BusinessMagazin

Category: Film

  • Cronică de film: Un candidat serios la Oscar

    Three Billboards Outside Ebbing, Missouri e un film puternic care combină elemente de umor şi violenţă pentru a demonstra că oamenii fac lucruri neaşteptate atunci când sunt împinşi dincolo de limite. 

    Mildred (Frances McDormand), exasperată de faptul că poliţia nu are nicio pistă legată de ucigaşul fiicei sale, decide să închirieze trei panouri la ieşirea din oraş pentru a-l determina pe şeriful Willoughby (Woody Harrelson) să redeschidă cazul. Acesta este însă un soi de erou local, iar localnicii nu privesc cu ochi buni acţiunile femeii. Începe astfel un joc de-a şoarecele şi pisica care duce la o tensiune greu de imaginat, având în vedere premisele oarecum banale ale poveştii. Adăugând contribuţia lui Sam Rockwell, ce interpretează un ajutor de şerif care aşteaptă să ia locul lui Willoughby, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri devine un exemplu perfect de film transformat în capodoperă de actori şi regizor. Fără îndoială, vorbim de unul dintre cei mai solizi candidaţi la Oscar de anul acesta. 

    Regizorul Martin Donagh creează o premisă solidă, plasând numeroase personaje într-o poveste cu accente melancolice. Profitând la maximum de posibilităţile rolului şi demonstrând încă o dată calităţile excepţionale, Frances McDormand îşi croieşte drum spre premiul Oscar prin acest rol. Fermecătoare şi dornică parcă să îmbrăţişeze partea întunecată a condiţiei umane, actriţa reuşeşte să aibă cel mai bun rol al său de la Fargo încoace. 

    Bazându-se pe puterea actorilor din distribuţie pentru a atenua trecerea de la batjocură la un sentiment profund de doliu, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri stă ca o nouă dovadă a faptului că filmele lui Martin Donagh sunt uşor de recunoscut. Înclinarea şi refacerea valorilor familiei şi declanşarea conflictului, dar în cele din urmă reconectarea unei comunităţi prin tragedie reprezintă elementele care formează un mesaj important despre puterea umană şi, mai ales, limitele pe care oamenii şi le impun. 

    În peisajul de astăzi de la Hollywood, astfel de filme sunt ca o gură de aer proaspăt. Este greu să mai aduci publicului o poveste bazată pe cele mai simple sentimente umane şi să ai o reacţie pozitivă. Three Billboards Outside Ebbing, Missouri reuşeşte acest lucru, aşa cum Hell or High Water a făcut-o anul trecut. Ambele aveau aceleaşi componente – excepţie făcând elementele ocazionale de umor pe care Donagh le propune. Aş spune însă că interpretările semnate de McDormand şi Harrelson trec Three Billboards Outside Ebbing, Missouri pe o poziţie mai bună la startul cursei pentru sezonul premiilor. 

    Nota: 8,5/10

     

  • Recenzie Justice League: E greu să copiezi modelul de succes al celor de la Marvel

    Mi-e greu să pricep ce au vrut să facă producătorii cu Justice League: să pregătească noi poveşti de origine, să creeze un sentiment de anticipare faţă de următorul Justice League sau să testeze cum ar reacţiona fanii lor la adunarea supereroilor. Poate o combinaţie din toate, dar, aşa cum se întâmplă de obicei, când vrei să împuşti mai mulţi iepuri rămâi fără gloanţe.

    Ultima oară când a fost cap de afiş într-un film (Batman vs. Superman: Dawn of Justice), Superman părea să aibă o soartă pe care nimeni nu a luat-o în serios. Desigur că Superman nu a murit şi a revenit în prim-plan, dar nici măcar asta nu a salvat prea mult din film.

