BusinessMagazin

Category: Film

  • Vine toamna, bine-mi pare




    Nu mai putin de sase filme romanesti vor poposi in aceasta toamna in cinematografe, dar, din nefericire, putine dintre acestea fac cinste industriei noastre. Daca anul trecut cele doua varfuri de sulita “4 luni, 3 saptamani si 2 zile” si “California Dreamin’” se infigeau la fix in palmaresul festivalului de film de la Cannes, coada se faramita trist sub verdictele jurnalistilor si-ale publicului deopotriva. In 2007, sapte lungmetraje s-au lansat pe ecrane, iar numarul filmelor produse si terminate in 2008 este aproape dublu.








     

    Varful de pluton al toamnei (cel putin din punct de vedere calendaristic) este debutul in lungmetraj al lui Adrian Sitaru, “Pescuit sportiv”. Dupa ce a castigat un Leopard de Aur la Locarno cu scurtmetrajul “Valuri”, Sitaru isi prezinta lungmetrajul in premiera internationala in programul Giornate degli Autori al Festivalului de Film de la Venetia, iar pe 12 septembrie are programata premiera in Romania. Cu Adrian Titieni, Ioana Flora si Maria Dinulescu in rolurile principale, “Pescuit sportiv” isi propune sa investigheze teme prezente si in “Valuri”, responsabilitatea si nevinovatia. Un cuplu (Titieni, Flora), in drum spre un lac pentru un picnic la iarba verde, da cu masina peste o prostituata (Dinulescu). Initial, cei doi vor sa abandoneze femeia inconstienta, camufland-o cu crengi. Cand aceasta se trezeste, incepe un complicat joc de flirturi si mici santaje, in care cele trei personaje fac dese rocade, ceea ce arata inca o data apetenta lui Sitaru pentru subtilitate si spus-cititul printre randuri.

     

    Pe 19 septembrie ii vine randul lui “Boogie”. Categoric cel mai bun film romanesc al anului, revenirea lui Radu Muntean la actorul din “Furia”, Dragos Bucur, si la dialogurile excelente caracte­ristice trio-ului de scenaristi Radu Muntean-Razvan Radulescu-Alexandru Baciu. Interpretarile excelente si replicile brici sunt principalele atuuri ale lui “Boogie”, in care regizorul surprinde fericit deruta personajelor, ajunse la “30 si ceva” (primul titlu al filmului) de ani, acum victime ale unui adevarat sistem de cenzuri si autocenzuri, compromisuri si refuzuri. Tot cuplul (Anamaria Marinca, Dragos Bucur) este celula de baza a acestui film.

     

     “Weekend cu mama”, ultimul film al lui Stere Gulea, se lanseaza pe 3 octombrie. Cu Adela Popescu in rolul unei adolescente dependente de droguri, productia MediaPro Pictures se bazeaza pe potentialul dramatic al acestei povesti de familie (disfunctionala). Luiza (Medeea Marinescu) a plecat in Spania in urma cu 16 ani, lasandu-si fetita, pe Cristina (Popescu), in grija rudelor. Revenita acasa, femeia descopera consecintele gestului ei: Cristina a fugit de acasa, e dependenta de droguri si are o fetita de doi ani pe care a parasit-o in grija unei fundatii. Macinata de vinovatie, Luiza incearca sa rezolve criza si sa-si recastige familia. Fara a fi vazut filmul, este greu sa ne dam seama cat de bun este “Weekend cu mama”, asa ca va trebui sa asteptam inceputul lunii octombrie.

     

    “Nunta muta” are toate sansele sa fie cel mai asteptat film romanesc al anului. Regizat de debutantul (cel putin in materie de cinema) Horatiu Malaele, “Nunta” are cel mai interesant subiect: nunta unor tineri (Alexandru Potocean, Meda Victor) obligata sa se desfasoare pe muteste, dupa ce la moartea lui Stalin se instaureaza doliu national si toate “distractiile” sunt interzise. La proiectia de la TIFF s-a ras mult, din inima, dar este destul de greu sa treci peste nefirescul interpretarilor si peste ingrosarile nesigure ale lui Malaele. Amalgam dezordonat de stiluri, “Nunta muta” arata in schimb excelent, este adesea amuzant, iar tragismul povestii (inspirate din realitate) ar putea fi inca un atu pentru atragerea publicului. Premiera este programata pentru 24 octombrie.

     

