BusinessMagazin

Category: Film

  • O pelicula din finala Oscarurilor

    Cu sapte nominalizari la Oscar, ecranizarea dupa romanul lui Ian McEwan "Atonement" ("Remuscare"), al doilea lungmetraj al lui Joe Wright, a deschis in august 2007 festivalul de film de la Venetia, facandu-l pe regizor, la doar 35 de ani, cel mai tanar deschizator al unui astfel de eveniment din intreaga istorie. Dupa curajul de a ecraniza un roman extrem de bine sedimentat in constiinta cititorilor din lumea intreaga, "Mandrie si prejudecata", Wright se apleaca acum asupra unei alte celebre opere literare, la fel de influente, chiar daca mult mai recente: "Atonement", romanul care i-a adus lui Ian McEwan al doilea premiu Booker din cariera.

    Briony (Saoirse Ronan) are 13 ani. In linistea conacului Tallis, fata isi petrece vremea scriind o piesa de teatru, pe care ar vrea s-o prezinte la dineul organizat de parintii ei in cinstea fratelui Leon. In jurul lui Briony se consuma mici drame (divortul unchilor "din nord", ale caror iritante odrasle sunt trimise la resedinta Tallis pana la disparitia scandalului din presa), au loc mici razboaie (baiatul menajerei, Robbie, duce o lupta cu sora lui Briony, Cecilia), planurile se dau peste cap si asa mai departe, intr-un adevarat asediu al sensibilitatilor micii eroine, care face ce face si devine adevaratul personaj negativ al filmului cand i se pare ca vede mai mult decat se intampla si spune in gura mare mai mult decat i se pare.

    Film fara indoiala important (cu toate acestea, fanii cartii lui McEwan vor fi dezamagiti), drama de epoca, poveste de dragoste si de razboi, "Atonement" este unul dintre cele mai bune filme din 2007, fiind inclus pe listele de "the best" si "must"-uri semnate de nenumarati critici din lumea intreaga. Lansarea lui la Venetia nu a impresionat juriul condus de celebrul Zhang Yimou, dar "Atonement" a tinut multa vreme prima pagina a ziarelor din lumea intreaga cu o scena foarte comentata, in care Keira Knightley sare intr-o fantana (pentru a recupera un vas) si iese de-acolo uda toata, cu vaporoasele-i desuuri devenite deodata aproape transparente. Aceasta scena i-a preocupat pe jurnalistii din lumea intreaga, chiar daca filmul lui Wright merita atentie din cu totul si cu totul alte motive.

    Ce se intampla de fapt in "Remuscare"? La prima vedere nimic. O adolescenta cu imaginatia prea bogata si poate o idee prea multe frustrari acuza de viol un nevinovat, cu niste consecinte care vor constitui coloana vertebrala a sensibilei drame a lui Wright. Complicata retea de motivatii si reactii, paienjenisul de decizii si consecinte, amalgamul de mici evenimente aparent neimportante in complicatul edificiu al scenariului lui Christopher Hampton s-ar fi prabusit si destramat poate fara sprijinul esential al umerilor slabi ai micutei Saoirse Ronan (o transcriere aproape exacta a pronuntiei numelui de origine irlandeza al actritei ar fi "sirse"), nominalizata pe buna dreptate la Oscarul pentru cea mai buna actrita in rol secundar.

    Gesturile ei bruste, miscarile cand prea lente, cand prea rapide, privirea uneori prea fixa, micile ticuri si pozitia aparent franta a membrelor, stangacia ei fizica exprima atat de perfect ceea ce se intampla in imaginatia micii Briony, incat scriitorul Ian McEwan a fost entuziasmat de interpretarea tinerei actrite. Personalitatea lui Ronan si modul ei special de "a fi" Briony le-au pus la lucru pe Romola Garai (Briony la 18 ani) si Vanessa Redgrave (Briony la batranete), care au fost nevoite sa adopte o interpretare oarecum coerenta cu comportamentul si reactiile din copilarie ale personajului lor.

