BusinessMagazin

Category: Film

  • Cronică de film: viaţa, aşa cum e ea

    E un film despre oameni care se îndrăgostesc de viaţă, despre îmbrăţişarea a tot ceea ce existenţa poate oferi. E un film care aminteşte că lucrurile simple, aşa cum ar fi o masă delicioasă, ascultarea greierilor într-o zi de vară sau cititul unei cărţi, sunt cele care ne definesc ca persoane. Dacă unele dintre aceste lucruri vă lipsesc, la finalul acestui film veţi fi conştienţi de ceea ce trebuie să căutaţi.

    Reacţiile iniţiale din partea publicului au fost mixte, dar asta cred că se explică mai degrabă prin linia principală a filmului – o poveste de dragoste dintre doi bărbaţi – decât prin realizarea efectivă a acestuia. Pare că subiectele de acest gen nu sunt încă pentru toată lumea, iar asta subliniază doar frânele pe care le avem setate, instinctiv poate, în ceea ce priveşte acceptarea unui comportament diferit de al nostru.
    Elio Perlman (Timothée Chalamet), un tânăr de 17 ani, îşi petrece vara în Crema, în nordul Italiei, alături de tatăl său, profesor de istorie, şi de mama sa. Iniţial, personajele ne sunt prezentate într-o vilă somptuoasă, moştenită de mama tânărului, care pare ruptă din vederile din Toscana.

    Cinematografia semnată de Sayombhu Mukdeeprom este superbă – aproape că simţi mirosul ierbii atunci când camera se plimbă prin grădina vilei, printre piersici sau viţa de vie.

    Acţiunea efectivă începe atunci când profesorul primeşte un stagiar de 24 de ani pe nume Oliver, interpretat excelent de Armie Hammer. Oliver este prezentat încă de la început ca un om care iubeşte viaţa, bucurându-se de fiecare secundă petrecută în micul oraş italian.
    Elio, pe de altă parte, reprezintă adolescentul prins între normele sociale transmise de părinţi şi atracţia către propria normalitate – mi s-a părut un rol extrem de dificil şi cred că vârsta reală a lui Chalamet, de 22 de ani, l-a ajutat să înţeleagă mai bine modul în care trebuie să exprime trăirile tânărului Elio. Acest lucru e valabil şi în cazul lui Hammer, care are aproape 31 de ani; experienţa se vede şi cazul său.

    Regizorul Luca Guadagnino intervine doar atât cât e nevoie: povestea curge de la sine, fără a exista prea multe momente amplificate doar de dragul unor repere în film. Call Me by Your Name nu se vrea un film alert sau unul în care publicul să nu înţeleagă ce se întâmplă; din contră, e unul în care toate elementele se aşază coerent, formând imaginea de ansamblu pe care scriitorul André Aciman a schiţat-o în nuvela sa.

    Poate cel mai surprinzător lucru la Call Me by Your Name e modul în care regizorul ne lasă cu senzaţia cu lucrurile ce par iniţial complicate, aşa cum ar fi căutarea propriului drum, sunt de fapt extrem de simple. Iar scena de final, atunci când tatăl lui Elio îi oferă acestuia sfaturi despre viaţă şi viitor, este una cu o încărcătură emoţională aparte.

    În concluzie, Call Me by Your Name este un omagiu adus vieţii şi traiului simplu. Tema centrală este doar un pilon în jurul căruia toţi cei implicaţi au construit o poveste extraordinară.

    NOTA: 8,5/10

     

  • Cronică de film: It’s a small world

    Conceptul care stă la baza Downsizing nu e neapărat unul nou: creşterea consumului distruge planeta, iar mai mulţi cercetători ajung la concluzia că singura metodă de a opri acest fenomen este micşorarea oamenilor. Plecând de la această idee, Alexander Payne explorează starea actuală a societăţii americane printr-un filtru al satirei, mult exagerat. Pentru Paul (Matt Damon) şi soţia sa, Audrey (Kristen Wiig), tentaţia de a putea avea mult mai multe lucruri la un preţ mult mai mic este suficient de mare pentru a ignora eventualele efecte adverse.

    Evident, călătoria spre o viaţă în miniatură nu merge aşa cum era planificat, iar de aici apar tot felul de aventuri inedite.

