut câte 1% faţă de dolar, iar peso-ul mexican, realul brazilian şi peso-ul chilian câte 0,5% sau mai mult. În acelaşi timp, prima de risc pentru obligaţiunile şi titlurile emise de pieţele emergente a crescut.

    Acum, percepţia de risc în privinţa pieţelor emergente în ansamblu a crescut: în sondajul din mai al SocGen privind percepţia investitorilor de portofoliu faţă de pieţele emergente, 78,9% s-au declarat reticenţi faţă de acestea şi numai 9,9% dornici să facă aici plasamente, în timp ce în aprilie, numai 56% erau reticenţi şi 24,6% voiau să investească în continuare. Iar dacă ne întrebăm cum suntem noi priviţi, aflăm că “România nu e prea atent urmărită nici măcar de investitorii în pieţele de frontieră, însă programul de privatizare ar putea atrage mai mult interes. Piaţa pare ieftină, iar discountul faţă de pieţele de frontieră şi cele emergente s-ar putea reduce, cu excepţia cazului unei noi crize în Europa”, după cum notează analiştii Citigroup.

    Cât priveşte Europa de Est, aici acţionează factori regionali care încurajează generalizări din partea investitorilor. Agenţia Fitch a difuzat un nou raport în care avertizează că riscurile create de criza din zona euro pentru băncile din Europa Centrală şi de Est rămân semnificative, dată fiind dependenţa de export a zonei, ponderea mare a băncilor aflate în proprietatea unor grupuri din Vest, “potenţialul de slăbire a monedelor în cazul continuării tensiunilor din zona euro” şi creşterea creditelor neperformante în ţări ca Ungaria, România, Bulgaria şi Croaţia.

    Şi ştirile de săptămâna trecută privind bilanţul economiilor din Est în T1 arată prost: economia Cehiei a scăzut pentru al treilea trimestru consecutiv, cea a României pentru al doilea trimestru consecutiv, iar cea a Ungariei a intrat din nou pe minus, stârnind comentarii pesimiste de la analişti despre perspectiva CEE pentru perioada aprilie-iunie, având în vedere că respectivele scăderi au avut loc încă dinainte de recenta escaladare a crizei din zona euro. Dumitru Dulgheru, analist al BCR, arată că indicatorii de percepţie a investitorilor pentru zona euro, ţinta a peste 50% din exporturile României, sunt la niveluri joase, prefigurând o prelungire a recesiunii în al doilea trimestru; dacă la aceasta se adaugă nesiguranţa privind viitorul Europei, care a atins noi cote în ultimele zile, “situaţia poate întinde nervii investitorilor, cu impact negativ asupra investiţiilor străine în România”.

    Acesta e contextul în care impresia că România e imună la evenimentele externe poate fi catastrofală, dacă pe ea se fundamentează politici cu întemeiere strict electorală sau dacă diverşi demnitari ai guvernului ies mereu în public, ca săptămâna trecută, cu declaraţii necontrolate care angajează noi cheltuieli viitoare sau modificări de regim fiscal. Ionuţ Dumitru, economistul-şef al Raiffeisen Bank România, spune că noul guvern condus de Victor Ponta s-a instalat foarte repede şi a ajuns la un acord cu FMI în privinţa politicilor viitoare, “ceea ce e un semn bun pentru evoluţiile pe termen scurt”, însă “incertitudinea privind acţiunile concrete pe termen mediu şi lung a crescut, ceea ce nu e bine pentru cursul de schimb”.

    Influxurile externe nete de capital privat rămân la un nivel scăzut, adaugă Ionuţ Dumitru, “şi probabil vor rămâne scăzute în perioada următoare, dată fiind aversiunea mare faţă de risc de pe pieţele externe. În acest context, actuala slăbiciune a leului probabil se va consolida în următoarele trimestre”. Raiffeisen vede cursul la 4,35 lei/euro în iunie, în timp ce ING Bank deja şi-a redus previziunea, anticipând pentru iunie un curs de 4,45.

  • Cum a furat “Balena de la Londra” două miliarde de dolari

    Directorul general executiv al băncii, Jamie Dimon, spune că pierderile ar putea ajunge la 3 miliarde de dolari, pe măsură ce banca va închide, în următoarele luni, poziţiile angajate de biroul londonez de tranzacţii cu instrumente financiare derivate. Pierderea nu este mică, dar nu va clătina situaţia financiară a gigantului american, una dintre cele mai profitabile bănci ale momentului, cu un rezultat net de aproape 19 miliarde de dolari anul trecut, urmat de un câştig de 5,4 miliarde de dolari în primele trei luni din 2011. De altfel, JPMorgan Chase se poate lăuda cu performanţe chiar şi în timpul crizei creditelor ipotecare subprime şi crizei financiare mondiale, când s-a numărat printre (foarte) puţinele bănci care au reuşit să rămână profitabile.

