BusinessMagazin

Category: Film

  • Retrospectivă: Cele mai bune filme şi seriale din 2017

    DUNKIRK
    Dunkirk este un regal cinematografic, un film care te aruncă în mijlocul acţiunii încă de la primele scene şi te eliberează atunci când
    creditele încep să curgă pe ecran. Chiar dacă scenariul e bazat pe întâmplări adevărate, Nolan face ce ştie să facă mai bine: ia o poveste şi o face a lui. Aşa cum ne-a obişnuit în filme precum Inception sau Memento, regizorul Christopher Nolan impune un ritm extrem de alert, trimiţându-şi publicul într-o cursă care se termină odată cu filmul.

    Cei care au citit de-a lungul timpului aceste pagini au observat, probabil, că există în fiecare an un film pe care îl evidenţiez; un film care iese din tipare şi care este, pentru mine, reperul cinematografic al acelui an. E vorba de filme precum The Imitation Game, La La Land sau Mad Max: Fury Road – iar Dunkirk îşi merită din plin locul pe această listă selectă.

    THE WANDERERS
    Avându-l în spate pe Andrei Boncea, cel care a produs şi California Dreamin’, The Wanderers încearcă ceva destul de curajos: să folosească brandul Transilvaniei pentru a aduce în prim-plan o poveste de groază fără vampiri.

    Vă recomand sincer să mergeţi la cinema pentru a urmări The Wanderers, chiar dacă nu sunteţi neapărat iubitori ai genului. Trebuie să înţelegem că cinematografia românească a început să iasă din zona filmelor despre comunism sau urmări ale comunismului, iar acest lucru trebuie susţinut de spectatori. Dacă astfel de filme nu vor avea succes, finanţatorii se vor gândi de mai multe ori înainte de a da undă verde unor asemenea proiecte. Nu vorbesc aici doar de filme fantasy sau horror, ci de multe alte genuri (singurele excepţii fiind comediile)care până acum, din varii motive, nu au găsit susţinere între producătorii români.

    IT
    Genul horror este din ce în ce mai popular la Hollywood, cu producţii precum Conjuring, Paranormal Activity sau Blair Witch Project aducând încasări uriaşe contra unor bugete de doar câteva milioane de dolari. It, remake al unui film din anii ’80, este însă într-o altă categorie: e unul dintre cele mai bune filme horror pe care am avut ocazia să le văd.

     

    Dacă nu sunteţi fani ai genului – eu recunosc că sunt – atunci It nu vă va impresiona în niciun fel. Filmul are meritul de a ieşi din zona celor realizate doar pentru profit, aşa cum a fost cazul seriei Paranormal Activity (aşa-numitele found footage), şi de a se întoarce la anii de glorie ai genului, când regizorul Sam Raimi aducea pe marile ecrane Evil Dead. Ca fapt divers, povestea din Evil Dead (film din 1984) a fost relansată anul trecut pe HBO, prin serialul Ash vs. Evil Dead.

    În concluzie, It e un film pentru iubitorii de horror. Ei vor pleca din sala de cinema aşa cum am făcut-o şi eu: cu un zâmbet pe faţă, dar cu teama că s-ar putea să nu dorm în noaptea ce urmează.

    STRANGER THINGS: CHAPTER 2
    Serialul fraţilor Duffer a revenit pe Netflix la finalul lunii octombrie, cu cel de-al doilea sezon, şi pot spune că aşteptarea a meritat. Sunt convins că mulţi dintre cei care citesc aceste rânduri nu au urmărit nici primul sezon; sper că la finalul acestui material o veţi face, aşa că nu voi dezvălui mai nimic din povestea creată de fraţii Duffer. Ca să fiu cât se poate de clar: serialul nu este horror, dramă sau comedie; este o combinaţie extrem de reuşită între numeroase genuri, iar asta îi dă o savoare pe care cu greu o mai regăseşti în ziua de azi.