    “Intalniri incrucisate” inchide plutonul, cu premiera programata pe 21 noiembrie. Debutul Ancai Damian, desi nu total ratat, a provocat adesea rasul la proiectia de la TIFF. Triptic penitenciar, filmul este format din trei momente “incrucisate” in stilul “Babel” sau “Amores Perros”. Detinuti, directori de inchisoare, gardieni si prezentatori de radio sunt protagonistii acestui film foarte inegal, cu momente bune, dar si momente neverosimile, “burta” cea mai mare fiind o interminabila discutie in limba engleza dintre directoarea unei inchisori (Oxana Moravec) si un finlandez. Salvat intrucatva de finalul puternic, filmul lui Damian trebuia sa fie initial un scurtmetraj. Din pacate nu a ramas asa… Ce putem spune despre succesul de casa al acestor filme? O cifra de 20.000 de spectatori ar fi cat se poate de onorabila pentru “Nunta”, dat fiind faptul ca genul de umor al lui Horatiu Malaele si interpretarile exagerate ale actorilor s-ar putea sa nu impresioneze publicul. “Boogie” si “Pescuit sportiv” vor fi apreciate mai mult de critici, in timp ce publicul, chiar daca va aprecia improvizatiile Mariei Dinulescu in rolul prostituatei din “Pescuit”, va gasi cu siguranta prea subtile mizele lui Muntean si Sitaru. “Weekend cu mama” ar putea castiga de pe urma promovarii, dar publicul nostru escapist nu prea se va lasa convins de aceasta drama. Cat despre “Intalniri incrucisate”, acesta functioneaza mai degraba ca o comedie (involuntara) si, oricat de bine promovat, va fi sabotat de cinefilii care-si vor avertiza prietenii sa se tina departe de sala de cinema.

     

    Daca in Romania se vorbeste de zeci de mii de spectatori, in Franta, de exemplu, in cazul multora dintre filmele frantuzesti unitatea de masura este mai degraba milionul. Ultimul mare hit al francezilor este “Bienvenue chez le Ch’tis”, o comedie absolut dementa care a batut mai toate recordurile de incasari – 20 de milioane de spectatori (la o populatie de aproximativ 60 de milioane) si incasari de aproape 200 de milioane de dolari doar in Franta. Pentru Romania, cifrele par neverosimile. Dar nu trebuie decat sa ne gandim si sa visam: 400.000 de francezi au vazut “4 luni, 3 saptamani si 2 zile”, in timp ce numai 76.000 de romani au tinut sa vada filmul in cinematografe.

     

  • Trei filme europene




    Cele trei filme europene vin fiecare din alta parte a continentului, unul dintre ele bifand chiar doua tari de origine. Cel mai interesant titlu este “Mio fratello è figlio unico”, al carui titlu a fost tradus cuvant cu cuvant, desi exista mult mai nimeritul “Fratele meu e singur la parinti”. Asadar, alaturi de drama (extrem de amuzanta) “Fratele meu e fiu unic”, mai avem drama (mai putin amuzanta) semnata de turco-germanul Fatih Akin, “De partea cealalta”/“Auf der anderen Seite” si comedia romantica frantuzeasca “Nu vreau sa pleci”/“Je veux pas que t’en ailles”.








     

    Prezentat in premiera in cadrul Festivalului Filmului European, “Mio fratello…” a reusit sa faca o intreaga sala sa rada in hohote cu aventurile pisicherului Accio (Elio Germano), mezinul unei familii de italieni din Latina, un orasel industrial al anilor ‘60. Cu inflacararea specifica italienilor, Accio provoaca probleme in dreapta si-n stanga, se paruie cu fratele sau (Ricardo Scamarcio, junele-prim al cinematografului italian), se cearta cu sora, cu mama, vecinii si toata lumea, intr-un amuzant razboi (caci micile galcevi capata proportii universale), in care toti combatantii cred cu tarie in ceva numai pentru ca trebuie. Accio este fascist, iar fratele sau Manrico e comunist, iar clivajul ideologic din sanul familiei Benassi provoaca situatii de o nemaipomenita savoare, mai ales cand intre cei doi intervine si frumoasa Francesca (Diane Fleri).

     

    Italia anilor ‘60 si conflictele dintre fascisti si comunisti poate nu par contextul cel mai atractiv pentru consumatorul roman de divertisment cinematografic, dar a refuza sa vezi “Mio fratello è figlio unico” doar din acest motiv este ca si cum ai refuza sa vorbesti cu Jennifer Lopez (si sa-i spui ce actrita proasta e, desigur) doar pentru ca poarta niste banali pantaloni scurti. Filmul lui Daniele Luchetti nu este politic, iar elementele sale politice sunt folosite mai degraba ca niste parghii in stare sa traga valurile groase ce acopera sufletul, intentiile, dorintele, visurile lui Accio, ale fratelui sau, ale mamei sale si-asa mai departe. Filmul unei maturizari, “Mio fratello…” este probabil povestea celui mai simpatic personaj al anului, Accio, iar Elio Germano dovedeste inca o data ca a devenit unul dintre cei mai buni tineri actori europeni. Ritmat de hiturile epocii (“Ma che freddo fa” al Nadei Malanima ar fi cel mai bun exemplu), “Mio fratello…” e foarte diferit de noul film al lui Fatih Akin, “De partea cealalta”. Acesta a fost deja prezentat in paginile revistei BUSINESS Magazin, asa ca nu mai spunem decat ca povestea turco-germana a lui Akin despre prejudecati, pierdere si regasire, intelegere si acceptare arata ca regizorul s-a distantat total de ritmul frenetic din “Gegen die Wand”/“Cu capul inainte”, adoptand un stil mai lent, dar si mai matur. Profesori universitari, pensionari, prostituate si militanti politici se intersecteaza (si nu se sincronizeaza, ca de obicei in filmele lui Akin) in “De partea cealalta”, un film din care nu lipsesc surprizele specifice regizorului turco-german. Cu un surprinzator premiu pentru scenariu anul trecut la Cannes, noul Akin nu e o reusita totala, dar schimbarea de stil promite multe.