    Distribuţia, completată de Cristoph Waltz, Jason Sudeikis sau Neil Patrick Harris, este una extrem de talentată.

    Regizorul pare însă a nu fi decis asupra cărui aspect să-şi îndrepte atenţia; Payne explorează prea multe lucruri, prea multe straturi ale societăţii şi pare pe alocuri reţinut în a critica lăcomia oamenilor. Downsizing pune multe întrebări, dar oferă prea puţine răspunsuri; cum ne putem simplifica vieţile? Ce valori ar trebui să îmbrăţişăm? Filmul nu oferă explicaţii şi nu lasă spectatorii nici cu dorinţa de a medita asupra temelor prezente.

    E greu de spus dacă Alexander Payne vrea să transmită că e momentul să schimbăm ceva sau că e prea târziu pentru a mai schimba ceva; prima parte a filmului oferă un cadru amplu asupra lumii, în vreme ce partea a doua se concentrează pe ceva foarte exact, foarte redus – atât ca dimensiuni, cât şi ca perspectivă.

    Downsizing are momente bune, fără îndoială, dar majoritatea par a avea rolul de a încurca spectatorii. E greu să anticipezi în ce direcţie se îndreaptă povestea – un element pe care îl apreciez în mod normal, dar care în Donwsizing devine destul de obositor.

    O surpriză neplăcută este interpretarea lui Matt Damon: este unul dintre cei mai constanţi actori din generaţia sa, dar rolul din Downsizing nu i se potriveşte deloc. Inspirată însă alegerea lui Christoph Waltz, care aduce la viaţă un personaj extrem de enigmatic, dar în aceeaşi măsură amuzant.

    Pentru scenariu, Alexander Payne a lucrat alături de Jim Taylor; cei doi au mai semnat scenariile pentru Sideways, Election, About Schmidt sau Citizen Ruth.

    Mesajul pe care producătorii filmului vor să îl transmită este unul cât se poate de simplu: poţi să fugi de probleme, dar în cele din urmă acestea te vor prinde. Nu contează că ai 174 de centimetri sau 17, atât timp cât oamenii din jurul tău trăiesc sub aceleaşi coordonate.

    N-aş spune că Downsizing e un film rău, dar nici că e unul excepţional; se încadrează, mai curând, în media filmelor care încearcă să exploreze teme de actualitate dar se împiedică în propriile ambiţii, de cele mai multe ori supralicitate.

    Nota: 7/10

  • Ce actor îl va juca pe celebrul Joker, într-un film dedicat personajului

    Filmul, care prezintă originile personajului şi va fi produs de Warner Bros., nu are deocamdată un titlu, informează Mediafax.

    Phillips, cunoscut pentru amuzanta serie “Hangover”, va asigura şi rolul de scenarist al filmului, alături de Scott Silver.

    Cântăreţul şi actorul Jared Leto este cel care l-a jucat cel mai recent pe Joker, în lungmetrajul “Suicide Squad”, şi va relua acest rol cel mai probabil în filmul “Suicide Squad 2”.

    Citeşte continuarea pe www.mediafax.ro

  • Cronică de film: Un candidat serios la Oscar

    Three Billboards Outside Ebbing, Missouri e un film puternic care combină elemente de umor şi violenţă pentru a demonstra că oamenii fac lucruri neaşteptate atunci când sunt împinşi dincolo de limite. 

    Mildred (Frances McDormand), exasperată de faptul că poliţia nu are nicio pistă legată de ucigaşul fiicei sale, decide să închirieze trei panouri la ieşirea din oraş pentru a-l determina pe şeriful Willoughby (Woody Harrelson) să redeschidă cazul. Acesta este însă un soi de erou local, iar localnicii nu privesc cu ochi buni acţiunile femeii. Începe astfel un joc de-a şoarecele şi pisica care duce la o tensiune greu de imaginat, având în vedere premisele oarecum banale ale poveştii. Adăugând contribuţia lui Sam Rockwell, ce interpretează un ajutor de şerif care aşteaptă să ia locul lui Willoughby, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri devine un exemplu perfect de film transformat în capodoperă de actori şi regizor. Fără îndoială, vorbim de unul dintre cei mai solizi candidaţi la Oscar de anul acesta. 

