BusinessMagazin

Category: Servicii financiare

Analize din domeniul serviciilor financiare – totul despre împrumuturi, bănci dar și multe alte lucruri interesante din domeniul financiar

  • Retrospectiva anului economic 2012, BURSA – Indicii pe plus, încrederea pe minus

    Cu două săptămâni înainte de închiderea anului, principalii indici ai Bursei de Valori Bucureşti sunt pe plus. BET, principala referinţă pentru că reflectă evoluţia celor mai lichide zece companii, afişează un plus de 11% de la începutul anului, iar indicele BET-FI, al celor cinci SIF-uri şi al Fondului Proprietatea, a crescut cu aproape 30%, susţinut de achiziţiile făcute de investitori după ridicarea pragului de deţinere de la 1% la 5% din capitalul SIF-urilor. Mai mult, acţiuni ale companiilor mari şi lichide precum Fondul Proprietatea, Petrom şi cele cinci SIF-uri au crescut cu 20-40%, şi au răsplătit investitorii cu dividende consistente. Anul trecut, indicele BET a pierdut 17,6%, iar indicele BET-FI s-a corectat cu 12%, din cauza turbulenţelor din zona euro.

    Pe de altă parte, în 2012, valoare medie a tranzacţiilor zilnice (lichiditatea) a scăzut cu 23% până la 30 milioane de lei, plasând piaţa locală pe ultimele locuri în regiune. Deşi unii investitori au ieşit mai bogaţi din 2012, piaţa de capital a ieşit mai săracă. Combinatul de îngrăşăminte chimice Azomureş, a treia companie după capitalizare, a ieşit de la tranzacţionare după ce a fost preluată de grupul elveţian Ameropa. Acţiunile Azomureş au fost cele mai performante titluri de pe bursa românească de la înfiinţarea acesteia, multiplicând banii investitorilor de la sfârşitul anului 1998 de 187 de ori. A urmat apoi intrarea în insolvenţă a producătorului Hidroelectrica, programat iniţial pentru listare în 2012. Amânate au fost şi listările Romgaz, Nuclearelectrica şi Tarom şi oferta secundară de acţiuni de la Transgaz. Doi dintre cei mai mari brokeri, ING şi UniCredit, şi-au închis operaţiunile pe piaţa locală.

  • Retrospectiva anului economic 2012, FINANŢE-BĂNCI – Se putea şi mai rău

    Noul sistem de raportare contabilă a ameliorat însă situaţia activului bilanţier net, care după primele şase luni crescuse cu 3,1% faţă de finele lui 2011, la 371 mld. lei. În acelaşi timp, la jumătatea anului, 18 bănci erau pe profit, 23 pe pierdere, creditele clasificate ca pierdere crescuseră la 16,76% din total faţă de 14,33% la sfârşitul anului precedent, iar situaţia restanţelor din toamna lui 2012 arăta că lucrurile s-au înrăutăţit în continuare.

    Dincolo de cifre, anul ce se încheie a fost mult mai blând decât se aşteptau toţi observatorii care preziceau restructurări drastice şi schimbări semnificative în peisajul bancar. Este adevărat, opt bănci şi-au înlocuit fie doar directorul executiv, fie şi echipele de conducere (BCR, BRD, ING, Bancpost, Volksbank, RBS, Garanti Bank, Italo-Romena), în unele cazuri fiind vorba de executivi care îi înlocuiesc pe precedenţii după doar unu-doi ani de mandat, ceea ce ilustrează tensiunile dintr-un sistem ce trebuie să facă faţă simultan problemelor din economia românească şi cerinţelor acţionarilor, mai ales acolo unde acţionarii provin din ţări grevate de criza datoriilor. Temuta dezintermediere brutală n-a avut însă loc, atâta vreme cât băncile occidentale şi-au redus expunerea în România cu 7% după primele şase luni, la 19 mld. euro. Nici eforturile de consolidare din Europa n-au afectat semnificativ configuraţia sistemului: după ce fuziunea grupurilor elene EFG cu Alpha, care ar fi atras la noi fuziunea între Bancpost şi Alpha Bank, a eşuat, singurele mişcări din piaţă au fost vânzarea din aprilie către fondul american PineBridge a MKB Romexterra, parte a grupului ungar MKB, preluarea Emporiki România sub umbrela acţionarului Crédit Agricole, în iunie, şi preluarea activelor ATEBank de către Piraeus. Prima fuziune bancară din România a fost anunţată abia în octombrie, când grupul Intesa Sanpaolo a finalizat fuziunea subsidiarelor bancare din România, respectiv Intesa Sanpaolo Bank şi CR Firenze. Schimbări de strategie şi poziţionare însă au avut loc, fie ca efect al deciziilor de restructurare ale grupurilor-mamă (RBS şi Citibank au decis să-şi restructureze operaţiunile de retail, concentrându-se pe segmentul corporate), fie ca efect al mediului economic din România (BCR şi ING au renunţat la creditul în valută pentru populaţie, iar exemplul lor ar putea fi urmat şi de alte bănci, în condiţiile în care va fi creat un nou cadru instituţional pentru promovarea finanţărilor în lei, perspectivă anunţată în noiembrie de BNR).

    PENTRU PIAŢA DE ASIGURĂRI, 2012 a fost un an de stabilizare, după trei ani de scădere: după primele nouă luni, afacerile celor mai mari zece companii din industria asigurărilor au stagnat la 5 mld. lei (circa 1,13 mld. euro), având în vedere că jumătate din jucătorii de top au reuşit să-şi crească vânzările faţă de perioada corespunzătoare a anului trecut. Cele cinci companii cu afaceri în creştere (Euroins, Uniqa, Groupama, Allianz-Ţiriac, BCR Viaţă) au raportat prime cu o valoare cumulată de 2,2 miliarde de lei, ceea ce înseamnă o creştere cu 16% faţă de subscrierile din aceeaşi perioadă a anului 2011. Celelalte cinci companii au avut afaceri în scădere cu 11%, până la 2,8 miliarde de lei. La nivelul supravegherii pieţei, decizia anului a fost şi cea dintâi anunţată de guvern după alegerile din 9 decembrie: desfiinţarea autorităţilor de supraveghere din domeniul financiar, cu excepţia celor care ţin de BNR, astfel încât atribuţiile şi tot personalul CNVM, CSA şi CSSPP vor fi preluate până cel târziu în luna martie a anului viitor de către o nouă instituţie – Autoritatea de Supraveghere Financiară.

  • Dacă mângâi un cerc, el se face vicios. Studiu de caz: Europa

    Miniştrii de finanţe ai zonei euro “au cedat după numai 11 ore de discuţii; unde sunt reuniunile de anţărţ, când am fi avut 72 de ore de discuţii încheiate cu un comunicat redactat incoerent din cauza consumului mare de cafea?” se întreba cu o undă de ironie sadică Paul Donovan, economist la UBS, într-o notă publicată după ce reuniunea Eurogroup din 20 noiembrie a amânat cu încă o săptămână o decizie privind următoarea tranşă de împrumut pentru Grecia.

