Category: Film

  • De pe covorul roşu, la cinema Elvira Popescu

    ”Care este cea mai mare provocare în conducerea unui muzeu?“ întreabă jurnalista Anne, personaj interpretat de Elisabeth Moss, în deschiderea trailerului pentru filmul The Square. Filmul, în regia suedezului Ruben Östlund, a câştigat anul acesta premiul Palme D’Or, acordat la festivalul de la Cannes, şi este, totodată, unul dintre capetele de afiş din cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest (anul acesta, festivalul se desfăşoară între 13 şi 22 octombrie).

    În cadrul acestuia, de opt ani, producţiile elitiste de pe covorul roşu sunt aduse şi în cinematografe bucureştene precum Cinema Pro, Cinema Elvira Popescu, Cinemateca Eforie, Cinema Muzeul Ţăranului, dar şi în săli de cinema din alte şapte oraşe din ţară. Răspunsul la întrebarea jurnalistei vine din partea directorului muzeului şi este unul complex, cu referire la situaţia artei contemporane, pe care, în mod comic, Anne nu o înţelege, după cum reiese din reacţia ei: ”OK“.

    L-am întrebat acelaşi lucru pe regizorul Cristian Mungiu, referindu-mă la provocările organizării festivalului de film, precum şi la cele pe care le are ca regizor în România. ”Când organizez festivalul, cea mai mare provocare este, în primul rând, finanţarea. Este destul de complicat, iar anvergura acestuia este dată de capacitatea de a-l finanţa cât mai bine“ – vine răspunsul.

    Regizorul nu menţionează cifra exactă referitoare la dimensiunea bugetului necesar organizării festivalului, însă precizează că aceasta ”este de ordinul sutelor de mii de euro, în vreme ce festivaluri de anvergură similară din alte părţi ale lumii au bugete de peste 1-3 milioane de euro“. Oferă o comparaţie şi cu celelalte festivaluri de pe piaţa locală: este un buget de aproape şapte ori mai mic decât al celui mai mare buget de festival de film din România – Transilvania International Film Festival (TIFF), iar acesta are, la rândul lui, un buget de câteva ori mai mic decât al Festivalului Naţional de Teatru şi de zeci de ori mai mic decât al festivalului George Enescu. ”Avem toată stima pentru aceste manifestări dinspre alte arte, dar, nu ştiu de ce, cinematografia, care are mari cheltuieli ca să organizeze un festival, trebuie să fie întotdeauna la coada listei. Există nişte liste de acestea de festivaluri zise «naţionale», la minister, care primesc întotdeauna sprijin; or pe ele nu este niciun festival de film. Sperăm şi noi într-o bună zi la ideea că se poate face o listă adiacentă şi pentru festivalul de film.“ Mungiu spune că nu a purtat discuţii cu autorităţile în acest sens, însă speră la o astfel de iniţiativă care să sosească din partea lor.

    Dimensiunea bugetului pentru organizarea unui festival de acest tip este, de altfel, reprezentativă pentru întreaga piaţă locală a filmului: în Franţa, de pildă, se fac 200-300 de filme anual, din diferite categorii, deopotrivă cu bugete reduse, care variază între 500.000 şi 1 milion de euro, dar şi cu valori de peste 5 milioane de euro, ajungând chiar şi la 30 de milioane de euro. ”Noi facem 10-12 filme pe an, iar bugetele filmelor noastre sunt, pentru majoritatea, de sub un milion de euro, variind între 300.000 şi 1 milion de euro. Cred că bugetele cele mai mari ale filmelor româneşti sunt până în 1,5-2,5 milioane de euro; mai mult nu“, descrie regizorul situaţia de pe piaţă.

    Problema sesizată de el nu este însă legată de bugetele de producţie, pe care le descrie ”rezonabile“, ci de modul în care autorităţile privesc domeniul şi finanţarea acestuia. ”Sunt foarte îngrijorat că la un moment dat s-au exprimat nişte voci din Parlament care considerau că şi banii pe care îi avem, undeva la 10-12 milioane de euro pe an, sunt prea mulţi, deşi toată această sumă, tot bugetul Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC) pentru tot cinemaul românesc, este mai mic decât al unui film francez de succes, cu buget mediu.“ în aceste condiţii, reuşitele înregistrate de filmele româneşti sunt semnificative.