    Regizorul Martin Donagh creează o premisă solidă, plasând numeroase personaje într-o poveste cu accente melancolice. Profitând la maximum de posibilităţile rolului şi demonstrând încă o dată calităţile excepţionale, Frances McDormand îşi croieşte drum spre premiul Oscar prin acest rol. Fermecătoare şi dornică parcă să îmbrăţişeze partea întunecată a condiţiei umane, actriţa reuşeşte să aibă cel mai bun rol al său de la Fargo încoace. 

    Bazându-se pe puterea actorilor din distribuţie pentru a atenua trecerea de la batjocură la un sentiment profund de doliu, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri stă ca o nouă dovadă a faptului că filmele lui Martin Donagh sunt uşor de recunoscut. Înclinarea şi refacerea valorilor familiei şi declanşarea conflictului, dar în cele din urmă reconectarea unei comunităţi prin tragedie reprezintă elementele care formează un mesaj important despre puterea umană şi, mai ales, limitele pe care oamenii şi le impun. 

    În peisajul de astăzi de la Hollywood, astfel de filme sunt ca o gură de aer proaspăt. Este greu să mai aduci publicului o poveste bazată pe cele mai simple sentimente umane şi să ai o reacţie pozitivă. Three Billboards Outside Ebbing, Missouri reuşeşte acest lucru, aşa cum Hell or High Water a făcut-o anul trecut. Ambele aveau aceleaşi componente – excepţie făcând elementele ocazionale de umor pe care Donagh le propune. Aş spune însă că interpretările semnate de McDormand şi Harrelson trec Three Billboards Outside Ebbing, Missouri pe o poziţie mai bună la startul cursei pentru sezonul premiilor. 

    Nota: 8,5/10

     

  • Cronică de film: The Post – Un film cu şi despre jurnalişti

    The Post relatează evenimente de la începutul anilor ’70, mai exact scandalul denumit „The Pentagon Papers”, din perspectiva jurnaliştilor care lucrau în acea vreme la Washington Post. Încă de la început, regizorul ne introduce în redacţiile acelor timpuri: zgomotoase, pline de oameni şi de fum de ţigară. Scenele se succed perfect, iar asta nu ar trebui să mire pe nimeni; Janusz Kaminski, vechi colaborator de-al lui Spielberg, face minuni în spatele camerei de filmat.

    În 1971, un oficial din cadrul Departamentului de Securitate copiază mai multe documente oficiale pe care le trimite celor de la The New York Times şi Washington Post; acestea prezentau, detaliat, implicarea Statelor Unite în războiul din Vietam. Primii care îşi fac curaj să publice materialele sunt cei de la Times, însă preşedintele Nixon – în funcţie la acea vreme – obţine un ordin judecătoresc care interzice ziarului să mai publice informaţii ce pun în pericol securitatea naţională.

    Proprietarul ziarului, Kay Graham, este interpretată magistral de Meryl Streep; din nou, asta nu ar trebui să vină ca o surpriză pentru nimeni. Alături de redactorul-şef Ben Bradlee (Tom Hanks), ea decide să dea undă verde publicării materialelor pe care cei de la Times nu apucaseră să le dezvăluie. De aici începe o luptă contra cronometru a redactorilor, care trebuie să verifice mii de pagini înainte ca echipa de la Casa Albă să le blocheze iniţiativa. Cred că este extrem de important şi momentul ales pentru lansarea acestui film: Spielberg propune o poveste despre munca şi profesionalismul jurnaliştilor într-o perioadă marcată de acuzaţiile lui Donald Trump şi ale republicanilor şi de conceptul de „fake news”. Este un tribut adus instituţiilor media, iar aceia care vor urmări filmul vor întâlni numeroase elemente de asemănare cu zilele noastre. Nu cred că strică – în ceea ce-i priveşte pe americani, dar nu numai – ca cineva să mai amintească faptul că presa scrisă reprezintă baza jurnalismului. Spielberg se joacă şi cu ideea că ziarele ar putea cândva să dispară, efectul fiind unul devastator, iar asta întăreşte cele spuse mai sus.