     

    Cat despre comedia romantica “J’veux pas que tu t’en ailles”, aceasta e un fel de continuare a filmului anterior al regizorului Bernard Jeanjean, “J’me sens pas belle”: daca acolo regizorul francez descrie formarea unui cuplu, aici cuplul este deja format si are niscaiva probleme. Paul (Richard Berry, poate vi-l amintiti din “Ciocu’ mic!”/“Tais-toi!”, unde era comisarul Vernet, nemesis-ul personajelor jucate de Jean Reno si Gerard Depardieu) este psihoterapeut si inca unul extrem de apreciat. Prin urmare, pacientii fac coada la usa cabinetului sau, iar Paul ajunge tot mai rar acasa, la sotia sa, Carla (Judith Godrèche). Dar Paul isi da seama ca relatia lor s-a racit de-abia cand un pacient, Raphaãl (Julien Boisselier, protagonistul din “J’me sens pas belle”) ii marturiseste ca s-a indragostit de-o femeie maritata, Carla. Ca este vorba de sotia lui Paul pricepe numaidecat, asa ca psihoterapetul incearca sa-si salveze casnicia si sa-si recupereze nevasta, folosindu-se de Raphaãl.

    Bineinteles, nici adversarul nu se lasa pacalit prea mult timp. Prin urmare, vom avea de ce rade pana la finalul acestui film inofensiv, deloc original, dar care aduce un savuros parfum frantuzesc acestui gen, al carui reprezentant cel mai recent a fost “Prime”/“Cu iubirea la psihiatru”, unde Uma Thurman ii descria lui Meryl Streep, spre disperarea acesteia, partidele de sex cu iubitul ei, fiul psiholoagei. Prin urmare, e o perioada cu totul si cu totul speciala a anului: dupa ce ne lasam captivati de intunecatele aventuri ale lui Batman (pe un ecran cat mai mare, desigur), putem calatori si in spatiu si timp cu cele trei filme prezentate mai sus, lasandu-ne impresionati de entuziasmul lui Accio, de ritmul lent al filmarilor lui Fatih Akin si de replicile istete din comedia lui Bernard Jeanjean.

     

  • Un Batman sub semnul Joker-ului

    Asa ca daca vreti sa-l vedeti pe Batman intr-un rol „secundar”, mergeti saptamana asta la cinema. Heath Ledger (Joker) s-a intrecut pe sine si pe multi altii cu interpretarea sa din „The Dark Night”, despre care Michael Caine a spus ca este „cea mai buna interpretare a unui personaj negativ pe care am vazut-o vreodata”.

     

    Citeste mai multe despre Un Batman sub semnul Joker-ului pe www.timeoutbucuresti.ro

     


  • The Joker Begins








    Intr-o vara in care cinematografele intrec standurile de BD-uri la concentratie de supereroi, “Cavalerul negru” (adica Batman) ocupa un loc privilegiat. A fost votat cel mai asteptat film cu supereroi al verii, desi nici cu ceilalti nu-i de glumit: atat “Wanted”, cat si “Hancock” au sarit de 60 de milioane de dolari incasari in week-endul lansarii (adica mai mult decat “Batman Begins”, primul film cu tandemul Christopher Nolan si Christian Bale), iar despre “Hellboy: The Golden Army” se aud o multime de superlative. Cu toate acestea, niciunul nu a starnit o mai mare frenezie decat “Cavalerul negru”.




     

    Iar “Cavalerul negru” depaseste asteptarile, devenind probabil cel mai sumbru, dar si cel mai inteligent film cu supereroi al anului. Ca de obicei, intunecatul Gotham City este afectat de o multime de raufacatori, impotriva carora lupta misteriosul Batman/Bruce Wayne (Christian Bale), dar si James Gordon (Gary Oldman), seful politiei, sau procurorul general Harvey Dent (Aaron Eckhart). Principalul lor adversar? Ferocele Joker (Heath Ledger), un adevarat agent al haosului, care pune orasul pe jar (la propriu, caci este si piroman) cu anarhicele sale puneri in scena. Lupta dintre Batman si Joker devine tot mai personala, caci acesta din urma reuseste sa-l faca pe erou sa-si puna sub semnul intre­barii insusi crezul care l-a transformat in intunecatul vigilante, protectorul orasului Gotham. Joker-ul intervine in acelasi timp si intr-unul dintre cele mai complexe triunghiuri amoroase, cel dintre Wayne, Dent si frumoasa Rachel Dawes (Maggie Gyllenhaal, intr-un rol preluat de la Katie Holmes).

     

    Daca in ceea ce priveste atmosfera, premisele si efectele speciale “Cavalerul negru” se inscrie in seria de filme cu supereroi a verii, contextul este inselator: Christopher Nolan, regizor si co-scenarist, alaturi de fratele sau Jonathan, a declarat ca s-a inspirat mai degraba din “Heat”, filmul lui Michael Mann, cu Al Pacino si Robert de Niro in rolurile principale, decat din multitudinea de filme cu supereroi care au impanzit in ultima vreme cinematografele. Daca-l dezbraci pe Batman de costum, ii stergi Joker-ului machiajul de pe fata si nu-l lasi pe Harvey Dent sa devina schizoidul Two-Face, acest al doilea triunghi al filmului lui Nolan se bazeaza mai degraba pe ambitie, principii si da, “in palos sa ne masuram”, decat pe banala lupta dintre bine si rau, mobilul majoritatii covarsitoare a peliculelor de gen.