    Într-adevăr, s-au dus tensiunile de acum doi ani sau chiar de anul trecut, când liderii europeni stăteau nopţi întregi de sâmbătă şi duminică în negocieri pe tema salvării Greciei, a Irlandei sau a Portugaliei, cu singura grijă să iasă cu un comunicat înainte de deschiderea de luni a pieţelor financiare. Din punctul de vedere al vechiului joc de-a găsitul următoarei victime din zona euro, speculatorii şi-au cam pierdut tot anul acesta prezicând şi aşteptând să cadă Spania, adică să ceară şi ea oficial un pachet de ajutor de la UE şi FMI, aşa cum au făcut ţările mai sus menţionate.

    Cum Spania s-a încăpăţânat până acum să evite asta, plictiseala a făcut ca în ultimele luni, presa financiară anglo-saxonă să caute alte ţinte, respectiv Italia şi, mai nou, Franţa, proaspăt deposedată de ratingul ei perfect AAA de către Moody’s şi gratulată cu o copertă în The Economist reprezentând un snop de baghete franţuzeşti în chip de bombă cu fitil şi cu titlul “Bomba cu ceas din inima Europei”. S-a supărat însuşi ministrul industriei, Arnauld Montebourg, care a asemuit The Economist cu Charlie Hebdo, nefericitul periodic francez unde au apărut caricaturile cu Profetul Mahomed. Numai că urmările practice au cam lipsit, atât pe pieţele de acţiuni, cât şi pe cele de obligaţiuni, iar temuta explozie a primelor de risc pentru datoria Franţei nu s-a întâmplat.

    Explicaţia calmului ţine de faptul că Banca Centrală Europeană, după ezitări îndelungi, s-a dat pe brazdă şi şi-a adaptat pe rând politicile în aşa fel încât să calmeze pieţele, respectiv cele două mari temeri ale acestora: frica de o secetă de lichiditate cauzată de lipsa de bani ori de încredere a băncilor de a se mai împrumuta între ele şi spaima creditorilor că nu-şi mai pot recupera banii investiţi în datoria ţărilor cu probleme. Răspunsul BCE a culminat cu cele două runde de creditare ieftină pentru bănci (LTRO – long term refinancing operations), din decembrie 2011 şi februarie 2012, în urma cărora peste 800 de bănci au beneficiat în total de peste 1.000 mld. euro pe trei ani, la o dobândă simbolică.

    Ulterior, în vară, în media a început să plouă cu ameninţări că va urma prăpădul pe pieţe, pe motiv că investitorii vor sancţiona faptul că austeritatea, cerută tot de ei, a lovit în economiile europene în loc să le ajute să se dezândatoreze. Astfel încât, în septembrie, BCE a evitat respectivul prăpăd, oferind pieţelor acadeaua supremă: un program nelimitat de achiziţii de obligaţiuni cu scadenţa de până la trei ani (OMT – Outright Monetary Transactions), cu scopul de a reduce dobânzile cerute de creditori statelor cu probleme. Iar în paralel, BCE împreună cu CE au reuşit în sfârşit să schiţeze planul uniunii bancare europene începând din 2013, care acceptă ideea creării în timp a unor obligaţiuni comune ale zonei euro şi a unei scheme de garantare în comun a depozitelor, atenuând astfel grijile creditorilor privaţi ai statelor de pe continent. Şeful CE, Jose Barroso, a prezentat chiar un plan concret de federalizare a UE pentru următorii cinci ani, la capătul căruia va exista o uniune bugetară, bancară, fiscală şi economică aproape completă. Trebuie subliniat că un astfel de plan concret era de neimaginat în 2010, iar neînţelegerile dintre liderii europeni pe tema uniunii bancare au fost depăşite abia în ultimele două luni.

    Aşa se explică de ce, în sondajul din noiembrie al agenţiei Fitch Ratings efectuat în rândul a 97 de investitori de portofoliu cu active administrate de cca 7.400 mld. dolari, 86% dintre ei au spus că programul OMT şi planurile de uniune bancară sunt “paşi pozitivi majori spre rezolvarea crizei” şi numai 14% cred că “presiunile pieţei vor reîncepe să crească asupra Spaniei şi Italiei”. În acelaşi timp, 91% dintre investitorii chestionaţi de Fitch consideră problema datoriei publice din zona euro drept principalul risc la adresa pieţelor de credit; în sondajul Fitch din urmă cu un trimestru, proporţia corespunzătoare era de 97%. Nici măcar perspectiva întoarcerii recesiunii nu-i mai preocupă aşa de tare: de la 80% care o percepeau drept un factor de risc în sondajul precedent, proporţia a scăzut acum la 70%, în ciuda faptului că recesiunea s-a materializat deja în zona euro, unde economia s-a contractat cu 0,2% în T2 şi cu 0,1% în T3.

    În aceste condiţii, mai rămâne de actualitate spectrul unor furtuni financiare care să precipite spargerea zonei euro? “E improbabil, în opinia mea. Da, sunt probleme serioase şi unele riscuri se pot materializa. Dar voinţa politică există şi este foarte puternică în direcţia păstrării monedei unice”, a declarat pentru Business Magazin preşedintele RBS România, Henk Paardekooper. “Sunt 60 de ani de integrare europeană, cu toate avantajele pe care aceasta le-a adus, creşterea calităţii vieţii şi prosperitatea aferentă. Unul dintre pilonii pe care Europa s-a clădit este intenţia de a aduce o pace durabilă. E complicat cu 17 ţări, dar sunt sigur că de fiecare dată când criza cunoaşte episoade de acutizare, politicienii vor găsi o soluţie, atâta vreme cât există o presiune politică enormă de a ţine unită zona euro”, conchide bancherul olandez. Numai că, adaugă el, “de obicei, politicienii nu acţionează decât când vine momentul adevărului. Adică aşteaptă până când nişte evenimente majore devin iminente sau au loc pe piaţă şi abia apoi reacţionează adecvat. Vom mai vedea momente de tensiune. Dar ele vor fi depăşite. Este foarte evident”.

    Dincolo de planul financiar, care e însă perspectiva economiei reale? Prognoza CE indică o scădere a PIB cu 0,4% în acest an, urmată de o creştere firavă de 0,1% la anul şi de 1,4% în 2014 (prin comparaţie, noi stăm bine, cu o creştere de 2,2% prevăzută pentru 2013 şi 2,7% în 2014). Efectele se văd în grevele şi manifestaţiile din Europa şi în diverse iniţiative de declarare a autonomiei unor zone (cel mai nou, Catalonia). Cum subiectul protestelor sociale e rareori văzut la noi altfel decât prin clişeul “să pună mâna să muncească”, o să-l sărim. Nu-l sare însă Deutsche Bank, care a făcut recent un studiu de unde reiese că evoluţia popularităţii partidelor de extremă dreapta (gen Zorile Aurii din Grecia) din 1995 încoace reproduce cu o fidelitate uimitoare evoluţia ratei şomajului în Europa.

    Vinerea trecută, şomajul în zona euro a atins un nou record în octombrie – 11,7%, ceea ce înseamnă 18,7 milioane de oameni, cu 2,1 milioane mai mulţi decât anul trecut. Exact acele ţări lăudate pentru că au fost campioane la reducerea costurilor cu forţa de muncă, în primul rând Grecia, au avut de-a face cu reversul medaliei – deteriorarea cererii interne, adică a unui motor esenţial de creştere economică.