    Primul care sesizează pericolul e Batman, aşa că îşi asumă rolul de a strânge o echipă de supereroi. Ca să fie mai simplu de înţeles, imaginaţi-vă grupul Avengers cu o serie de schimbări: Batman în locul lui Iron Man, Superman în locul lui Thor, Aquaman în locul lui Hulk şi aşa mai departe. Comparaţia e uşor exagerată, dar şi filmul e la fel.

    Justice League aduce câteva modificări poveştii clasice, aşa cum ar fi introducerea unui Flash mai tânăr decât cei cu care eram obişnuiţi. Un lucru cel puţin ciudat, pe care l-a ”reperat“ un coleg, este modul în care Batman – deşi este evident că toată lumea îi ştie adevărata identitate – continuă să vorbească cu o voce modificată când îşi pune masca.

    Am spus-o săptămâna trecută şi simt nevoia să mă repet: filmele de acest gen nu mai aduc nimic nou. Chiar dacă nu sunt neapărat un fan al universului extins DC (numele oficial al francizei deţinute de Warner Bros.), am apreciat producţiile de calitate atunci când a fost cazul. Luaţi ca exemplu Wonder Woman, un film de o calitate mult superioară celorlalte încercări ale Warner Bros. Chiar dacă au trecut 57 de ani de când lumea a făcut cunoştinţă cu Justice League, creatorii nu par să fi găsit formula corectă pentru marele ecran.

    Regizorul Zack Snyder rămâne adeptul unei atmosfere întunecate, aşa cum a fost cazul în Dawn of Justice; desfăşurarea haotică a filmului şi scenele de luptă care nu au, regretabil, prea multă imaginaţie transformă Justice League într-o producţie cel mult mediocră.

    Viitorul francizei e pus în pericol şi de rezultatele financiare de până acum: în weekendul de lansare, Justice League a obţinut din bilete doar 93 de milioane de dolari, în condiţiile în care bugetul consolidat (ce include costurile cu marketingul şi lansarea pe DVD) trece uşor de 500 de milioane de dolari.

    E Justice League un film pentru fanii universului DC? Sigur. E Justice League un film bun? Nici pe departe.

    Nota: 6/10

  • Cel mai bun film al anului, ales de către economiştii din domeniul economiei comportamentale

    Anul acesta, economia comportamentală a intrat în vizorul majorităţii după ce premiul Nobel pentru Economie i-a fost înmânat în acest an economistului american Richard Thaler, profesor al Universităţii Chicago, pentru contribuţia acestuia în domeniul economiei comportamentale, respectiv aplicarea mecanismelor psihologice în economice.

    Această ramură a ştiinţelor economice, care îşi poate avea originea chiar în lucrarea “The Theory of Moral Sentiments”, scrisă de către celebrul economist scoţian Adam Smith în 1759, a început în ultimii 30 de ani să câştige teren în faţa curentului raţionalist.

    Teoria ghiontului (Nudge Theory) reprezintă una dintre cele mai importante contribuţii ale lui Thaler, prin care acesta scoate în evidenţă importanţa arhitecturii alegerii, pentru care a şi fost criticat de către o parte a zonei politice de dreapta (susţinători tradiţionali ai Şcolii Chicago), fiind definită ca o teorie paternalistă.

    Să revenim la filme şi la pelicula considerată ca fiind cea mai bună de anul acesta: Marjorie Prime, un film SF care explorează relaţia lui Marjorie, o femeie de 85 de ani, cu o întruchipare a soţului ei decedat, Walter. Soţul reapare în viaţa ei sub forma de hologramă şi acesta funcţionează datorită inteligenţei artificiale şi amintirilor lui Marjorie care-l fac pe Walter să pară real.

    “Este iubirea pe care ţi-o aminteşti la fel ca cea reală? Ce ne aducem aminte şi ce omitem din trecutul relaţiei?” sunt câteva dintre întrebările pe care filmul le propune spectatorilor. În rolurile principale joacă Lois Smith (Marjorie) şi Jon Hamm (Walter) şi filmul este regizat de Michael Almereyda (Experimenter (2015), Hamlet (2000) etc). Filmul este bazat pe o piesă de teatru scrisă de Jordan Harrison.