     

    In centrul actiunii este si de aceasta data Batman, eroul DC Comics, un supererou “self-made” ale carui abilitati depind mai degraba de logistica sa inepuizabila, precum si de intensul sau spirit justitiar, decat de vreo super-putere capatata accidental (vezi Spider-Man sau Hulk) sau mostenita genetic (Wesley Gibson din “Wanted”). Cat despre opozantii sai, acestia provin mai degraba din lumea interlopa, “perfectionati” de o vizita intr-un spital de boli mintale. Probabil filmul ar fi trebuit sa se intituleze “Cavalerul cu fata pictata in toate culorile curcubeului”: Joker-ul este vedeta, iar Heath Ledger este starul revenirii lui Nolan la lumea intunecata a lui Batman.

     

    Joker-ul lui Ledger o sa faca istorie, pe de o parte datorita modului sau extrem de sumbru de a-l interpreta, pe de alta parte datorita (din cauza?) inevitabilei intrebari: acea supradoza accidentala de medicamente care l-a ucis pe Ledger pe 22 ianuarie nu este si un efect al intensitatii interpretarii sale?

     

    Sugestia nu mai pare exagerata cand afli ca Ledger s-a inchis singur intr-o camera de hotel, timp de o luna, pentru a-si insusi personajul Joker-ului, pentru a si-l delimita si a-l indeparta cat mai mult, dar si cat mai credibil de Joker-ul lui Jack Nicholson (in “Batman”-ul din 1989 al lui Tim Burton). Atitudine, gesturi, expresii faciale si, cel mai important, vocea Joker-ului s-au nascut atunci, in acea camera de hotel, unde Ledger a creat psihologia personajului, redactand chiar si un fel de jurnal in care nota posibilele ganduri ale Joker-ului, eventuale pozitii (extreme, desigur) pe care le-ar fi putut avea acesta, inspirandu-se pe de o parte din anarhia din “Portocala mecanica” si pe de alta din comportamentul si gestica lui Sid Vicious din Sex Pistols. Rezultatul? Infricosator. Atat de infricosator, incat se discuta deja despre o posibila nominalizare a lui Ledger la premiul Oscar pentru rol secundar, in situatia in care filmele de gen rareori pun mana pe o nominalizare la o categorie de interpretare, lor fiindu-le dedicate, de obicei, categoriile tehnice. Unii zic chiar ca interpretarea lui Ledger ar merita categoric premiul si ca acordarea acestuia n-ar trebui sa aiba nimic de-a face cu moartea prematura a actorului.

     

    Categoric mai bun decat “Batman Begins”, “Cavalerul negru” dispune de cateva replici memorabile pe care le veti repeta la nesfarsit. Deloc surprinzator, multe dintre acestea ii apartin Joker-ului, care spune, de exemplu: “Orasul asta merita criminali mai buni”. Si noi meritam filme cu super-eroi mai bune, iar Christopher Nolan chiar si-a facut treaba ca lumea.




  • Timur, agentul haosului








    A inceput cu “Rondul de noapte”. Unul dintre foarte putinele filme rusesti aduse in Romania, “Rondul” lui Bekmambetov nu a avut cine stie ce spectatori (doar 5.775, conform datelor Cinemagia), dar dovedea foarte clar ca nu e nevoie de zeci de milioane de dolari ca sa faci efecte speciale inteligente. Cu un captivant subiect despre Bine si Rau, tinute in echilibru intr-o stralucitoare Moscova populata de vampiri si vrajitoare, “Rondul de noapte” a batut toate recordurile de inca­sari din Rusia, iar portile Hollywoodului i s-au deschis lui Bekmambetov, primit ca un “razboinic al luminii”. Daca regizorul rus de origine kazaha reusea sa faca “Rondul de noapte” cu un buget de patru milioane de dolari, pentru “Wanted” a primit peste 60, prin urmare asteptati-va la scene hiper-spectaculoase. Dar, odata cu ochiul sau atent la detaliile in stare sa te lase mut de uimire, Bekmambetov a venit si cu o viziune slava, cat se poate de originala cu privire la lumea supereroilor de origine americana.




    Protagonistul este Wesley Gibson (James McAvoy), un contabil tinut sub papucul iubitei acasa si victima a capsatorului sefei la serviciu (vedeti voi ce si cum). Intalnirea cu Fox (Angelina Jolie) ii va schimba visatorului Wesley toata viata: baiatul afla ca este fiul unui asasin angajat de o misterioasa organizatie, Fratia, sa mentina echilibrul lumii, lichidand elementele haotice. Tatal lui Wesley tocmai a fost ucis, iar Fratia, condusa de Sloan (Morgan Freeman), apeleaza la pusti pentru ca acesta este singurul care ar putea sa-i ia locul tatalui sau si, cu puterile de care habar n-are, sa-l ucida la randul sau pe asasinul acestuia.

