BusinessMagazin

Category: Film

  • Cronică de film: În mintea ucigaşului

    You Were Never Really Here este un film violent, dar regizorul a ştiut să ascundă foarte bine detaliile care ar fi adus un rating de tip ”interzis minorilor„: sunt numeroase scene în care protagonistul fuge dintr-o parte în alta şi bate diverşi indivizi cu un ciocan, dar momentele sunt prezentate prin lentila unei camere de securitate, astfel că imaginile devin neclare. Un alt aspect este cel al abuzului, care nu este niciodată prezentat pe cameră dar sugerat în mod insistent de unele personaje. Cu alte cuvinte, You Were Never Really Here e un film dedicat unui public adult, dar nu cred că cei sub 18 ani ar trebui îndepărtaţi din sala de cinema.

    Tema centrală este de fapt un studiu al suferinţei, al depresiei prin care trece un om măcinat de regrete. Personajul principal este Joe (interpretat magistral de Joaquin Phoenix), un veteran care îşi ocupă mare parte a timpului gândindu-se la sinucidere. El lucrează ca un soi de recuperator, aceasta fiind de fapt o bună ocazie pentru a-şi lăsa latura violentă să iasă la suprafaţă.

    De la pledoaria lui Joe pentru asfixiere la replicile frecvente legate de o copilărie marcată de abuzuri, de la efectele stresului post-traumatic şi până la descoperirea unei grămezi de oameni morţi într-un camion, spectatorul este lăsat să desluşească dacă personajul principal este de fapt unul malefic sau unul care a fost doborât de evenimentele prin care a trecut. Revin puţin la Joaquin Phoenix şi remarc că o bună parte a filmului pare gândită pentru a scoate ce e mai bun din evoluţia sa. E un actor complet, care a semnat roluri cu adevărat memorabile.

    Destinul lui Joe pare să ia o nouă direcţie atunci când o cunoaşte pe Nina, femeia pe care decide să o salveze. Spectatorii sunt lăsaţi cu impresia că el va găsi o frânghie de care să se agaţe pentru a ieşi la suprafaţă, dar sentimentul dispare atunci când devine evident că şi Nina are destule secrete întunecate.

    Într-un fel, You Were Never Really Here pare un soi de Taken mult mai profund, mult mai ancorat în psihologia umană, în drama personală a unui om care nu mai are nimic de pierdut. E un film care merită urmărit şi care va rămâne în mintea celor care părăsesc sala de cinema.

    În concluzie, You Were Never Really Here este genul de film pe care îl recomand cu încredere; foloseşte un scenariu exagerat pentru a prezenta, cu convingere, subiecte cât se poate de reale.

  • Cronică de film: sfârşitul lumii vine în culori aprinse

    Disponibil în România  doar pe Netflix, filmul science-fiction e plin de metafore, unele dintre ele destul de bine ascunse în desfăşurarea efectivă a acţiunii. E o poveste plină de suspans şi care nu dă prea multe indicii legate de final. E unul neaşteptat, recunosc, dar nu unul care să mă satisfacă pe deplin.

    Atunci când soţul ei (militar de profesie) apare la uşa casei după 12 luni, timp în care nimeni nu ştiuse nimic de el, Lena (Natalie Portman) încearcă să pună cap la cap informaţiile obţinute de la el. Cei doi sunt însă răpiţi şi duşi la o bază armată din apropierea fenomenului numit ”shimmer“  un soi de câmp energetic care se întinde pe o rază în continuă creştere.

    Încercând să afle ce s-a întâmplat cu soţul său, Lena se alătură altor patru femei într-o expediţie în interiorul câmpului energetic. Dacă vi se pare că povestea seamănă destul de mult cu cea din The Dome, povestea lui Stephen King, trebuie să ştiţi că lucrurile nu stau chiar aşa. Dincolo de ideea de izolare, cele două producţii nu au mai nimic în comun.

    Odată ajunse în ”shimmer“, femeile experimentează tot felul de schimbări genetice şi interacţionează cu diverse creaturi, una mai ciudată decât alta.

    După cum scriam ceva mai sus, finalul filmului e cel care aduce şi explicaţii vizavi de ceea ce reprezintă ”shimmer“.
    L-am remarcat pe Alex Garland în urmă cu patru ani, atunci când a semnat primul lui lungmetraj, Ex Machina. Nu se dezminte şi face o treabă bună şi cu Annihilation, deşi stilul lui are câteva lucruri care mie, personal, nu îmi plac; spre exemplu, folosirea amintirilor ca mod de a lega diverse elemente din film.

    Vorbim însă de un film bun, aşa că e mai bine să mă concentrez pe aspectele pozitive  spre exemplu, interpretarea semnată de Natalie Portman. Actriţa recompensată cu Oscar pentru Black Swan reuşeşte să transmită starea de confuzie prin care trece şi chiar groaza, în anumite părţi ale filmului. Alegerea producătorilor a fost una extrem de inspirată, iar restul actriţelor o completează bine pe Portman.