  • Asigurătorii se luptă cu clinicile private pentru 60 de milioane de euro anual

    Īn timp ce mulţi consideră că cele două produse sunt foarte asemănătoare, iar unele persoane chiar le confundă, īn realitate acestea sunt foarte diferite, īncepând cu acoperirea oferită şi sfârşind cu tratamentele incluse, se arată în documentul citat. “Diferenţa esenţială dintre abonamentele medicale şi asigurările private de sănătate este aceea că primele oferă acces limitat la un singur furnizor medical, iar cele din urmă deschid o lume īntreagă de posibilităţi. Sistemul asigurărilor private de sănătate este subdezvoltat īn România şi mulţi cetăţeni nu ştiu sau nu īnţeleg beneficiile pe care le-ar putea avea īn urmă utilizării unui astfel de plan pentru ei sau familia lor”, spune Zahal Levy, preşedintele MediHelp International, unul dintre furnizorii de asigurări private de sănătate din Europa Centrală şi de Est, prezent pe piaţa din România începand cu 1999.

    Potrivit oficialului, abonamentul medical oferă acces limitat la un singur furnizor medical şi nu acoperă cheltuielile de spitalizare sau intervenţiile chirurgicale majore. Mai mult decat atât, cel mai important avantaj al unei asigurari private de sănătate este ca oferă acces la o gamă largă de servicii medicale, oferite de un numar mare de furnizori internaţionali, acoperind toate procedurile medicale importante.

    “Ne confruntăm cu o situaţie frustrantă: pe deoparte, este sistemul naţional de sănătate care are multe lipsuri şi nu oferă servicii de calitate pentru cetăţeni. Pe de altă parte este cetăţeanul care nu este dispus să plătească pentru un plan de asigurare de sănătate competitiv, dar care preferă să plătească la negru pentru serviciile medicale oferite de instituţiile publice. Soluţia pentru toate aceste probleme este o reformă fundamentală, aliniată cu situaţia din ţările europene dezvoltate, care i-ar ajuta pe toţi cei implicaţi īn sistemul de sănătate naţional. Prin utilizarea facilităţior fiscale şi reglementărilor europene, statul român ar putea īncuraja dezvoltarea companiilor private care ar oferi servicii medicale de calitate şi de asemenea ar contribui prin impozitele plătite la finanţarea bugetului de stat”, adaugă Zahal Levy, Preşedintele MediHelp International.

  • Cu malpraxisul în instanţă – procesele din cauze medicale devin un fenomen

    “În ultima vreme fiecare medic ajunge să aibă chiar mai multe evenimente de acest fel pe an” spune Raluca Simion, membru al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, văzând ca explicaţie faptul că pacientul devine tot mai bine informat în ce priveşte drepturile sale şi sesizează tot mai des cazurile de malpraxis. După ce a finalizat studiile în drept, Raluca Simion şi-a făcut doctoratul în medicină legală pe tema malpraxisului, o zonă cât se poate de neacoperită de practicienii în drept. Ea observă că unele plângeri se adresează doar Colegiului Medicilor – “mai ales din cauza costurilor impuse de instanţă, avocat, documente, expertize”, în timp ce altele ajung direct la judecător.

    EXISTĂ MULT MAI MULTE PROCESE PE ROL”, spune şi Eduard Simionescu, director general al GrECo JLT, broker şi consultant în asigurări. Calitatea serviciilor medicale în sectorul de stat nu a ţinut pasul cu evoluţia culturii populaţiei, iar cazurile din presă au făcut ca oamenii să fie mai informaţi, potrivit executivului. “Medicul nu conştientizează că ar putea să-şi vândă casa şi maşina în situaţia în care greşeşte, iar tendinţa de a deveni mai atenţi nu este tocmai abruptă”, explică Simionescu, cu menţiunea că mulţi încă văd o astfel de poliţă drept o simplă formalitate – “câtă vreme poţi să cumperi o simplă hârtie cu 50 de euro, de ce să plăteşti 500 de euro pe ea?”. Până a ajunge în instanţă se parcurge etapa de Parchet pentru că, dacă s-ar apela la calea civilă, ar însemna ca pacientul să plătească o pondere din cuantumul despăgubirilor cerute drept taxă de timbru. Pe calea penală, nu se plăteşte această taxă, iar medicul devine brusc mai expus, dat fiind că e o modalitate de a-i arăta că pacientul este dispus să meargă mai departe, de a-l speria şi de a-l determina să discute. “Indiferent cât de mici Dumnezei se cred medicii, în situaţia în care sunt chemaţi la Parchet să dea declaraţii se schimbă total.” Infracţiunea cel mai des incriminată este cea de vătămare corporală, care se sancţionează cu amendă penală sau chiar închisoare. Cei mai expuşi sunt cei care activează în specialităţi precum obstetrică-ginecologie, pediatrie, neonatologie, chirurgie sau ATI. Raluca Simion explică faptul că de cele mai multe ori medicul are câştig de cauză, dar nu mereu pentru că ar avea dreptate. Avocatul susţine că instanţele nu aveau până de curând experienţă, probele nu erau administrate corect, expertizele nu se făceau corect şi la timp şi, de aceea, medicii găseau mai uşor portiţa prin care să fie declaraţi nevinovaţi.

    “Eu pierd ceva timp până înţelege procurorul sau instanţa despre ce este vorba”, spune Simion, completând că argumentele clare de natură juridică reuşesc totuşi să îi lămurească. Cea mai dură pedeapsă pe care a întâlnit-o este condamnarea la doi ani de închisoare cu suspendare şi obligaţia de a plăti o despăgubire de jumătate de milion de euro, ca soluţie a unui proces pe latură civilă. Alături de medic, suma respectivă este achitată şi de unitatea spitalicească în care profesează, întrucât are obligaţia de a răspunde solidar cu cel care a greşit.”E ca la maşini, un RCA şi un CASCO”, descrie Raluca Simion situaţia asigurărilor malpraxis, unde cei mai mulţi aleg soluţia mai ieftină a RCA-ului. Pentru a profesa, fiecare medic sau avocat trebuie să plătească poliţa obligatorie de asigurare. Suma acoperită de asigurător la o poliţă minimă ajunge la ordinul zecilor de mii de euro, însă creşte considerabil dacă medicul alege să plătească mai mult.

    PÂNĂ DE CURÂND, ASIGURĂTORII NU OFEREAU ŞI DAUNE MORALE ÎN POLIŢA OBLIGATORIE, însă în cazul unui proces cu un medic, sunt mai greu de demonstrat costurile cauzate de eveniment, dar mai uşor suferinţele de ordin moral. “Asigurătorul ar urma să încerce o primă înţelegere cu pacientul şi plata unor sume în momentul în care e clară vinovăţia medicului”, explică avocatul, cu trimitere la modificările din noua lege a sănătaţii care ar urma să oblige părţile să ajungă la o soluţie comună înainte de a înainta cazul în justiţie. Până în prezent, asigurătorii nu plăteau poliţele pentru că nu aveau garanţia că s-a greşit, iar decizia finală a instanţei de judecată poate dura ani buni. Colegiul Medicilor are un rol pur facultativ, sancţiunile impuse de instituţie nefiind considerate mai importante decât decizia ca urmare a unui proces – de regulă Colegiul acordă mustrări sau sancţiuni administrative.