    ”Ne descurcăm colosal de bine la nivelul bugetului pe care îl avem, dar aceste bugete explică de ce nu putem face filme cu urmăriri de maşini, cu cai, de război etc. Oamenii se întreabă de ce facem filme în apartamente în care cineva e filmat cum îşi bea ciorba. Noi facem un anume gen de cinema care reflectă realitatea din jurul nostru şi aceasta este marca principală pentru care noi suntem foarte stimaţi – o anume revalorificare a realismului în cinema. Dar este o revalorificare foarte personală care în momentul de faţă constituie o tendinţă importantă din cinemaul mondial. Noi (reprezentanţii breslei, n.red.) credem că facem un anume gen de cinema, care este mai modern decât timpurile pe care le trăim aici, cultural şi, în special, cinematografic.“ Or, educaţia în acest sens nu a fost susţinută nici de dispariţia de pe piaţă, de pildă, a revistelor de cinema – ”ca atare nu mai are cine să comenteze, din cale afară, filmele acestea în absolută cunoştinţă de cauză şi să le plaseze unde le-ar fi locul“.

    Acesta este de altfel şi scopul festivalurilor de tipul lui Les Films de Cannes à Bucarest, potrivit lui Mungiu. ”Au rolul de a obişnui oamenii cu un anume fel de radicalism; atunci când nu percepi acest ritm, ţine şi de tine, nu doar de producătorii de film. Dacă stai şi te uiţi numai la desene animate Disney de la doi ani până la 18 ani şi apoi la seriale TV şi filme americane, sigur că este greu să percepi şi un alt ritm, dar vina nu este numai a noastră, este şi a ta, în calitate de consumator, că nu te-ai educat destul.“

    Cristian Mungiu spune că nu există un profil sociologic al tipului de public care vine la festivalul pe care îl coordonează, însă punctează: ”Chiar dacă îi uneşte dorinţa de a vedea aceste filme, sunt oameni de toate vârstele, poate puţin mai educaţi decât media, sunt oameni care au avut probabil o expunere şi un interes pentru cinema, pentru literatură, sunt deschişi, ies din casă. Trăim într-o societate foarte sedentară; majoritatea părinţilor noştri nu mai ies din casă, stau şi se uită la televizor şi se prostesc văzând anumite canale de televiziune încontinuu. Festivalul este pentru oameni care încă au interesul şi capacitatea să poată discuta.

    “ Publicul de acest tip a crescut în cei opt ani de istorie a festivalului pe piaţa locală de la 3-4.000 de oameni la 25.000 anul trecut. ”Cel mai important este nu numai că a crescut numeric, fiindcă a crescut şi pe baza numărului de proiecţii, dar şi că a crescut ca indivizi, ca unici, care vin să descopere filmele acestea. Lucru pe care ne dorim să îl facem şi de acum înainte: să fie cât mai mulţi cei care descoperă plăcerea unui dialog în sala de cinema.“ Cât din costurile organizării festivalului sunt acoperite de vânzarea biletelor? ”Vânzarea biletelor cred că nu acoperă nici a douăzecea parte din acest buget – exploatarea de cinema în România nu aduce beneficii comerciale de luat în seamă, nu ai cum să faci acest lucru, fiindcă drepturile de difuzare a filmelor costă colosal de mult. Este nevoie să implici resurse private astfel încât filmele acestea să ajungă la spectatori – de regulă, dintr-un bilet de cinema de 15 lei, cred că înapoi la organizator ajung undeva la 25-30%.“

    Regizorul spune că îşi doreşte ca festivalul să câştige notorietatea prin care publicul să fie informat de existenţa festivalului, iar cei care vin să îşi facă o hartă personală de proiecţii, după ce consultă site-ul evenimentului; ”să nu mă întâlnesc eu cu cineva pe stradă într-o lună de aici încolo să zică aoleu, nu am ştiut că a fost festivalul că aş fi venit. Acesta este obiectivul principal“. Apoi, i-ar plăcea ca oamenii să descopere cât mai multe filme, să înţeleagă că acestea sunt importante nu doar pentru conţinutul lor, ci că trebuie să stea şi în sală la discuţii cu regizorul ca să înţeleagă mai bine şi mai multe despre acestea. Regizorul consideră că participarea publicului românesc la festival ar fi şi o dovadă de respect faţă de invitaţii acestuia, cineaşti de calibru mondial, care fac un efort să fie prezenţi. ”Ei ar putea fi în această perioadă la o grămadă de alte festivaluri reputate din toată lumea şi totuşi aleg să vină aici să îşi prezinte filmul. Mi-aş dori foarte mult să existe curiozitate în rândul publicului, chiar dacă noi avem de regulă un public timid“, descrie el comportamentul celor prezenţi la ediţiile anterioare ale festivalului.