    Este greu să reproşezi ceva acestui film, pentru că se încadrează perfect, repet, în tipologia lui Steven Spielberg, mai ales în cea a filmelor produse în anii ’90 – Schindler’s List, Saving Private Ryan sau Amistad. Filmele nu au un ritm foarte alert, preferând să exploreze profunzimea relaţiilor dintre protagonişti. Tensiunea nu vine în punctul culminant, ci reiese din modul în care se desfăşoară evenimentele; este o reţetă cinematografică dusă aproape de perfecţiune.

    Un alt element ce trebuie menţionat este coloana sonoră semnată de John Williams, acesta reuşind să puncteze toate momentele semnificative ale poveştii.

    În concluzie, The Post e un film pe care îl recomand fără reţineri. Are toate ingredientele necesare unui film de succes, iar prezenţa unor actori ca Meryl Streep sau Tom Hanks nu face decât să crească valoarea producţiei.

  • Cronică: Designated Survivor (sezonul 2) – VIDEO

    Avându-i ca protagonişti pe Kiefer Sutherland şi Natasha McElhone, plus mulţi alţi actori extrem de talentaţi, Designated Survivor avea toate premisele să devină un serial de referinţă pentru reţeaua de televiziune. Bănuiesc că scenariştii au rămas, la un anumit moment dat, fără idei; nu-mi explic altfel telenovelizarea serialului.

    Povestea începe în seara în care preşedintele Statelor Unite adresează discursul anual despre starea naţiunii la Capitoliu, adunând marea majoritate a oficialilor de stat. Singurul ”pus la adăpost“ este Thomas Kirkman, secretarul de stat pentru dezvoltare urbană, fiind cel ales să preia conducerea statului în cazul în care toţi demnitarii cu poziţii mai înalte sunt ucişi într-un atac sau în timpul unei catastrofe. Evident, asta şi urmează; un grup de terorişti aruncă în aer Capitoliul, iar Kirkman devine preşedinte.

    De aici începe o cursă nebunească pentru a prinde teroriştii, dar şi una de reconstruire a guvernului; ni se prezintă culisele negocierilor politice, iar scenele sunt extrem de bine construite, amintind de cele din The West Wing (probabil cel mai bun serial de politică realizat vreodată).
    Personajele principale sunt bine conturate, iar regizorii au avut grijă să dea şi o anumită profunzime relaţiilor dintre acestea, prezentând aspecte secundare ale poveştii. Primul sezon e genul pe care îl poţi urmări ore în şir, curios de ce nenorociri va mai aduce noul episod.

    Lucrurile se complică destul de mult când se dovedeşte că vicepreşedintele ales de Kirkman, singurul supravieţuitor al atacului terorist, are de fapt altă agendă decât cea a preşedintelui. Suntem aruncaţi într-o conspiraţie ce aduce laolaltă terorişti, servicii secrete, guverne străine şi foşti preşedinţi americani. E o poveste pe care am găsit-o, mărturisesc, extrem de captivantă.

    Povestea se rupe în momentul în care ultimul terorist e prins, iar atenţia lui Kirkman se îndreaptă exclusiv către problemele domestice. Ritmul alert dispare, iar relaţiile dintre personaje încep să fie tratate superficial; firea blândă a preşedintelui american devine, spus simplu, enervantă. Am senzaţia că scenariştii s-au plictisit de jobul lor zilnic şi au început să mai arunce câte un episod doar de dragul salariului.

    Revin la ideea iniţială: în al doilea sezon, Designated Survivor s-a transformat într-o telenovelă. Mi se întâmplă rar să urmăresc mai mult de 10-15 episoade dintr-un serial şi să îl abandonez, dar în această situaţie mi-am pierdut complet interesul.

    NOTĂ: 6/10

  • Nominalizările la premiile Oscar 2018. “The Shape of Water”, “Dunkirk” şi “Lady Bird”, în competiţia pentru cel mai bun film

    The Shape of Water” a obţinut, marţi, 13 nominalizări la premiile Oscar, în timp ce “Dunkirk” a primit şapte, iar “Three Billboards Outside Ebbing, Missouri” a primit şase.