    “Cred că sunt inconştienţi. Cei care încheie o poliţă facultativă, care asigură despăgubiri mai mari, sunt sub zece la sută. Restul sunt naivi”, explică avocatul, arătând că diferenţa de la o sută, cea obligatorie, la mai bine de cinci sute de euro, cea facultativă, deşi mare, poate să-i asigure în fiecare zi într-o meserie extrem de expusă riscului de a greşi. Faptul că nu există un precedent juridic cu pedeapsă de executare îi face pe medici să ignore aceste riscuri.

    SUTE DE PROCESE SE AFLĂ PE ROLUL INSTANŢELOR DE JUDECATĂ PENTRU CAZURI DE MALPRAXIS, iar durata până la soluţia finală poate dura chiar şi cinci ani. Noua lege a sănătăţii va aduce modificări menite să introducă plata unor sume agreate în comun de medic, asigurător şi pacient, nu atât de mari ca acelea acordate de instanţă, dar obţinute mult mai rapid. Totodată se va introduce şi medierea, pentru a se încerca să se ajungă la o înţelegere şi a se evita pe cât posibil procesele. “Există medici în Vest care plătesc poliţe chiar şi de zece mii de euro pe an. Nu o să ajungem acolo prea curând, dar trebuie să înţelegem rolul social al acestor asigurări, la fel cum l-am acceptat pe cel al asigurărilor auto obligatorii”, conchide Eduard Simionescu.

  • Cum mai scot asigurătorii bani din salariile tot mai mici ale clienţilor

    “Am asistat în 15 ani la maturizarea pieţei şi a clienţilor. În ciuda faptului că nivelul de cunoştinţe financiare nu este acolo unde trebuie şi oamenii nu au suficiente informaţii, din punct de vedere al cerinţelor clienţilor piaţa a evoluat”, spunea Adrian Lupescu, directorul financiar al ING Asigurări de Viaţă, după conferinţa de presă organizată la aniversarea unui deceniu şi jumătate de activitate pe piaţa locală. Prima nevoie la care face trimitere CFO-ul se referă la transparenţă – “în 1997 lumea se gândea mai puţin la aşa ceva, era o vânzare mai mult emoţională”.Astăzi sunt mai interesaţi să înţeleagă în detaliu produsele pe care le cumpără, să vadă ce opţiuni au şi cum se cheltuiesc banii pe care îi investesc. Lupescu spune că, din păcate, dată fiind criza economică, cetăţeanul nu e dispus să aloce, ca pondere din venitul lunar, mai mult astăzi faţă de acum 15 ani. “În 1998 nu avea lumea mai mulţi bani, dar era mult mai uşor să testezi segmente din piaţă pentru că nu avea nimeni asigurări, iar piaţa pleca de la zero.” Astăzi veniturile disponibile sunt scăzute, iar realitatea actuală din asigurări se leagă strâns de evoluţia economiei.

    Profitabilitatea ING Asigurări de Viaţă, situată la 6,9 milioane de lei, la jumătate faţă de perioada corespunzătoare din 2011, se leagă mai puţin de acest aspect pentru că, după cum spune oficialul, evoluţia cadrului economic loveşte mai lent în acest indicator. Scăderea profitului are de-a face cu investiţia în noi standarde de contabilitate şi în profesionalizarea continuă a forţei de vânzări existente. 2012 a adus pentru companie şi un record legat de nivelul despăgubirilor plătite clienţilor pentru poliţele ajunse la maturitate. ING a plătit clienţilor în primul semestru circa 10 milioane de euro, în creştere cu 80% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, mai bine de trei sferturi din această sumă reprezentând plăţi aferente contractelor ajunse la maturitate. “E cel mai mare nivel al nostru. Cu siguranţă în 2013 vom plăti mai mult, dar asta e dinamica industriei de asigurări de viaţă. În primii cinci ani nu faci astfel de plăţi, iar apoi începi să plăteşti. E natural să se întâmple aşa”, explică Lupescu. Important de menţionat că aceste sume nu afectează profitabilitatea, dat fiind că ele se constituie în rezerve.

    Un indicator adus în discuţie de CFO este deficitul de protecţie a populaţiei, situat la 360 de miliarde de lei în 2012, faţă de 308 miliarde în anul precedent. Prima medie de asigurare pe cap de locuitor în România este de zece euro, de o sută de ori mai mică decât în Germania şi de două sute de ori sub cea din Marea Britanie. “Asta arată şi potenţialul pieţei, dar e şi un motiv de îngrijorare faţă de cum înţeleg românii să se protejeze.” Comportamentul de economisire al oamenilor s-a schimbat, potrivit studiului ING – TNS NIPO din 2011. Astfel, 67% dintre cei chestionaţi au afirmat că situaţia financiară este mai precară din cauza situaţiei economice actuale, iar 74% susţin că economisesc mai puţin. În acest context, în piaţă lupta pentru resursele tot mai limitate ale clienţilor se dă nu doar la capitolul de oferte şi pachete concepute, ci şi în zona serviciilor. Compania va investi până în 2016 peste şapte milioane de euro într-un program care vizează loializarea şi profesionalizarea echipei de consultanţi financiari, în care sunt implicaţi cei 1.700 de consultanţi şi 200 de manageri ai companiei.

    Programul va include cursuri de pregătire profesională şi beneficii oferite consultanţilor financiari, precum abonamente medicale, pensii şi asigurări de viaţă. Investiţiile totale în cursuri de perfecţionare ajung la două milioane de euro în ultimii trei ani, iar rezultatele sunt cât se poate de concrete: “Aproape o treime dintre consultanţi au o vechime de peste zece ani în ING Asigurări de Viaţă. De asemenea, avem consultanţi care sunt de 15 ani alături de companie, de la momentul înfiinţării, şi administrează în medie prime de asigurare anualizate de circa 18 milioane de lei”, rezumă Lupescu. Faptul că fidelitatea e caracteristică personalului s-a confirmat chiar la finalul lunii august, când, în locul Corneliei Coman, numită CEO în Ungaria, a fost numit Bram Boon, fost CEO al ING Asigurări de Viaţă România în perioada 2004-2008, al cărui prim obiectiv este să “repete performanţele atât în piaţa de asigurări de viaţă, cât şi în cea a pensiilor administrate privat”. Faptul că simte România “ca pe a doua ţară natală” ar trebui să-l ajute să continue lupta pe o piaţă în care lucrurile stau complet diferit faţă de acum opt ani, la startul primului său mandat.

  • Visul românesc trăit chiar în Londra, capitala financiară a lumii

    City of London este cartierul financiar al Marii Britanii şi printre cele mai mari centre financiare ale lumii, alături de New York şi Shanghai. Un furnicar, în permanentă mişcare, de bancheri, avocaţi, directori de investiţii şi traderi, din birourile cărora se iau decizii care pot îngenunchea sau ridica o naţiune. Pentru că Londra este capitala mondială a tranzacţiilor valutare, a împrumuturilor bancare transfrontaliere şi a tranzacţiilor cu instrumente derivate pe ratele de dobândă.