    Mai greu de exprimat în cifre sunt daunele de reputaţie şi prestigiu atât pentru JPMorgan Chase, cât şi pentru Jamie Dimon. Totodată, pierderea înregistrată pe poziţii de risc ce nu ar fi trebuit să treacă în cel mai bun caz de controalele interne ale băncii, sau în cel mai rău caz pe sub radarul autorităţilor, oferă “muniţie” politicienilor, analiştilor şi exponenţilor societăţii civile care insistă destul de gălăgios, de la criza financiară încoace, pentru înăsprirea şi consolidarea reglementărilor şi mecanismelor de supraveghere care guvernează industria financiară.

    JPMorgan Chase este cea mai mare bancă americană după active şi capitalizare, creditată în industria financiară cu “inventarea” managementului riscului. După cum sublinia recent şi preşedintele Statelor Unite, Barack Obama, JPMorgan este una dintre cel mai bine administrate bănci, iar Jamie Dimon este unul dintre cei mai “deştepţi” bancheri ai generaţiei sale. Cum a ajuns o instituţie cu o asemenea reputaţie într-o astfel de situaţie ruşinoasă pare greu de explicat. Investigaţiile declanşate în urma incidentului – de către bancă, autorităţile financiare din SUA, justiţie (prin FBI) şi acţionari – sunt abia la început, iar anchetatorii se confruntă cu o cauză destul de complexă.

    Pariurile balenei

    La începutul lunii aprilie, în presa internaţională au apărut informaţii potrivit cărora Bruno Michel Iksil, un trader de origine franceză al JPMorgan, cunoscut drept “Balena de la Londra”, a făcut pariuri uriaşe pe piaţa derivatelor de credit, unde fondurile de hedging şi băncile joacă pe şansa de intrare în default (incapacitate de plată) a companiilor. Surse din piaţă – traderi rivali “arşi” de strategia Balenei – au afirmat atunci că Bruno Iksil a acumulat poziţii atât de mari încât provoacă mişcări de preţ pe o piaţă de 10.000 de miliarde de dolari.

    Conducerea JPMorgan a încercat să găsească justificări pentru situaţie, afirmând că tranzacţiile au un rol de hedging. La scurt timp, Wall Street Journal scria, citând parcă aceleaşi surse – traderi de la fonduri de hedging – că Bruno Iksil a încetat să efectueze astfel de tranzacţii, însă rivalii săi din piaţă şi-au asumat colectiv poziţii împotriva pariurilor traderului JPMorgan, căutând să-l “scufunde” şi să se răzbune pentru durerile de cap provocate de strategia sa.

    La 13 aprilie, JPMorgan Chase a prezentat raportul financiar pentru primul trimestru, iar în cadrul evenimentului directorul financiar executiv al băncii, Doug Braunstein, a declarat că instituţia nu are motive de îngijorare privind poziţiile asumate pe piaţa derivatelor de Chief Investment Office – biroul londonez de trading cu derivate unde activa Iksil. Tot atunci, Jamie Dimon a calificat dezbaterile din presă privind situaţia drept “o furtună într-un pahar cu apă”.

    ->>> CONTINUAREA – vezi pag. a 2-a

  • România care se scaldă în bani

    De la bun început trebuie să ignorăm vacarmul politic care însoţeşte în această perioadă deciziile de politică economică. Desigur, guvernul PDL şi-a declarat intenţia de a restitui eşalonat salariile tăiate şi pensiile taxate de CASS, dar acum, din opoziţie, acuză USL fie de populism pentru că face ea aceste restituiri, fie de incompetenţă tocmai pentru că le face eşalonat. De partea cealaltă, USL a acuzat permanent PDL că subordonează ţara dictatului FMI şi că vinde bogăţiile ţării, dar acum, venită la guvernare, a renunţat la critici şi continuă programul cu FMI, cu tot cu privatizările şi constrângerile bugetare aferente.

    În realitate, consensul de idei între foştii şi actualii guvernanţi, în frunte cu preşedintele ţării, este remarcabil în această perioadă, din trei raţiuni clare: apropierea alegerilor, cadrul bugetar fixat de UE şi FMI şi necesitatea de a găsi nişte pârghii noi de a stimula economia, atâta vreme cât nici investiţiile străine, nici exporturile nu au pentru moment suficientă forţă ca motoare esenţiale de creştere. La acestea se adaugă pericolul de fugă a capitalurilor în contextul crizei din zona euro, reflectat direct în deprecierea leului. (Despre acest pericol, guvernatorul Mugur Isărescu a vorbit săptămâna trecută, explicând că acum situaţia este exact inversă decât cea din primăvara trecută, când capitalurile speculative începuseră să revină în Europa de Est, iar BNR era preocupată să evite o eventuală apreciere prea mare a leului. Explicaţia n-a împiedicat, din nefericire, proliferarea teoriilor furioase ale conspiraţiei, care îi atribuie BNR şi lui Isărescu deprecierea leului, fie cu scopul ocult de a sabota guvernarea USL, fie dimpotrivă, cu scopul de a susţine politica USL, încurajând o creştere economică inflaţionistă doar pentru ca în scripte cifrele despre PIB şi deficit să arate bine.)