    Cel mai bun regizor, în opinia economiştilor, a fost Iram Haq cu filmul “What Will People Say”. Cel mai bun scenariu este al filmului “A Dogs Purpose”, iar cel mai bun actor a fost desemnat ca fiind Colin Farrell (The Beguiled) şi cea mai bună actriţă, Gal Gadot pentru “Wonder Woman”.
     

  • A apărut primul trailer al celui mai aşteptat film al anului 2018 – VIDEO

    În trailer îi vedem pe Thor, Spiderman, Iron Man, Black Panther, Doctor Strange şi toţi eroii Marvel infruntându-l pe Thanos.

    Filmul este regizat de fraţii Joe şi Anthony Russo, cei care au regizat unul dintre cele mai apreciate filme din universul Marvel, “Captain America: The Winter Soldier”.

  • Studiourile Marvel au rămas fără idei

    Spun compromis pentru că Thor: Ragnarok încearcă să-şi acopere lipsurile cu o supradoză de umor, dar asta nu e ceva chiar atât de simplu de făcut. Toate filmele produse de Marvel sunt pe alocuri amuzante, pentru că altfel şi-ar pierde jumătate din spectatori, dar ultima parte a trilogiei Thor pare gândită mai degrabă ca o succesiune de glume. Suspansul lipseşte cu desăvârşire – nu că Universul Marvel ar excela la acest capitol – iar faptul că ştii ce urmează să se întâmple în majoritatea scenelor nu ajută deloc. Era însă de aşteptat ca regizorul să abordeze un stil bazat pe comedie, având în vedere că el a intrat în atenţia publicului cu What We Do in the Shadows – o parodie la adresa filmelor cu vampiri.

    Taika Waititi nu este doar regizorul filmului, el joacă şi rolul unui nou personaj CGI din Universul Cinematografic Marvel, pe nume Korg. De altfel, Waititi este cunoscut pentru faptul că are şi roluri în filmele pe care le regizează.

    Un punct pe care Taika Waititi a mizat prea mult, din punctul meu de vedere, e relaţia dintre Thor şi fratele său vitreg, Loki. E o temă care se repetă în toate cele trei părţi şi reprezintă şi baza scenariului din Avengers. N-aş avea neapărat ceva împotriva explorării relaţiei dintre cei doi, dar lucrurile încep şi se termină de fiecare dată la fel. Loki îl trădează pe Thor, Thor se ceartă cu Loki, Loki îl salvează pe Thor, Thor şi Loki se împacă. Cei de la Marvel ar putea să găsească şi un alt fir narativ.

    Reprezentarea lui Hulk este total diferită de cele anterioare. Alter ego-ul lui Bruce Banner nu mai e doar un monstru verde care urlă şi se caţără pe clădiri: în Ragnarok el vorbeşte, face glume şi flirtează cu femei. Nu a fost cea mai bună idee. Ca un fapt interesant, trebuie să ştiţi că Hela, interpretată impecabil de Cate Blanchett, este primul personaj negativ feminin din filmele Studiourilor Marvel.

    Dar dincolo de interpretări, scenariu, glume mai mult sau mai puţin reuşite şi predictabilitate, marea problemă a filmului e că foarte multe scene par improvizate. Sunt câteva dialoguri în care aş fi putut să jur că actorii şi-au uitat replicile, iar asta nu e ceva ce vezi prea des în producţiile Marvel.

    Nu are rost să ne întrebăm dacă Thor: Ragnarok va avea sau nu succes la box-office, pentru că orice film care poartă însemnele Marvel Studios are deja câteva sute de milioane de dolari garantate. E poate şi motivul pentru care cei de acolo au început să o lase mai uşor cu ideile creative. E doar o părere, sigur, dar aş paria că mulţi spectatori îşi doresc o nouă ”colecţie“ de eroi scoşi de la naftalină.