    Stranger Things e un serial care are toate premisele să devină un element de referinţă în industria filmului. Spun „film“ şi nu „serial” pentru că secvenţele de credite de la începutul fiecărui episod reprezintă singurul element care îţi aminteşte că a mai trecut o oră de când te uiţi la ecran şi că e poate timpul să iei o pauză.

  • Retrospectivă: Cele mai bune filme şi seriale din 2018

    DUNKIRK
    Dunkirk este un regal cinematografic, un film care te aruncă în mijlocul acţiunii încă de la primele scene şi te eliberează atunci când
    creditele încep să curgă pe ecran. Chiar dacă scenariul e bazat pe întâmplări adevărate, Nolan face ce ştie să facă mai bine: ia o poveste şi o face a lui. Aşa cum ne-a obişnuit în filme precum Inception sau Memento, regizorul Christopher Nolan impune un ritm extrem de alert, trimiţându-şi publicul într-o cursă care se termină odată cu filmul.

    Cei care au citit de-a lungul timpului aceste pagini au observat, probabil, că există în fiecare an un film pe care îl evidenţiez; un film care iese din tipare şi care este, pentru mine, reperul cinematografic al acelui an. E vorba de filme precum The Imitation Game, La La Land sau Mad Max: Fury Road – iar Dunkirk îşi merită din plin locul pe această listă selectă.

    THE WANDERERS
    Avându-l în spate pe Andrei Boncea, cel care a produs şi California Dreamin’, The Wanderers încearcă ceva destul de curajos: să folosească brandul Transilvaniei pentru a aduce în prim-plan o poveste de groază fără vampiri.

    Vă recomand sincer să mergeţi la cinema pentru a urmări The Wanderers, chiar dacă nu sunteţi neapărat iubitori ai genului. Trebuie să înţelegem că cinematografia românească a început să iasă din zona filmelor despre comunism sau urmări ale comunismului, iar acest lucru trebuie susţinut de spectatori. Dacă astfel de filme nu vor avea succes, finanţatorii se vor gândi de mai multe ori înainte de a da undă verde unor asemenea proiecte. Nu vorbesc aici doar de filme fantasy sau horror, ci de multe alte genuri (singurele excepţii fiind comediile)care până acum, din varii motive, nu au găsit susţinere între producătorii români.

    IT
    Genul horror este din ce în ce mai popular la Hollywood, cu producţii precum Conjuring, Paranormal Activity sau Blair Witch Project aducând încasări uriaşe contra unor bugete de doar câteva milioane de dolari. It, remake al unui film din anii ’80, este însă într-o altă categorie: e unul dintre cele mai bune filme horror pe care am avut ocazia să le văd.

     

    Dacă nu sunteţi fani ai genului – eu recunosc că sunt – atunci It nu vă va impresiona în niciun fel. Filmul are meritul de a ieşi din zona celor realizate doar pentru profit, aşa cum a fost cazul seriei Paranormal Activity (aşa-numitele found footage), şi de a se întoarce la anii de glorie ai genului, când regizorul Sam Raimi aducea pe marile ecrane Evil Dead. Ca fapt divers, povestea din Evil Dead (film din 1984) a fost relansată anul trecut pe HBO, prin serialul Ash vs. Evil Dead.

    În concluzie, It e un film pentru iubitorii de horror. Ei vor pleca din sala de cinema aşa cum am făcut-o şi eu: cu un zâmbet pe faţă, dar cu teama că s-ar putea să nu dorm în noaptea ce urmează.

    STRANGER THINGS: CHAPTER 2
    Serialul fraţilor Duffer a revenit pe Netflix la finalul lunii octombrie, cu cel de-al doilea sezon, şi pot spune că aşteptarea a meritat. Sunt convins că mulţi dintre cei care citesc aceste rânduri nu au urmărit nici primul sezon; sper că la finalul acestui material o veţi face, aşa că nu voi dezvălui mai nimic din povestea creată de fraţii Duffer. Ca să fiu cât se poate de clar: serialul nu este horror, dramă sau comedie; este o combinaţie extrem de reuşită între numeroase genuri, iar asta îi dă o savoare pe care cu greu o mai regăseşti în ziua de azi.