    E important de menţionat că Annihilation e produs de Netflix, iar asta înseamnă că filmul nu va rula în sălile de cinema din România. Compania de streaming a ales să îl difuzeze doar în cinematografele din Statele Unite, şi asta pentru a avea probabil acces la competiţiile internaţionale (filmele care sunt disponibile doar pe site-urile de streaming nu sunt eligibile la premii precum Globurile de Aur sau Oscar).

    În concluzie, Annihilation e un film care are multe părţi bune şi un exemplu în ceea ce priveşte o echipă de producţie plină de imaginaţie. E un science-fiction cu accente horror, sigur, dar nu e unul pe care să-l evitaţi din această cauză.

    NOTA: 8/10
     

  • Între cinematografe, Netflix şi piraterie: la ce filme s-au uitat românii anul trecut

    România este considerată o piaţă în curs de dezvoltare, nicidecum una matură precum cele din Franţa sau Marea Britanie, dar nici ca şi cele vecine din Polonia sau Ungaria, care sunt considerate pieţe semimature, iar numărul de vizite la cinema dovedeşte asta (1,5 bilete per capita faţă de 0,7 bilete de om în România). Totuşi românii sunt amatori de filme şi mersul la cinema devine din ce în ce mai popular.

    2017 a fost un an de creştere pentru industria cinematografică europeană şi cea românească. Dovadă şi că deşi la nivelul Uniunii Europene numărul de bilete de cinema vândute a scăzut uşor (0,6%), membrilor UNIC (Uniunea Internaţională a Cinematografelor la nivel european – 34 de membri) au avut mai multe vizite în sălile de cinema: 1,3 miliarde, ceea ce înseamnă un plus de 2,1%.

    Industria cinematografică şi-a continuat evoluţia bună în regiunea Europei Centrale şi de Est. În Polonia a fost înregistrat un alt an record (+10,8% la box office şi +8,7% la numărul de vizite). |n Slovacia, numărul de vizite în cinema a crescut cu 1 milion, dar şi România s-a bucurat de un avans de 14% la box-office şi 11,3% la numărul de vizite. Per total, numărul de bilete per capita vândute în Europa rămâne la 1,6, la fel ca în 2016, iar francezii şi irlandezii rămân în continuare cei mai cinefili, cu 3,3 bilete per capita an de an.

    2017 a fost unul dintre cei mai buni ani pentru industria cinematografică din Franţa, în ciuda faptului că numărul de vizite la cinema a scăzut cu 1,8%, datorită filmelor locale Raid Dingue şi Valérian and the City of a Thousand Planets, ambele filme aflându-se în top 5 filme din ţară, în funcţie de numărul de spectatori. De asemenea, Rusia a devenit pentru prima dată ţara cu cel mai mare număr de bilete vândute din cadrul UNIC, cu 200 de milioane de vizite la cinema. Pe plan local, anul trecut filmele au încasat la box-office 275,4 milioane de lei, un avans de 14% faţă de 2016. De asemenea, numărul vizitelor la cinema a crescut cu 11,3%, la 13 milioane sau 0,7 bilete per capita.

    Cum este de aşteptat, Hollywoodul domină industria cinematografică la nivel global (peste 60% cotă de piaţă), dar şi filmele europene devin mai atrăgătoare pentru spectatori. |n Turcia (56,7%), Franţa (37,4%) şi Finlanda (28%) au fost înregistrate cele mai mari cote de piaţă pentru filmele naţionale.

    În 2016, pe piaţa românească s-au lansat 228 de filme, dintre care puţin peste 50% au fost americane, 30% europene, 10,9% româneşti şi restul de 7,9% din alte ţări. Din păcate pentru industria cinematografică locală, cota filmelor naţionale în cinematografe este de doar 1,7%, potrivit Consiliului Naţional al Cinematografiei (CNC).

    Filmele Star Wars: The Last Jedi şi The Fate of the Furious au fost filmele care au înregistrat cele mai multe vizite în Europa. Star Wars a obţinut primul loc în şapte ţări membre ale UNIC, iar filmul de acţiune cu maşini a fost numărul unu în şase ţări. |n Finlanda, Germania, Lituania, Polonia, Slovacia şi Turcia filmul care a ocupat primul loc în topul numărului de vizite a fost unul naţional; în rest, producţiile de la Hollywood şi-au adjudecat locul fruntaş în atragerea spectatorilor.

    Cel mai vizionat film în cinematografele din România a fost The Fate of the Furious (cunoscut drept Fast and Furious 8), care a avut peste 366.000 de spectatori doar în weekendul de lansare. Filmul a fost distribuit de Ro Image 2000, una dintre cele mai vechi firme de distribuţie şi locul doi pe plan local în funcţie de cota de piaţă. Pe locul doi şi trei, în funcţie de numărul de spectatori, au fost Pirates of the Caribbean: Dead Men Tell No Tales, urmat de Star Wars: The Last Jedi, ambele distribuite de Forum Film România.

    În România există cinci distribuitori de film care reprezintă la nivel local, şi pe bază de exclusivitate, marile studiouri cinematografice de la Hollywood, care constituie şi cea mai mare parte din piaţă; însă există şi distribuitori specializaţi pe producţii naţionale, producţii europene sau sunt distribuitori specializaţi pe filme de festival. Această structură este cam aceeaşi oriunde în lume.