    Anul acesta, la premiul Oscar pentru cel mai bun film au fost nominalizate “The Shape of Water”, de Guillermo del Toro, “Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”, de Martin McDonagh, “The Post”, de Steven Spielberg, “Get Out”, de Jordan Peele, “Darkest Hour”, de Joe Wright, “Lady Bird”, de Greta Gerwig, “Call Me By Your Name”, de Luca Guadagnino, “Phantom Thread”, de Paul Thomas Anderson, “Dunkirk”, de Christopher Nolan.

    Cel mai bun regizor: Christopher Nolan – “Dunkirk”, Jordan Peele – “Get Out”, Greta Gerwig – “Lady Bird”, Paul Thomas Anderson – “Phantom Thread”, Guillermo del Toro – “The Shape of Water.

    Cel mai bun actor în rol principal: Timothée Chalamet, “Call Me by Your Name”, Daniel Day-Lewis, “Phantom Thread”, Daniel Kaluuya, “Get Out”, Gary Oldman, “Darkest Hour”, Denzel Washington, “Roman J. Israel, Esq”.

    Cea mai bună actriţă în rol principal: Sally Hawkins, “The Shape of Water”, Frances McDormand, “Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”, Margot Robbie, “I, Tonya”, Saiorse Ronan, “Lady Bird”, Meryl Streep, “The Post”

    Cel mai bun actor în rol secundar: Willem Dafoe, “The Florida Project”, Woody Harrelson, “Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”, Richard Jenkins, “The Shape of Water”, Christopher Plummer, ” All the Money in the World”, Sam Rockwell, “Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”

    Cea mai bună actriţă în rol secundar: Mary J. Blige, “Mudbound”, Allison Janney, “I, Tonya”, Lesley Manville,” Phantom Thread”, Laurie Metcalfe, “Lady Bird”, Octavia Spencer, “The Shape of Water”

    Cel mai bun film străin: “A Fantastic Woman”, de Sebastián Lelio (Chile), “On Body and Soul”, de Ildikó Enyedi (Ungaria), “The Insult”, de Ziad Doueiri (Liban), “Loveless”, de Andrey Zvyagintsev (Rusia), “The Square”, de Ruben Östlund (Suedia)

    Cel mai bun lungmetraj de animaţie: “The Boss Baby”, “The Breadwinner”, “Coco”, “Ferdinand”, “Loving Vincent”

    Cea mai bună regie artistică: “Beauty and the Beast”, “Blade Runner 2049”, “Darkest Hour”, “Dunkirk”, “The Shape of Water”

    Cel mai bun scenariu adaptat: “Call Me by Your Name”, “The Disaster Artist”, “Logan”, “Molly’s Game”, “Mudbound”

    Cel mai bun scenariu original: “The Big Sick”, “Get Out”, “Lady Bird”, “The Shape of Water”, “Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”

    Cea mai bună imagine: “Blade Runner 2049”, “Darkest Hour”, “Dunkirk”, “Mudbound”, “The Shape of Water”

    Cel mai bun montaj: “Baby Driver”, “Dunkirk”, “I, Tonya”, “The Shape of Water”, “Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”

    Cea mai bună coloană sonoră: “Dunkirk”, “Phantom Thread”, “The Shape of Water”, “Star Wars: The Last Jedi”, “Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”

    Cel mai bun cântec: “Mighty River” – “Mudbound”, “Mystery of Love” – “Call Me by Your Name”, “Remember Me” – “Coco”, “Stand Up for Something” – “Marshall”, “This Is Me” – “The Greatest Showman”

    Cel mai bun montaj de sunet: “Baby Driver”, “Blade Runner 2049”, “Dunkirk”, “The Shape of Water”, “Star Wars: The Last Jedi”

    Cel mai bun mixaj de sunet: “Baby Driver”, “Blade Runner 2049”, “Dunkirk”, “The Shape of Water”, “Star Wars: The Last Jedi”

    Cele mai bune efecte vizuale: “Blade Runner 2049”, “Guardians of the Galaxy Vol. 2”, “Kong: Skull Island”, “Star Wars: The Last Jedi”, “War for the Planet of the Apes”

    Cele mai bune costume: “Beauty and the Beast”, “Darkest Hour”, “Phantom Thread”, “The Shape of Water”, “Victoria & Abdul”