    De altfel, următoarea provocare în organizarea festivalului se leagă de aducerea oaspeţilor de un calibru care să participe la eveniment. Potrivit lui, sunt peste 4.000 de festivaluri de film în toată lumea, iar la toate acestea este nevoie de nume importante, care atrag atenţie. La ediţia de anul acesta a Les Films de Cannes à Bucarest, de pildă, vin cineaşti precum Béla Tarr, regizorul maghiar cunoscut pentru filme precum The Turin Horse şi Sátántangó, cineastul francez Laurent Cantet, câştigătorul premiului Palme D’Or în 2008 cu drama Entre les murs, regizorul şi scenaristul italian Antonio Piazza, regizorul dramei Sicilian Ghost Story, prezentată în festival, jurnalistul şi criticul de film francez Jean-Michel Frodon, care a scris pentru publicaţii precum Le Point, Le Monde, şi a fost redactorul-şef al revistei Cahiers du cinema. ”Este un festival mic, dar în care avem o particularitate şi anume faptul că eu îi invit pe acei oameni pe care i-am cunoscut la un moment dat eu însumi într-un alt festival, într-un anumit context şi, ca atare, ne putem permite să aducem oaspeţi cu mult mai importanţi decât anvergura acestui festival. Ei vin la festival dintr-un fel de amiciţie pentru mine şi dintr-un fel de stimă pentru cinematografia română şi pentru publicul de aici“, spune regizorul.

    O altă provocare se leagă de aducerea de proiecţii de anvergură în avanpremieră. ”Putem face acest lucru de regulă datorită unei relaţii speciale pe care o am eu cu festivalul de la Cannes şi a unei anume reputaţii pe care încerc să o exploatez. Reuşim mai mult decât majoritatea festivalurilor din lume să avem cele mai multe premiere care au fost în mai la Cannes în acelaşi festival. Cred că avem mai multe decât sunt în New York Film Festival, Toronto sau alte festivaluri cu bugete de 100 de ori mai mari.“ Regizorul spune că ”dacă e să înceapă undeva aceste filme în România, atunci încep la acest festival“, coorganizat cu Thierry Frémaux, directorul Institutului Lumière şi al Cannes Film Festival.

    Legat de provocările sale ca regizor în România, acestea constau în găsirea de timp pentru propriile proiecte. ”M-am lansat în foarte multe iniţiative, mi-ar plăcea ca multe lucruri să se întâmple în România legate de aceste festivaluri pe care le organizez, legate de restaurarea lanţului de cinematografe de care avem noi nevoie, legate de rescrierea legislaţiei de cinema de care avem nevoie şi am încercat, pe cât posibil, în ultimii 10 ani să mă implic în toate lucrurile acestea. Am ajuns însă la o vârstă la care cred că nu mai pot să continuu pe toate fronturile acestea şi sper ca aceia care sunt mai tineri să aibă energia şi echilibrul necesare şi limpezimea la cap ca să poată să continue toate aceste lucruri. Iar eu să pot să îmi văd de misiunea mea principală: filmul.“

    Ieşeanul Cristian Mungiu şi-a câştigat reputaţia internaţională datorită filmelor despre societatea românească, în diferite etape ale acesteia: 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, Amintiri din Epoca de Aur sau Occident, După dealuri, Bacalaureat. A studiat literatura engleză la Universitatea din Iaşi, a lucrat pentru câţiva ani ca profesor şi ca jurnalist; ulterior, s-a înscris la Universitatea de Film din Bucureşti, unde a studiat regia de film. Evoluţia lui este strâns legată de Festivalul de Film de la Cannes, unde s-a făcut remarcat încă de la debutul său, din 2002: atunci a ajuns la Quinzaine de realisateurs, o secţiune a festivalului dedicată regizorilor independenţi, cu primul său film – Occident. în 2007 a scris şi regizat 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, care a câştigat marele premiu Palme d’Or al festivalului. Filmul lui din 2012, După dealuri, a câştigat premiul pentru cel mai bun scenariu în cadrul festivalului din 2012, iar Cristina Flutur şi Cosmina Stratan, protagonistele acestuia, au primit premiul pentru cea mai bună actriţă.