    Pe plan local, compania cu cea mai mare cifră de afaceri cu codul CAEN 5913 (activităţi de distribuţie a filmelor cinematografice, video şi a programelor de televiziune) este HBO România, cu venituri de peste 112 milioane de lei şi cu un profit net de peste 3,5 milioane de lei în 2016. Următoarea în top este Vertical Entertainment, cel mai mare distribuitor pentru piaţa de cinema. Compania a trecut printr-un proces de rebranding în 2017 (renunţând la denumirea de Freeman Entertainment în favoarea Vertical Entertainment), iar anul trecut  a fost liderul segmentului distribuţie de film de pe plan local, cu o cifră de afaceri de 30 de milioane de lei şi cu un profit net de aproape 2 milioane de lei. ”Din box-office-ul total de anul trecut, Vertical Entertainment a avut încasări în valoare de aproximativ 79 de milioane de lei, ceea ce după calculele noastre ne poziţionează ca liderul pieţei de distribuţie, pentru al doilea an consecutiv“, spune Raluca Moroianu, head of marketing and communication la Vertical Entertainment.

    În 2017, compania a lansat 44 de filme, iar cel mai vizionat a fost Justice League, cu peste 265.000 de spectatori, generând un box-office de peste 5,8 milioane de lei. Vertical Entertainement distribuie filmele studiourilor Warner Bros. Pictures, Lionsgate sau Amblin.

    Forum Film România a fost înfiinţat în 2010, când a preluat distribuţia în cinematografe, la nivel local, a peliculelor realizate de studiourile Disney, devenind distribuitor exclusiv în România al tuturor filmelor acestei case de producţie. |n plus, Forum Film România distribuie producţiile Lucasfilm, alături de o parte importantă a filmelor Marvel (francize precum Avengers, Captain America sau Iron Man), dar şi ale unor studiouri precum MGM sau FilmNation.

    Distribuitorul de filme este parte a grupului Cineworld, activ pe diverse segmente ale pieţei cinematografice, inclusiv operarea de cinematografe şi distribuţia de filme.

    În 2017, Forum Film România a adus în cinematografe 13 titluri, dintre care trei sunt în top cinci al lansărilor anului trecut, conform cinemagia.ro. Cele mai vizionate trei producţii distribuite de Forum Film România au fost: Pirates of the Caribbean: Dead Men Tell No Tales, Star Wars: The Last Jedi şi Thor: Ragnarok. Forum Film România a avut o cifră de afaceri de 19,6 milioane de lei şi un profit net de doar 14.000 de lei în 2016, potrivit datelor Ministerului de Finanţe.

    Tot anul trecut, Ro Image 2000 a distribuit în cinematografele din România 42 de filme, printre care în exclusivitate filmele studiourilor Paramount şi Universal. Conform cinemagia.ro, Ro Image 2000 este al doilea distribuitor din ţară, după cota de piaţă (26,35%), potrivit datelor CNC pe 2016. Compania a înregistrat o cifră de afaceri de peste 3,3 milioane de lei în 2017, ceea ce înseamnă un plus de de 22% faţă de 2016.

    Alţi doi mari distribuitori sunt Odeon Cineplex şi Intercomfilm Distribution, cu venituri de 14 milioane de lei, respectiv 1 milion de lei în 2016.

    Piaţa de film din România a crescut foarte mult datorită apariţiei mai multor centre comerciale în ţară care vin la pachet cu o sală de cinema. Operatorul de cinematografe Cinema City, parte din Cineworld Group, al doilea mare lanţ de cinematografe din Europa, şi-a început activitatea pe plan local în 2007, iar acum este cel mai mare operator din ţară. Compania domină piaţa şi operează 25 de multiplexuri din 18 oraşe, cu 231 de săli şi peste 41.000 de locuri. |n reţea, anul trecut au fost lansate 190 de filme.

    Cinema City a avut o cifră de afaceri de peste 233 de milioane de lei în 2016 şi un profit net de 36 de milioane de lei. Acesta e urmat, la mare distanţă, de Movieplex Cinema, cu încasări de 17 milioane de lei în 2016 şi un profit de 1,7 milioane de lei.
    ”Investiţiile Cinema City au contribuit la relansarea pieţei de cinema din România, care a trecut prin momente dificile, după închiderea multor cinematografe, majoritatea din reţeaua de stat, mai ales în oraşele mai mici“, spune Ioana Ionescu, marketing manager la Cinema City România. Ea precizează că numărul de bilete vândute în Cinema City este tot mai mare de la an la an; pieţa a crescut de peste patru ori în zece ani, de la 3 milioane de bilete în 2007 la peste 13 milioane de bilete în 2016. ”|n ultimii trei ani, investiţiile totale ale Cinema City, alături de dezvoltatorii centrelor comerciale, au atins un total de aproximativ 55 de milioane de euro“, adaugă Ioana Ionescu.