    În concluzie, Thor: Ragnarok e un film pentru fani, dar nu e genul de film care să aducă noi fani. Am râs la film, recunosc că m-am distrat, dar n-am ieşit cu nerăbdarea de a vedea următorul film produs de Marvel.

    NOTA: 6,5/10

     

  • Cronică: Stranger Things, un serial de referinţă

    Povestea puştilor din Hawkins, o mică localitate din Indiana, Statele Unite, continuă la un an după evenimentele din 1983, prezentate în primul sezon. Pentru cei care nu au urmărit prima parte, o foarte scurtă recapitulare: Will Byers, un puşti de 12 ani, dispare în timp ce se întorcea spre casă. Prietenii săi încep să îl caute, convinşi că e încă în viaţă, în timp ce şeriful Hopper încearcă să o împace pe mama băiatului cu ideea că acesta a murit. Apariţia unei creaturi ciudate ridică însă mai multe semne de întrebare, iar personajele amintite mai sus încep să descopere lucruri incredibile despre oraşul Hawkins.

    Stranger Things a fost unul dintre cele mai bune seriale pe care le-am urmărit în ultimii ani – referindu-mă aici la primul sezon – iar partea a doua mi-a confirmat acest lucru dincolo de orice bănuială. Totul s-a aşezat aşa cum trebuie pentru cei de la Netflix, care par să le fi dat mână liberă celor doi fraţi Duffer. Aceştia sunt responsabili pentru serial: ei au creat întreaga poveste, semnând scenariul, şi au şi regizat majoritatea episoadelor.

    Un lucru evident încă de la primele episoade e respectul pe care ei îl poartă filmelor fantasy din anii ’80, în special celor semnate de Steven Spielberg. Veţi regăsi postere din filme precum E.T. sau întâlnire de gradul III pe pereţi, dar şi scene care evocă o temă aproape omniprezentă în acel deceniu cinematografic: cea a adolescenţei. Spre exemplu, mulţi vor recunoaşte scena în care puştii se plimbă de-a lungul şinelor de tren, scenă inspirată din filmul Stand by Me. Exemplele sunt multe şi nu se rezumă doar la imagini, ci şi la muzică sau chiar modul în care sunt concepute creaturile.

    Stranger Things nu ar trebui privit însă ca un elogiu adus acelor vremuri, ci ca o reuşită de sine stătătoare. Serialul atinge culmi înalte atât în ceea ce priveşte suspansul, cât şi în dezvoltarea personajelor şi a legăturilor din cadrul grupului. Mi-e greu să cred că cineva ar putea să urmărească mai multe episoade fără să aibă sentimente contradictorii faţă de personaje. Şi pentru că am ajuns la interpretări, sunt sincer impresionat de modul în care actori atât de tineri – 13, 14 ani – reuşesc să iasă din umbra unor nume precum Winona Ryder sau David Harbour. Sunt actori tineri care nu prea au credite pe pagina de IMDB, dar reuşesc să susţină perfect scenariul gândit de Matt şi Ross Duffer. Acum câteva luni, Netflix a dat o veste bună fanilor, comandând alte două sezoane ale serialului, pentru 2018 şi 2019.

    În concluzie, Stranger Things e un serial care are toate premisele să devină un element de referinţă în industria filmului. Spun, ”film“ şi nu ”serial“ pentru că secvenţele de credite de la începutul fiecărui episod reprezintă singurul element care îţi aminteşte că a mai trecut o oră de când te uiţi la ecran şi că e poate timpul să iei o pauză.
    NOTĂ: 9,5/10

     

  • Cronică de film: un horror românesc de succes

    Avându-l în spate pe Andrei Boncea, cel care a produs şi California Dreamin’, The Wanderers încearcă ceva destul de curajos: să folosească brandul Transilvaniei pentru a aduce în prim-plan o poveste de groază fără vampiri.