    Stranger Things e un serial care are toate premisele să devină un element de referinţă în industria filmului. Spun „film“ şi nu „serial” pentru că secvenţele de credite de la începutul fiecărui episod reprezintă singurul element care îţi aminteşte că a mai trecut o oră de când te uiţi la ecran şi că e poate timpul să iei o pauză.

  • Film realizat de Netflix, filmat aproape integral în România

    A Christmas Prince (Un prinţ de Crăciun), apărut recent pe Netflix, a fost filmat în mai multe locaţii din România:

    1. Castelul Peleş
    2. Aeroportul Aurel Vlaicu (în film se numeşte Aldovia International Airport)
    3. Palatul Bragadiru
    4. Universitatea de Medicină şi Farmacie Carol Davila
    5. Sinaia

    Filmul spune povestea unei ziariste americane care merge în Aldovia pentru a scrie despre prinţul ce urmează să fie încoronat chiar de Crăciun.

  • Cronică de film: “Viitorul e aproape, aşa că ar fi bine să te împrieteneşti cu el”

    Am ajuns la Marjorie Prime după ce am citit că a fost desemnat cel mai bun film al anului de către experţii din domeniul economiei comportamentale. Este vorba de o ramură a economiei care a intrat în vizorul majorităţii după ce premiul Nobel pentru economie i-a fost înmânat economistului american Richard Thaler, profesor al Universităţii Chicago, pentru aplicarea mecanismelor psihologice în economie.

    Marjorie Prime este un film SF care explorează relaţia lui Marjorie, o femeie de 85 de ani, cu o întruchipare a soţului ei decedat, Walter. Soţul reapare în viaţa ei sub forma de hologramă şi aceasta funcţionează datorită inteligenţei artificiale şi amintirilor lui Marjorie care-l fac pe Walter să pară real. „Este iubirea pe care ţi-o aminteşti la fel ca şi cea reală? Ce ne aducem aminte şi ce omitem din trecutul relaţiei?” sunt câteva dintre întrebările pe care filmul le propune spectatorilor. În rolurile principale joacă Lois Smith (Marjorie) şi Jon Hamm (Walter), în vreme ce filmul este regizat de Michael Almereyda şi se bazează pe o piesă de teatru scrisă de Jordan Harrison.

    E poate cea mai bună abordare a modului în care tehnologia ne schimbă viaţa de la Her, filmul semnat de Spike Jonze. Şi chiar dacă vorbim de o producţie la o scară mult mai mică, cu un sentiment mult mai sumbru, perspectiva oferită asupra unor teme precum îmbătrânirea, pierderea celor dragi sau chiar moartea este una excepţională.

    Jon Hamm, pe care îl cunoaşteţi cel mai probabil din Mad Men, aduce pe ecran cea mai bună versiune a sa. Recunosc, e un actor despre care am crezut că nu va putea să iasă din umbra lui Don Draper (personajul principal din Mad Men), dar care mi-a dovedit deja în mai multe rânduri că poate duce la capăt, cu succes, o varietate de roluri.

    Trebuie să remarc şi modul în care Sean Williams a filmat cadre lungi, fluide, marcate parcă de o paletă de culori care să inspire două lucruri: rutină şi siguranţă. În mare parte, acţiunea se desfăşoară în casa de pe plajă, dar prezenţa constantă a oceanului şi a cerului oferă un sentiment de libertate.

    Marjorie Prime e genul de film care impresionează prin poveste, interpretare şi tehnica celor aflaţi în spatele monitoarelor. Este o poveste pe care o veţi ţine minte şi care conţine elemente pe care le-am putea, în viitorul apropiat, întâlni în realitate.

    E bine că Hollywood mai produce şi astfel de filme, care cer şi contribuţia spectatorului şi refuză oferirea pe tavă a unei concluzii doar de dragul de a avea un final coerent.