    Situat pe cheiul Tamisei, cu o suprafaţă de 2,9 kilometri pătraţi, City-ul ar putea părea neîncăpător dacă luăm în calcul faptul că aici îşi au sediul Banca Angliei şi cele mai mari bănci de investiţii – Rothschild, Lloyds sau Nomura, care rulează zilnic miliarde de lire sterline pe bursele lumii.

    În Londra lucrează peste 43.300 de bancheri, dintre care câteva sute sunt români. Ei sunt prezenţi în majoritatea instituţiilor financiare importante – Citigroup, JP Morgan, Nomura, Goldman Sachs, Morgan Stanley, Barclays, HSBC, Unicredit, Deutsche Bank – unele dintre acestea având sediul în City, iar altele în Canary Wharf. Cel din urmă este mai tânărul cartier financiar care a depăşit City-ul la numărul de angajaţi, după ce în luna mai JP Morgan şi-a mutat sediul şi cei 8.000 de bancheri. Canary Wharf este un mini-oraş construit în centrul Londrei de George Iacobescu, care conduce una dintre cele mai importante firme de real estate din lume şi deţine titlul neoficial de cel mai bine plătit român din lume

    “În fiecare din băncile mari se «ascunde» măcar un român, astfel că aş estima la câteva sute numărul românilor din City”, spune Dana Denis-Simth, proprietar şi director executiv al firmei de consultanţă Obelisk Legal Suport. Ea a lucrat timp de doi ani ca avocat pentru firma globală de avocatură Linklaters, până în 2007, pentru ca să apoi să devină antreprenor şi să îşi înfiinţeze propria companie. Timp de trei ani, din 2000 până în 2003, a lucrat ca jurnalist şi analist pentru reputatul grup media The Economist. Are un master în Economie Politică la London School of Economics and Political Science, instituţie reper pentru sistemul universitar mondial, şi este licenţiată în Istorie Internaţională la aceeaşi London School of Economics.

    Citigroup în Londra are probabil cel mai numeros contingent de români din mediul financiar local, circa douăzeci, asta şi datorită prezenţei acestei instituţii în România, a programelor internaţionale de dezvoltare de carieră din cadrul băncii, cât şi educaţiei pe care mulţi dintre aceştia o au.

    Pe Angel Lane, una din străzile mereu aglomerate ale City-ului, îşi are sediul Nomura, cea mai mare firmă de brokeraj din Japonia, care în 2008 a cumpărat diviziile din Europa şi Asia ale defunctei bănci de investiţii Lehman Brothers. Pentru divizia de investment banking a Nomura lucrează câteva mii de finanţişti, iar unul dintre ei este Alexandru Moraru, analist la departamentul de equity capital markets, specializat în pieţele nordice.

    În vârstă de doar 24 ani, Alexandru lucrează pentru Nomura de doi ani şi când e întrebat ce anume l-a atras să se angajeze la banca japoneză, răspunde că falimentul Lehman Brothers. “În 2008 eram în ţară la facultate când a avut loc prăbuşirea băncii de investiţii şi citeam în ziare despre ce se întâmpla pe pieţele financiare. Atunci am început să înţeleg despre cât de mare este influenţa băncilor şi a pieţelor financiare şi mi-am dorit să lucrez pentru una din corporaţiile care au un cuvânt de spus.”

  • Şase luni pe baricade: băncile rezistă

    Europa Centrală şi de Est e cel mai bun loc pentru anii ce vin – mai bun decât zona euro – “şi e de sperat că situaţia politică se va îmbunătăţi aşa fel încât să poată fi valorificat potenţialul regiunii”, a declarat săptămâna trecută Andreas Treichl, CEO al grupului austriac Erste, la anunţarea rezultatelor financiare pe prima jumătate a anului. “Am redus uşor previziunile pentru anul în curs, fiindcă tendinţele macroeconomice s-au deteriorat din nou. Avem două ţări în regiune, Cehia şi Ungaria, cu o uşoară contractare a economiei. România e punctul de cotitură, e în plină transformare şi suntem foarte încrezători că BCR se va reîntoarce pe profit din 2013”, a spus bancherul, care a apreciat că vârful costurilor cu acoperirea riscului va fi depăşit în acest an.

    Privind declaraţiile din perspectivă românească, optimismul bancherului austriac probabil că e mai relevant decât valoarea pierderilor aduse grupului în prima jumătate a anului de România şi Ungaria (125 mil. euro, respectiv 73 mil. euro), atâta vreme cât de la BCR se aşteaptă profit de la anul, în timp ce de la filiala ungară abia din 2014. În plus, BCR n-a pierdut decât 0,5% din active faţă de sfârşitul anului trecut, păstrându-şi poziţia de lider de piaţă cu 17,15 mld. euro, portofoliul de credite a crescut cu 2,8%, iar în privinţa pierderilor în sine, ele au scăzut în al doilea trimestru faţă de primul, de la 70,7 la 54,3 mil. euro, după ce şi provizioanele au scăzut cu 11,5%. Pe de altă parte însă, banca a explicat creşterea creditării mai ales prin împrumuturile ipotecare (Prima Casă), iar contextul economic l-a definit ca “dificil”, caracterizat prin “cerere de credite scăzută, marje de dobândă în scădere datorită trecerii spre active cu risc mai scăzut, precum şi deteriorarea continuă a ratei de schimb leu/euro, care a apăsat asupra clienţilor băncii”.

    Or, aceiaşi factori au marcat şi marchează şi activitatea celorlalte bănci, iar dacă ei se vor menţine sau se vor accentua în următoarea perioadă, atunci şi restructurarea portofoliilor, şi stoparea creşterii creditelor neperformante, şi tranziţia de la creditarea în euro la cea în lei, recomandată de BNR şi asumată de majoritatea băncilor, ar putea fi obiective ratate pentru anul în curs. Cât priveşte susţinerea de către BNR a unei relansări a creditării prin reducerea dobânzii de politică monetară sau prin scăderea ratei rezervelor minime obligatorii, contextul economic extern, cu prelungirea crizei financiare din zona euro, şi cel intern, cu o presiune estimată mai mare a inflaţiei şi cu agitaţia politică neîntreruptă, silesc deocamdată la prudenţă banca centrală. Prognoza Asociaţiei Analiştilor Financiar-Bancari susţine că până la sfârşitul anului, BNR va menţine la 5,25% dobânda de politică monetară, rata RMO la valută va rămâne neschimbată, iar rata RMO la lei ar putea scădea uşor, de la 15% la 13%. Eugen Şinca, economist al BCR, crede că abia din 2013 “BNR ar putea acţiona pentru stimularea creditării în lei, reducând cu paşi mici rata RMO la lei”.