    Regizorul Cristian Mungiu nu oferă detalii despre următoarele sale proiecte: ”Sunt atâtea etape preliminare în viaţa unui filmmaker până se hotărăşte ce are de făcut – nu îmi place să vorbesc nici până când e încheiată filmarea; după aceea e ceva de povestit“.

    în ceea ce priveşte industria românescă a filmului, punctează: ”Sigur că mi-ar plăcea să crească până într-acolo încât să îşi merite acest mare nume de «industrie». Deocamdată este o manufactură, dar ce îmi doresc este să reuşesc să ne menţinem la nivelul acesta de interes pe care îl avem pentru filmele româneşti din ultimii 10 ani vreme de măcar încă 10 ani de acum încolo şi atunci va fi OK“. Spune, de asemenea, că nu îi place să dea sfaturi tinerilor regizori, aşa cum ”nici mie nu îmi plăcea să ascult sfaturi la vremea respectivă. Trebuie doar să îşi urmeze talentul, instinctul, să se instruiască şi să nu creadă că s-au născut artişti fiindcă viaţa este complexă. Trebuie să facă tot ce cred ei mai bine să-şi împlinească vocaţia“.

  • Cronică de film: un film despre un jaf sau despre un jaf de film

    A nu se înţelege prin ritm lent nevoie mea de acţiune, explozii sau cine ştie ce efecte speciale; există filme fabuloase, spre exemplu 12 Angry Men, care te ţin în tensiune ore întregi doar prin dialogul dintre personaje.

    Logan Lucky nu e însă un exemplu pozitiv în acest sens, deşi beneficiază de o distribuţie de excepţie şi de un regizor care a demonstrat, nu de puţine ori, că ştie ce să facă în spatele unei camere de filmat.

    Logan Lucky nu este suficient de amuzant pentru a fi o comedie şi nu are suficientă acţiune pentru a trece în respectiva categorie; este un film prins între ceea ce ar fi putut fi şi ceea ce este. Fiecare scenă este lungită dureros de mult, iar asta e ceva ce m-aş fi aşteptat să critic mai curând la un film românesc; Soderbergh pare decis să elimine orice urmă de grabă din filmul său, transformându-l într-un soi de exerciţiu de răbdare pentru spectatori.

    Subiectul central e cel al unui jaf la o cursă NASCAR, organizat de doi fraţi, sora lor vicleană şi un expert în demolări numit – nu foarte subtil şi nici foarte amuzant – Joe Bang. Elementele jafului ar fi putut fi transpuse într-un film extrem de captivant, dar regizorul a ales o altă variantă.

    Fără a divulga mai mult din acţiunea propriu-zisă, o să dau un exemplu care ilustrează perfect toate problemele din Logan Lucky: înainte de începerea cursei, o femeie interpretează imnul naţional al Statelor Unite. Şi îl tot interpretează, timp de 30 de secunde, timp în care camera stă fixată pe chipul ei.

    În acest moment, simt că trebuie să revin la ideea că nu toate filmele au nevoie de un ritm rapid; dar vorbim aici de o comedie, de un film care se învârte în jurul unui jaf orchestrat de câteva personaje care nu excelează la capitolul inteligenţă. Prin urmare, dacă vrei ca spectatorul să râdă, asigură-te că are cine să spună gluma.

    La ora redactării acestui text, Logan Lucky se afla în cea de-a 45-a zi pe ecrane, iar vânzările de bilete ajunseseră pe la 41 de milioane de dolari. Dacă adăugăm costurile de marketing la bugetul de 29 de milioane, rezultă că producătorii s-au ales probabil cu bani pentru un pachet de ţigări, nu mai mult. Şi ar trebui să fie mulţumiţi cu asta.

    Închei cu regretul că actori aflaţi la mare căutare pierd scenarii bune pentru a juca în filme de acest gen. Aştept ca finalul anului să aducă ceva filme mai bune, fiindu-mi greu să cred că nimeni nu poate să se bată cu Dunkirk, filmul de război al lui Christopher Nolan.