    Bazându-se pe un scenariu semnat Octav Gheorghe, regizorul Dragoş Buligă a reuşit, spun eu, să scoată publicul din zona de confort şi să îl aducă în mijlocul poveştii, prezentând o atmosferă gri, aproape întunecată, marcată de întâmplări neobişnuite.
    Distribuţia este una excelentă, avându-i în prim plan pe Armand Assante, Lior Ashkenazi şi Branko Djuric. De remarcat au fost şi interpretările semnate de Raluca Aprodu şi Oana Marcu; Răzvan Vasilescu îşi face treaba excelent, aşa cum de altfel ne-a obişnuit.

    Scenele de umor au punctat bine, dar cred că s-ar fi putut umbla ceva mai mult la ordinea în care ele şi-au făcut apariţia în poveste. Nu vreau să critic prea mult filmul, pentru că efortul celor implicaţi merită toată admiraţia; aşa cum spunea
    şi Andrei Boncea, nimeni nu poate reuşi o capodoperă de la prima încercare.

    Revenind la umor, nu cred că folosirea unui astfel de moment la începutul filmului a fost cea mai inspirată idee. Un horror trebuie să te prindă din primele momente, trebuie să debuteze cu o ancoră care să definească ceea ce vei urmări în următoarele ore; majoritatea regizorilor preferă să slăbească ritmul după ce s-au asigurat că interesul spectatorilor e la cote ridicate.

    Un alt element care pentru mine nu a fost chiar în ordine este asocierea, în momentele tensionate, dintre vizual şi auditiv. Intuiesc intenţia producătorilor, dar reţeta clasică a secvenţelor de sunet care intensifică efectul de groază din imagini e una ce rareori dă greş.

    Interesant este că The Wanderers se apropie mult mai mult de un horror tradiţional în a doua parte, fiind din ce în ce mai bun spre final.

    În concluzie, vă recomand sincer să mergeţi la cinema pentru a urmări The Wanderers, chiar nu sunteţi neapărat iubitori ai genului. Trebuie să înţelegem că cinematografia românească a început să iasă din zona filmelor despre comunism sau urmări ale comunismului, iar acest lucru trebuie susţinut de spectatori.

    Dacă astfel de filme nu vor avea succes, finanţatorii se vor gândi de mai multe ori înainte de a da undă verde unor asemenea proiecte. Nu vorbesc aici doar de filme fantasy sau horror, ci de multe alte genuri (singurele excepţii fiind comediile)care până acum, din varii motive, nu au găsit susţinere între producătorii români. Nota de mai jos nu reflectă numai calitatea filmului, ci şi este acordată şi pentru curajul celor care s-au implicat în acest proiect.

    NOTĂ: 8/10

     

  • Unora le place horror-ul

    Dracula Film Festival este un eveniment anual organizat de Asociaţia Culturală Fanzin şi prezentat în colaborare cu postul de televiziune Viasat History, ediţia de anul acesta având loc de pe 18, pe 22 octombrie. Iubitorii de film prezenţi la festival au putut viziona peste 55 de filme de lungmetraj şi scurtmetraj din 16 ţări; o parte din ei au mărşăluit pe străzi în cadrul primului zombie walk organizat în oraşul de sub Tâmpa. Invitatul special al ediţiei din 2017 a fost actorul Armand Assante (ce interpretează rolul principal în The Wanderers) care a primit trofeul onorific Count Dracula.

    Primul lucru ce trebuie notat este că Dracula Film Festival nu se rezumă doar la genul horror, fiind accesibil şi filmelor science-fiction, supranaturale, thriller sau fantasy. Horrorul nu este cel mai popular gen din România, dovadă şi rezultatele oarecum modeste ale filmelor ce au rulat în cinematografele de la noi; dar producţiile au destui fani (printre care mă număr, recunosc), iar iniţiativa de a organiza un astfel de festival e binevenită. 