    "Totul porneste de la cuvant" ar putea fi descrierea cea mai buna atat a subiectului filmului, cat si a fragilelor mecanisme care o fac pe Briony sa comita o infioratoare greseala. "Daca scrii o poveste si folosesti cuvantul , n-ai nevoie de mai mult ca sa ti-l imaginezi ; intr-o piesa e cu totul diferit", spune la un moment dat Briony, devenind fara sa stie regizoarea unei drame cu final neasteptat, in care protagonista este propria-i familie. "Care-i cel mai urat cuvant pe care ti-l poti imagina?", intreaba ea dupa ce citeste o scandaloasa scrisoare trimisa (din greseala) de Robbie (James McAvoy) Ceciliei (Keira Knightley). Astfel, intelegem si acceptam intrucatva rationamentul lui Briony, pentru care intre o infractiune descrisa in cuvinte si infractiunea insasi nu exista, cel putin aparent, nicio diferenta.

    Wright urmareste iuresul de consecinte ale marturiei lui Briony cu o extraordinara intuitie, folosind miscarile camerei, luminile, decorurile si personaje secundare de parca ar vrea sa transforme spectatorul intr-un martor direct la evenimente. Regizorul reuseste astfel un fel de descriere la persoana I, tehnica pe care o tradeaza arareori si care il obliga (uneori inutil) sa refilmeze aceeasi scena de mai multe ori pentru a prezenta punctele de vedere ale diferitelor personaje. Adevarat puzzle pentru atentia spectatorului, subiectul filmului se dezvaluie astfel in etape, cu sinceritatea subiectiva a fiecaruia dintre personaje drept sursa de informatii. Ajutat imens de imaginea lui Seamus McGarvey (acrobat al tipurilor de iluminare in "Orele"/"The Hours") si de extraordinara coloana sonora a lui Dario Marianelli (amandoi nominalizati la Oscar), Wright evadeaza din conacul Tallis o data ce Robbie pleaca pe front, dovedind ca isi stapaneste perfect arta in orice conditii.

    Probabil cea mai impresionata scena din film (in ceea ce priveste logistica) este evacuarea din Dunkirk, unde regizorul nu a strigat "Stop!" timp de patru minute si jumatate. Cu sute de figuranti implicati, nenumarate obiecte de recuzita, in aer liber si cu personajul lui James McAvoy in centrul atentiei, scena nu depaseste in anvergura o scena similara din "Children of Men"/"Copiii tatalui", dar iti taie fara doar si poate suflarea. "Imi place sa ma dau mare", a ras regizorul la un moment dat, intrebat despre aceasta surprinzatoare (si pana la urma nenecesara) decizie. Dar adevarul sta mai degraba in spatele unei presiuni frecvente in lumea filmului: Wright avea acces la spatiu, la numarul de figuranti si la recuzita respectiva pentru numai doua zile, iar impartirea scenei in mai multe secvente ar fi prelungit nepermis de mult perioada de filmare. Cu o zi pentru repetitii si trei duble, regizorul a rezolvat problema si s-a incadrat perfect in program, reusind in acelasi timp una dintre cele mai socante scene din 2007.

    Daca va rata Oscarurile cu "Atonement" (si acest lucru este foarte posibil, pentru ca filmul concureaza cu mult mai puternicele "There Will Be Blood" si "No Country For Old Men"), Joe Wright ar putea recupera cu urmatorul sau proiect, genul acela de poveste care face sa saliveze orice membru al Academiei Americane de Film. Este vorba de "The Soloist", un film inspirat din viata unui genial violonist si violoncelist, care trebuie sa renunte la studiile din cadrul prestigioasei academii Juilliard din cauza schizofreniei, ajungand sa cante pe strazile Los Angelesului. Cu Jamie Foxx (Ray) in rolul muzicianului si o distributie formata din nume mari, Wright a pus mana inca o data pe un subiect impresionant. Pana atunci, "Atonement" ramane unul dintre cele mai importante filme ale lui 2007.

    “ATONEMENT”/”REMUSCARE”. R: JOE WRIGHT. D: SAOIRSE RONAN, ROMOLA GARAI, VANESSA REDGRAVE, KEIRA KNIGHTLEY, JAMES MCAVOY, JUNO TEMPLE, HARRIET WALTER, PATRICK KENNEDY, BENEDICT CUMBERBATCH. DIN 15 FEBRUARIE.

