BusinessMagazin

Category: Film

  • A murit Luciano De Crescenzo. Scriitorul şi cineastul italian avea 90 de ani

    Cineastul american a murit la Roma după câteva zile petrecute în spital.

    Născut la Napoli, pe 20 august 1928, De Crescenzo a ajuns cunoscut în 1977 când a publicat “Cosi parlu Bellavista” (“Aşa grăita Bellavista”), un volum de povestiri despre oraşul său natal, arată editura Mondadori.

    De-a lungul anilor, cărţile lui De Crescenzo s-au vândut în aproape 20 de milioane de exemplare fiind traduse în 19 limbi şi difuzate în 25 de ţări.

    Până în 1976 a lucrat pentru IBM Italia. A debutat în calitate de actor în anii ’80, “Il pap’occhio/ Tele Vatican, ochiul papei” (“In the Pope’s Eye”), o comedie în regia lui Renzo Arbore, cu Roberto Benigni.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro. 

  • Cum ar fi ca toată lumea să te uite?

    Dacă vă place muzica celor de la Beatles (şi cui nu-i place?), atunci „Yesterday“ vă va trimite într-o călătorie nostalgică, amintindu-vă de ce britanicii au fost, cândva, regii posturilor de radio din întreaga lume.

    Totul începe cu o pană de curent care afectează tot globul; Jack (Himesh Patel), un muzician britanic care nu se bucură de prea mult succes, este implicat într-un accident cu un autobuz şi pare să fie singurul om de pe Pământ care îşi aduce aminte de Hey, Jude, Yellow Submarine sau Yesterday. Previzibil, cariera sa explodează, iar Jack se transformă într-un superstar.

    Şi dacă muzica nu e un argument destul de bun, numele regizorului va fi cu siguranţă: Danny Boyle, cel care a regizat multe filme excelente – Slumdog Millionaire, Trainspotting sau 127 de ore sunt doar câteva dintre ele.

    Sigur, filmul are şi multe probleme: în primul rând, se insistă mult prea mult pe relaţia dintre Jack şi Ellie (Lily James), una care nu stârneşte prea mult interes. Pe de altă parte, cred că scenariştii au ratat ocazia de a evidenţia una dintre întrebările esenţiale ale filmului: cum ar fi arătat lumea artistică dacă Beatles nu ar fi existat? Boyle şi echipa se mulţumesc doar cu expunerea acestei ipoteze, iar răspunsul e dat, practic, de întreaga desfăşurare a evenimentelor: chiar şi fără John Lennon, Paul McCartney, George Harrison şi Ringo Starr, acordurile ar fi ajuns, cumva, la urechile celor care iubesc muzica.

    Un segment interesant este cel în care succesul lui Jack atinge cote nemaiîntâlnite; aici, Boyle duce filmul spre comedie, ironizând tot ceea ce înseamnă industria muzicală de astăzi. Nu este însă foarte clar dacă lucrurile stăteau la fel şi pe vremea celor de la Beatles.

    În cele din urmă, Jack trebuie să aleagă între succes şi dragoste, iar asta diminuează din calitatea filmului. Sunt convins că s-ar fi putut găsi şi o altă încheierii o poveştii, fără a da spectatorului prea multe explicaţii; nici fenomenul „uitării“ nu e explicat în vreun fel, dar nu cred că o să vedeţi pe nimeni plângându-se de asta.

    Yesterday este un film uşor, dar care va rezona cu multă lume datorită coloanei sonore. Dacă ar fi fost vorba de altă formaţie şi nu de Beatles, aş fi fost probabil reticent să recomand acest film; însă o fac, şi sper să vă bucuraţi de călătoria muzicală aşa cum am făcut-o şi eu.