    Pare complicat? Asa si este, pentru ca Bekmambetov introduce in poveste, ca si in cele doua “Ronduri” ale sale, un dispozitiv fabulos, menit sa intruchipeze forta destinului: un razboi de tesut ale carui ite si urzeala permit Fratiei sa localizeze “agentii haosului” (daca ati citit frumosul roman SF al lui Norman Spinrad) si sa-i lichideze inainte ca actiunile lor sa anuleze echilibrul lumii. Astfel, avem un element supranatural la fel de interesant ca si celebra Creta a destinului din “Rondul de zi”, in jurul caruia Fox, Sloan, McAvoy si celelalte personaje isi dau silinta, ajutati de puterile lor speciale, sa fie unelte cat mai bune ale aceluiasi capricios destin.

    Ca si tizul sau Timur (“de fier”) Lenk, care a cucerit (a se citi “distrus”) mare parte din Asia, Bekmambetov isi face si el de cap in Chicago (de fapt Praga), distrugand cam tot ce-i iese in cale, intr-un film foarte violent, al carui rating CNC penduleaza, la ora scrierii acestui articol, intre “nerecomandat sub 15 ani” si “interzis minorilor” (alegerea ultimului semnaland un oarecare exces de zel al membrilor comisiei CNC).

    Oricum, este laudabila “inconstienta” studiourilor Universal, care au respins din start edulcorarea benzilor desenate ale lui Mark Millar: tot sangele din violenta serie de benzi desenate a fost transpus picatura cu picatura pe marele ecran, Bekmambetov facand astfel diferenta fata de “Hancock”, filmul lui Peter Berg, cu un supererou la fel de atipic, interpretat de Will Smith. Daca Berg a fost de acord sa-si cioparteasca de doua ori filmul pentru a primi ratingul PG-13 (un fel de “numai cu acordul parintilor pentru copiii sub 13 ani”), Bekmambetov n-a avut parte de nicio presiune din acest punct de vedere, iar “Wanted” a iesit un film de actiune onest si puternic, in care, hm, un glonte isi face drum prin capul unui nefericit cu ravagiile, ca sa zicem asa, de rigoare, imprastiate pe tot ecranul.

    Intreaga mitologie creata in jurul Razboiului destinului (vezi ursitoarele din mitologia greaca), complicatele relatii dintre personaje, incursiunile lui Bekmambetov in folclorul slav si efectele speciale create la Moscova dau un parfum extrem de proaspat lui “Wanted”, care iese in evidenta in lunga serie de filme cu supereroi din aceasta vara, ingreunandu-i foarte mult drumul lui Batman catre titlul de cel mai profitabil supererou al verii.

    Pana la urma se naste intrebarea: este “Wanted” sau nu un film cu supereroi? Super-abilitatile lui Wesley, Fox si ceilalti se aseamana mai degraba cu cele ale unor soldati ultra-antrenati decat cu cele ale lui de-alde Spider-Man si Superman. Costumele speciale lipsesc cu desavarsire din film, iar pregnanta lupta dintre Bine si Rau, subliniata pana la plictis de aventurile supereroilor “obisnuiti”, lipseste si ea, in “Wanted” protagonistul fiind manat mai degraba de dorinta razbunarii decat de cea a salvarii lumii. Aici este o alta diferenta fata de “Hancock” (un alt film obligatoriu de vazut, daca nu pentru ceea ce este, macar pentru ce ar fi putut fi), in care supereroul cade victima malaxorului hollywoodian, acel condamnabil sistem care favorizeaza standardizarea (si deci profitabilitatea) in detrimentul originalitatii.




  • Visul Cassandrei e un coSmar

    In comparatie cu zburdalnicul “Bomba zilei”, “Visul Cassandrei” este o drama surprinzator de intunecata pentru Woody Allen. Avem doi frati londonezi, Ian (Ewan McGregor) si Terry (Colin Farrell), ale caror planuri de viitor marete sunt sabotate de conditia lor sociala modesta: amandoi locuiesc cu parintii, Ian preluand de la tatal sau sarcina de a administra micul restaurant al familiei, in timp ce Terry, angajat intr-un service auto, dezvolta o nociva pasiune pentru pariurile la curse. Cea mai luminoasa parte a vietii lor este Visul Cassandrei, barca pe care au cumparat-o recent, in urma unui pariu norocos al lui Terry si care a imprumutat numele de la cainele castigator al cursei (strasnica ironie a lui Allen, intr-adevar).

    Problemele financiare ale lui Terry si planurile lui Ian de a lansa un lant hotelier si-ar putea gasi solutia in prospera situatie financiara a unchiului Howard (Tom Wilkinson), proprietarul unor clinici de chirurgie estetica. Dar Howard cere in schimbul banilor un “mic” ajutor: cei doi frati trebuie sa-l lichideze pe un fost partener al sau, care se pregateste sa depuna marturie impotriva lui intr-un proces privind practicile dubioase din clinicile pe care le detine. Vor ucide sau nu vor ucide cei doi frati, aceasta este intrebarea Cassandrei in noul film al lui Allen. Din nefericire, regizorul renunta la umor in favoarea dramei si doar atinge suprafata acesteia, lasandu-si spectatorul cvasi-indiferent. Farrell si McGregor sunt excelenti in rolurile lui Terry si Ian, iar Tom Wilkinson, Clare Higgins (mama celor doi) si Hayley Atwell (Angela, iubita lui Ian, actrita impresionata de Jaguarurile imprumutate ale acestuia) nu sunt cu nimic mai prejos decat protagonistii.