    Mirela Matei, publicity coordinator la Ro Image 2000, susţine că odată cu extinderea reţelelor de cinematografe a crescut şi numărul spectatorilor plătitori de bilete. ”Sunt multe primării care au preluat săli de la reţeaua România Film, le-au modernizat şi dotat cu aparatură digitală. Acestea sunt în oraşe unde nu vor fi malluri cu cinematograf niciodată, aşa că iniţiativa este extraordinară, şi dă rezultate foarte bune“, spune ea. Adaugă şi că în România s-au lansat şi distribuitori de filme independente şi din zona de artă şi festivaluri, ”deci s-a diversificat şi oferta de filme pe piaţă. Existând mai multe ecrane, este loc şi pentru circa 200 de premiere pe an“.

    Transilvania Film, companie de distribuţie de film independent, este un exemplu în acest sens, iar în 2016 a depăşit borna de venituri de 1 milion de lei. ”Frecvenţa cu care merg la film spectatorii a crescut semnificativ începând din 2007. Desigur, mai este loc de creştere pentru a ajunge la nivelul pieţelor mature din punct de vedere cinematografic, ţinând cont, evident, şi de potenţialul demografic şi economic al ţării noastre“, spune Andreea Zidaru, general manager la Forum Film România; ea menţionează şi că apetitul românilor este ridicat mai cu seamă pentru noi formate de cinema, precum IMAX, 4DX sau Dolby Atmos. ”Aceste tehnologii sunt perfecte pentru blockbustere şi filme de acţiune sau aventuri, care se regăsesc în topul preferinţelor românilor.“

    Piaţa de cinema din România trece prin schimbări, fenomen care se regăseşte şi pe plan internaţional, consideră Raluca Moroianu; ea îşi susţine ideea prin câteva exemple în acest sens: ”creşterea numărului de ecrane, apariţia de noi formate precum 4DX sau Dolby Atmos, precum şi creşterea numărului de lansări de tip premieră“.

    Cum se stabileşte preţul unui film şi cum poate securiza o companie de distribuţie drepturile de difuzare? ”Preţurile pe care le avansăm în securizarea drepturilor de distribuţie variază în funcţie de casa de producţie, bugetul filmului, actorii şi regizorul ataşaţi proiectului şi evident potenţialul filmului respectiv pe piaţa locală“, spune Raluca Moroianu, head of marketing and communication la Vertical Entertainment. Printre cele mai scumpe filme distribuite pe marile ecrane de această firmă se numără: Taken 3, The Divergent Series: Allegiant, Now You See Me 2.

    Care sunt provocările pentru companiile de distribuţie de film de pe plan local? ”E nevoie de multă pasiune, o cunoaştere profundă a profilului consumatorilor, identificarea grupurilor ţintă potrivite şi ajustarea campaniilor de marketing pentru fiecare film în parte, găsind unghiul relevant şi ţinând pasul, în acelaşi timp, cu tinerii şi cu preferinţele lor în ceea ce priveşte mijloacele media“, este de părere Andreea Zidaru, general manager al Forum Film România, precizând că este dificilă aducerea în sălile de cinema a spectatorilor mai în vârstă.

    Tehnologia a evoluat într-atât încât mersul la cinematograf nu este singura modalitate de a vedea un film. Acum poţi urmări un film pe televizor, pe laptop, tabletă şi chiar pe smartphone. Netflix a profitat de asta şi a lăsat în urmă modelul de business cu care s-a lansat, distribuirea de filme pe DVD, pentru streaming online. Acum, Netflix are 117 milioane de abonaţi din 190 de ţări, iar veniturile companiei au crescut de unsprezece ori din 2008 până în 2017, ajungând la 11,6 miliarde de dolari.
    Compania a investit foarte mult în conţinut orginal, atât filme cât şi seriale, şi a ”furat“ o parte din spectatorii care mergeau la cinema. ”Netflix a apărut ca urmare a tendinţei creşterii utilizării de dispozitive mobile, care permit consumul de film, mai degrabă individual, în alt mediu“, spune Andreea Zidaru. Ea este de părere că sala de cinema ”oferă încă o anume magie specială“ ce nu poate fi replicată acasă.

    ”Niciodată o astfel de vizionare nu se va compara cu experienţa completă şi unică a mersului la cinema. La fel cum un ecran mic de telefon sau de laptop nu se va compara cu ecranul uriaş de cinema şi cu impactul exercitat de acesta asupra percepţiilor şi emoţiilor trăite de spectator în sală“, consideră Ioana Ionescu, marketing manager la Cinema City România. Ea punctează că un cinematograf beneficiează de tehnologii avansate care fac experienţa de vizionare altfel. ”Pentru noi este esenţial ca publicul să nu aleagă doar ce film va urmări, ci şi cum vrea să-l vizioneze. Când mergi la cinema, te poţi gândi – Azi am chef de o experienţă intensă în 4DX? Sau vreau, mai degrabă, să mă bucur de ecranul de la IMAX, sau de o seară relaxantă la VIP?“

    Raluca Moroianu consideră că marile companii care oferă filme şi seriale în regim de streaming precum Netflix sau Amazon reprezintă o alternativă la cinema şi nu crede că pot înlocui experienţa dintr-o sală de cinematograf. ”Oferta noastră de conţinut este net superioară celei pe care publicul o poate găsi pe acest tip de platforme şi evident experienţa la cinema este una premium şi va rămâne aşa, în vreme ce aceste platforme vor veni ca o completare la celelalte tipuri de distribuţie, cum ar fi TV sau cablu“, spune ea.