    Notă: 8/10

  • Cronică de film – Star Wars: The Last Jedi, unul dintre cele mai bune filme din universul Star Wars

    “Star Wars: The Last Jedi” continuă povestea exact de unde a rămas precendentul film, “The Force Awakens”. Aşadar vedem strădaniile rebelilor de a scăpa din gheara “First Order” şi vedem ce se va întâmpla cu Rey după întâlnirea cu Luke Skywalker. Mai mult de atât nu vreau să comentez despre poveste pentru a nu strica filmul pentru nimeni.

    După ce J.J. Abrams a readus la viaţă universul Star Wars, anul acesta a venit rândul unui alt regizor tânăr să ducă povestea mai departe. Rian Johnson se află la cârma “The Last Jedi” şi face o treabă foarte bună, chiar mai bună decât Abrams, aş zice. Pe lângă faptul că aduce un omagiu seriei original, prin introducerea de creaturi noi şi menţinerea aceluiaşi spirit, Johnson reuşeşte să-şi imprime stilul asupra filmului. “The Last Jedi” se simte diferit de celălalte filme din univers, iar asta este bine deoarece era nevoie de o gură de aer în povestea ce dăinuişte din anii 70. Se pare că şi conducerea Disney a fost impresionată de Johnson deoarece l-au pus la cârma următoarei trilogii din universul Star Wars.

    Scenele de acţiune sunt foarte bine regizate şi sunt unele dintre cele mai bune dintre filmele Star Wars de până acum. Efectele speciale sunt foarte bune şi nu constientizezi niciodată că ai de aface cu o creatură CGI sau un moment CGI. Totuşi, pe partea de acţiune, mi-aş fi dorit să văd mai multe lupte în care este utilizat lightsaber-ul. Nici în Force Awakens, nici aici nu mi-a fost satisfăcută setea de lupte cu săbiile laser. Poate în următorul film din serie voi avea parte şi de această satisfacţie.

    La nivel narativ, “The Last Jedi” stă bine şi scenariştii reuşesc să ţină spectatorii în suspans de la început până la final, mai ales în porţiunea despre aventura rebelilor. Partea cu Rey şi cu Luke avansează într-un ritm mai lent, dar poate asta era necesar pentru crea un sentiment satisfăcător atunci când Rey ajunge în punctul culminant. Totuşi filmul nu este perfect şi problema mea cu povestea este bucata în care vedem aventura în care sunt implicaţi Finn şi noul personaj introdus, Rose. Partea lor se simte mai mult ca un scurt metraj decât ca o parte din film. Sigur, povestea lor are un scop şi ajută la închearea filmului, însă nu accelerează acţiunea şi se simte mai mult ca o pauză atunci când Johnson trece de la Rey sau de la rebeli la povestea celor doi.

    Rose, alături de DJ, sunt noile personaje introduse de Johnson în universul Star Wars şi pot să zic că aduc o aromă nouă universului, însă fără a aduce prea multă profunzime.

    Daisy Ridley dovedeşte din nou că a fost alegerea perfectă pentru rolul Rey şi este absolut fantastică în film. Din punctul meu de vedere, acelaşi lucru poate fi spus şi despre Adam Driver pentru rolul Kylo Ren. În precedentul film, vedem un Kylo Ren imatur, furios, nerăbdotor care vrea să devină ca idolul său, Darth Vader. În acest film, conflictul interior continuă, iar Driver arată asta foarte simplu prin jocul actoricesc. Mark Hamil revine, în sfârşit, în rolul lui Luke Skywalker şi face o treabă foarte bună şi vedem un Luke Skywalker diferit faţă de ceea ce ştiam din trilogia originală. De asemenea, Carrie Fisher, în rolul Leiei, este foarte bună, iar regizorul şi producătorii au ales un mod foarte bun de a-i aduce un omagiu şi cred că este un mod excelent de a rămâne în memoria oamenilor.

    Aşadar, fără a dezvălui prea multe, filmul este distractiv, are suspans şi nu este plictisitor şi m-a făcut să vreau să văd cât mai repede posibil continuarea şi finalul seriei.

    P.S. BB8 este în continuare la fel de distractiv, iar de data aceasta devine şi extrem de inventiv şi util pentru eroii noştri.