    Lupta cu constiinta si ideea de moralitate se afla la loc de cinste in film, iar directiile lui Allen sunt multiple – vezi si intrebarea adresata Angelei (Atwell), daca s-ar culca cu un regizor pentru a obtine un rol. Trimiterile la mitica profetesa a Troiei se rezuma la numele barcii celor doi frati, visul devenind un adevarat cosmar, pe masura ce Terry si Ian se lasa momiti de iluzia bogatiei si decid sa-l omoare pe fostul partener al unchiului lor. Dintre cei doi actori, Farrell este cel mai bun (probabil si din cauza rolului mai complex), marturisind la un moment dat ca a tras la intregul “Cassandra’s Dream” mai putine duble decat la o scena din “Miami Vice”.

    Cu finalul sau expediat, care lasa spectatorul usor nedumerit (da, ridicarea din umeri este cat se poate de fireasca la finalul celor 108 minute), “Visul Cassandrei” nu este unul dintre cele mai bune titluri ale filmografiei lui Woody Allen din ultimii ani. Primul sau film cu soundtrack stereo (compus de Philip Glass, pe care l-ati mai auzit in “Notes on a Scandal”, “Orele” sau “Bent”), “Cassandra’s Dream” a fost laudat mai degraba pentru muzica sau frumoasa imagine a lui Vilmos Zsigmond (“The Black Dahlia”, “Melinda and Melinda”) si nu pentru calitatile scenariului, ceea ce spune foarte multe.

    Allen va recupera, cu siguranta, in consideratia noastra, o data cu lansarea in Romania (inca neprogramata) a lui “Vicky Cristina Barcelona”, care a facut furori la ultima editie a festivalului de film de la Cannes. Dar pana la cuceritorii iberici Penelope Cruz si Javier Bardem, va trebui sa ne multumim cu irlandezul Colin Farrell si scotianul Ewan McGregor.

  • Jocul bate filmul

    Deznodamantul nu a fost atat de tragic pentru cea de-a saptea arta: incasarile aduse de “Iron Man”, lansat la inceputul lui mai, au intrecut asteptarile, trecand de pragul celor 100 de milioane de dolari in SUA (si daca adaugam si vanzarile pe plan international, ajungem la 201 milioane), dar “Grand Theft Auto” a indesat in buzunarele celor de la Rockstar Games nu mai putin de 500 de milioane de dolari intr-o singura saptamana. Acest detaliu ne face sa comparam incasarile din jocurile video in 2007 (8,7 miliarde de dolari) cu incasarile industriei de film (9,7 miliarde de dolari) si, fara a lansa sentinte alarmiste de genul “Hollywood-ul a murit, traiasca mareata consola”, sa prevestim un mariaj tot mai putin discret intre cele doua industrii. Iar exemple sunt destule.

    “Doom”, “Resident Evil”, “Tomb Raider”, “Silent Hill” si multe alte jocuri video si-au aflat drumul pe marele ecran, unele cu mai mare, altele cu mai mic succes, dar in orice caz cu profit. Este destul de greu (noi am baga mana in foc ca e imposibil, de fapt) sa gasesti un video game movie in lista celor mai profitabile 250 de filme ale tuturor timpurilor, dar aceasta nu inseamna ca genul nu este promitator. Ultimul “Resident Evil”, “Disparitia”, a incasat aproape 150 de milioane de dolari in lumea intreaga. Al doilea film din serie, “Apocalypse”, a adus 130 de milioane, iar primul, lansat in 2002, a facut incasari de 100 de milioane. Milla Jovovich trebuie sa se plece in fata Angelinei Jolie: e adevarat, primul “Tomb Raider” a avut un buget considerabil, de peste 100 de milioane de dolari, dar niciun producator nu ar fi nemultumit de incasarile mondiale, ce depasesc 270 de milioane de dolari. Mai rau a fost in 2003, cand al doilea “Tomb Raider”, “Leaganul vietii”, incasa doar 150 de milioane de dolari, la un buget de aproape 100 de milioane.