    Ea e Saoirse

  • Beowulf in pielea goala

    De la "Inapoi in viitor" la "Naufragiatul", trecand prin "Forrest Gump", Zemeckis a reusit de minune sa imbine spectaculosul cu dramaticul si incearca acelasi lucru si in "Beowulf", dar fara a exagera: filmul sau este un blockbuster si nimic mai mult, asa ca aveti grija sa va aflati intr-un cinematograf adus la zi din punct de vedere tehnic pentru a admira aventurile invincibilului razboinic.

    Desi este poate cea mai studiata si comentata opera literara in limba engleza (cu exceptia pieselor lui Shakespeare), poemul "Beowulf" nu a incantat niciodata prin compozitie, iar acesta este primul lucru pe care-l precizeaza Zemeckis cand vine vorba de "sursa": "Ca sa fiu cinstit, poemul nu m-a atras niciodata. Mi-amintesc ca a trebuit sa-l citesc in scoala si n-am inteles nimic", recunoaste regizorul, care a fost ani de zile preocupat de o metoda de a transforma un poem "plictisitor" intr-un scenariu "fascinant".

    Ei bine, a reusit sa creeze un scenariu macar cinematografic, lucrand putin in spatele datelor din poemul original si transformandu-l pe Beowulf dintr-un erou si-atat intr-un personaj de o delicioasa ambiguitate. Subiectul ofera cateva surprize placute: avem un rege cam alcoolic, Hrothgar (Anthony Hopkins), caruia ii place sa benchetuiasca alaturi de supusii sai in Sala Miedului (bautura alcoolica medievala), ceea ce-l infurie nespus pe monstrul Grendel. Asa ca acesta apare din cand in cand si-i omoara supusii lui Hrothgar, care se hotaraste sa ofere jumatate din aurul din imparatie celui ce-l va ucide pe Grendel. Din lungul sir de viteji atrasi de stralucirea aurului face parte si Beowulf (Ray Winstone), razboinic celebru pentru faptele sale de arme dar, se pare, si pentru povestile sale inflorite. Voinicul reuseste sa-l omoare pe Grendel, ceea ce-o enerveaza cumplit pe mama monstrului.

    "Mama lu’ Grendel" (Angelina Jolie) trebuie si ea ucisa, numai ca din pestera ei (si aici ochii spectatorilor se vor mari putin, pentru ca vedem ceea ce ni s-a promis a fi Angelina Jolie goala-pusca) Beowulf se intoarce cu o poveste cusuta cu ata alba, ceea ce face personajul inca si mai interesant. Si numai regina (Robin Wright Penn) banuieste ce s-a intamplat. Dar nu la poveste si la spectaculosul ei (redus de foarte, foarte multe locuri comune sau vazute de nenumarate ori in nenumarate filme) va fi spectatorul atent, ci la tehnica folosita de Zemeckis pentru ecranizare – „mocap" (de la motion capture), folosita de regizor si in des trecutul cu vederea "The Polar Express".

    Efectele speciale compenseaza alte lipsuri ale filmului, ceea ce explica, probabil, zecile de milioane incasate deja de filmul lui Zemeckis. Acrobatii vizuale, auriu si albastru fosforescent, realism animat (si reusit in proportie de 99%), senzatie de joc video de la un capat la celalalt, regizorul a facut tot ce i-a trecut prin minte in "Beowulf", astfel incat la un moment dat n-ai cum sa nu simti ca a exagerat doar pentru ca, de fapt, numai asta putea sa faca. Film hibrid (actori si animatie), ultima productie a lui Zemeckis isi rasfrange acest atribut si asupra tuturor personajelor, dezvoltandu-le unidimensionalitatea din poem, astfel incat Beowulf nu este doar bun, ci si putin rau, Hrothgar ascunde secrete intunecate, Grendel are un motiv plauzibil pentru macelul pe care il provoaca, iar mama lui, ei bine, se inscrie si ea cu succes in seria de personaje duale.