     

  • Cronică de film: Un candidat serios la Oscar

    Three Billboards Outside Ebbing, Missouri e un film puternic care combină elemente de umor şi violenţă pentru a demonstra că oamenii fac lucruri neaşteptate atunci când sunt împinşi dincolo de limite. 

    Mildred (Frances McDormand), exasperată de faptul că poliţia nu are nicio pistă legată de ucigaşul fiicei sale, decide să închirieze trei panouri la ieşirea din oraş pentru a-l determina pe şeriful Willoughby (Woody Harrelson) să redeschidă cazul. Acesta este însă un soi de erou local, iar localnicii nu privesc cu ochi buni acţiunile femeii. Începe astfel un joc de-a şoarecele şi pisica care duce la o tensiune greu de imaginat, având în vedere premisele oarecum banale ale poveştii. Adăugând contribuţia lui Sam Rockwell, ce interpretează un ajutor de şerif care aşteaptă să ia locul lui Willoughby, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri devine un exemplu perfect de film transformat în capodoperă de actori şi regizor. Fără îndoială, vorbim de unul dintre cei mai solizi candidaţi la Oscar de anul acesta. 

    Regizorul Martin Donagh creează o premisă solidă, plasând numeroase personaje într-o poveste cu accente melancolice. Profitând la maximum de posibilităţile rolului şi demonstrând încă o dată calităţile excepţionale, Frances McDormand îşi croieşte drum spre premiul Oscar prin acest rol. Fermecătoare şi dornică parcă să îmbrăţişeze partea întunecată a condiţiei umane, actriţa reuşeşte să aibă cel mai bun rol al său de la Fargo încoace. 

    Bazându-se pe puterea actorilor din distribuţie pentru a atenua trecerea de la batjocură la un sentiment profund de doliu, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri stă ca o nouă dovadă a faptului că filmele lui Martin Donagh sunt uşor de recunoscut. Înclinarea şi refacerea valorilor familiei şi declanşarea conflictului, dar în cele din urmă reconectarea unei comunităţi prin tragedie reprezintă elementele care formează un mesaj important despre puterea umană şi, mai ales, limitele pe care oamenii şi le impun. 

    În peisajul de astăzi de la Hollywood, astfel de filme sunt ca o gură de aer proaspăt. Este greu să mai aduci publicului o poveste bazată pe cele mai simple sentimente umane şi să ai o reacţie pozitivă. Three Billboards Outside Ebbing, Missouri reuşeşte acest lucru, aşa cum Hell or High Water a făcut-o anul trecut. Ambele aveau aceleaşi componente – excepţie făcând elementele ocazionale de umor pe care Donagh le propune. Aş spune însă că interpretările semnate de McDormand şi Harrelson trec Three Billboards Outside Ebbing, Missouri pe o poziţie mai bună la startul cursei pentru sezonul premiilor. 

    Nota: 8,5/10

     

  • Recenzie Justice League: E greu să copiezi modelul de succes al celor de la Marvel

    Mi-e greu să pricep ce au vrut să facă producătorii cu Justice League: să pregătească noi poveşti de origine, să creeze un sentiment de anticipare faţă de următorul Justice League sau să testeze cum ar reacţiona fanii lor la adunarea supereroilor. Poate o combinaţie din toate, dar, aşa cum se întâmplă de obicei, când vrei să împuşti mai mulţi iepuri rămâi fără gloanţe.

    Ultima oară când a fost cap de afiş într-un film (Batman vs. Superman: Dawn of Justice), Superman părea să aibă o soartă pe care nimeni nu a luat-o în serios. Desigur că Superman nu a murit şi a revenit în prim-plan, dar nici măcar asta nu a salvat prea mult din film.

    Primul care sesizează pericolul e Batman, aşa că îşi asumă rolul de a strânge o echipă de supereroi. Ca să fie mai simplu de înţeles, imaginaţi-vă grupul Avengers cu o serie de schimbări: Batman în locul lui Iron Man, Superman în locul lui Thor, Aquaman în locul lui Hulk şi aşa mai departe. Comparaţia e uşor exagerată, dar şi filmul e la fel.