    La finalul creditelor, producătorii s-au gândit să insereze şi o glumă: ”Nimeni nu a fost jefuit în timpul realizării acestui film. în afară de tine“. De-acord: am fost jefuit de aproape două ore.

    NOTA: 5,5/10

  • A apărut noul trailer al celui mai aşteptat film al anului – Star Wars: The Last Jedi

    Cel mai nou trailer al Star Wars: The Last Jedi a fost prezentat în timpul „Monday Night Football”, luni, pe 9 octombrie, în pauza meciului dintre Minnesota Vikings şi Chicago Bears, în Chicago.

    După lansarea trailerului, biletele pentru cel mai anticipat eveniment cinematografic al anului se vor pune în vânzare pretutindeni.

    Star Wars: Ultimii Jedi va apărea în cinematografele din România în avanpremieră din data de 14 decembrie, fiind distribuit în ţara noastră de Forum Film România.

  • A apărut noul trailer al celui mai aşteptat film al anului – Star Wars: The Last Jedi

    Cel mai nou trailer al Star Wars: The Last Jedi a fost prezentat în timpul „Monday Night Football”, luni, pe 9 octombrie, în pauza meciului dintre Minnesota Vikings şi Chicago Bears, în Chicago.

    După lansarea trailerului, biletele pentru cel mai anticipat eveniment cinematografic al anului se vor pune în vânzare pretutindeni.

    Star Wars: Ultimii Jedi va apărea în cinematografele din România în avanpremieră din data de 14 decembrie, fiind distribuit în ţara noastră de Forum Film România.

  • 10 personalităţi care au apărut în filme fără ca cineva să observe acest lucru – GALERIE FOTO

    Cei de la Brightside au realizat o colecţie de imagini care prezintă personalităţi ce au avut mici roluri în filme, fără însă a fi creditaţi pentru acest lucru.

    Se întâmplă uneori ca în timpul unui film să ai impresie că ai recunoscut pe cineva – şi de multe ori impresia este una corectă. Iată câţiva dintre “actorii de ocazie”.

    Sursa: Brightside.me

  • 10 personalităţi care au apărut în filme fără ca cineva să observe acest lucru – GALERIE FOTO

    Cei de la Brightside au realizat o colecţie de imagini care prezintă personalităţi ce au avut mici roluri în filme, fără însă a fi creditaţi pentru acest lucru.

    Se întâmplă uneori ca în timpul unui film să ai impresie că ai recunoscut pe cineva – şi de multe ori impresia este una corectă. Iată câţiva dintre “actorii de ocazie”.

    Sursa: Brightside.me

  • Cronică: Radiografia unei industrii interzise

    The Deuce e un serial care prezintă New Yorkul anilor ’70, atunci când prostituţia exista la fiecare colţ de stradă. Episoadele prezintă primii paşi făcuţi către industria pornografică şi modul în care aceasta se transformă dintr-o activitate la negru într-una reglementată de către autorităţi. Sigur, poveştile sunt multe şi se întrepătrund, dar principalul fir narativ e cel descris mai sus.

    Ceea ce m-a captivat la The Deuce, încă de la primul episod, e felul în care producătorii reproduc atmosfera acelor ani. Nimic nu pare forţat; din contră, personajele chiar par desprinse din acele vremuri. Putem argumenta că în seriale este mai uşor să faci asta, pentru că ai timp să construieşti o poveste cu mai multă atenţie la detalii; am văzut însă şi multe exemple în care greşelile depăşesc ca număr reuşitele, iar asta mă face să laud The Deuce.

    Pentru cei care nu sunt convinşi că James Franco e un actor talentat, pot spune că The Deuce scoate tot ce e mai bun din el. Sigur, Franco a rămas cu ceva gesturi teatrale, aproape ridicole, din comediile pe care le-a filmat de-a lungul timpului; dar în primele trei episoade difuzate până acum, americanul dovedeşte că nominalizarea la Oscar pe care a primit-o pentru 127 Hours nu a fost una întâmplătoare.

    Maggie Gyllenhaal este şi ea la înălţime, iar rolul nu este deloc unul uşor. Fără a dezvălui prea multe, e suficient de spus că interpretarea o scoate din zona ei de confort.