    Ca strategie de marketing, Zemeckis a facut exact ce-a facut si Wolfgang Petersen cu "Troia": s-a laudat ca o arata pe Angelina Jolie asa cum n-a mai vazut-o nimeni. Colo posteriorul lui Brad Pitt, aici sanii Angelinei (si mai mult de-atat), prin urmare iata ca avem un dublet epopeico-nud al celui mai celebru cuplu de Hollywood, cu singura diferenta ca "Beowulf" sigur se va descurca mai bine ca „Troia" (incasari de aproape jumatate de miliard de dolari) la box-office.

    Ca sa n-o lase singura pe Jolie, Zemeckis ii mai dezbraca si pe Ray Winstone (al carui Beowulf se lupta cu Grendel complet gol, dar continuu acoperit – de decor – in partile esentiale) si pe Anthony Hopkins! Totusi este foarte posibil ca privirile sa fie atrase mai mult de Jolie decat de colegii ei, mai ales ca diva a si pus paie pe foc exact inainte de premiera, declarand in stanga si-n dreapta ca nu-si va lasa copiii sa se uite la film si ca s-a simtit foarte „expusa" vazand filmul montat. Ei bine, sa fim corecti si sa recunoastem: cu oricati senzori si-ar fi acoperit Zemeckis distributia si oricat de realista s-ar lauda el ca ii este animatia, faptul ca s-a umblat icicolo la fizicul actorilor este absolut evident. Drept dovada stau fotografii recente: Jolie nu mai are deloc formele din film (si-a jucat rolul in doar doua zile, pe cand era insarcinata in trei luni), iar Winstone, hm, nu le-a avut niciodata.

  • Videoclipuri cu Beatles

    Fresca a unor vremuri (anii ’60) si-a unui stil de-a face muzica (Beatles), filmul Juliei Taymor (cunoscuta pentru „Frida“) incadreaza o suma de povesti personale integrate in iuresul revolutionar al epocii. Iar actorii aduc toti cu celebri cantareti ai ultimelor decenii, de la John Lennon la Kurt Cobain.

    Unul dintre acele filme de care ori te indragostesti, ori le urasti (eu m-am indragostit de anumite scene si am urat altele), „Across the Universe“ se potriveste cinefililor extremi, adica exact celor pe care riscul de-a se plictisi copios la un film nu-i sperie deloc. De ce? „Across the Universe“ este un muzical, dar nu orice fel de muzical. Cum spune si regizoarea, daca la alte filme de acest gen intai se imagineaza povestea si de-abia apoi se compun cantecele, aici a fost invers: cantecele existau si pe baza lor a fost brodata o poveste cat mai emblematica (si prin urmare banala). 33 dintre cele mai celebre melodii ale formatiei Beatles marcheaza momentele-cheie din viata a sase personaje, care afecteaza si se lasa afectate de cele mai importante evenimente ale anilor ’60 (razboiul din Vietnam, asasinarea lui Martin Luther King, revolutia sexuala etc.).

    Astfel, il avem pe Jude (Jim Sturgess), angajatul unui santier naval din Liverpool, care ajunge ilegal in Statele Unite, unde vrea sa-si cunoasca tatal. Aici face cunostinta cu Max (Joe Anderson), un student care se razvrateste impotriva familiei sale si pleaca la New York impreuna cu Jude, pentru a fi gazduiti de frumoasa cantareata Sadie (Dana Fuchs). Alaturi de ei, formand o adevarata enclava muzical-revolutionara, vin Jo-Jo (Martin Luther McCoy) si Prudence (T.V. Carpio), grupul urmand sa fie completat de Lucy (Evan Rachel Wood), sora lui Max, a carei poveste de dragoste pentru Jude este coloana vertebrala a filmului.