    Cel mai bun machiaj: “Darkest Hour”, “Victoria & Abdul”, “Wonder”

    Cel mai bun scurtmetraj animat: “Dear Basketball”, “Garden Party”, “Lou”, “Negative Space”, “Revolting Rhymes”

    Cel mai bun scurtmetraj de ficţiune: “DeKalb Elementary”, “The Eleven O’Clock”, “My Nephew Emmett”, “The Silent Child”, “Watu Wote/All of Us”,

    Cel mai bun lungmetraj documentar: “Abacus: Small Enough to Jail”, “Faces Places”, “Icarus”, “Last Men in Aleppo”, “Strong Island”

    Cel mai bun scurtmetraj documentar: “Edith+Eddie”, “Heaven Is a Traffic Jam on the 405”, “Heroin(e)”, “Knife Skills”, “Traffic Stop”

    Anul trecut, premiul Oscar pentru cel mai bun film i-a revenit peliculei “Moonlight”, de Barry Jenkins.

  • Cronică: Star Wars: The Last Jedi – Două puncte de vedere – VIDEO

    Florin Caşotă, redactor Business Magazin

    După ce J.J. Abrams a readus la viaţă universul Star Wars, anul acesta a venit rândul unui alt regizor tânăr să ducă povestea mai departe. Rian Johnson se află la cârma lui „The Last Jedi“ şi face o treabă foarte bună, chiar mai bună decât Abrams, aş zice.

    Pe lângă faptul că aduce un omagiu seriei originale, prin introducerea de creaturi noi şi menţinerea aceluiaşi spirit, Johnson reuşeşte să-şi imprime stilul asupra filmului. The Last Jedi se simte diferit de celelalte filme din univers, lucru bun deoarece era nevoie de o gură de aer în povestea ce dăinuieşte din anii ‘70. Dacă Abrams a reluat seria în 2015 călcând pe urmele lui George Lucas, Johnson a făcut nişte alegeri riscante care au stârnit nemulţumirea unor fani, însă mă bucur că a făcut-o, deoarece este nevoie de o reîmprospătare a universului.

    La nivel narativ, The Last Jedi stă bine şi scenariştii reuşesc să ţină spectatorii în suspans de la început până la final, mai ales în porţiunea despre aventura rebelilor. Partea cu Rey şi cu Luke avansează într-un ritm mai lent, dar poate era necesar pentru a crea un sentiment satisfăcător atunci când Rey ajunge în punctul culminant. Totuşi filmul nu este perfect şi problema mea cu povestea este bucata în care vedem aventura în care sunt implicaţi Finn şi noul personaj introdus, Rose. Partea lor se simte mai mult ca un scurtmetraj decât ca o parte din film. Sigur, povestea lor are un scop şi ajută la închegarea filmului, însă nu accelerează acţiunea şi se simte mai mult ca o pauză atunci când Johnson trece de la Rey sau de la rebeli la povestea celor doi. De asemenea, mi-aş fi dorit ca filmul să dezvolte ceva mai mult povestea lui Snoke.

    Rose, alături de DJ, sunt noile personaje introduse de Johnson în universul Star Wars şi pot să zic că aduc o aromă nouă universului, însă fără a aduce prea multă profunzime.

    Scenele de acţiune sunt foarte bine regizate şi sunt unele dintre cele mai bune din filmele Star Wars de până acum. Efectele speciale sunt foarte bune şi nu conştientizezi niciodată că ai de-a face cu o creatură sau un moment create pe calculator. Totuşi, pe partea de acţiune, mi-aş fi dorit să văd mai multe lupte în care este utilizată sabia laser. Nici în Force Awakens, nici aici, nu mi-a fost satisfăcută setea de lupte cu săbiile laser.