    A doua bancă din sistem, BRD – Societe Generale, a făcut profit, însă rezultatul pe prima jumătate a anului (7,5 mil. euro) a fost de şapte ori mai mic decât cel din aceeaşi perioadă a anului trecut, tras în jos de faptul că în lunile aprilie-iunie, banca a intrat pe pierdere (9,9 mil. euro). Activele au scăzut cu 2%, la 10,5 mld. euro faţă de finele anului trecut. Volumul creditării a crescut cu 5%, ca efect al programului Prima Casă şi al campaniei promoţionale Expresso pentru împrumuturi în lei; în privinţa creditelor neperformante, “costul riscului pentru clientela de persoane fizice confirma tendinţa pozitivă, în timp ce pe piaţa corporate se poate observa reducerea progresivă a noilor intrări în incapacitate de plată”, susţine banca.

    A treia instituţie din sistem după active, Banca Transilvania, şi-a confirmat eficienţa tradiţională, anunţând un profit net cu 47% mai mare decât în prima jumătate a anului trecut, la 40,9 mil. lei, dar şi o creştere a activelor cu 12% faţă de finele lui 2011, determinată în special de investiţiile în active disponibile pentru vânzare, dar şi de creşterea soldului creditelor cu ceva mai mult de 1%.

    A şasea bancă din sistem, UniCredit Ţiriac Bank, a consemnat un profit net de 17 mil. euro, în scădere cu 19% faţă de primele şase luni din 2011. În trimestrul al doilea din 2012, profitul net a fost de 51 milioane de lei, de peste două ori mai mare decât în primul trimestru al anului. Activele băncii au atins 5,1 mld. euro la sfârşitul lunii iunie, în creştere cu 10,8% faţă de 30 iunie 2011 şi în uşoară scădere (0,7%) faţă de începutul lui 2012. La jumătatea anului, valoarea creditelor din bilanţ a fost de 17,1 mld. lei, mai mult cu 18,4% faţă de 30 iunie 2011 şi cu 7,2% faţă de începutul lui 2012. Potrivit calculelor băncii, portofoliul de credite s-a majorat de patru ori mai repede decât cel al întregului sistem bancar în primele şase luni, în condiţiile majorării cu 28% a portofoliului de împrumuturi pentru IMM şi cu 16% a creditelor acordate companiilor de talie medie.

    Tot săptămâna trecută şi-au publicat rezultatele financiare şi două bănci de talie redusă. Millennium Bank şi-a redus pierderile cu 35%, la 6,5 mil. euro, urmând aceeaşi tendinţă descrescătoare de anul trecut, şi a anunţat o creştere cu 13,7% a soldului brut al creditelor, în timp ce Libra Internet Bank, o bancă axată pe clienţii cu profesii liberale şi IMM, a raportat profit, însă în scădere (4 mil. lei, faţă de 9,1 mil. lei în iunie 2011), în paralel cu o creştere a activelor (652 mil. lei, faţă de 645,5 mil. lei faţă de finele anului trecut).

  • Viteza de rotaţie a bancherilor în sistem

    Anul a început cu anunţul de schimbare a conducerii BCR, cu cinci vicepreşedinţi executivi noi aduşi de Erste şi cu un nou preşedinte executiv – cehul Tomá Spurn , care şi-a început mandatul în aprilie. Olandezul Henk Paardekooper, numit la finele lui 2011 de britanicii de la RBS la conducerea filialei din România, şi-a început şi el mandatul tot în aprilie. În aceeaşi perioadă, Banca Italo-Romena primea un nou director general, Paolo Mariani. La finele lui mai, Bancpost anunţa că acţionarii au numit un nou CEO, Anthony Hassiotis.În iunie, grupul olandez ING făcea cunoscut că din septembrie, polonezul Michal Szczurek îl va înlocui pe Mişu Negriţoiu la şefia ING România. Turcii de la Garanti Bank l-au numit, la începutul lui iulie, pe Ufuk Tandogan ca nou director general pentru filiala din România, iar Benoît Catel, francezul numit în mai la conducerea Volksbank România, şi-a început mandatul în iulie. Banca Transilvania nu a anunţat încă un succesor al lui Robert Rekkers, plecat din funcţie în ianuarie. În fine, săptămâna trecută, francezii de la Société Générale au făcut o nouă nominalizare pentru funcţia de director general al BRD, în persoana lui Philippe Lhotte, şeful filialei din Bulgaria a SocGen, cu mandat de la 1 septembrie, după ce Alexandre Maymat, desemnat în urmă cu patru luni, a anunţat că se retrage din motive personale.

    Aceste schimbări nu spun nimic, în sine, despre băncile respective: e vorba despre instituţii cu acţionari, strategii şi bilanţuri sensibil diferite, iar întâmplător majoritatea celor de mai sus chiar au avut profit în ultimul an. Faptul că nouă bănci îşi schimbă şefii în jumătate de an şi faptul că în unele cazuri e vorba de executivi care îi înlocuiesc pe precedenţii după doar unu-doi ani de mandat ilustrează însă tensiunile dintr-un sistem ce trebuie să facă faţă simultan problemelor din economia românească şi cerinţelor acţionarilor, mai ales acolo unde acţionarii provin din ţări grevate de criza datoriilor.

    Din primul punct de vedere, sistemul în ansamblu a încheiat anul trecut cu o pierdere de 100 mil. euro (RAS), iar primul trimestru din 2012 a consemnat un profit de 31 mil. euro (IFRS), la jumătate faţă de cel din ianuarie-martie 2011, în condiţiile creşterii provizioanelor şi ale unei rate a creditelor neperformante care a ajuns la 16%. Din al doilea punct de vedere, eforturile de restructurare din Europa s-au simţit la noi prin reducerea expunerii primelor nouă bănci locale cu acţionariat străin (2,1 mld. euro în primele patru luni). Dacă fuziunea grupurilor elene EFG cu Alpha, care ar fi atras la noi fuziunea între Bancpost şi Alpha Bank, a eşuat, au avut loc în schimb alte mişcări: vânzarea din aprilie către fondul american PineBridge a MKB Romexterra, parte a grupului ungar MKB, preluarea Emporiki România sub umbrela acţionarului Crédit Agricole, în iunie, sau proaspăt anunţata intenţie a statului grec de a vinde ATEBank, prezentă şi în România.

    Pentru Banca Italo-Romena, sucursală a grupului italian Veneto Banca, noul director general Paolo Mariani spune că va avea loc o consolidare a afacerilor de bază, vizând segmentul IMM, al profesiilor liberale şi al firmelor italiene din România, precum şi o abordare nouă a clienţilor persoane fizice, cu o nouă ofertă de produse şi servicii ce va fi lansată în lunile următoare şi cu o promovare mai agresivă, având în vedere că banca are în România doar 22 de unităţi în ţară. “Pentru IMM avem în vedere noi linii de credit pentru investiţii şi pentru susţinerea activităţii curente, carduri de credit business, produse de economisire, leasing instrumental, auto şi imobiliar. Pentru persoane fizice vom propune produse de economisire noi, carduri de credit cu facilităţi suplimentare, credite pentru finanţarea cheltuielilor de asistenţă medicală şi credite pentru finanţarea studiilor”, afirmă Mariani.