    The Deuce reîntăreşte ideea de relansare a serialului TV prin obţinerea unor bugete mult mai mari şi, prin urmare, atragerea unor nume cunoscute. Efectul acestor producţii de televiziune devine evident când citim numele unor actori sau regizori care trec, chiar şi pentru o scurtă perioadă, de la marele la micul ecran. |n mod tradiţional, actorii de televiziune şi cei de film erau priviţi separat. Cei cu un nume important ajungeau să joace în seriale pentru micul ecran spre sfârşitul carierei, atunci când rolurile în filme erau mai greu de obţinut. Actorii de televiziune erau cei care jucau ani de-a rândul într-unul sau mai multe seriale, ajungând rareori să facă trecerea către cinema. Ulterior, televiziunea a fost considerată ca o rampă de lansare, un prim pas către rolurile importante. Toate acele tendinţe au dispărut: e suficient să amintesc că printre câştigătorii Premiilor Emmy, destinate exclusiv producţiilor de televiziune, s-au numărat Nicole Kidman şi Alec Baldwin.

    Revenind la The Deuce, merită spus că atât James Franco cât şi Maggie Gylenhaal servesc ca producători, ceea ce arată că au avut destulă încredere în serial pentru a pune bani de la ei. Până acum, pariul pare câştigător, pentru că HBO a comandat deja un nou sezon.

    Nota: 8/10

  • Cronică de film: un James Bond care şi-a uitat glumele acasă

    Recrutul trebuie acum să îl înfrunte pe Ghost, un fost-recrut-devenit-răufăcător care urmase acelaşi program de pregătire din CIA, ne explică agenţii, dar la un moment dat o luase razna. Ciudat este că Ghost seamănă izbitor de mult cu Mitch; nu ştiu dacă asta au vrut producătorii, dar au fost câteva scene în care nu mai ştiam pe care recrut îl urmăresc. Trecând peste asta, aflăm că personajele pozitive trebuie să oprească un complot şi încep o urmărire prin Istanbul, Londra şi Roma.

    Problemele filmului sunt multe şi evidente: în primul rând, scenariul seamănă cu alte zeci sau sute de scenarii folosite în filmele de acţiune. Nu în filmele de spionaj, atenţie, pentru că acelea utilizează de obicei un fir narativ ceva mai subtil; aici e vorba de asasini şi de cât de mulţi terorişti poate fiecare să omoare. În al doilea rând, dialogul dintre personaje e marcat de contradicţii: Mitch aude tot timpul că răzbunarea nu e calea de urmat, dar i se cere la fiecare 60 de secunde să mai execute pe cineva. În cele din urmă, trebuie menţionat că American Assassin este complet lipsit de umor. Şi dacă vă întrebaţi de ce e nevoie de umor într-un film de acţiune, gândiţi-vă la seria James Bond şi la motivul pentru care lumea merge de 56 de ani în sălile de cinema pentru a urmări aventurile britanicului.

    Ciudat este că regizorul Michael Cuesta a realizat destul de multe producţii având ca temă spionajul – majoritatea pentru micul ecran, ce-i drept; el a stat în spatele camerei la mai multe episoade din serialul Homeland, recunoscut pentru intriga construită într-un mod exemplar. Tot Cuesta a regizat şi Kill the Messenger, un thriller pe care vi-l recomand sincer. În condiţiile astea, mi se pare de neînţeles modul în care a tratat American Assassin.

    Cât despre actori, singurul care merită menţionat e Michael Keaton; el îşi face bine treaba, aşa cum ne-a obişnuit, dar cred că regizorul ar fi trebuit să profite mai mult de prezenţa sa şi să îl evidenţieze pe actorul nominalizat la Oscar.

    Pentru American Assassin, lucrurile nu stau foarte bine nici pe site-urile de specialitate: Rotten Tomatoes îi oferă doar 34% recenzii pozitive. Cu toate acestea, banii par să se adune în conturile celor de la Lionsgate: filmul a debutat cu încasări de 20 de milioane de dolari la nivel global, în condiţiile în care bugetul a fost de doar 33 de milioane.

    În concluzie, vorbim de un film de acţiune care nu vă va ţine cu sufletul la gură, dar pe care îl puteţi urmări fără a lua telecomanda în mână la fiecare 5 minute. N-aş spune nici că merită un drum la cinema, fiind un film pe care îl puteţi vedea fără probleme pe micul ecran.