    Notă: 7,5/10

    Yesterday
    Regia: Danny Boyle
    Distribuţie: Himesh Patel, Lily James, Sophia Di Martino
    Durată: 1 oră 56 minute
    Buget: 26 milioane dolari

    Data lansării: 12 iulie

  • Cronică: Să mai vorbim şi de filme romantice

    Bazat pe nuvela cu acelaşi nume, The Sun Is Also a Star se încadrează perfect în genul young adult fantasy, varianta fără elemente SF a genului literar care v-a adus Twilight, The Maze Runner sau The Hunger Games, young adult fiction; nu vă aşteptaţi, prin urmare, la multe intrigi sau răsturnări de situaţie, pentru că publicul-ţintă e unul care vrea lucrurile cât mai clare.

    Ry-Russo Young pare pornit să stârnească cât mai multă emoţie în rândul spectatorilor, transformând scenariul semnat de Tracy Oliver într-o fabulă ce are ca element central viaţa de imigrant în Statele Unite.

    Protagoniştii încearcă să-şi onoreze tradiţiile strămoşeşti, acelea care îi definesc, fără a fi însă dispuşi să piardă prea mult din adevărata experienţă americană; toate aceste elemente sunt prezentate spectatorilor prin filtrul unei poveşti de dragoste.

    Două puncte forte ale peliculei sunt modul în care este filmată şi succesiunea cadrelor, părând uneori că urmăreşti un colaj de imagini bine alese, potrivite pentru a întări dialogul dintre personaje.

    Yara Shahidi (care impresionează în serialul Black-ish) şi Charles Melton îi interpretează pe Natasha şi Daniel, fiica unor imigranţi jamaicani, respectiv fiul unui imigrant coreean. La acest moment, sunt convins că vă trece prin minte ideea că vorbesc despre un film plin de clişee şi accente pe care numai patriotismul american exagerat le poate aduce. Parţial, lucrurile chiar aşa stau; dar The Sun Is Also a Star are şi ceva propriu, care îl diferenţiază de celelalte mii de filme care ies de la Hollywood având ca unic scop promovarea visului american. Filmul de faţă captivează graţie interacţiunii dintre cei doi actori, dar şi unei doze de realism care de cele mai multe ori lipseşte.

    În fine, consider că era cazul să mai vedem şi astfel de producţii în cinematografe (şi ca ele să fie promovate), pentru că ultimele luni ne-au adus în prim-plan doar blockbustere cu bugete de sute de milioane de euro. Nu că asta ar fi ceva rău – până la urmă, acestea sunt cele care pun în evidenţă cel mai bine evoluţia industriei cinematografice – dar simţi, măcar ocazional, nevoia de a urmări un film care să trezească în tine cele mai simple emoţii umane.

    The Sun Is Also a Star e un film care merită văzut, mai ales pentru sinceritatea cu care tratează relaţia dintre cele două personaje principale.

    Notă: 7/10

  • Bogăţia din Westeros, transpusă în lumea reală

    Game of Thrones a fost o adevărată mină de aur pentru HBO şi compania care deţine postul, Time Warner (achiziţionată de AT&T în 2018 pentru 85 de miliarde de dolari). Acesta nu este doar cel mai urmărit serial din istoria HBO, cu aproape 30 de milioane de telespectatori la fiecare episod doar în Statele Unite, ci şi o franciză cu o valoare de peste 1 miliard de dolari, potrivit celor de la New York Times.
    Pentru ultimul sezon, HBO a pus la bătaie 90 de milioane de dolari, adică 15 milioane de dolari pentru fiecare episod, o sumă nemaiîntâlnită în istoria televiziunilor.
    De unde vin însă banii? HBO nu se bazează pe publicitate, aşa cum fac reţelele tradiţionale, mizând în schimb pe abonamentele lunare pe care oamenii le achită operatorilor de cablu. Pare a fi o formulă câştigătoare, profitul HBO situându-se în jurul valorii de 6 miliarde de dolari în perioada 2015-2018, iar o bună parte din bani sunt reinvestiţi în producţii originale.
    Avantajul unui astfel de sistem, fără publicitate, este că cei de la HBO nu sunt neapărat interesaţi de performanţele fiecărui episod în parte, ci mai degrabă de evoluţia pe parcursul unui întreg an.
    Cei de la Hollywood Reporter au calculat că numărul celor care s-au abonat la HBO pentru a urmări Game of Thrones este unul impresionant: 50 de milioane.
    Dacă punem la socoteală şi
    DVD-urile, jucăriile şi celelalte produse inspirate de Westeros, concluzia este că Game of Thrones a asigurat o bună parte din veniturile gigantului HBO.
    Nu toată lumea e însă dispusă să plătească pentru a-şi vedea personajele preferate: serialul a reprezentat 17% din tot conţinutul piratat infectat de pe internet în 2018, deşi anul trecut nu a fost programată apariţia unor episoade noi din Game of Thrones. Descoperirea a fost făcută în urma unei cercetări întreprinse de compania de securitate cibernetică Kaspersky.