    Sentimentele sunt exprimate cu ajutorul melodiilor Beatles (reinterpretate de actorii filmului), protestele impotriva razboiului din Vietnam tot pe muzica sunt scandate, nemultumirile, nelinistea si nefericirea personajelor tot de muzica se folosesc pentru a ajunge la spectatori si pentru a-i da forma acestei povesti, scoasa din banalitate doar de ambalaj. Un ambalaj care a mai fost folosit. In 2001, „Moulin Rouge!“ al lui Baz Luhrmann spunea o poveste de dragoste la fel de putin originala, intr-un context social la fel de framantat (haoticul – si la fel de revolutionarul din punct de vedere artistic – sfarsit de secol XIX) intr-un mod cat se poate de original. Iar cand Christian ii canta lui Satine „All You Need Is Love“, treceai fara ezitare peste vocea usor nesigura a lui Ewan McGregor si te moleseai pe fotoliul din cinema de parca tocmai vedeai ultimele scene din „Mandrie si prejudecata“ (nu varianta cu Keira Knightley!). La „Moulin Rouge!“ era imposibil sa respecti dureroasa regula „Never Fall in Love“, ceea ce nu se poate spune despre „Un cantec strabate lumea“.

    Ambitioasa oda a lui Taymor pentru anii ’60 nu respecta nicio lege cinematografica si, fara a avea lentoarea unui film „de stare“, se remarca doar prin atmosfera. Regizoarea pica in toate capcanele, fara urma de ezitare, si ofera o succesiune de momente („ai facut un sir de videoclipuri“, i-au reprosat criticii americani) uimitoare din punct de vedere vizual, dar doar atat. Scenografia este superba, dar artificialitatea ucide emotia, iar actorii nu reusesc sa lege povestea, lasand impresia ca au filmat oarecum separat, in fata ecranului verde, iar Taymor i-a reunit apoi, intr-un efort matematic, in care artificiile vizuale capata o importanta la fel de mare ca si emotia actorilor. Deranjant este si faptul ca actorii fac playback. Cantecele sunt inregistrate de Sturgess, Wood, Fuchs etc., dar majoritatea nu sunt cantate pe platourile de filmare: efectul este deranjant in timpul scenei marsului impotriva razboiului din Vietnam, de exemplu, cand zgomotul de fond este acoperit total de glasul lui Sturgess, ceea ce amplifica sentimentul de artificial si cautat.

    Total indiferenta la conventii, Taymor isi introduce personajele cand si cum vrea: Prudence, de exemplu, intra pe fereastra in apartamentul lui Sadie si este brusc adoptata de micul grup. Dupa cateva scene in care nu face decat sa se indragosteasca de Sadie si sa cante un sensibil „I Want To Hold Your Hand“, dispare brusc pentru a reaparea in aventura acvatic-onirica initiata de Dr. Robert (Bono).

    Proiectul Juliei Taymor a fost suficient de fantezist pentru a atrage o multime de vedete. Daca pe Bono il recunosti imediat in rolul lui Dr. Robert, pe Joe Cocker sunt mai putine sanse sa-l identifici in multitudinea de personaje meteorice: el joaca rolul unui vagabond care canta la colt de strada si canta atat de bine, incat Taymor revine asu-pra lui de trei ori. Nici Salma Hayek, vedeta din „Frida“, nu lipseste de pe generic. Ea interpreteaza nu una, nici trei, ci cinci infirmiere care canta si se unduiesc in cosmarul lui Max/Joe Anderson, reintors „cu sechele“ de pe frontul din Vietnam.

    Max este si protagonistul celui mai inspirat moment al filmului, in care sute de tineri sunt recrutati de un Uncle Sam care declama asurzitor „I want you!“ (vezi albumul Beatles „Abbey Road“) si-i usuie pe o adevarata linie de productie unde sunt „antrenati“ de soldati cu masti expresioniste, intr-un abracadabrant si dezumanizant montaj de miscari haotice si ritmuri industriale. Aici asemanarea lui Joe Anderson cu Kurt Cobain este evidenta, iar o multime de detalii si trimiteri ii asociaza oarecum pe Jo-Jo cu Jimi Hendrix, pe Sadie cu Janis Joplin sau pe Jude cu John Lennon. Cum spuneam, o Justice League of America foarte muzicala, dar lipsita de putere de convingere.

    „ACROSS THE UNIVERSE“/„UN CANTEC STRABATE LUMEA“. R: JULIE TAYMOR. D: JIM STURGESS, EVAN RACHEL WOOD, JOE ANDERSON, DANA FUCHS, MARTIN LUTHER McCOY, T.V. CARPIO, BONO, JOE COCKER, SALMA HAYEK.
    DIN 23 NOIEMBRIE.