    Dar lucrurile se schimba. Dupa explozia de filme inspirate din benzi desenate si romane grafice (asteptam cel putin 20 de astfel de blockbustere lejere in urmatorii cinci ani, cu de-alde The Spirit, Thor, Ant-Man, Captain America, diversi X-Men si asa mai departe ca protagonisti), jocurile video vin tare din urma si iata ca putem vorbi de cinci proiecte pe care ni le pregateste Hollywood-ul in urmatorii doi sau trei ani. La concurenta cu jocurile, ca si pana acum: sa notam ca “Iron Man 2” vine in 2010, in acelasi an cu “Spider-Man 4”. In topul simpatiilor mele personale se afla “Printul Persiei: Nisipurile timpului” si “Bioshock”, unul pentru exotismul magic si protagonistul interpretat de Jake Gyllenhaal, iar al doilea pentru contextul de profunzimi nebanuite si trimiterile filozofice extrem de actuale. Persia secolului VI? Un “pumnal al timpului” si “nisipuri” care controleaza scurgerea acestuia si-l fac pe posesorul lor stapanul absolut al lumii? Alianta dintre printul Persiei (Jake Gyllenhaal) si o preafrumoasa printesa inamica (Gema Arterton) in lupta impotriva unui malefic vizir obsedat de sus-mentionatele nisipuri nu face decat sa mareasca interesul pentru film, produs de Jerry Bruckheimer si regizat de Mike Newell (“Harry Potter si pocalul de foc”). Bruckheimer a aratat ca poate sa faca spectacol cu surse de inspiratie inca si mai stravezii decat un joc video (“piratii din Caraibe” erau la origine o atractie a parcului de distractii Disneyland), asa ca la inceputul lui iunie 2009 avem toate sansele sa vedem un blockbuster marca proprie. Daca lucrurile merg bine, in 2011 sau 2012 vom merge la cinema pentru a doua parte a seriei (jocul a avut doua continuari).

    Foarte diferit este “Bioshock”, iar aici este implicata a doua jumatate a echipei din spatele mega-succesului de 2,6 miliarde de dolari “Piratii din Caraibe”. Regizorul Gore Verbinsky si scenaristul John Logan (“Aviatorul”, “Gladiatorul”, “Ultimul samurai”) nu se gandesc acum decat la varianta pentru marele ecran a celui mai recent joc ecranizat, “Bioshock”. Lansat anul trecut, jocul 2K Boston/2K Australia a provocat entuziasm
    in lumea intreaga, devenind unul dintre cel mai bine van¬dute si premiate jocuri ale in¬ce¬putului de mileniu. Intr-un articol din revista Game Informer despre “Valul de jocuri care au ceva de spus”, “Bioshock” era descris drept “o unealta cu totul noua care ne permite sa exploram filozofia, psihologia si morala”. Bineinteles, in timp ce impuscam in stanga si in dreapta, caci jocul este un “first person shooter”.

    Despre ce e vorba? Protagonistul este Jack (rol pentru care nu s-a gasit inca actor, dar asteptati-va la un nume mare de la Hollywood), pasagerul unui avion ce se prabuseste exact langa punctul de acces catre Rapture, un oras construit pe fundul marii de un magnat obsedat sa creeze o societate utopica, nesupusa legilor morale. Populat aproape exclusiv de genii, orasul Rapture se dezvolta extraordinar timp de cateva decenii si apoi decade, mai ales din cauza experimentelor genetice care-i transforma locuitorii in monstri. Jack exploreaza orasul, iar deznodamantul jocului depinde de deciziile luate de personaj, cea mai importanta alegere a sa privind uciderea sau salvarea “micilor surori”, fiinte cu aspectul unor fetite si un misterios rol prestabilit genetic.

    Aspectul orasului, istoria lui zbuciumata, interactiunile cu locuitorii sai extrem de diferiti, folosirea plasmidelor datatoare de puteri de genul telekineziei si subplot-urile dense au transformat “Bioshock” intr-un adevarat cult, cu un potential imens pentru marele ecran, eventual in varianta 3D. Filmul ar trebui sa apara in 2010.

    Cand va realiza Peter Jackson ecranizarea jocului “Halo”, din care s-au vandut peste 20 de milioane de exemplare pana la finele lui 2007, inca nu se stie, caci proiectul tot intra si iese din productie de vreo cinci ani incoace. In schimb, jocuri precum “Max Payne”, “World of Warcraft”, “Alice”, “Splinter Cell” s.a.m.d. au intrat deja in perioada de pre-productie sau chiar au inceput filmarile, cu nume ca Mark Wahlberg sau Sarah Michelle Gellar pe afis. Nu e deloc sigur ca vom regasi aceste filme pe listele nominalizatilor la categoriile importante ale premiilor Oscar, dar, cu tot mai rafinatele tehnologii din domeniul efectelor speciale, macar un lucru putem astepta de la ele: spectacol.

  • Ce ati ratat la TIFF – prima parte

    Citeste mai multe despre TIFF 2008 pe Time Out

     


  • Arheologul de 300 de milioane de dolari

    Astfel, „bucatarii” Steven Spielberg si George Lucas au reusit sa-si vanda cea mai recenta prajitura in toata lumea, adaugand la pusculita vreo 300 de milioane de dolari, doar in primele 5 zile. Acum ca stiti care este reteta, Time Out va povesteste ce a stat in spatele acestei povesti, si care este secretul unei idei de miliarde de dolari.

    Cititi mai multe despre Indiana Jones in  Time Out.