    Sōnar Māzis
    (Winter is coming)
    Game of Thrones şi lumea din Westeros au astfel o componentă economică puternică, atât în lumea reală cât şi în cea imaginată de George R.R. Martin în cartea sa – Cântec de gheaţă şi foc. În lumea reală, serialul înseamnă nu numai audienţă, ci şi turism. Filmat în Croaţia, Irlanda de Nord şi Islanda, a dus la o creştere importantă a încasărilor din turism. Este cazul Dubrovnikului, care, după apariţia sa începând cu sezonul 2, a înregistrat 244.000 de turişti, care au cheltuit 126 de milioane de euro. În 2017 numărul turiştilor a crescut la circa 2 milioane, într-un oraş cu 42.000 de locuitori.
    Serialul a beneficiat şi de sprijinul financiar al guvernului Irlandei de Nord, care estima că beneficiile aduse economiei locale depăşesc 200 de milioane de dolari. Câştigurile au fost şi de altă natură: expresia „Winter is coming” a intrat nu numai în vorbirea populară, ci şi în discursurile de la Casa Albă sau negocierile pentru Brexit. Arya a devenit unul dintre cele mai populare nume în Marea Britanie, la colegiul Berkeley se studiază limba dothraki şi se înregistrează o creştere a interesului tinerilor pentru studiile medievale. Chiar şi aplicaţia DuoLingo oferă cursuri de High Valyrian.
    Economic vorbind, dragonul este cea mai importantă valoare a lumii din Game of Thrones, pentru că reprezintă nu numai cele mai puternice creaturi, ci şi cea mai importantă monedă. Daenerys a dat o valoare, la un moment dat, unui pui de dragon, oferindu-l unui negustor pentru 8.000 de sclavi şi 5.000 de nepătaţi. Sub forma monezii de aur, un dragon valorează 30 – 210 monezi de argint şi între 1.470 şi 23.520 de monezi comune.
    Dimensunea financiară a Westerosului este dată de Banca de Fier, cea care a finanţat tronul de fier cu 3 milioane de monede, alături de Lannisteri, cu 2 milioane şi Credinţa celor Şapte cu 1 milion de monede. Economiştii au calculat că după venirea pe tron a lui Robert Baratheon cheltuielile coroanei au explodat, iar veniturile din taxe au scăzut.
    Cu toate că serialul produs de HBO a devenit unul dintre cele mai de succes producţii TV din toate timpurile, actorii din Game of Thrones încă nu au ajuns la nivelul de salarizare a unor vedete precum Charlie Sheen (Two and a Half Men) sau actorii din Friends, care primeau pe episod peste 1 milion de dolari (în sezonul 10 în cazul Friends).
    Publicaţia Hollywood Reporter a dezvăluit că o parte din actori a obţinut măriri de salariu. Astfel Peter Dinklage (Tyrion Lannister), Lena Headey (Cersei Lannister), Kit Harington (Jon Snow), Nikolaj Coster-Waldau (Jaime Lannister) şi Emilia Clarke (Daenerys Targaryen) au câştigat fiecare câte 500.000 de dolari de pe episod în ultimele două sezoane ale serialului (7 şi 8).
    Cu toate acestea, nu sunt cei mai bine plătiţi actori de la TV. Jim Parsons, Johnny Galecki sau Kaley Cuoco, vedetele din Big Bang Theory, câştigă 1 milion de dolari pe episod, iar Sofia Vergara (Modern Family) a avut venituri anul trecut de 28,5 milioane de dolari; o mare parte din acestă sumă a provenit din apariţiile în serialul Modern Family, potrivit Forbes.
    Chiar dacă finalul lui Game of Thrones nu a fost pe placul tuturor, un lucru este sigur: va trece mult timp până când un alt serial va putea fi numit, pe bună dreptate, un fenomen.