    Daisy Ridley dovedeşte din nou că a fost alegerea perfectă pentru rolul Rey şi este absolut fantastică în film. Din punctul meu de vedere, acelaşi lucru poate fi spus şi despre Adam Driver pentru rolul Kylo Ren. În precedentul film, vedem un Kylo Ren imatur, furios, nerăbdător şi care vrea să devină ca idolul său, Darth Vader. În acest film, conflictul interior continuă, iar Driver arată asta foarte simplu prin jocul actoricesc. Mark Hamill revine, în sfârşit, în rolul lui Luke Skywalker şi face o treabă foarte bună. În The Last Jedi vedem un Luke Skywalker diferit faţă de ceea ce ştiam din trilogia originală şi faţă de ceea ce fanii înrăiţi ar fi aşteptat. Alegerea lui Rian Johnson în dezvoltarea personajului emblematic este una interesantă, neaşteptată, care-i oferă mai multă profunzime personajului Luke Skywalker. De asemenea, Carrie Fisher, în rolul Leiei, este foarte bună, iar regizorul şi producătorii au ales un mod foarte bun de a-i aduce un omagiu.

    Aşadar, filmul este distractiv, are suspans, nu este plictisitor şi m-a făcut să vreau să văd cât mai repede posibil continuarea şi finalul seriei.
    P.S. BB8 este în continuare la fel de distractiv, iar de data aceasta devine şi extrem de inventiv şi util pentru eroii pe care-i vedem pe ecran.

    Bogdan Angheluţă, redactor Business Magazin

    Atunci când vezi seria Star Wars de (prea) multe ori, aşa cum am făcut-o eu, ai mereu în minte aventurile din trilogia originală. Nu spun că e bine, dar e o justificare a faptului că voi compara întotdeauna noile personaje cu Han Solo, Luke Skywalker sau Darth Vader.

    Cred că până acum cei care voiau să vadă Star Wars au ajuns la cinematograf, aşa că paragrafele următoare conţin destul de multe dezvăluiri legate de povestea şi deznodământul filmului. În primul rând, Luke Skywalker apare în The Last Jedi ca un personaj înfrânt; apare ca un luptător care nu mai are pentru ce să lupte. Iar asta, din punctul meu de vedere, reprezintă un punct de plecare greşit. Conceptul de speranţă e cel pe care s-a construit întreg universul Star Wars – nu e întâmplător faptul că filmul original, cel din 1977, a fost redenumit Episodul IV – O nouă speranţă atunci când George Lucas a înţeles potenţialul francizei. Înţeleg ce a vrut să transmită regizorul, dar nu cred că introducerea personajului a fost cea corectă.

    În al doilea rând, Rian Johnson – cel care a semnat The Last Jedi şi care va regiza şi noua trilogie Star Wars – a ales să scape de personajul negativ, Snoke, într-un mod absolut bizar. Prezentat ca noul împărat, avându-l ca ucenic pe Kylo Ren (aşa cum împăratul îl avea ucenic pe Darth Vader), Snoke nu prinde decât cinci-zece minute în film, după care e ucis în timpul unei scene care nu mi-a transmis nimic. Revin, inevitabil, la comparaţia cu trilogia originală: amintiţi-vă de finalul episodului VI, când Luke Skywalker îşi determină tatăl să se întoarcă pe calea Jedi şi să-i curme viaţa împăratului. Cele două scene nu au aproape nimic în comun.

    Mă opresc din critici pentru a face o scurtă remarcă: nu am o problemă cu modul în care Disney a ales să readucă pe marile ecrane universul Star Wars. Din contră, sunt de părere că Episodul VII: The Force Awakens a fost unul dintre cele mai reuşite filme ale francizei; alegerile lui Rian Johnson nu mi s-au părut însă dintre cele mai reuşite.

    Revenind la The Last Jedi, un alt personaj care a primit un sfârşit mult sub meritele sale e chiar Luke Skywalker. După o încercare de luptă cu sabia laser, aflăm că Luke îşi proiectase de fapt personajul pe o planetă distantă, iar asta i-a consumat toată puterea. Prin urmare, eroul care a dărâmat imperiul moare din cauza epuizării.

    Un alt segment a cărui utilitate nu am reuşit să o descopăr este cel de pe Canto Bight, acolo unde Finn şi Rose nu fac altceva decât să producă pagube. Rian Johnson a încercat să aducă un omagiu celebrei scene din cantina de pe Mos Eisley, dar poate că un simplu flashback ar fi fost ceva mai potrivit. Nu mai zic că ar fi salvat şi vreo 20 de minute din film.