    Nota: 6,5/10

  • 10 personalităţi care au apărut în filme fără ca cineva să observe acest lucru – GALERIE FOTO

    Cei de la Brightside au realizat o colecţie de imagini care prezintă personalităţi ce au avut mici roluri în filme, fără însă a fi creditaţi pentru acest lucru.

    Se întâmplă uneori ca în timpul unui film să ai impresie că ai recunoscut pe cineva – şi de multe ori impresia este una corectă. Iată câţiva dintre “actorii de ocazie”.

    Sursa: Brightside.me

  • Cronică de film: Un horror de pus în ramă

    Cu încasări de peste 120 de milioane de dolari în weekendul lansării, It a lăsat mult în spate tot ceea ce înseamnă competiţie – filme precum Home Again sau The Hitman’s Bodyguard.

    A fost o performanţă binevenită, având în vedere că săptămânile de la sfârşitul lunii august au adus cele mai slabe performanţe din ultimii 20 de ani pentru box-office-ul nord-american.

    Intrarea It pe marile ecrane a adus mai multe recorduri: cea mai bună lansare din septembrie şi cea mai bună lansare pentru un film horror. Succesul de care se bucură producţia celor de la Warner Bros. şi New Line Cinema confirmă popularitatea lui Stephen King – peste 30 de filme îi poartă numele în căsuţa scenariştilor.

    It are ca şi concept central ceva ce mie, personal, mi-a dat multe coşmaruri când eram mic: un clovn criminal. Sigur, povestea e mult mai amplă, dar dacă ideea unui clovn care prinde viaţă vi se pare înspăimântătoare, atunci filmul o să vă dea fiori. De fapt, chiar şi Stephen King a recunoscut că Pennywise – numele clovnului în cauză – este o manifestare a temerilor sale din copilărie.

    Pennywise, aşadar, pare a avea un singur scop: să sperie şi să ucidă copii.

    Filmul din anii ’80 a rămas un punct de referinţă în industria horror, deşi e greu să spui că a fost un film reuşit. Singurul lucru de remarcat în acel caz este interpretarea lui Tim Curry, dar subiectul tratat a fost primit cu un entuziasm nebun de fanii genului. Era prin urmare firesc ca cineva să se încumete să adapteze din nou scenariul lui King, iar acel cineva s-a dovedit a fi Andy Muschietti.

    Încă de la prima scenă a filmului, care ni-l prezintă pe Georgie – un băiat de 6 ani care nu are un destin prea fericit – e evident că varianta din 2017 e mult superioară din punct de vedere tehnic. E şi meritul tehnologiei, pentru că efectele speciale sunt folosite în mod constant. Pot argumenta că e mai simplu să colorezi în roşu pe calculator decât să foloseşti cinci pungi de ketchup, aşa cum se făcea în anii ’80; în acelaşi mod, pot însă argumenta că lipsa totală de realism din filmele acelor ani avea un farmec pe care nu îl mai regăsesc azi.

    Pe măsură ce filmul avansează, aflăm şi inevitabilul clişeu: Pennywise e fapt o entitate malefică care se trezeşte o dată la 27 de ani pentru a teroriza copiii. Partea bună e însă că regizorul nu se fereşte de clişeele filmelor horror, ci profită la maximum de ele. Nu e un film care să aducă ceva sofisticat, o încercare de a transforma un horror într-un thriller; dimpotrivă, avem de-a face cu un film care are un singur rol: să ne sperie.

    Dacă nu sunteţi fani ai genului – eu recunosc că sunt – atunci It nu vă va impresiona în niciun fel. Filmul are meritul de a ieşi din zona celor realizate doar pentru profit, aşa cum a fost cazul seriei Paranormal Activity (aşa-numitele found footage), şi de a se întoarce la anii de glorie ai genului, când regizorul Sam Raimi aducea pe marile ecrane Evil Dead. Ca fapt divers, povestea din Evil Dead (film din 1984) a fost relansată anul trecut pe HBO, prin serialul Ash vs. Evil Dead.

    În concluzie, It e un film pentru iubitorii de horror. Ei vor pleca din sala de cinema aşa cum am făcut-o şi eu: cu un zâmbet pe faţă, dar cu teama că s-ar putea să nu dorm în noaptea ce urmează.

    Nota: 8,5/10