    1. Sansa Stark (Lady de Winterfell) / Sophie Turner
    Salariu: 150.000 de dolari/episod
    Avere netă: 6 milioane de dolari

    2. Arya Stark / Maisie Williams
    Salariu: 150.000 de dolari/episod
    Avere netă: 6 milioane de dolari

    3. Daenerys Targaryen / Emilia Clarke
    Salariu: 500.000 de dolari/episod
    Avere netă: 13 milioane de dolari

    4. Jaime Lannister / Nikola Coster-Waldau
    Salariu: 500.000 de dolari/episod
    Avere netă: 16 milioane de dolari

    5. Tyrion Lannister / Peter Dinklage
    Salariu: 500.000 de dolari/episod
    Avere netă: 15 milioane de dolari

    6. Jon Snow / Kit Harington
    Salariu: 500.000 de dolari/episod
    Avere estimată: 12 milioane de dolari

    7. Cersei Lannister / Lena Headey
    Salariu net: 500.000 de dolari/episod
    Avere estimată: 9 milioane de dolari

    Sursa: stylecaster.com

  • Cronică de film: Povestea unui criminal în serie

    Extremely Wicked, Shockingly Evil and Vile” (Extrem de pervers, şocant de violent şi diabolic) sunt cuvintele rostite imediat după sentinţă de judecătorul care l-a condamnat pe Ted Bundy. Era potrivit, astfel, ca aceste cuvinte să dea şi titlul filmului care spune povestea unuia dintre cei mai notorii criminali în serie din istoria Statelor Unite.

    Filmul este semnat de Joel Berlinger, acelaşi regizor care a realizat şi documentarul „Conversations with a Killer: The Ted Bundy Tapes”, o miniserie de patru episoade difuzată pe Netflix.Documentarul este punctul forte al lui Berlinger, dovadă fiind şi nominalizarea la premiile Oscar primită în 2012 pentru „Paradise Lost 3”.

    „Extremely Wicked, Shockingly Evil and Vile” este bazat pe cartea „My Life with Ted Bundy”, scrisă de fosta iubită a acestuia, Elizabeth Kloepfer (interpretată de Lily Collins), şi reflectă evenimentele din perspectiva ei. A fost o alegere interesantă a regizorului, pentru că nu îl vedem pe Ted Bundy (Zac Efron) cum comite vreo crimă; aflăm detalii despre brutalitatea sa în acelaşi fel în care le-au aflat şi juraţii care l-au găsit vinovat.
    Pentru unii spectatori, alegerea lui Berlinger ar putea să pară o încercare de a limita sentimentele de ură şi repulsie faţă de Bundy; pentru alţii, deşi cred că numărul lor va fi mic, ar putea fi înţeleasă chiar ca o exonerare a personajului.

    Un alt aspect extrem de important – şi lăudabil, din punctul meu de vedere – este că producătorii au decis să nu explice de ce Ted Bundy a comis crimele în cauză. Nu primim indicii legate de copilăria sa, de traumele pe care le-ar fi putut suferi şi care l-ar fi transformat în ucigaşul cunoscut de toţi. Spectatorul nu rămâne cu semne de întrebare vizavi de vinovăţia sa, ci mai degrabă cu unele legate de motivele sale.