    Care ar fi motivele de îngrijorare de pe urma restituirilor şi a “reîntregirilor”? Niciunul, ne asigură autorităţile. Majorarea salariilor din sectorul public cu 8% de la 1 iunie (restul “reîntregirii” urmând să aibă loc în exerciţiul bugetar următor) nu modifică ţinta de inflaţie, urmând să aibă un impact marginal, de 0,2-0,3% asupra inflaţiei, estimează guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. Dacă la salariile mărite se adaugă restituirea în etape a sumelor din pensiile de peste 740 de lei taxate de CASS, deficitul bugetar creşte doar de la 1,9% la 2,2% din PIB (numerar), ceea ce asigură încadrarea în plafonul “european” de 3% din PIB, afirmă şeful misiunii FMI, Jeffrey Franks. La rândul său, preşedintele Traian Băsescu a insistat că mărirea de salarii “nu produce niciun fel de deficit structural crescut la fondul de sănătate şi la fondul de pensii, ci dimpotrivă, reduce deficitul la fondul de pensii, ca urmare a aplicării CAS la o sumă mai mare pentru fiecare salariat bugetar”. Ministrul de finanţe Florin Georgescu a asigurat că programul de privatizări asumat cu FMI va continua şi că în acest an nu se va mai schimba nimic în politica fiscală, nu va creşte şi nu va scădea niciun impozit sau taxă.

    Atât temeiul, cât şi efectele benefice scontate ale eliberării de bani în plus de la buget pentru consum rămân discutabile. Raportul BNR asupra inflaţiei în primul trimestru, publicat săptămâna trecută, precizează limpede că “este posibil ca temperarea creşterii anuale a câştigurilor salariale să fi avut un efect limitativ asupra cererii de consum, însă, din perspectiva costurilor unitare cu forţa de muncă, evoluţia a fost insuficientă pentru restabilirea corelaţiei cu productivitatea muncii” (în traducere, faptul că salariile au crescut mai încet poate să fi frânat cererea de consum, însă productivitatea a rămas tot în urma costului cu forţa de muncă). Cât despre efecte, chiar cu o creştere a salariilor cu 15-16% în vară (adică aşa cum prevedea de curând preşedintele Băsescu), impactul potenţial ar fi fost limitat, cel mai probabil, la o creştere de 0,4% a consumului şi de 0,3% a PIB, conform calculelor prezentate de Dan Bucşa, economistul-şef al UniCredit Ţiriac Bank. Atunci de ce toţi guvernanţii insistă atât de mult asupra acestei măsuri?

    “Efectul psihologic va fi de creştere a încrederii populaţiei, stimulând comerţul cu amănuntul. Rămâne de văzut dacă această creştere a optimismului va ajuta construcţiile de locuinţe să compenseze încetinirea probabilă a lucrărilor de infrastructură”, comentează Dan Bucşa. Adică ar fi vorba de ceea ce ministrul Florin Georgescu definea drept o viziune care “nu e socialistă, comunistă sau populistă, ci propune un echilibru, un ‘trade-off’ între eficienţă şi echitate care să fie viabil pentru toată lumea”, pentru că “atunci când drepturile individului la o viaţă decentă sunt afectate, e afectată şi baza democraţiei”. De aceea, explica Georgescu, înseşi organismele financiare internaţionale, inclusiv FMI, “promovează coeziunea socială şi o creştere economică incluzivă, pentru că altfel aţi văzut ce se întâmplă, oamenii umplu străzile”. Ministrul făcea aluzie de fapt la o carte din 1975 a economistului american Arthur Okun care spunea că presiunea pieţei poate duce la excluziune socială pentru grupurile care nu-şi mai pot asigura din muncă un standard minim de viaţă, ceea ce pune problema unui compromis între eficienţă şi echitate, între principiile economice ale capitalismului şi principiile politice ale democraţiei.

    Or, într-o astfel de viziune, chiar un plus de venituri simbolic sau o repartizare mai echitabilă a austerităţii (de genul impozitului progresiv în locul cotei unice, despre care la noi inclusiv Consiliul Fiscal a conchis că şi-a epuizat deja virtuţile de stimulare a fiscalizării economiei gri) pot scădea tensiunile sociale şi pot ridica moralul unor cetăţeni descurajaţi să mai consume şi demotivaţi să muncească. Iar cu aceasta ne întoarcem la consensul de care spuneam mai sus, patronat de FMI şi de Comisia Europeană de la Bruxelles, de unde comisarul Olli Rehn prezice că România va avea anul acesta o creştere de 1,4% (sub estimarea de 1,6% din februarie), “susţinută în principal de cererea internă”. Acest consens nu numai că nu va fi afectat în perioada de până la alegeri, dar are chiar şanse să se consolideze (încă o dată, în ciuda războaielor verbale între actorii politici), pe măsură ce la nivelul UE câştigă teren abordarea axată pe măsuri de stimulare a creşterii, în loc de măsuri de amplificare a austerităţii. Este vorba de un pariu, de un experiment uriaş, al cărui rezultat o să-l vedem. Dar, în tot cazul, e bine să ştim de unde vine şi cum stau lucrurile.