  • O Mary pe invers

    Ei bine, casnicia lor dureaza 115 minute si tare ti-ai mai dori sa aiba loc si cateva divorturi intre timp. Se pare ca cei doi frati, care scriu, produc si regizeaza impreuna de mai bine de zece ani, si-au cam pierdut inspiratia si nu mai sunt in stare sa repete succese precum „Tantalaul si gogomanul“, „Eu cu mine si Irene“ sau clasicul „Mary cea cu vino-ncoa’“.

    Ca si celelalte filme, „Cat dureaza o casnicie“ tot o poveste de dragoste neconventionala este. Daca in general comediile romantice se ocupa (cu din ce in ce mai putina ingeniozitate) de clasica tema „cum sa-l faci sa te ceara/ia de sotie“, Bobby si Peter Farelly exploreaza acum ce se intampla dupa ce te casatoresti, cand iti dai seama ca aleasa este de fapt o scorpie insuportabila si brusc dai si peste sufletul tau-pereche, evident in afara casniciei. Seamana cu „Norbit“, nu?

    Eddie Cantrow (Ben Stiller) este un instarit patron de magazin de articole sportive si, daca situatia financiara i se imbuna-tateste vazand cu ochii, viata lui amoroasa i se duce de rapa. Dupa o relatie de cinci ani, iubita il paraseste pentru a se casatori cu altcineva, invitatul de onoare la nunta (surghiunit la masa celor „neinsotiti“, adica a pustilor de 10-15 ani) fiind chiar Eddie. Trezit din somn de tristul eveniment, Eddie are impresia ca l-a prins pe Dumnezeu de un picior cand o intalneste pe Lila (Malin Akerman), o tipa nemaipomenita cu care, dupa o scurta relatie de sase saptamani, se si casatoreste. Doar ca in luna de miere Eddie afla o multime de lucruri despre Lila, unele mai socante decat celelalte (printre ele, faptul ca aceasta n-a auzit de pozitia misionarului). Si cand in scena intra si simpatica/amuzanta/superba/inteligenta Miranda (Michelle Monaghan), intentiile eroului se schimba total: de la hotararea de a-i dedica intreaga viata Lilei (cum sa nu-ti amintesti de gasca din cartea de romana?), Eddie nu si-o mai poate imagina alaturi de el decat pe Miranda.

    Ca de obicei, fratii Farelly isi gandesc filmele pe ideea dublului: avem doi tembeli (Jim Carrey, Jeff Daniels) si-o singura frumoasa (Lauren Holly), avem un individ schizofrenic (doar Jim Carrey de data asta) si-o singura superba (Renée Zellweger), doi pretendenti (Ben Stiller, Matt Dillon) si-o singura blonda (Cameron Diaz). Ca sa nu mai amintim de penibilul „Stuck On You“, cu cei doi frati siamezi (Matt Damon, Greg Kinnear), unde dublul deja este exagerat.

    Dupa cum se vede, de fiecare data cantitatea de testosteron era excedentara (doar avem doi frati, nu?), asa ca cei doi Farrelly s-au gandit sa schimbe putin: de aceasta data avem o victima masculina si doua prezente feminine. In rest, „The Heartbreak Kid“ este aproape imaginea in oglinda a lui „Mary cea cu vino-ncoa’“, asezonat fiind cu aceleasi glume fara perdea, marca proprie a celor frati, care nu mai reusesc totusi poante de-o suculenta incredibila precum coafura falica a lui Cameron Diaz (interminabil preluata in reclame sau spoof-uri) sau intermezzo-urile muzicale ale „corului grecesc“, devenite in „Cat dureaza…“ enervante intruziuni ale unui grup de mariachi.

    Bineinteles, nu se poate spune ca nu razi la „The Heartbreak Kid“, dar neplacuta impresie ca povestea nu reuseste sa se lege nu-ti da pace nicio clipa. Pentru a contracara lipsa de inspiratie, fratii Farelly exagereaza cu scenele de sex (o scena de sadomasochism, care a provocat dezgustul focus group-urilor invitate sa-si dea cu parerea, a fost taiata la montaj, dar tot raman cateva momente extrem de „consistente“), ceea ce pica destul de prost in chimia filmului.