    El admite însă că tendinţa de creştere a creştere a creditelor neperformante se menţine şi că “există foarte puţină cerere de credite pentru investiţii noi”, din cauza “neîncrederii în viitor” a companiilor, iar investiţiile noi sunt concentrate în afacerile din agricultură şi din energia regenerabilă, despre care apreciază că la ora actuală au probabil cel mai mare potenţial. În vârstă de 51 de ani, absolvent de Drept, bancherul este fostul şef al Carifac (Cassa di risparmio di Fabriano e Cupramontana SpA), membră a Veneto Banca. A venit în România împreună cu încă doi directori numiţi de Veneto Banca – directorul comercial Roberto Broggini şi directorul direcţiei de credite, Lucio Boato.

    În opinia lui Mariani, România e o piaţă cu perspectivă pentru orice bancher care a venit aici pentru afaceri pe termen lung, pentru că avem mult mai puţine probleme fiscale decât alte ţări, iar “fenomenele specifice legate de tinereţea pieţei” vor evolua spre o maturizare a economiei ce va fi condiţionată însă de o maturizare a industriei, care “să producă mai puţin pentru alţii şi să se axeze mai mult pe mărci proprii”. Banca Italo-Romena avea la sfârşitul anului trecut ac¬tive de 4,2 mld. lei (cca 1 mld. euro), fonduri proprii de 37,3 mil. lei şi se situa pe locul 17 în sistem, cu o cotă de 1,2%. Banca a făcut constant profit în România, inclusiv anul trecut (cca 5 mil. euro).

    La cârma unei bănci care a încheiat, în schimb, ultimii doi ani cu pierdere a venit Benoît Catel, noul preşedinte al Volksbank România. Catel are 50 de ani şi a fost anterior preşedintele filialei din Reunion a grupului francez Banque Populaire Caisse d’Epargne (BPCE), care deţine 24,5% din acţiuni, alături de grupul austriac Volksbank şi de DZ Bank/WGZ Bank din Germania. În primul trimestru din 2012, pierderea brută a băncii a fost de 7,8 mil. euro, în scădere cu cca 20% faţă de ianuarie-martie 2011.

    Prioritatea anunţată de Catel este redresarea băncii, prin trecerea de la modelul axat aproape exclusiv pe creditare ipotecară spre un model de bancă de retail pentru clasa de mijloc, cu un management sănătos al riscului, cu renovarea şi folosirea la capacitate maximă a reţelei celor 133 de unităţi, cu investiţii în canalele electronice de vânzare şi reducerea raportului dintre credite şi depozite, ajuns anul trecut la 550%. “Nu este o strategie cu termen de 12-24 de luni, ci pe termen lung”, spune prudent Catel, care comentează perspectiva unei posibile vânzări a băncii, pe urmele celorlalte filiale din Est ale Volksbank, apreciind că “banca trebuie oricum să se redreseze, indiferent cine vor fi acţionarii în următorii trei ani; pentru ca o bancă să fie atractivă pentru un posibil cumpărător, trebuie să devină mai întâi eficientă, bine administrată şi profitabilă”.

    La sfârşitul lui 2011, banca avea active de 17,7 mld. lei (cca 4,2 mld. euro) şi o cotă de piaţă de 5%, ocupând locul al şaptelea în sistem. “Avantajul nostru este că suntem undeva la mijloc pe o piaţă unde pe de o parte este un grup de competitori mari, iar de cealaltă parte sunt o mulţime de bănci mici care se luptă între ele. Piaţa este încă deschisă, clienţii migrează de la o bancă la alta, iar încrederea lor se poate recâştiga în timp cu succes dacă dovedeşti în mod consecvent transparenţă şi corectitudine în relaţia cu ei”, afirmă Catel.

    Pentru el, ca bancher, problema nu ţine de piaţa românească, ci de incertitudinea din zona euro, de care depinde şi soarta băncilor de pe continent. Cel mai probabil, actuala dispută dintre statele nordice şi cele sudice se va tranşa în favoarea acestora din urmă, iar povara datoriilor va fi în cele din urmă împărţită prin crearea de euroobligaţiuni comune, înainte de perfectarea uniunii fiscale dorite de Germania, apreciază francezul. “Momentul când criza se va încheia cu adevărat este însă greu, foarte greu de întrevăzut.”

  • Un curs prea mare pentru scandaluri prea meschine

    Diferenţa pare greu de sesizat, dar e esenţială. Ca să fie mai uşor de înţeles, avem şi un exemplu concret: leul scade nu pentru că USL vrea să-l dea jos pe preşedintele Băsescu sau pentru că aranjarea suspendării s-a făcut prea repede şi prea din topor pentru standardele europene, ci dimpotrivă, pentru că tranşarea luptei pentru putere din România se face prea lent pentru ca politicile economice din următoarele luni să mai poată rămâne previzibile.

    Moneda naţională este sub un atac speculativ, nejustificat de indicatorii macroeconomici, astfel încât Guvernul a cerut responsabililor cu siguranţa naţională să investigheze situaţia, a declarat purtătorul de cuvânt al Executivului. Nu e vorba de România lui iulie 2012, ci de Ungaria lui noiembrie 2011, când purtătorul de cuvânt Andras Giro-Szasz făcea această declaraţie despre soarta forintului, monedă care bătuse de-a lungul anului recorduri istorice de depreciere, scăzând cu 12% faţă de euro în şase luni. Agenţia Reuters nota exodul investitorilor în activele ungureşti, de când cabinetul Viktor Orban naţionalizase fondurile de pensii private, îngrădise independenţa băncii centrale şi a Curţii Constituţionale, impusese taxe suplimentare pentru bănci şi companii telecom şi, ca urmare, intrase în conflict cu FMI şi CE. De la aproape 318 forinţi/euro, cât era atunci, moneda ungară şi-a revenit acum ca prin farmec, după ce guvernul a acceptat condiţiile FMI şi a început la 17 iulie negocierile cu Fondul. În doar câteva zile, forintul a devenit campion regional la apreciere, cu un plus de 2%, ajungând la crica 285 faţă de euro.

    Morala poveştii de mai sus ar putea fi asemănată cu cea a poveştii din iunie 2010 de la noi, când respingerea de către CCR a tăierii pensiilor a împins în doar patru zile cursul de la 4,2311 la 4,3688 lei, pentru ca decizia guvernului Boc de a tăia salariile şi a creşte TVA să readucă la fel de repede cursul în marja lui cuminte de 4,23-4,28, în care a şi rămas pentru restul anului. Cu alte cuvinte, oricât de vaste ar fi urmările unor politici imprudente (Ungaria) şi oricât de rapidă ar fi deprecierea în câteva zile (la noi în 2010), nimic nu e ireversibil când e vorba de curs. În plus, cum e cazul forintului acum, poţi să prinzi şi o conjunctură externă bună, adică o acalmie de câteva zile a cursului euro/dolar, ştiut fiind că o scădere a euro faţă de dolar depreciază şi monedele din Europa Emergentă faţă de euro şi încă şi mai mult faţă de dolar, din cauza fugii de risc a investitorilor în raport cu toată zona.

    Se compară cu astfel de cazuri situaţia de acum a leului, care a pierdut de la începutul anului circa 5,6% faţă de euro şi circa 11% faţă de dolar şi scade în continuare? Ministrul finanţelor, Florin Georgescu, susţine că “este o evoluţie conjuncturală” şi că leul “va veni înapoi, deci cred că se va aprecia până la un nivel sub 4,5, ca efect al calmării şi al clarificărilor de pe scena politică”, în timp ce politicienii fostei guvernări compară efectul economic de acum mai curând cu cel al mineriadelor decât cu referendumul de demitere a preşedintelui din 2007, deşi traiectoria comparată a cursului îi contrazice.