    Justice League aduce câteva modificări poveştii clasice, aşa cum ar fi introducerea unui Flash mai tânăr decât cei cu care eram obişnuiţi. Un lucru cel puţin ciudat, pe care l-a ”reperat“ un coleg, este modul în care Batman – deşi este evident că toată lumea îi ştie adevărata identitate – continuă să vorbească cu o voce modificată când îşi pune masca.

    Am spus-o săptămâna trecută şi simt nevoia să mă repet: filmele de acest gen nu mai aduc nimic nou. Chiar dacă nu sunt neapărat un fan al universului extins DC (numele oficial al francizei deţinute de Warner Bros.), am apreciat producţiile de calitate atunci când a fost cazul. Luaţi ca exemplu Wonder Woman, un film de o calitate mult superioară celorlalte încercări ale Warner Bros. Chiar dacă au trecut 57 de ani de când lumea a făcut cunoştinţă cu Justice League, creatorii nu par să fi găsit formula corectă pentru marele ecran.

    Regizorul Zack Snyder rămâne adeptul unei atmosfere întunecate, aşa cum a fost cazul în Dawn of Justice; desfăşurarea haotică a filmului şi scenele de luptă care nu au, regretabil, prea multă imaginaţie transformă Justice League într-o producţie cel mult mediocră.

    Viitorul francizei e pus în pericol şi de rezultatele financiare de până acum: în weekendul de lansare, Justice League a obţinut din bilete doar 93 de milioane de dolari, în condiţiile în care bugetul consolidat (ce include costurile cu marketingul şi lansarea pe DVD) trece uşor de 500 de milioane de dolari.

    E Justice League un film pentru fanii universului DC? Sigur. E Justice League un film bun? Nici pe departe.

    Nota: 6/10

  • Cel mai bun film al anului, ales de către economiştii din domeniul economiei comportamentale

    Anul acesta, economia comportamentală a intrat în vizorul majorităţii după ce premiul Nobel pentru Economie i-a fost înmânat în acest an economistului american Richard Thaler, profesor al Universităţii Chicago, pentru contribuţia acestuia în domeniul economiei comportamentale, respectiv aplicarea mecanismelor psihologice în economice.

    Această ramură a ştiinţelor economice, care îşi poate avea originea chiar în lucrarea “The Theory of Moral Sentiments”, scrisă de către celebrul economist scoţian Adam Smith în 1759, a început în ultimii 30 de ani să câştige teren în faţa curentului raţionalist.

    Teoria ghiontului (Nudge Theory) reprezintă una dintre cele mai importante contribuţii ale lui Thaler, prin care acesta scoate în evidenţă importanţa arhitecturii alegerii, pentru care a şi fost criticat de către o parte a zonei politice de dreapta (susţinători tradiţionali ai Şcolii Chicago), fiind definită ca o teorie paternalistă.

    Să revenim la filme şi la pelicula considerată ca fiind cea mai bună de anul acesta: Marjorie Prime, un film SF care explorează relaţia lui Marjorie, o femeie de 85 de ani, cu o întruchipare a soţului ei decedat, Walter. Soţul reapare în viaţa ei sub forma de hologramă şi acesta funcţionează datorită inteligenţei artificiale şi amintirilor lui Marjorie care-l fac pe Walter să pară real.

    “Este iubirea pe care ţi-o aminteşti la fel ca cea reală? Ce ne aducem aminte şi ce omitem din trecutul relaţiei?” sunt câteva dintre întrebările pe care filmul le propune spectatorilor. În rolurile principale joacă Lois Smith (Marjorie) şi Jon Hamm (Walter) şi filmul este regizat de Michael Almereyda (Experimenter (2015), Hamlet (2000) etc). Filmul este bazat pe o piesă de teatru scrisă de Jordan Harrison.