    Unul dintre cele mai ingrate roluri este jucat chiar de tatal lui Ben Stiller, Jerry Stiller. Acesta apare chiar in rolul tatalui lui Eddie, Doc, mult mai nonconformist si liber in exprimare decat timidul sau fiu. Pe Jerry Stiller l-ati putut vedea de curand in rolul domnului Pinky, patronul magazinului cu haine pentru cucoane cu greutate din recentul „Hairspray“. El este si una dintre vedetele serialului „The King of Queens“, unde joaca rolul socrului unui personaj interpretat de Kevin James (jumatatea lui Adam Sandler din „I Now Pronounce You Chuck and Larry“). Fratii Farelly se folosesc de rolul lui Doc exact asa cum se foloseau de cinica si amuzanta Magda (Lin Shaye) din „Mary cea cu vino-ncoa’“, acesta impingandu-l pe Eddie de la spate si mitraliind toate obscenitatile din scenariu.

    Cu alte comedii sau comedii de actiune in cinematografe (vezi neaparat „Shoot’em Up“/„Lichidati-i!“ sau „Hot Fuzz“/„Politist meserias“), sunt slabe sanse ca „The Heartbreak Kid“ sa impresioneze la incasari. In Statele Unite a fost o relativa dezamagire, obtinand in trei saptamani doar 33 de milioane de dolari, desi producatorii se asteptau la o suma superioara doar in primul weekend de la lansare.

    Dar fratii Farrelly au toate sansele sa revina la calitate cu filmul lor biografic „The Three Stooges“. Anuntat de multa vreme si cu lansarea programata pentru 2009, „The Tree Stooges“ va spune povestea trioului de vodevil, mari specialisti in comedia cu poante fizice, lansat la inceputul anilor ’30 in Statele Unite.

    „THE HEARTBREAK KID“/„CaT DUREAZA O CASNICIE“. R: BOBBY & PETER FARRELLY. CU: BEN STILLER, JERRY STILLER, MALIN AKERMAN, MICHELLE MONAGHAN, CARLOS MENCIA, ROB CORDDRY, STEPHANIE COURTNEY.
    DIN 2 NOIEMBRIE

  • Time Out va recomanda: Festivalul national de teatru

    Timp de doua saptamani, sunteti asteptati la teatru, de dimineata pana seara, in salile de spectacol dar si in spatii neconventionale precum metroul, in cadrul Festivalului National de Teatru (2-15 noiembrie). Time Out va recomanda cele mai bune spectacole ale evenimentului pe www.timeoutbucuresti.ro.

  • Un Borat cu intentii bune

    Premisa este de o simplitate fantastica: Albert Brooks, care isi joaca propriul rol, este rugat de guvernul american sa plece in India si Pakistan. Misiunea lui e sa vada ce anume ii face pe musulmani sa rada, pentru a le intelege mai bine cultura. Ajuns la New Delhi, Brooks va vedea ca misiunea lui nu este atat de simpla, iar presiunea celor 500 de pagini de aplicata analiza pe care trebuie sa le scrie s-ar putea dovedi prea mare pentru a fi pe masura medaliei promise de guvern in schimbul pretiosului raport.

    Ca un blajin Candide al lui Voltaire, Brooks se loveste de o multime de situatii care subliniaza mai degraba marginirea americana decat diferentele culturale dintre cele doua societati antagonice. Cu fantastica autoironie, regizorul actor rade de talentul sau de comic, se complace in rolul de actor somer de care nimeni nu mai are nevoie si care nu se descurca nici cand i se da o nesperata sansa din partea guvernului. Solutia tuturor problemelor la New Delhi? Organizarea unui show de stand-up comedy, care-l poarta pe Brooks pe o asemenea culme a absurdului incat la un moment dat nici nu mai stii ce sa crezi: este autoironie sau pur si simplu nebunie?