    Mirela Matei este de părere că presiunea Netflix nu este simţită pe plan local şi că marea problemă pentru distribuitorii de film din România rămâne pirateria. Ţara noastră rămâne un pol pentru piraterie, având în vedere că 60% din programele utilizate de români sunt piratate, în timp ce media la nivel global este de 40%.

    Şi Raluca Moroianu recunoaşte că piaţa neagră este o dificultate cu care se confruntă pentru distribuţia de film din România. ”Cu toate ca mersul la cinema rămâne un obicei de consum prezent în activităţile românilor, rata de piratare a filmelor atinge în continuare cote alarmante.“ Raluca Moroianu conchide că o soluţie pentru combaterea acestui fenomen ar fi lansarea filmelor pe plan local cât mai aproape de data de lansare internaţională, dacă nu chiar simultan.
     

  • Uitaţi de supereroi sau curse de maşini: “România neîmblânzită” e cel mai bun material despre ţara noastră care a ajuns până acum în cinematografe

    E un aspect important, pentru că documentarele ajung de obicei direct pe TV sau pe platformele de streaming sau video on demand. E de apreciat efortul celor implicaţi, pentru că vizionarea pe ecranul unei săli de cinema nu se compară cu cea pe micul ecran.

    Vocea lui Victor Rebengiuc îi va purta pe spectatori prin cele patru anotimpuri, prezentând de-a lungul celor 90 de minute frumuseţea ascunsă de ochii celor care îşi petrec viaţa în jungla de beton a marilor oraşe.

    “România neîmblânzită” e o splendidă lecţie despre ţara noastră, despre lucrurile care o fac unică şi despre fascinantul ciclu al vieţii – unul care se desfăşoară lângă noi, dar pe care rareori îl observăm.

    Îndrăznesc să spun că “România neîmblânzită” e cel mai bun material de promovare a României pe care am avut ocazia să îl văd.

    Mergeţi la sălile de cinema şi urmăriţi acest documentar – adulţi, tineri sau copii -, pentru că s-ar putea să (re)descoperiţi o  Românie cu adevărat fascinantă.

    Produs de Auchan Retail România şi realizat în colaborare cu britanicii de la Off the Fence, şi narat de Victor Rebengiuc, filmul documentar „România neîmblânzită” reprezintă o producţie inedită, ce dezvăluie, în 90 de minute, frumuseţea sălbatică a României. Distribuţia în cinematografe va fi asigurată de Transilvania Film, companie fondată şi condusă de regizorul Tudor Giurgiu, care va organiza ulterior şi o serie de proiecţii în mai multe oraşe în care nu există săli de cinema.

    Beneficiind şi de o versiune internaţională narată de actorul englez Mark Strong, filmul documentar va fi distribuit şi pe plan internaţional, atât în cadrul unor renumite festivaluri de film, cât şi pe canale televizate, specializate în film documentar.

    Realizat cu sprijinul casei de producţie britanică Off the Fence, care semnează numeroase filme pentru BBC, National Geographic şi Discovery Channel, şi în colaborare cu ONG-ul The European Nature Trust, filmul „România neîmblânzită” a fost filmat pe parcursul unui an întreg, cei peste 20 de cameramani implicaţi parcurgând mii de kilometri pentru a surprinde lupta vietăţilor pentru supravieţuire.

    Călătorind cu automobilul, avionul, barca, elicopterul, snowmobile-ul sau cu maşinuţe de golf, aceştia au cumulat peste 400 de ore de filmare în zone precum Parcul Naţional Piatra Craiului, Munţii Făgăraş, Parcul Naţional Cozia, Delta Dunării, Histria, Parcul Naţional Văcăreşti, Peştera Urşilor, Porţile de Fier şi Munţii Apuseni.

  • Cronică TV: Silicon Valley

    Silicon Valley e un serial care spune povestea (nefericită, de cele mai multe ori) lui Richard Hendricks, un tânăr programator care visează să schimbe lumea. Alături de alţi patru prieteni, Richard încearcă să revoluţioneze tot felul de tehnologii şi să pună pe picioare o companie de succes. Lucrurile nu ies însă niciodată aşa cum îşi imaginează echipa, ducându-i pe tinerii programatori în situaţii cel puţin penibile. Numele companiei e Pied Piper, iar ceilalţi membri ai echipei sunt Jared, Bertram, Dinesh şi Erlich.

    Mike Judge, creatorul serialului, are la activ producţii memorabile ca Idiocracy sau Office Space; el semnează şi regia mai multor episoade.

    Poate să nu vi se pară mare lucru ce urmează să spun, dar Silicon Valley e un serial de comedie care te face să râzi. E important, pentru că găsesc tot mai greu poante bune în producţiile de azi. Silicon Valley prezintă cu umor toate problemele pe care le întâlnesc antreprenorii la început de drum. Şi nu e vorba doar de cei din domeniul tehnologiei, pentru că situaţiile pot fi întâlnite cu siguranţă şi în alte zone.