    Din păcate, aş putea să continuui cu multe alte probleme ale filmului, dar nu aş vrea să las impresia că The Last Jedi e echivalentul unui Transformers. Episodul VIII are numeroase părţi bune, aşa cum ar fi luptele sau majoritatea scenelor de acţiune.

    Închei cu speranţa că J.J. Abrams se va apropia mai mult de stilul original al lui Lucas, dar şi cu cea că Rian Johnson îşi va tempera puţin dorinţa de experimente – măcar în ceea ce priveşte noua trilogie.

  • Cronică de film: “Viitorul e aproape, aşa că ar fi bine să te împrieteneşti cu el” – VIDEO

    Am ajuns la Marjorie Prime după ce am citit că a fost desemnat cel mai bun film al anului de către experţii din domeniul economiei comportamentale. Este vorba de o ramură a economiei care a intrat în vizorul majorităţii după ce premiul Nobel pentru economie i-a fost înmânat economistului american Richard Thaler, profesor al Universităţii Chicago, pentru aplicarea mecanismelor psihologice în economie.

    Marjorie Prime este un film SF care explorează relaţia lui Marjorie, o femeie de 85 de ani, cu o întruchipare a soţului ei decedat, Walter. Soţul reapare în viaţa ei sub forma de hologramă şi aceasta funcţionează datorită inteligenţei artificiale şi amintirilor lui Marjorie care-l fac pe Walter să pară real. „Este iubirea pe care ţi-o aminteşti la fel ca şi cea reală? Ce ne aducem aminte şi ce omitem din trecutul relaţiei?” sunt câteva dintre întrebările pe care filmul le propune spectatorilor. În rolurile principale joacă Lois Smith (Marjorie) şi Jon Hamm (Walter), în vreme ce filmul este regizat de Michael Almereyda şi se bazează pe o piesă de teatru scrisă de Jordan Harrison.

    E poate cea mai bună abordare a modului în care tehnologia ne schimbă viaţa de la Her, filmul semnat de Spike Jonze. Şi chiar dacă vorbim de o producţie la o scară mult mai mică, cu un sentiment mult mai sumbru, perspectiva oferită asupra unor teme precum îmbătrânirea, pierderea celor dragi sau chiar moartea este una excepţională.

    Jon Hamm, pe care îl cunoaşteţi cel mai probabil din Mad Men, aduce pe ecran cea mai bună versiune a sa. Recunosc, e un actor despre care am crezut că nu va putea să iasă din umbra lui Don Draper (personajul principal din Mad Men), dar care mi-a dovedit deja în mai multe rânduri că poate duce la capăt, cu succes, o varietate de roluri.

    Trebuie să remarc şi modul în care Sean Williams a filmat cadre lungi, fluide, marcate parcă de o paletă de culori care să inspire două lucruri: rutină şi siguranţă. În mare parte, acţiunea se desfăşoară în casa de pe plajă, dar prezenţa constantă a oceanului şi a cerului oferă un sentiment de libertate.

    Marjorie Prime e genul de film care impresionează prin poveste, interpretare şi tehnica celor aflaţi în spatele monitoarelor. Este o poveste pe care o veţi ţine minte şi care conţine elemente pe care le-am putea, în viitorul apropiat, întâlni în realitate.

    E bine că Hollywood mai produce şi astfel de filme, care cer şi contribuţia spectatorului şi refuză oferirea pe tavă a unei concluzii doar de dragul de a avea un final coerent.

    Notă: 8/10

  • HBO a anunţat când va fi difuzat ultimul sezon din Game of Thrones

    Urzeala Tronurilor se întoarce la HBO cu sezonul 8, ultimul, abia în 2019. Informaţiile au început să apară încă din vară privind faptul că “Game of Thrones” nu va reveni pe ecrane în 2018 şi Sophie Turner (care joacă rolul Sansei Stark) a dezvăluit recent că nu se aşteaptă la o revenire a serialului în acest an.

    Sezonul 8 va avea şase episoade, iar regizorii vor fi David Benioff, D.B. Weiss, David Nutter şi Miguel Sapochnik. 

    Deocamdată, producătorul american nu a anunţat exact în ce lună din 2019 va fi difuzat primul episod.

    Sezonul 8 al serialului va avea doar şase episoade, însă acestea vor dura aproape două ore fiecare.