  • Ofensiva turco-germana

    “Auf der anderen Seite”/“De cealalta parte” al lui Fatih Akin a fost premiat anul trecut la Cannes pentru scenariu si reprezinta dovada irefutabila ca celebrul regizor turc naturalizat in Germania s-a maturizat complet dupa hiper-energicul sau “Gegen die Wand”/“Cu capul inainte”, care castiga in 2004 unul dintre cei mai meritati Ursi de Aur din istoria recenta a festivalului de film de la Berlin. Fanii navalnicului “Gegen die Wand” s-ar putea sa fie dezamagiti de “De cealalta parte”, dar noul film al lui Akin arata ca regizorului i se potriveste si stilul contemplativ si sentimental. Ca de obicei, Akin isi afla inepuizabilele surse de inspiratie in colorata comunitate turca din Hamburg, in care il descoperim pe Ali (Tuncel Kurtiz), ajuns la varsta pensionarii, dar doritor sa guste in continuare din viata. Cand face o vizita “de placere” in cartierul rosu din Hamburg, barbatul da peste Yeter (Nursel Kose), o prostituata intre doua varste, careia ii propune o afacere avantajoasa pentru ambele parti: Yeter ar urma sa locuiasca in casa batranului, devenind un fel de sotie a acestuia, iar Ali i-ar asigura in schimb un trai confortabil. Singurul nemultumit de intelegere este Nejat (Baki Davrak, excelent), fiul lui Ali, profesor de germana la Universitatea din Hamburg. Dar acesta se da repede pe brazda, caci are numai stima pentru Yeter cand afla cat de mult se chinuie femeia sa-si intretina unica fiica, pe Ayten (Nurgul Yesilcay), ramasa la Istanbul.

    Pe langa talentul de a-si lasa spectatorul cu gura cascata, Akin nu se dezminte nici de aceasta data: imprevibil zeu al scenariilor sale, regizorul se joaca de-a Dumnezeu cu personajele sale, prevestind in acelasi timp, ca un oracol, destinul acestora cu ajutorul titlurilor celor trei parti ale filmului sau. Astfel, Nejat ajunge la un moment dat sa plece “de cealalta parte”, adica in Turcia, pentru a o gasi pe Ayten, fiica lui Yeter. Aceasta, refugiata deja in Hamburg, arata inca o data inclinatia lui Akin catre coincidenta si nesincronizare, cele doua personaje avand nevoie de mult timp sa se regaseasca.

    Erou al comunitatii turce din Germania (sunt atat de multi turci in orasele germane, incat se spune, pe buna dreptate, ca nicaieri in lume nu se mananca o saorma mai buna), Akin isi scrie scenariul in germana, turca si engleza, dovedind inca o data cu aceasta poveste despre lupta, iertare si revolta ca vorbeste o limba universala, acum mult mai sensibila decat inainte. Primele doua parti ale filmului, cu deznodaminte funebre, care nu fac decat sa sublinieze dificila traversare “de cealalta parte” a vinii si-a remuscarilor, se reconciliaza intr-a treia. Regizorul devine astfel un ambasador germano-turc, un mediator intre cele doua etnii a caror relatie a fost adesea macinata de conflicte, astfel incat nu ne vom putea impiedica sa ne dorim, la randul nostru, un astfel de ambasador la fel de abil in relatia cu Italia si Spania, tarile europene cu cele mai numeroase comunitati de romani.

    Pana cand il vom gasi, sa speram ca regizorul Federico Bondi, cel care realizeaza in acest moment filmul “Marea Neagra”, va face pentru romanii din Italia ce a facut Akin pentru turcii din Germania. Poveste despre o ingrijitoare romanca (Dorotheea Petre) si “stapana” ei italiana (Ilaria Occhini), “Marea Neagra” ii prezinta pe romani sub semnul prieteniei si-al aprecierii, in timp ce presa internationala acuza saptamana de saptamana infractiunile comise de conationalii nostri in Italia.

    Akin si Kusturica
    Regizorul aplica formula road-movie (care tinde sa devina un fel de marca proprie “akiniana”) si la urmatorul sau film, o coproductie europeana produsa de Emir Kusturica. “Mamarosh” (adica “mamosul”) se vrea o comedie neagra “pe drumuri”, despre un barbat intre doua varste total dependent de caminul sau, administrat cu o mana de fier de mama lui. Cand un bombardament la pune in pericol viata in Belgrad, cei doi pornesc cu catel si cu purcel departe de casa, cautand continuu, pe drum, sa regaseasca tihna de odinioara. Filmul va aparea la inceputul lui 2009 si, data fiind cartea lui de vizita, nu ne-ar mira deloc sa castige premii la vreun festival.

    Oi pe autostrada
    Fatih Akin a trecut si prin Romania. Nu cum si-ar fi dorit el, dar tot a trecut. La filmul sau “Im Juli”, un road-movie pe familiara traiectorie Germania-Turcia, cei doi protagonisti interpretati de Moritz Bleibtreu si Christiane Paul trebuie sa treaca si prin tara noastra in drumul lor spre Istanbul. Numai ca Fatih Akin nu a primit permisiunea guvernului sa filmeze la noi in tara, prin urmare a trebuit sa monteze capitolul romanesc al povestirii sale din fotografii. Din acestea nu lipsesc simboluri clasice ale Romaniei vazute de straini: satra de romi, oile pe autostrada, Palatul Parlamentului si asa mai departe. Regizorul insusi apare in rolul unui vames roman iute la manie, dar si sentimental, care, intr-una dintre cele mai amuzante scene ale filmului spune: “In Romania, cand te casatoresti, faci un cadou. Masina ta, cadoul meu”. Dupa mita de rigoare, faptul ca unul dintre personaje nu are pasaport devine neglijabil.