    Unul dintre personajele principale a fost eliminat din poveste la finalul sezonului 4 şi recunosc că am avut îndoieli vizavi de succesul următoarelor episoade. Nu e cazul, pentru că echipa de scenarişti e într-o formă de zile mari. Primul episod continuă seria glumelor bune, iar asta mă face să sper că HBO va mai prelungi cu câteva sezoane producţia.

    Serialul aduce în discuţie şi modul în care micile start-up-uri trebuie să îşi croiască loc printre giganţi ca Facebook, Google sau Microsoft. Compania care ”face legea“ în serial e Hooli, un soi de combinaţie între Google şi Apple şi care încearcă să fure fiecare idee bună a lui Richard. Se intră repede într-un joc de-a şoarecele şi pisica, iar lupta pentru supravieţuire îi aduce pe cei de la Pied Piper în cele mai neaşteptate situaţii.

    Un alt element de apreciat este că producătorii nu se feresc de tema stereotipurilor, ci o tratează pe larg, ironizând modul în care programatorii asiatici sunt apreciaţi mai mult decât cei europeni sau modul în care antreprenorii veniţi din Orientul Mijlociu trebuie să explice, de nenumărate ori, că nu toţi pakistanezii sunt terorişti.

    Dacă mai aveţi nevoie şi de alte argumente, ajută poate să amintesc că Silicon Valley a fost nominalizat în 2015 şi 2016 la Globul de Aur pentru cel mai bun serial de televiziune, comedie sau muzical.

    Subliniez faptul că Silicon Valley nu e un serial pentru cei pasionaţi de tehnologie, ci unul pentru oamenii care caută umor de calitate. Nu trebuie să fii expert ca să înţelegi glumele, pentru că ele sunt explicate pe înţelesul tuturor. Vorbim, fără doar şi poate, de unul dintre cele bune seriale de comedie produse de HBO.


    NOTA: 9/10

  • Cronică de film: Spionul care se uita în gol

    După ce suferă o accidentare care îi pune în pericol cariera, balerina Dominika Egorova (Jennifer Lawrence) trebuie să decidă asupra viitorului său. Câteva cadre mai încolo, Dominika e prinsă într-o lume a spionilor după ce a fost recrutată de un serviciu secret numit Sparrow School. Aici, ea învaţă cum să-şi folosească mintea şi corpul ca arme, trecând printr-un pregătire cu multe elemente sadice.

    M-a distrat nespus titlul unei cronici din Statele Unite, care compara scenariul pe care s-a bazat Red Sparrow cu cel al unui film porno ieftin. N-aş merge chiar atât de departe, dar scenariştii ar putea să îşi caute norocul prin alte industrii.

    Sunt multe secvenţe care ar trebui să explice, cumva, transformarea unei balerine într-un ucigaş cu sânge rece; mă întorc însă la scenarişti şi mă întreb dacă au citit, vreodată, o carte de spionaj. Sau dacă au văzut vreodată un film pe subiect, având în vedere că exemplele sunt multe şi, ocazional, excelente. Personajul interpretat de Jennifer Lawrence traversează pasaje din film fără a avea vreo activitate. Se plimbă de colo-colo, lipsită de expresie sau emoţie, dar nu face absolut nimic. Nu ştiu cum sunt pregătiţi spionii, dar cred totuşi că cei ajunşi pe la şcolile de profil învaţă lucruri ceva mai dinamice.

    Regizorul a vrut probabil să prezinte imaginea spionului care nu se sperie de nimic şi nu se ataşează de nimic, dar a dus conceptul puţin cam departe. Pare că toţi s-au molipsit de la Lawrence, senzaţia fiind că ne uităm la un film cu oameni care au suferit accidente cerebrale în lanţ.

    Un alt lucru care lipseşte cu desăvârşire din film e conflictul  nici nu mai contează între cine, pentru că toate personajele intră în sfera negativă; ca să implici spectatorii, trebuie să le dai ceva sau pe cineva cu care ei să ţină. Dacă nu există o astfel de opoziţie, nici măcar la nivel moral, oamenii vor ieşi din sala de cinematograf ca după un meci de fotbal dintre două echipe de care n-au auzit niciodată.

    Ca notă aparte, trebuie să remarc forma slabă prin care trece Jennifer Lawrence. Câştigătoare a unui premiu Oscar, tânăra actriţă pare să nu mai ştie nici ce roluri să aleagă, nici cum să le joace. Am mai văzut genul ăsta de poveşti, dar nu-mi aduc aminte de vreuna care să se fi terminat bine; şi e păcat, pentru că Lawrence are calităţi indiscutabile pe care le-a pus la contribuţie în producţii precum American Hustle, Winter’s Bone sau Silver Linings Playbook.

    Revin la Red Sparrow pentru concluzii: nu este un film la care să nu rezişti două ore, dar nici două ore în care să îţi ţii răsuflarea întrebându-te ce urmează. E un film de duminică seară, cum zic eu, când oricum te gândeşti la ce-ai de făcut în următoarele zile.