    Nu am reuşit să urmăresc toate scurtmetrajele intrate în competiţie, dar din ce am reuşit să văd, două mi-au atras în mod special atenţia: Mathew 19:14 şi Sunken Convent, acesta din urmă fiind declarat câştigător al competiţiei în care a participat, respectiv ”Scurtmetraje internaţionale“. Mathew 19:14 este un scurtmetraj rusesc care foloseşte, din punctul meu de vedere, elemente definitorii pentru genul horror. Nu este un film care să se bazeze în prea mare măsură pe efecte speciale (deşi acestea sunt prezente), ci pe situaţii în care spectatorul trebuie să încerce să înţeleagă care e realitatea şi care e imaginaţia.

    Nu cred că s-a îndoit nimeni de calitatea extraordinară a cinematografiei ruseşti, dar e bine să avem şi confirmarea faptului că noua generaţie, reprezentată aici de regizorul Aleksandr Domogarov, încearcă să calce pe urmele celor de dinainte.
    Cât despre Sunken Convent, acesta este inspirat de povestirile lui Hans Christian Andersen, iar motivarea juriului explică poate cel mai bine de ce acest scurtmetraj în regia lui Michael Panduro iese în evidenţă: ”Un film curajos şi fascinant, care poate tocmai pentru că nu oferă răspunsuri clare rămâne în mintea spectatorului mult timp după vizonare“.

    Marele premiu al festivalului a revenit producţiei româneşti The Wanderers, practic primul film românesc horror, în adevăratul sens al cuvântului. Aşteptările mele legate de The Wanderers erau mixte: pe de-o parte speram ca filmul să reproducă măcar ceva din atmosfera producţiilor de referinţă ale genului horror, pe de-altă parte eram pur şi simplu mulţumit că mă aflu în faţa unui ecran pe care rulează un astfel de film produs în România.

    Părerea mea despre The Wanderers o veţi regăsi într-o cronică viitoare, dar simt totuşi nevoia de a spune că filmul reprezintă un moment extrem de important în dezvoltarea cinematografiei româneşti. Sper că reacţiile majoritar pozitive vor încuraja şi alţi tineri cineaşti să exploreze acest gen şi, mai ales, să înţeleagă că un proiect gândit cu cap poate atrage finanţare chiar şi atunci când instituţiile abilitate – în speţă Centrul Naţional al Cinematografiei – preferă să ”valideze“ filme care abordează teme ceva mai pe gustul tuturor.

    Printre câştigători s-a numărat şi coproducţia germano-canadiană Replace, un thriller horror despre obsesia tinereţii şi modul în care industria medicală şi cosmetică profită de ea, regizat de Norbert Keil, care a fost distins cu o menţiune specială ”pentru stilul vizual puternic şi foarte interesant al unui talent in devenire“. Trofeul Vlădutz pentru cel mai bun scurtmetraj românesc a fost acordat filmului OffStage, în regia lui Andrei Huţuleac, o altă menţiune specială primind şi animaţia elveţiană Ooze, în regia lui Kilian Vilim.

    Dincolo de proiecţii de film, Dracula Film Festival a găzduit şi mai multe conferinţe cu teme precum ”Cât de greu e să realizezi un horror în Europa“ sau ”Horror-ul românesc iese din umbră“; la cea din urmă, organizată sub forma unui workshop, cei prezenţi au avut ocazia de a participa la o discuţie alături de echipa de producţie din spatele filmului The Wanderers. Şi chiar dacă subiectul principal a fost cel al finanţării pentru filmele fantasy sau horror, cea mai interesantă idee a fost cea transmisă de producătorul Andrei Boncea: primul film românesc care va trece de pragul de 500.000 de spectatori va schimba peisajul cinematografic local. E o ipoteză ce merită atenţie, Boncea exprimându-şi convingerea că acest moment va fi marcat într-un termen relativ scurt.