    Cel mai bun regizor, în opinia economiştilor, a fost Iram Haq cu filmul “What Will People Say”. Cel mai bun scenariu este al filmului “A Dogs Purpose”, iar cel mai bun actor a fost desemnat ca fiind Colin Farrell (The Beguiled) şi cea mai bună actriţă, Gal Gadot pentru “Wonder Woman”.
     

  • A apărut primul trailer al celui mai aşteptat film al anului 2018 – VIDEO

    În trailer îi vedem pe Thor, Spiderman, Iron Man, Black Panther, Doctor Strange şi toţi eroii Marvel infruntându-l pe Thanos.

    Filmul este regizat de fraţii Joe şi Anthony Russo, cei care au regizat unul dintre cele mai apreciate filme din universul Marvel, “Captain America: The Winter Soldier”.

  • Studiourile Marvel au rămas fără idei

    Spun compromis pentru că Thor: Ragnarok încearcă să-şi acopere lipsurile cu o supradoză de umor, dar asta nu e ceva chiar atât de simplu de făcut. Toate filmele produse de Marvel sunt pe alocuri amuzante, pentru că altfel şi-ar pierde jumătate din spectatori, dar ultima parte a trilogiei Thor pare gândită mai degrabă ca o succesiune de glume. Suspansul lipseşte cu desăvârşire – nu că Universul Marvel ar excela la acest capitol – iar faptul că ştii ce urmează să se întâmple în majoritatea scenelor nu ajută deloc. Era însă de aşteptat ca regizorul să abordeze un stil bazat pe comedie, având în vedere că el a intrat în atenţia publicului cu What We Do in the Shadows – o parodie la adresa filmelor cu vampiri.

    Taika Waititi nu este doar regizorul filmului, el joacă şi rolul unui nou personaj CGI din Universul Cinematografic Marvel, pe nume Korg. De altfel, Waititi este cunoscut pentru faptul că are şi roluri în filmele pe care le regizează.

    Un punct pe care Taika Waititi a mizat prea mult, din punctul meu de vedere, e relaţia dintre Thor şi fratele său vitreg, Loki. E o temă care se repetă în toate cele trei părţi şi reprezintă şi baza scenariului din Avengers. N-aş avea neapărat ceva împotriva explorării relaţiei dintre cei doi, dar lucrurile încep şi se termină de fiecare dată la fel. Loki îl trădează pe Thor, Thor se ceartă cu Loki, Loki îl salvează pe Thor, Thor şi Loki se împacă. Cei de la Marvel ar putea să găsească şi un alt fir narativ.

    Reprezentarea lui Hulk este total diferită de cele anterioare. Alter ego-ul lui Bruce Banner nu mai e doar un monstru verde care urlă şi se caţără pe clădiri: în Ragnarok el vorbeşte, face glume şi flirtează cu femei. Nu a fost cea mai bună idee. Ca un fapt interesant, trebuie să ştiţi că Hela, interpretată impecabil de Cate Blanchett, este primul personaj negativ feminin din filmele Studiourilor Marvel.

    Dar dincolo de interpretări, scenariu, glume mai mult sau mai puţin reuşite şi predictabilitate, marea problemă a filmului e că foarte multe scene par improvizate. Sunt câteva dialoguri în care aş fi putut să jur că actorii şi-au uitat replicile, iar asta nu e ceva ce vezi prea des în producţiile Marvel.

    Nu are rost să ne întrebăm dacă Thor: Ragnarok va avea sau nu succes la box-office, pentru că orice film care poartă însemnele Marvel Studios are deja câteva sute de milioane de dolari garantate. E poate şi motivul pentru care cei de acolo au început să o lase mai uşor cu ideile creative. E doar o părere, sigur, dar aş paria că mulţi spectatori îşi doresc o nouă ”colecţie“ de eroi scoşi de la naftalină.

    În concluzie, Thor: Ragnarok e un film pentru fani, dar nu e genul de film care să aducă noi fani. Am râs la film, recunosc că m-am distrat, dar n-am ieşit cu nerăbdarea de a vedea următorul film produs de Marvel.

    NOTA: 6,5/10