    Încă din ultimele luni ale anului trecut, mai toate analizele financiare despre România pentru uzul investitorilor aminteau că, ţinând cont de sondajele de opinie, este previzibilă o înlocuire la guvernare a PDL de către USL cu prilejul alegerilor din 2012. Pe atunci, riscurile politice interne luate în calcul se refereau fie la o orientare a USL ostilă acordurilor cu finanţatorii externi, fie la proteste de stradă de amploare soldate cu alegeri anticipate, fie la ascensiunea unor forţe populiste noi. În primul trimestru din 2012, când pieţele s-au lămurit că USL susţine acordul cu FMI şi disciplina fiscală, că protestele din ianuarie nu se prelungesc şi că nu vom avea nici alegeri anticipate, ideea de risc politic s-a redus la menţionarea unor posibile derapaje de la disciplina fiscală, uzuale în anii electorali şi bine tolerate de pieţele financiare atâta vreme cât nu aruncă în aer cifrele bugetului. Percepţia s-a păstrat şi ulterior, după ce guvernul Ponta a bătut palma cu FMI.

    Lucrurile au început să se strice însă atunci când a devenit clar că România a rămas în recesiune în primul trimestru şi că datele economice nu se îmbunătăţesc, în schimb coabitarea preşedinte-premier e tot mai dificilă şi plină de scandaluri (plagiatul lui Ponta, ameninţările cu suspendarea lui Băsescu) care nu doar că nu au rămas la dimensiunile mărunte pe care le meritau, ci riscă să ducă la căderea încă unui guvern în mai puţin de şase luni sau la demiterea preşedintelui urmată de alegeri prezidenţiale anticipate, cu efect incert pentru economie. “Preocuparea noastră de bază este că aceste tensiuni politice ar putea duce la amânarea reformelor structurale cerute de acordurile României cu FMI şi UE, inclusiv a privatizării companiilor de stat”, scria la 11 iulie agenţia Fitch, într-o notă care arăta că “intensificarea instabilităţii politice în România nu este o ameninţare pe termen scurt la adresa ratingului ţării, având în vedere efectele consolidării fiscale şi rezervele de valută substanţiale”.

    Aceasta a fost perioada când au prins prilejul de a acţiona speculatorii care au început să mizeze pe o viitoare depreciere a leului. The Wall Street Journal îl cita, la 11 iulie, pe Bryan Carter, manager de portofoliu la fondul Acadian Asset Management din Boston, cu active în administrare de 44,5 mld. dolari, care declara că în săptămâna precedentă a majorat numărul poziţiilor scurte pe leu (pariuri pe viitoarea depreciere). La fel au stat lucrurile şi cu obligaţiunile româneşti, care au scăzut chiar dublu faţă de leu. “Investim în continuarea pierderii de credibilitate a guvernului român”, spunea Carter. În ultima săptămână, la aceşti factori s-a adăugat deteriorarea relaţiei României cu liderii europeni: “Criticile internaţionale ale procesului politic, dacă nu sunt abordate adecvat, ar putea afecta relaţia cu UE, care a fost constant o sursă importantă de sprijin instituţional şi financiar pentru România”, arată agenţia Moody’s.

    Dar cum de a trecut cursul chiar şi dincolo de 4,58 lei, din moment ce BNR are rezerve valutare de 33 mld. euro, suficiente ca să-l apere? “Peisajul economic nu arată încurajator: lipsesc semnalele solide de reluare a creşterii şi nu se ştie dacă performanţa de export mai rezistă. BNR ar fi deci presată să taie dobânda-cheie, ca să stimuleze economia, însă, ţinând cont de presiunile de depreciere a leului, nu o va face. Ca să limiteze deprecierea, BNR a început să restrângă oferta de lichiditate în lei din piaţa interbancară, ceea ce a împins în sus dobânzile din piaţă, aproape de dobânda de politică monetară”, explicau la 27 iunie analiştii Citigroup, care anticipau pentru finele anului un curs de 4,40 lei/euro. Era epoca presiunilor speculative pe euro, legate direct de criza datoriilor europene, cu evenimentele din Grecia, Spania, Italia şi de la Bruxelles pe care le ştim.

    La 8 iulie, după declanşarea crizei politice din România, aceiaşi analişti apreciau, fără a-şi schimba prognoza de curs, că “deteriorarea stabilităţii politice”, coroborată cu faptul că fluxurile de capital spre România au scăzut (de la 2,64 mld. euro în perioada ianuarie-aprilie 2011 la 1,15 mld. euro în ianuarie-aprilie 2012), complică opţiunile BNR, care “nu este foarte dispusă să vândă valută la fel de agresiv precum a făcut-o în perioada aprilie-iunie. Mai exact, BNR va fi reticentă să accepte scăderea nivelului rezervelor valutare în mod semnificativ sub 32 mld. euro”, afirmau analiştii grupului american.

    Explicaţiile acestei reticenţe ar fi mai multe. Pe de o parte, faptul că, în loc să se îndrepte spre un deznodământ rapid care să permită revenirea la normal, criza politică trenează. “Se pare că va rămâne un factor de incertitudine în perioada următoare – rezultatul incert al referendumului, posibile alegeri prezidenţiale anticipate, plus alegerile parlamentare din noiembrie-decembrie”, remarcă Ana-Maria Morărescu, analist la Raiffeisen. “Ţinând cont de climatul de mare aversiune faţă de risc din pieţele externe, de fluxurile scăzute de capital străin şi de nesiguranţa de pe pieţele locale, deprecierea leului din ultimele luni nu se va putea inversa, probabil, în perioada următoare”, adaugă Nicolae Covrig, analist la aceeaşi bancă, a cărui opinie e că rămâne posibilă revenirea cursului la 4,45 lei/euro până la finele lui septembrie, dar cu rezerva că prognoza ar putea fi revizuită.

    Or, în astfel de condiţii, a încerca să ţii cursul în faţa speculatorilor, oferindu-le constant câştigul pe care îl aşteaptă, e cea mai bună reţetă de a-ţi topi rezerva valutară, într-o perioadă când criza externă e cum nu se poate mai departe de o rezolvare, iar capriciile pieţelor nu dau semne să se stingă atâta vreme cât nu li se dă satisfacţie prin noi operaţiuni masive de relaxare monetară din partea marilor bănci centrale. Vlad Muscalu, economist-şef al ING Bank România, rezumă situaţia în care ne aflăm: “Anul trecut, teama de acţiunile BNR era suficientă încât să limiteze presiunile de depreciere, însă lipsa intervenţiilor agresive din ultimele trei luni a estompat această teamă, iar pariul că BNR va sări rapid în ajutorul leului a încetat să mai fie profitabil.” Cel mai important lucru de observat e însă altul: “Deprecierile din ultima vreme au avut loc într-o conjunctură externă destul de calmă. O schimbare a sentimentului pieţelor externe ar face însă ca aceste deprecieri să ne pară blânde.”