    Revenind la finanţare, s-a amintit în mai multe rânduri că horror-ul este, de ani buni, cel mai profitabil gen cinematografic de la Hollywood. Cea mai bună rată de recuperare a investiţiei aparţine filmului Paranormal Activity, care a costat 15.000 de dolari şi a generat venituri de 161 de milioane de dolari – o rată de recuperare a investiţiei de 539,336%. Alte exemple sunt The Blair Witch Project, cu rată de recuperare a investiţiei de 20,591%, Night of the Living Dead (13,057%) sau Evil Dead (3,820%). Ca element de comparaţie, Avatar – cel mai de succes film produs vreodată din punct de vedere al veniturilor – a adus în conturile producătorilor 2,7 miliarde de dolari, dar rata de recuperare a investiţiei a fost de doar 500%.

    De ce este nevoie de un festival de film horror în România? Răspunsul e cât se poate de simplu: pentru că există iubitori ai genului. Şi aş îndrăzni să spun că nu sunt puţini. Cred că o mai bună promovare a evenimentului ar putea aduce şi mai mare interes din partea publicului – până la urmă, mai există un singur festival de gen în România, desfăşurat în luna august, la Biertan.

    |n încheiere, dacă ar trebui să recomand un film de la Dracula Film Festival cuiva care nu e neapărat un iubitor al genului horror, acesta ar fi Double Date. E genul de film care e suficient de amuzant ca să te facă să râzi şi nu atât de violent încât să te gonească din sala de cinema. E mai mult comedie neagră decât horror, fiind astfel perfect pentru a introduce pe cineva în lumea filmelor de groază.

  • Cronică de film: Cum să dai în tribune când eşti singur cu portarul

    Echipa de producţie avea, aşadar, toate coordonatele pentru a aduce în sălile de cinema un film reuşit. Nu ştiu exact ce s-a defectat pe parcurs, dar o să încerc să enumăr problemele fără a dezvălui chiar toată povestea.

    În primul rând, nu există niciun element de noutate legat de personajul interpretat de Fassbender (Harry Hole): vedem clişeu după clişeu după clişeu. De fapt, nu există nimic interesant legat de personaj în afară de nume, iar asta denotă o profundă lipsă de imaginaţie a scenariştilor. Povestea detectivului e prea puţin dezvoltată, iar asta elimină posibilitatea vreunei legături cu cei din audienţă.

    Harry Hole investighează un mister legat de un criminal în serie care construieşte oameni de zăpadă în curtea celor pe care îi ucide, pe post de semnătură. Partenera lui Hole, o poliţistă fără mare fler, ajunge la concluzia că pornirile criminalului sunt cumva generate de căderea zăpezii. Dacă nu vi se pare încă o idee stupidă, ar trebui să adaug şi faptul că acţiunea se petrece în Oslo, Norvegia, unde ninsoarea e ceva la fel de obişnuit ca schimbarea bordurilor în Bucureşti.

    Mi se pare extrem de ciudat că Tomas Alfredson, care a regizat Tinker Tailor Soldier Spy şi Let the Right One In, a fost de acord să urmeze scenariul semnat de Amini, Straughn şi Sveistrup; faptul că vorbim de un scenariu adaptat mi se pare şi mai înfiorător. Materialul original, adică nuvela The Snowman, este semnat de Jo Nesbø, un autor norvegian de thrillere detective care a lucrat ca economist. Până în 2014, cărţile lui Nesbø s-au tradus în peste 40 de limbi şi s-au vândut în peste 23 de milioane de copii, ceea ce mă face să cred că opera scrisă are mult mai multă logică decât ce a ajuns pe masa regizorului. Directorul de imagine (sau de cinematografie, cum îi spun americanii) Dion Beebe este cel care mai salvează ceva din film. Experienţa din alte producţii, precum Edge of Tomorrow, Equilibrium şi mai ales Into the Woods, se vede imediat: imagini clare dar apăsate de nuanţele de cenuşiu sau contrastele excelente dintre culori sunt doar câteva exemple care arată măiestria lui Beebe.