    Nota: 6/10

  • Cronică: Stranger Things, un serial de referinţă

    Povestea puştilor din Hawkins, o mică localitate din Indiana, Statele Unite, continuă la un an după evenimentele din 1983, prezentate în primul sezon. Pentru cei care nu au urmărit prima parte, o foarte scurtă recapitulare: Will Byers, un puşti de 12 ani, dispare în timp ce se întorcea spre casă. Prietenii săi încep să îl caute, convinşi că e încă în viaţă, în timp ce şeriful Hopper încearcă să o împace pe mama băiatului cu ideea că acesta a murit. Apariţia unei creaturi ciudate ridică însă mai multe semne de întrebare, iar personajele amintite mai sus încep să descopere lucruri incredibile despre oraşul Hawkins.

    Stranger Things a fost unul dintre cele mai bune seriale pe care le-am urmărit în ultimii ani – referindu-mă aici la primul sezon – iar partea a doua mi-a confirmat acest lucru dincolo de orice bănuială. Totul s-a aşezat aşa cum trebuie pentru cei de la Netflix, care par să le fi dat mână liberă celor doi fraţi Duffer. Aceştia sunt responsabili pentru serial: ei au creat întreaga poveste, semnând scenariul, şi au şi regizat majoritatea episoadelor.

    Un lucru evident încă de la primele episoade e respectul pe care ei îl poartă filmelor fantasy din anii ’80, în special celor semnate de Steven Spielberg. Veţi regăsi postere din filme precum E.T. sau întâlnire de gradul III pe pereţi, dar şi scene care evocă o temă aproape omniprezentă în acel deceniu cinematografic: cea a adolescenţei. Spre exemplu, mulţi vor recunoaşte scena în care puştii se plimbă de-a lungul şinelor de tren, scenă inspirată din filmul Stand by Me. Exemplele sunt multe şi nu se rezumă doar la imagini, ci şi la muzică sau chiar modul în care sunt concepute creaturile.

    Stranger Things nu ar trebui privit însă ca un elogiu adus acelor vremuri, ci ca o reuşită de sine stătătoare. Serialul atinge culmi înalte atât în ceea ce priveşte suspansul, cât şi în dezvoltarea personajelor şi a legăturilor din cadrul grupului. Mi-e greu să cred că cineva ar putea să urmărească mai multe episoade fără să aibă sentimente contradictorii faţă de personaje. Şi pentru că am ajuns la interpretări, sunt sincer impresionat de modul în care actori atât de tineri – 13, 14 ani – reuşesc să iasă din umbra unor nume precum Winona Ryder sau David Harbour. Sunt actori tineri care nu prea au credite pe pagina de IMDB, dar reuşesc să susţină perfect scenariul gândit de Matt şi Ross Duffer. Acum câteva luni, Netflix a dat o veste bună fanilor, comandând alte două sezoane ale serialului, pentru 2018 şi 2019.

    În concluzie, Stranger Things e un serial care are toate premisele să devină un element de referinţă în industria filmului. Spun, ”film“ şi nu ”serial“ pentru că secvenţele de credite de la începutul fiecărui episod reprezintă singurul element care îţi aminteşte că a mai trecut o oră de când te uiţi la ecran şi că e poate timpul să iei o pauză.
    NOTĂ: 9,5/10

     

  • Cronică: Stranger Things, un serial de referinţă

    Povestea puştilor din Hawkins, o mică localitate din Indiana, Statele Unite, continuă la un an după evenimentele din 1983, prezentate în primul sezon. Pentru cei care nu au urmărit prima parte, o foarte scurtă recapitulare: Will Byers, un puşti de 12 ani, dispare în timp ce se întorcea spre casă. Prietenii săi încep să îl caute, convinşi că e încă în viaţă, în timp ce şeriful Hopper încearcă să o împace pe mama băiatului cu ideea că acesta a murit. Apariţia unei creaturi ciudate ridică însă mai multe semne de întrebare, iar personajele amintite mai sus încep să descopere lucruri incredibile despre oraşul Hawkins.

    Stranger Things a fost unul dintre cele mai bune seriale pe care le-am urmărit în ultimii ani – referindu-mă aici la primul sezon – iar partea a doua mi-a confirmat acest lucru dincolo de orice bănuială. Totul s-a aşezat aşa cum trebuie pentru cei de la Netflix, care par să le fi dat mână liberă celor doi fraţi Duffer. Aceştia sunt responsabili pentru serial: ei au creat întreaga poveste, semnând scenariul, şi au şi regizat majoritatea episoadelor.

    Un lucru evident încă de la primele episoade e respectul pe care ei îl poartă filmelor fantasy din anii ’80, în special celor semnate de Steven Spielberg. Veţi regăsi postere din filme precum E.T. sau întâlnire de gradul III pe pereţi, dar şi scene care evocă o temă aproape omniprezentă în acel deceniu cinematografic: cea a adolescenţei. Spre exemplu, mulţi vor recunoaşte scena în care puştii se plimbă de-a lungul şinelor de tren, scenă inspirată din filmul Stand by Me. Exemplele sunt multe şi nu se rezumă doar la imagini, ci şi la muzică sau chiar modul în care sunt concepute creaturile.