    Cu Brooks intreband in stanga si in dreapta „ce te face sa razi?“, autoritatile indiene intra in alerta, mai ales dupa ce actorul trece ilegal granita in Pakistan pentru a „acoperi“ si cealalta jumatate a esantionului demografic precizat in „contractul“ sau. Iar bulgarele de zapada scapa de sub control cand cele doua natiuni, India si Pakistanul, incep sa mobilizeze forte militare exact la punctul de granita traversat ilegal de Brooks, totul ajungand in vizorul principalelor canale de stiri din lumea intreaga.

    Ajutat de doua caricaturi de agenti guvernamentali, dintre care unul este prea bine intentionat pentru a fi de folos cu ceva, iar celalalt prea detasat ca sa nu incurce lucrurile, Brooks bifeaza si mari simboluri ale culturii indiene, precum Taj Mahal-ul.

    Ce i se poate reprosa filmului? Materialul mult prea straveziu pentru umplerea celor aproape 100 de minute, astfel incat camera zaboveste nepermis de mult pe atractiile turistice din New Delhi sau Agra, iar Brooks se pierde in conversatii mult prea nesemnificative pentru a avea un efect pozitiv asupra spectatorului. Dar glumele cu care sunt presarate divagatiile habarniste ale regizorului si situatiile absurde in care acesta se arunca plin de bunavointa fac ca „Looking for Comedy in the Muslim World“ sa merite efortul, macar pentru a-i face cinste acestui titlu care aproape si-a sabotat creatorul.

    Initial, filmul trebuia sa fie distribuit in Statele Unite de Sony Pictures. Foarte interesata de potentialul proiectului, compania i-a cerut lui Brooks sa schimbe titlul, pe motiv ca acesta ar putea provoca valuri de controverse deloc utile. Brooks a refuzat sa schimbe titlul, asa ca Sony si-a retras oferta de distributie. Filmul a fost salvat de Warner Independent Pictures, care a ales in schimb o strategie dezastruoasa de promovare, incomodat fiind tot de titlu. Lansat pe doar 100 de ecrane din Statele Unite, „Looking for Comedy in the Muslim World“ a avut incasari de numai 800.000 de dolari, la un buget estimat la mai bine de zece milioane de dolari. Prin urmare, acesta este probabil cel mai mare esec de box-office din cariera fostului comic de la „Saturday Night Live“, al carei varf financiar a fost atins o data cu „Finding Nemo“, unde Brooks il interpreteaza pe speriosul peste-clovn Marlin, pornit in cautarea fiului sau, Nemo.

    Cu toate acestea, esecul lui „Looking for…“ este cu siguranta doar conjunctural, pentru ca Brooks are cu ce atrage publicul, macar la nivel teoretic. Intr-o America demoralizata dupa 11 septembrie, Brooks ofera o alternativa pentru intelegerea „celuilalt“, a „strainului“: comunicarea si nu cifrele, glumele si nu rapoartele, schimbul de intelegere si nu relatiile pur economice. Distras de usurinta cu care rade de el insusi, de prejudecati si parti-pris-uri, Brooks isi pierde din nefericire suflul, iar incercarile sale de a(-si) oferi un raspuns rateaza copios si dezamagesc asteptarile. O idee urmarita cu o astfel de indrazneala merita sa fie incununata cu un mesaj pe masura si nu cu finalul invins, retezat, ciuntit ales de Brooks pentru a pune capat peripetiilor sale in lumea musulmana. In orice caz, neincetatul soc cultural prin care trece actorul pe durata celor 98 de minute este menit sa fie concludent pentru usurinta cu care oamenii traiesc acceptand idei si informatii preconcepute despre culturi nefamiliare. Sovaiala in alegerea genului ii dauneaza filmului. Pornit ca un „mockumentary“, documentar cu intentii comice, „Looking for…“ se chinuie apoi sa te convinga ca este o simpla comedie, pentru a se razgandi imediat, devenind satira. In orice caz, esecul lui Brooks in rolul de ambasador cultural este atat de total, incat mai ca ajunge sa fie profund.

    „LOOKING FOR COMEDY IN THE MUSLIM WORLD“. R: ALBERT BROOKS.
    D: ALBERT BROOKS, FRED DALTON THOMPSON, STEVE KRAMER, JOHN CARROLL LYNCH, JON TINNEY, SHEETAL SHETH. DIN 12 OCTOMBRIE