    În concluzie, The Snowman ar fi putut fi mult mai mult decât ce a ajuns pe marile ecrane. E păcat că producătorii au risipit ocazia de a crea un thriller în adevăratul sens al cuvântului, bazându-se doar pe renumele actorilor şi pe o campanie costisitoare de marketing pentru a genera vânzări. Istoria ne-a arătat însă că recenziile bune şi recomandările sunt cele care aduc bani; din acest punct de vedere, aşteptările – de data asta ale lor – ar trebui să fie mult mai mici decât au fost ale noastre.

    Nota: 5/10

  • Cronică de film: Agenţii secreţi traversează Atlanticul

    Nu m-ar mira ca şi următoarele episoade din seria Kingsman să aibă acelaşi subiect central, dar haideţi să detaliem ce se întâmplă în The Golden Circle. Povestea, pe scurt: a trecut un an de la evenimentele din primul film, iar Eggsy (Taron Egerton) a devenit un respectabil agent Kingsman. O întâlnire cu un fost candidat la postul său, pe nume Charlie, îl trimite pe Eggsy pe urmele Juliannei Moore. Ea o interpretează pe Poppy, o traficantă de droguri care are planuri mari de a domina lumea. Alături de Merlin (Mark Strong), Eggsy pleacă în Statele Unite, acolo unde va primi ajutorul unei alte organizaţii, numită Statesmen.

    Aici încep să apară şi elementele comice, fără de care franciza Kingsman ar fi doar un film superficial despre spioni: cei de la Statesmen reprezintă echivalentul american al Kingsman, dar diferenţele sunt cât se poate de evidente. Ideea de gentleman e înlocuită de cea de macho, iar subtilităţile britanice de glumele de prost gust – ce-i drept, de multe ori amuzante. Reacţiile criticilor nu au fost dintre cele mai bune, dar publicul pare să dea o notă pozitivă filmului, iar asta e ceea ce contează în cele din urmă.

    Kingsman: The Golden Circle e un film care vrea să distreze spectatorii. Nu se ia în serios, aşa cum n-a făcut-o nici prima parte a francizei, iar asta produce multe momente hilare. Secvenţele de acţiune sunt mai bune decât în multe alte filme, iar aici meritul revine regizorului Matthew Vaughn. Mixul de elemente de spionaj, gadgeturi, răsturnări de situaţie şi locuri de filmare exotice transformă Kingsman într-un soi de James Bond chiar mai nerealist decât James Bond.

    Dar exact acesta e farmecul său: până la urmă, câte dintre filmele cu succes la box-office mai au legătură cu realitatea? E suficient, cred, să amintesc că anul acesta filmele cu cele mai mari încasări au fost Beauty and the Beast, The Fate of the Furious, Despicable Me 3, Guardians of the Galaxy Vol. 2, Spider-Man: Homecoming şi Wonder Woman.

    |n cele din urmă, filmele din seria Kingsman nu vor fi pe placul tuturor. E vorba de un film inspirat de benzi desenate, aşa că mulţi l-ar putea evita. Dar Kingsman reprezintă un gen de care Hollywood are, la ora actuală, mare nevoie. Dominarea celor de la Marvel şi revenirea – să sperăm – a celor de la DC au împânzit marile ecrane cu supereroi, comploturi intergalactice şi mai ales bugete care sfidează bunul simţ. Producătorii scot bani, iar publicul e mulţumit; dar ideea de a face un film care să necesite orice urmă de gândire pare din ce în ce mai îndepărtată. Iar Kingsman e genul de film care încearcă – indiferent de măsură – să provoace spectatorul la un exerciţiu de imaginaţie. E un prim pas, sigur, dar unul absolut vital.

    În concluzie, cel mai important lucru pe care Kingsman: The Golden Circle l-a adus este garanţia că franciza va continua.

    7,5/10