    Stranger Things nu ar trebui privit însă ca un elogiu adus acelor vremuri, ci ca o reuşită de sine stătătoare. Serialul atinge culmi înalte atât în ceea ce priveşte suspansul, cât şi în dezvoltarea personajelor şi a legăturilor din cadrul grupului. Mi-e greu să cred că cineva ar putea să urmărească mai multe episoade fără să aibă sentimente contradictorii faţă de personaje. Şi pentru că am ajuns la interpretări, sunt sincer impresionat de modul în care actori atât de tineri – 13, 14 ani – reuşesc să iasă din umbra unor nume precum Winona Ryder sau David Harbour. Sunt actori tineri care nu prea au credite pe pagina de IMDB, dar reuşesc să susţină perfect scenariul gândit de Matt şi Ross Duffer. Acum câteva luni, Netflix a dat o veste bună fanilor, comandând alte două sezoane ale serialului, pentru 2018 şi 2019.

    În concluzie, Stranger Things e un serial care are toate premisele să devină un element de referinţă în industria filmului. Spun, ”film“ şi nu ”serial“ pentru că secvenţele de credite de la începutul fiecărui episod reprezintă singurul element care îţi aminteşte că a mai trecut o oră de când te uiţi la ecran şi că e poate timpul să iei o pauză.
    NOTĂ: 9,5/10

     

  • Cronică de film: În mintea ucigaşului

    You Were Never Really Here este un film violent, dar regizorul a ştiut să ascundă foarte bine detaliile care ar fi adus un rating de tip ”interzis minorilor„: sunt numeroase scene în care protagonistul fuge dintr-o parte în alta şi bate diverşi indivizi cu un ciocan, dar momentele sunt prezentate prin lentila unei camere de securitate, astfel că imaginile devin neclare. Un alt aspect este cel al abuzului, care nu este niciodată prezentat pe cameră dar sugerat în mod insistent de unele personaje. Cu alte cuvinte, You Were Never Really Here e un film dedicat unui public adult, dar nu cred că cei sub 18 ani ar trebui îndepărtaţi din sala de cinema.

    Tema centrală este de fapt un studiu al suferinţei, al depresiei prin care trece un om măcinat de regrete. Personajul principal este Joe (interpretat magistral de Joaquin Phoenix), un veteran care îşi ocupă mare parte a timpului gândindu-se la sinucidere. El lucrează ca un soi de recuperator, aceasta fiind de fapt o bună ocazie pentru a-şi lăsa latura violentă să iasă la suprafaţă.

    De la pledoaria lui Joe pentru asfixiere la replicile frecvente legate de o copilărie marcată de abuzuri, de la efectele stresului post-traumatic şi până la descoperirea unei grămezi de oameni morţi într-un camion, spectatorul este lăsat să desluşească dacă personajul principal este de fapt unul malefic sau unul care a fost doborât de evenimentele prin care a trecut. Revin puţin la Joaquin Phoenix şi remarc că o bună parte a filmului pare gândită pentru a scoate ce e mai bun din evoluţia sa. E un actor complet, care a semnat roluri cu adevărat memorabile.

    Destinul lui Joe pare să ia o nouă direcţie atunci când o cunoaşte pe Nina, femeia pe care decide să o salveze. Spectatorii sunt lăsaţi cu impresia că el va găsi o frânghie de care să se agaţe pentru a ieşi la suprafaţă, dar sentimentul dispare atunci când devine evident că şi Nina are destule secrete întunecate.

    Într-un fel, You Were Never Really Here pare un soi de Taken mult mai profund, mult mai ancorat în psihologia umană, în drama personală a unui om care nu mai are nimic de pierdut. E un film care merită urmărit şi care va rămâne în mintea celor care părăsesc sala de cinema.

    În concluzie, You Were Never Really Here este genul de film pe care îl recomand cu încredere; foloseşte un scenariu exagerat pentru a prezenta, cu convingere, subiecte cât se poate de reale.

  • A fost lansat primul trailer al noului serial al lui George R.R Martin, autorul “Game of Thrones” – VIDEO

    Pe măsură ce echipajul se apropie de destinaţie, cei de la bordul navei descoperă că The Nightflyer şi căpitanul acesteia, pe care nu l-au văzut niciodată, ar putea să îi îndrume către pericol, în necunoscutul şi întunecatul spaţiu.

    Gretchen Mol (Boardwalk Empire) interpretează rolul lui Dr. Agatha Matheson, Eoin Macken (The Night Shift) îl interpretează pe Karl D’Branin, David Ajala (Fast & Furious 6) pe Roy Eris, Sam Strike (EastEnders) pe Thale, Maya Eshet (Teen Wolf) este Lommie, Angus Sampson (Fargo) – Rowan, Jodie Turner-Smith (The Last Ship) joacă rolul lui Melantha Jhirl, iar Brían F. O’Byrne (Million Dollar Baby) interpretează rolul lui Auggie.

    Nightflyers va fi în curând disponibil pe Netflix.