    Zac Efron, cunoscut mai degrabă pentru filmele de comedie sau musical-urile care l-au lansat, dă o profunzime neaşteptată rolului. Actorul se foloseşte de şarm pentru a da o notă şi mai sinistră personajului; privindu-l pe Efron, devine ceva mai clar cum a reuşit Bundy să atragă atât de multe femei.

    În concluzie, „Extremely Wicked, Shockingly Evil and Vile” este un film cel puţin interesant, care te lasă cu un sentiment de satisfacţie faţă de modul în care povestea lui Bundy s-a încheiat, dar şi cu o întrebare apăsătoare: „De ce?”.

    Nota: 8/10

  • King. Stephen King. – VIDEO

    Stephen King este, fără doar şi poate, unul dintre cei mai prolifici scriitori din punctul de vedere al numărului de texte transpuse pe marele ecran. Şi chiar dacă este cunoscut mai ales pentru poveştile de groază precum The Mist, Carrie, Dark Tower sau Salem’s lot, King este şi autor al unor capodopere precum The Shining sau The Shawshank Redemption – cel din urmă considerat de mulţi, printre care şi subsemnatul, unul dintre cele mai bune filme realizate vreodată.

    Povestea din Pet Sematary începe atunci când familia Creed se mută într-o nouă casă în oraşul Ludlow din Maine, Statele Unite. O casă minunată, dar cu anumite probleme: o autostradă care trece prin faţa porţii şi un cimitir de animale în spatele locuinţei.

    Urmează o serie de accidente nefericite, ceva înmormântări şi reveniri la viaţă. Nu am povestit tot filmul, ci doar elementele întâlnite în prima jumătate de oră.

    După cum scriam în primele rânduri, aceasta nu este prima versiune cinematografică a lui Pet Sematary; un prim film a fost lansat în 1989, dar calitatea a lăsat mult de dorit. Versiunea 2019 e mai bună, dar nu reuşeşte totuşi să inducă spectatorului starea de groază cu care rămâi în cazul altor filme – The Shining e un bun exemplu în acest sens.

    Păstrând mare parte din scenariul imaginat de King, regizorii acestui film au încercat totuşi să includă propriile idei, modificând în special finalul filmului. Dar King nu a vândut peste 350 de milioane de exemplare degeaba, aşa că intervenţia celor doi regizori e mai degrabă nefericită.

    Nu este neapărat genul de film la care să analizez prestaţia actorilor, dar prezenţa lui Jason Clarke, un actor extrem de talentat, pare uşor lipsită de sens. Nu că prestaţia sa ar fi una slabă, din contră, dar momentele în care el îşi poate etala abilităţile sunt prea puţine.

    Deşi multe dintre operele lui King au fost deja ecranizate, puţine reuşesc să implice spectatorul în acelaşi fel în care cărţile îşi implică cititorul.
    Într-adevăr, citind cărţile lui Stephen King intri parcă într-o lume întunecată, violentă, unde pericolele pândesc la tot pasul. Capacitea minţii umane de a imagina tot ceea ce şi-a imaginat şi King rămâne încă ceva ce realizatorii de film nu pot imita.

    În concluzie, nu vorbim de cea mai bună adaptare a unei poveşti de Stephen King, dar nici de una pe care să o ignoraţi. Dacă sunteţi fani ai genului, Pet Sematary poate fi o opţiune bună pentru un drum la cinema.

    Nota: 6,5/10

  • King. Stephen King. – VIDEO

    Stephen King este, fără doar şi poate, unul dintre cei mai prolifici scriitori din punctul de vedere al numărului de texte transpuse pe marele ecran. Şi chiar dacă este cunoscut mai ales pentru poveştile de groază precum The Mist, Carrie, Dark Tower sau Salem’s lot, King este şi autor al unor capodopere precum The Shining sau The Shawshank Redemption – cel din urmă considerat de mulţi, printre care şi subsemnatul, unul dintre cele mai bune filme realizate vreodată.

    Povestea din Pet Sematary începe atunci când familia Creed se mută într-o nouă casă în oraşul Ludlow din Maine, Statele Unite. O casă minunată, dar cu anumite probleme: o autostradă care trece prin faţa porţii şi un cimitir de animale în spatele locuinţei.

    Urmează o serie de accidente nefericite, ceva înmormântări şi reveniri la viaţă. Nu am povestit tot filmul, ci doar elementele întâlnite în prima jumătate de oră.

    După cum scriam în primele rânduri, aceasta nu este prima versiune cinematografică a lui Pet Sematary; un prim film a fost lansat în 1989, dar calitatea a lăsat mult de dorit. Versiunea 2019 e mai bună, dar nu reuşeşte totuşi să inducă spectatorului starea de groază cu care rămâi în cazul altor filme – The Shining e un bun exemplu în acest sens.

    Păstrând mare parte din scenariul imaginat de King, regizorii acestui film au încercat totuşi să includă propriile idei, modificând în special finalul filmului. Dar King nu a vândut peste 350 de milioane de exemplare degeaba, aşa că intervenţia celor doi regizori e mai degrabă nefericită.

    Nu este neapărat genul de film la care să analizez prestaţia actorilor, dar prezenţa lui Jason Clarke, un actor extrem de talentat, pare uşor lipsită de sens. Nu că prestaţia sa ar fi una slabă, din contră, dar momentele în care el îşi poate etala abilităţile sunt prea puţine.

    Deşi multe dintre operele lui King au fost deja ecranizate, puţine reuşesc să implice spectatorul în acelaşi fel în care cărţile îşi implică cititorul.
    Într-adevăr, citind cărţile lui Stephen King intri parcă într-o lume întunecată, violentă, unde pericolele pândesc la tot pasul. Capacitea minţii umane de a imagina tot ceea ce şi-a imaginat şi King rămâne încă ceva ce realizatorii de film nu pot imita.

    În concluzie, nu vorbim de cea mai bună adaptare a unei poveşti de Stephen King, dar nici de una pe care să o ignoraţi. Dacă sunteţi fani ai genului, Pet Sematary poate fi o opţiune bună pentru un drum la cinema.

    Nota: 6,5/10

  • Un exerciţiu sinistru de imaginaţie – VIDEO

    Peele nu este doar regizorul acestui nou horror, ci are şi rolurile de scenarist şi producător. După succesul neaşteptat înregistrat de „Get Out“, Peele reuşeşte să revină cu un film de o calitate similară, performanţă cu care nu mulţi cineaşti se pot lăuda.

    Acţiunea din „Us“ începe în 1986 şi prezintă un copil plimbându-se alături de părinţi prin orăşelul american Santa Cruz. Scăpată din ochi de adulţi, fetiţa ajunge pe o plajă pustie şi pătrunde într-o încăpere acoperită de oglinzi; câteva secunde mai târziu, ea descoperă în faţa uneia dintre oglinzi dublura sa.

    Filmul sare apoi în zilele noastre, locul fetiţei fiind luat de o femeie căsătorită (Lupita Nyong’o) şi mamă a doi copii. Alături de soţul ei (Winston Duke), ea ajunge din nou pe plaja care încă îi dă coşmaruri.

    De aici, aşa cum se întâmplă de obicei în filmele lui Peele, lucrurile iau o întorsătură care va tulbura orice spectator. Este lăudabil modul în care cei doi actori principali trec de la o stare la alta şi imprimă celui din faţa ecranului o profundă stare de nelinişte. Nyong’o, deţinătoare a unui premiu Oscar pentru rolul din „12 ani de sclavie“, semnează cea mai bună performanţă a ei din ultimii doi-trei ani.

    Aşa cum a procedat şi în „Get Out“, Jordan Peele aduce un omagiu perioadei cinematografice care i-a indus pasiunea pentru film, mai precis anii ’70-’80. Acest lucru este evident încă din primele scene şi reapare de-a lungul celor aproape două ore de film. Elementele sunt diverse – reclame vechi, melodii, postere sau graffitiuri –, dar toate au rolul de a evoca acei ani şi atmosfera din acea perioadă.

    Trebuie spus, fără ocolişuri, că „Us“ e un film bizar, care se aseamănă din acest punct de vedere unor capodopere ale cinematografiei mondiale precum „The Shining“ sau „A Clockwork Orange“, ambele semnate de Stanley Kubrick. Elementele cinematografice se îmbină astfel încât să permită o reinterpretare generală a evenimentelor la fiecare vizionare. Este o tehnică, aş spune, pe care doar marii regizori o posedă.

    Închei prin a remarca şi curajul celor de Universal Pictures, care şi-au asumat lansarea unui film cu buget mic (20 milioane dolari) într-o perioadă a anului dominată, tradiţional, de producţiile celor de la Marvel. Mai mult, „Us“ a trebuit să concureze şi cu „Pet Sematary“, cea mai nouă interpretare a poveştii de groază semnate de Stephen King. Pariul a fost unul câştigător: lansat pe 22 martie, filmul a generat deja peste 215 milioane de dolari din vânzările de bilete.

    Notă: 8,5/10

  • Un debut excelent pentru un regizor român de mare perspectivă – VIDEO

    Filmul este o adaptare cinematografică după piesa de teatru cu acelaşi nume, iar rezultatul este unul spectaculos. Vlad Zamfirescu, care semnează şi regia, face unul dintre cele mai bune roluri ale sale; este un actor complet, care dovedeşte că tranziţia de la teatru la film este una cât se poate de naturală. Secretul fericirii este genul de film care te ţine în tensiune folosind doar elementele de bază ale unei producţii cinematografice: scenariu şi actori.

    Decorul este unul simplu, întreaga acţiune desfăşurându-se pe terasa unui apartament de bloc. Nu vă lăsaţi însă păcăliţi de acest lucru, pentru că stările prin care trec cei trei protagonişti sunt dintre cele mai diverse.

    Urmărind Secretul fericirii, mi-a venit imediat în minte un alt exemplu de piesă transpusă excelent pe marele ecran: Fences, producţia din 2017 regizată de Denzel Washington, care s-a numărat printre favoriţii sezonului de premii.

    Cunosc destule persoane care sunt reticente în faţa ideii de a urmări un film cu doar trei actori; aş spune însă că, folosind un număr redus de personaje, regizorului, şi mai ales scenariştilor, li se dă ocazia să exploreze intimitatea acestora şi să îi apropie pe telespectatori de cei care dau viaţă filmului. Am numeroase exemple în acest sens, un clasic fiind şi 12 Angry Men (chiar dacă numărul personajelor este mai mare, premisele sunt oarecum aceleaşi).

    Am avut mereu o problemă cu faptul că cele mai multe producţii locale foloseau cadre statice, cu foarte puţină mişcare, transformând filmul într-un soi de exerciţiu de răbdare. Cu toate că multe s-au bucurat de un evident succes, personal nu aş putea spune că am fost un mare fan al acestor producţii; sunt, în aceeaşi măsură, conştient de faptul că numeroase lipsuri au venit ca o consecinţă a subfinanţării. Proiecţiile de la TIFF 2018 mi-au dovedit însă că noua generaţie de cineaşti este dispusă să îşi asume mai multe riscuri şi sunt convins că filmele se vor bucura de o recunoaştere mult mai mare peste hotare.

    Secretul fericirii este o producţie care te pune pe gânduri, iar finalul nu face decât să scoată în evidenţă temele profunde abordate de film, teme cu care cei mai mulţi dintre noi am putea, cândva, să ne identificăm. Prezentarea acestora este pe alocuri superficială, dar sunt convins că nu e vorba de omisiune, ci de intenţie. Zamfirescu şi-a construit extrem de atent naraţiunea, atingând punctul culminant cu doar câteva cadre înainte de final.

    Filmul ar trebui să ajungă în cinematografe în toamna acestui an şi vă recomand din inimă să mergeţi în sălile de cinema pentru a-l urmări. Este un motiv de laudă la adresa filmului românesc.

    Nota: 8,5/10

    Secretul fericirii
    Regia: Vlad Zamfirescu
    Distribuţie: Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu, Theo Marton
    Durată: o oră şI 30 de minute
    Data lansării: toamnă 2018

  • Un debut excelent pentru un regizor român de mare perspectivă

    Filmul este o adaptare cinematografică după piesa de teatru cu acelaşi nume, iar rezultatul este unul spectaculos. Vlad Zamfirescu, care semnează şi regia, face unul dintre cele mai bune roluri ale sale; este un actor complet, care dovedeşte că tranziţia de la teatru la film este una cât se poate de naturală. Secretul fericirii este genul de film care te ţine în tensiune folosind doar elementele de bază ale unei producţii cinematografice: scenariu şi actori.

    Decorul este unul simplu, întreaga acţiune desfăşurându-se pe terasa unui apartament de bloc. Nu vă lăsaţi însă păcăliţi de acest lucru, pentru că stările prin care trec cei trei protagonişti sunt dintre cele mai diverse.

    Urmărind Secretul fericirii, mi-a venit imediat în minte un alt exemplu de piesă transpusă excelent pe marele ecran: Fences, producţia din 2017 regizată de Denzel Washington, care s-a numărat printre favoriţii sezonului de premii.

    Cunosc destule persoane care sunt reticente în faţa ideii de a urmări un film cu doar trei actori; aş spune însă că, folosind un număr redus de personaje, regizorului, şi mai ales scenariştilor, li se dă ocazia să exploreze intimitatea acestora şi să îi apropie pe telespectatori de cei care dau viaţă filmului. Am numeroase exemple în acest sens, un clasic fiind şi 12 Angry Men (chiar dacă numărul personajelor este mai mare, premisele sunt oarecum aceleaşi).

    Am avut mereu o problemă cu faptul că cele mai multe producţii locale foloseau cadre statice, cu foarte puţină mişcare, transformând filmul într-un soi de exerciţiu de răbdare. Cu toate că multe s-au bucurat de un evident succes, personal nu aş putea spune că am fost un mare fan al acestor producţii; sunt, în aceeaşi măsură, conştient de faptul că numeroase lipsuri au venit ca o consecinţă a subfinanţării. Proiecţiile de la TIFF 2018 mi-au dovedit însă că noua generaţie de cineaşti este dispusă să îşi asume mai multe riscuri şi sunt convins că filmele se vor bucura de o recunoaştere mult mai mare peste hotare.

    Secretul fericirii este o producţie care te pune pe gânduri, iar finalul nu face decât să scoată în evidenţă temele profunde abordate de film, teme cu care cei mai mulţi dintre noi am putea, cândva, să ne identificăm. Prezentarea acestora este pe alocuri superficială, dar sunt convins că nu e vorba de omisiune, ci de intenţie. Zamfirescu şi-a construit extrem de atent naraţiunea, atingând punctul culminant cu doar câteva cadre înainte de final.

    Filmul ar trebui să ajungă în cinematografe în toamna acestui an şi vă recomand din inimă să mergeţi în sălile de cinema pentru a-l urmări. Este un motiv de laudă la adresa filmului românesc.

    Nota: 8,5/10

    Secretul fericirii
    Regia: Vlad Zamfirescu
    Distribuţie: Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu, Theo Marton
    Durată: o oră şI 30 de minute
    Data lansării: toamnă 2018